ICCJ. Decizia nr. 692/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 692/2014
Dosar nr. 14896/63/2012*
Şedinţa publică din 27 februarie 2014
Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 05 septembrie 2012, înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă, sub nr. 14896/63/2012 reclamanţii D.D., D.I.C. şi D.M.D. au solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei SC O.V.I.G. SA, la plata sumei de 1.125.000 RON cu titlu de despăgubiri (contravaloarea sumei de 250.000 euro la cursul BNR de 4,5 RON), în baza poliţei de asigurare de răspundere civilă auto RCA, astfel: D.D. 27.000 RON (contravaloare 6.000 euro) reprezentând cheltuieli ocazionate cu înmormântarea soţiei, pomeni, parastase şi 315.000 RON daune morale (contravaloare 70.000 euro) = 342.000 RON (contravaloare 76.000 euro), D.I.C. 18.000 RON (contravaloare 4.000 euro) reprezentând cheltuieli cu medicamente, intervenţii chirurgicale, analize medicale, deplasări la unităţile sanitare, fizioterapie şi 450.000 RON daune morale (contravaloare 100.000 euro) = 468.000 RON (contravaloare 104.000 euro), D.M.D. 315.000 RON daune morale (contravaloare 70.000 euro). Reclamanţii au solicitat şi obligarea pârâtei la plata penalităţilor de 0,1% aferente debitului de 1.125.000 RON calculate pentru fiecare zi de întârziere de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective, precum şi plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluţionarea litigiului.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, despăgubirile solicitate sunt urmarea evenimentului rutier produs în data de 17 februarie 2011 din culpa exclusivă a asiguratului societăţii pârâte, P.M., soldat cu decesul lui D.A., soţia şi respectiv mama reclamanţilor şi rănirea gravă a lui D.I.C., care a suferit leziuni traumatice pentru a căror vindecare a necesitat un număr de 150 de zile de îngrijiri medicale, fiind supusă unor intervenţii chirurgicale, fiind în tratament de recuperare.
Prin Sentinţa nr. 20 din 8 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 14896/63/2012*, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii P.I.C., D.M.D. şi D.D., în contradictoriu cu SC O.V.I.G. SA, pârâta fiind obligată să plătească reclamantului D.D. suma de 20.000 RON cu titlu de despăgubiri materiale şi suma de 40.000 euro, în echivalent în RON, cu titlu de daune morale, reclamantului D.M.D. suma de 40.000 euro în echivalent în RON, cu titlu de daune morale şi reclamantei P.I.C. suma de 18.000 RON cu titlu de despăgubiri materiale şi suma de 50.000 euro, cu titlu de daune morale în echivalent în RON.
În pronunţarea soluţiei, s-a reţinut că, urmare a evenimentului rutier produs în data de 17 februarie 2011 din culpa exclusivă a asiguratului societăţii pârâte, P.M., a rezultat decesul numitei D.A., soţia şi respectiv mama reclamanţilor şi rănirea gravă a reclamantei P. (fostă D.) I.C., fiica respectiv sora reclamanţilor. Astfel, din actele dosarului penal nr. 3126/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova rezultă că accidentul rutier s-a produs din culpa exclusivă a făptuitorului P.M., conducătorul autoturismului marca C. cu nr. de înmatriculare X asigurat RCA la societatea pârâtă, - care a pierdut controlul asupra direcţiei de mers a autoturismului şi a intrat în coliziune cu autoturismul cu nr. de înmatriculare Y, existând o legătură de cauzalitate directă cu decesul numitei D.A. De asemenea tot ca urmare a producerii accidentului, reclamanta P. (fosta D.) I.C. a suferit leziuni traumatice pentru a căror vindecare a necesitat un număr de 150 de zile de îngrijiri medicale, fiind supusă la trei intervenţii chirurgicale.
Instanţa a apreciat că, în raport de dispoz. art. 14 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., reclamanţii în calitatea lor de victime indirecte, ca soţ şi copii ai victimei decedate D.A., sunt îndreptăţiţi să obţină despăgubiri materiale şi morale pentru prejudiciul suferit prin moartea soţiei şi respectiv mamei, atât despăgubiri patrimoniale vizând cheltuielile efectuate cu înmormântarea şi pomenirile ulterioare ale acesteia potrivit obiceiurilor locului, dar şi despăgubiri nepatrimoniale vizând repararea prejudiciului de afecţiune încercat prin moartea numitei D.A., care să fie plătite de pârâtă, ca asigurator al autorului accidentului, dat fiind faptul că şi acesta a decedat ca urmare a respectivului accident rutier.
Referitor la daunele materiale solicitate de către reclamantul D.D. în cuantum 27.000 RON, reprezentând cheltuieli ocazionate cu înmormântarea soţiei, pomeni, parastase, instanţa a apreciat că pretenţiile acestuia pot fi admise numai în măsura în care efectuarea lor reală a fost probată cu documente justificative şi cu probă testimonială administrată, instanţa constatând că prin aceste probe a fost dovedită suma de 20.000 RON ca prejudiciu cert, impunându-se respingerea pretenţiilor de acordare a daunelor materiale peste această sumă. Instanţa a avut în vedere ca reclamantul D.D. a depus la dosarul cauzei înscrisuri din care rezultă mai multe sume certe, care au fost plătite pentru achiziţionarea de bunuri sau servicii necesare pentru înmormântarea şi pomenirea soţiei sale, potrivit datinilor şi că realitatea cheltuielilor efectuate este confirmată de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, dar şi de declaraţiile martorilor audiaţi de instanţă în dovedirea acţiunii civile. S-a reţinut că, în privinţa anumitor cheltuieli care se fac în asemenea împrejurări potrivit obiceiurilor creştine este practic imposibilă preconstituirea de probe, instanţa apreciind daunele materiale ca fiind dovedite de reclamantul D.D. până la concurenţa sumei de 20.000 RON.
În ceea ce priveşte daunele morale solicitate de cei trei reclamanţi pentru repararea prejudiciului de afecţiune încercat prin moartea soţiei şi respectiv mamei D.A., în cuantum de 70.000 euro, instanţa a admis în parte aceste pretenţii şi s-a acordat reclamanţilor câte 40.000 euro fiecare cu titlu de daune morale, având în vedere legislaţia şi practica judiciară în această materie. Instanţa a avut în vedere împrejurarea că, în mod incontestabil pierderea intempestivă a unui membru al familiei generează o suferinţă psihică intensă, iar impactul psihologic al decesului produs în circumstanţe de natura celui în cauza de faţă, este deosebit şi, practic, imposibil de cuantificat din punct de vedere material. Practica judiciară s-a pronunţat în mod constant în sensul acordării unor sume rezonabile, care să reprezinte o justă dezdăunare a prejudiciului moral, o compensaţie reală pentru suferinţa cauzată de pierderea unor rude apropiate şi nu un motiv pentru îmbogăţire fără justă cauză, rolul despăgubirilor morale, dificil de stabilit, fiind de a repara o suferinţă psihică. Cu privire la cuantumul acestor despăgubiri, în lipsa unor criterii obiective, instanţa l-a stabilit la un nivel rezonabil, raportat la împrejurările concrete ale cauzei, dar şi la jurisprudenţa relevantă în această materie, acordându-se reclamanţilor câte 40.000 euro fiecare cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului de afecţiune încercat prin moartea soţiei şi, respectiv mamei D.A.
În ceea ce priveşte pretenţiile solicitate în nume propriu de reclamanta P. (fosta D.) I.C., ca victimă directă a accidentului rutier din 17 februarie 2011, respectiv 18.000 RON (contravaloare 4.000 euro) reprezentând cheltuieli cu medicamente, intervenţii chirurgicale, analize medicale, deplasări la unităţile sanitare, fizioterapie şi 30.000 euro daune morale, instanţa a apreciat ca fiind întemeiată în parte cererea acesteia, în limita sumei de 18.000 RON, cu titlu de despăgubiri materiale şi suma de 10.000 euro cu titlu de daune morale în echivalent în RON la data plăţii. Instanţa a avut în vedere că în urma accidentului, reclamanta a suferit leziuni traumatice pentru a căror vindecare a necesitat un număr de 150 de zile de îngrijiri medicale, fiind supusă la trei intervenţii chirurgicale, necesitând îngrijiri speciale şi gimnastică medicală, fiind în afara oricăror îndoieli că reclamanta a fost supusă unor traume de natură fizică şi psihică. Faţă de natura faptei deduse judecăţii, generatoare de suferinţe mai ales fizice, şi văzând că în cauză sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, instanţa a apreciat ca fiind întemeiată cererea de acordare a despăgubirilor materiale, reprezentând cheltuielile efectuate de către reclamantă pentru tratament şi recuperare, dar şi despăgubiri morale, pentru acoperirea prejudiciului nepatrimonial produs, având drept scop atenuarea suferinţelor îndurate de reclamantă, ca victimă a accidentului. În lipsa unor criterii obiective, instanţa a stabilit cuantumul acestor despăgubiri la un nivel rezonabil, raportat la împrejurările concrete ale cauzei, dar şi la jurisprudenţa relevantă în această materie.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamanţii P. (D.) I.C., D.M.D. şi D.D., cât şi pârâta SC O.V.I.G. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 41 din 18 iunie 2013, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a respins apelul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA împotriva Sentinţei civile nr. 20 din 08 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia civilă, şi a admis apelul formulat de reclamanţii P. (D.) I.C., D.M.D. şi D.D., împotriva Sentinţei civile nr. 20 din 08 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia civilă, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a obligat pârâta la plata penalizărilor de 0,1% calculate pentru fiecare zi de întârziere, de la data introducerii acţiunii (05 septembrie 2012) şi până la data plăţii efective, menţinând restul dispoziţiilor.
În pronunţarea acestei soluţii, Curtea de Apel a apreciat că apelul reclamanţilor şi intimatei privind cuantumul daunelor materiale şi morale este nefondat. Sintetizând motivele invocate de părţile apelante prin care intimata solicită reducerea cuantumului despăgubirilor, iar reclamanţii majorarea acestora, Curtea de Apel a reţinut că, instanţa de fond a acordat daunele materiale şi morale într-un cuantum rezonabil şi echitabil. Astfel, la stabilirea cuantumului daunelor s-a avut în vedere situaţia de fapt concretă privind consecinţele materiale şi morale rezultate în urma săvârşirii accidentului rutier produs la 17 februarie 2011 din vina exclusivă a asiguratului societăţii pârâte, iar în privinţa despăgubirilor materiale acordate reclamanţilor instanţa a avut în vedere cheltuielile materiale ocazionate de decesul numitei D.A. şi rănirea gravă a numitei D. (P.) I.C., cheltuieli ce implică în mod inevitabil înmormântarea, mese de pomenire, parastase, achiziţionarea de bunuri sau servicii necesare acestora potrivit datinilor şi obiceiurilor creştineşti. Realitatea acestor cheltuieli materiale a fost probată cu documente justificative, iar în completare cu declaraţiile celor doi martori, din care rezultă că, în asemenea împrejurări se fac şi alte cheltuieli cu bunuri, servicii funerare, mese de pomenire în care este anevoios sau imposibil de preconstituit probe, aceste cheltuieli putând fi dovedite în afară de înscrisuri şi cu alte mijloace de probă, inclusiv cu declaraţii de martori.
S-a apreciat faţă de suma solicitată de reclamanţi de 27.000 RON, că suma acordată de instanţa de fond de 20.000 RON despăgubiri materiale, reprezintă un cuantum care scoate în evidenţă realitatea cheltuielilor care au fost probate şi care satisfac în acelaşi timp şi dispoziţiile normelor tehnice de acordare a despăgubirilor materiale pentru pagubele produse terţilor prin accidente de autovehicule potrivit Ordinul nr. 5/2010 al CSA.
În privinţa daunelor morale acordate de instanţa de fond, recurenta pârâtă a solicitat diminuarea acestora, iar recurenta reclamantă P.I.C. majorarea daunelor. Instanţa de apel a avut în vedere că, daunele morale sunt consecinţe de natură nepatrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerea adusă personalităţii sale fizice, psihice şi sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial, a cărui reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale, atunci când fapta s-a produs în afara unui cadru contractual.
S-a avut în vedere că, echivalentul prejudiciului nepatrimonial generat de fapta ilicită, trebuie să reprezinte o justă şi integrală despăgubire, dar în acelaşi timp, sumele acordate să nu reprezinte nici amenzi excesive pentru autorii daunelor şi nici venituri nejustificate pentru victimele daunelor, neluându-se în considerare starea materială a autorului prejudiciului sau a victimelor. Astfel, instanţa de apel a apreciat că daunele morale acordate de instanţa de fond sunt pe de o parte juste, dar în acelaşi timp, echitabile şi rezonabile. S-a reţinut că reclamanţii au suferit o traumă psihică, cu consecinţe pe plan fizic şi social, precum şi faptul că daunele morale acordate sunt în măsură a asigura o justă şi integrală reparaţie a prejudiciului moral produs.
Întinderea prejudiciului moral nu poate fi cuantificat în baza unor criterii matematice sau economice, deoarece moartea unei persoane dragi cauzează suferinţe profunde, incomensurabile, însă cuantumul daunelor morale acordate victimei trebuie să realizeze o satisfacţie de ordin moral de natură a compensa traumele psihice suferite prin vătămarea corporală sau decesul victimei. Sub acest aspect instanţa de fond a avut în vedere consecinţele suferite efectiv de părţi prin decesul victimei D.A. şi vătămarea corporală gravă a reclamantei P.I.C., intensitatea cu care au fost percepute aceste consecinţe, măsura în care a fost afectată viaţa de familie, profesională sau socială. Având în vedere aceste criterii, instanţa de apel a constat că sumele acordate reclamanţilor cu titlu de daune morale reprezintă o justă şi integrală reparaţie a prejudiciului suferit, fiind rezonabile şi echitabile, astfel încât sub acest aspect apelurile formulate de părţi au fost apreciate a fi neîntemeiate.
Instanţa a reţinut a fi întemeiat însă apelul formulat de reclamanţi sub aspectul neacordării penalităţilor de întârziere de 0,1 % aferente debitului, calculate pentru fiecare zi de întârziere de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective. Astfel, s-a apreciat că, în mod greşit instanţa de fond a considerat că în situaţia în care daunele se cuantifică în moneda europeană nu se pune problema devalorizării sumelor plătite în moneda naţională şi astfel nu pot fi acordate penalităţi. Suma stabilită de instanţa de fond ce urmează a fi plătită în euro reprezintă despăgubiri în bani care se plătesc reclamanţilor pentru a repara prejudiciul cauzat prin accidentul auto şi constituie o daună compensatorie. Penalitatea de 0,1% prevăzută în art. 37 din Ordinul nr. 5/2010 reprezintă daune moratorii, care sunt despăgubiri în bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului provocat reclamanţilor prin întârzierea executării obligaţiei de plată şi se cumulează cu daunele compensatorii.
Din actele dosarului rezultă că reclamanţii s-au constituit parte civilă în dosarul penal, s-a deschis un dosar de daune cu nr. RCA/DJ/11/20288359, s-au depus toate documentele necesare stabilirii răspunderii şi cuantificării daunelor, iar pârâta, deşi avizată asupra pretenţiilor reclamanţilor, nu a formulat nicio ofertă de despăgubiri, nu a notificat sub nicio formă motivele refuzului de a aproba pretenţiile reclamanţilor. În aceste condiţii s-a apreciat că se impune admiterea apelului formulat de reclamanţi sub aspectul acordării penalităţilor de întârziere în conformitate cu art. 36 şi 37 din Ordinul nr. 5/2010, în acordarea acestora urmând să se respecte principiul disponibilităţii părţilor în sensul că acestea urmează să fie acordate de la data introducerii acţiunii, aşa cum au cerut reclamanţii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta SC O.V.I.G. SA, prin Sucursala Olt şi reclamanta P. (D.) I.C.
1. În motivarea recursului declarat, reclamanta P. (D.) I.C. a invocat motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale. Reclamanta a susţinut că, despăgubirile acordate în valoare de 50.000 de euro reprezentând daune morale sunt într-un cuantum inferior celui solicitat prin cererea de chemare în judecată, raportat la suferinţele fizice şi morale trăite ca victimă directă a accidentului rutier din data de 17 februarie 2011.
Argumentează că în urma accidentului rutier a necesitat spitalizare în secţia de chirurgie toracică, fiindu-i pusă viaţa în pericol, a suferit leziuni traumatice pentru a căror vindecare a necesitat un număr de peste 150 de zile de îngrijiri medicale şi că evenimentul produs a produs schimbări majore în viaţa sa, în momentul în care era studentă în an terminal şi urma să se căsătorească. Accidentul i-a produs o traumă psihică ireversibilă prin prisma suferinţelor psihice iminente intervenţiilor chirurgicale şi tratamentelor la care a fost supusă şi a necesitat eforturi fizice şi morale deosebite pentru a-şi putea finaliza la timp studiile universitare şi a se reintegra din punct de vedere emoţional şi funcţional, fiind o perioadă de peste 3 luni imobilizată la pat pentru vindecarea leziunilor produse. În prezent reclamanta susţine că prezintă deficienţe în deplasare vizibile, astfel încât nu este reintegrată complet din punct de vedere funcţional şi emoţional, fiindu-i afectată imaginea şi suferind astfel un real prejudiciu de agrement.
Solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul majorării despăgubirilor reprezentând daune morale de la suma de 50.000 de euro la suma de 100.000 de euro în echivalent în RON la data plăţii, pentru a se realiza o satisfacţie de ordin moral de natură a compensa traumele psihice suferite prin vătămarea corporală gravă a sa şi decesul mamei.
2. Pârâta SC O.V.I.G. SA, prin Sucursala Olt, în motivarea recursului declarat a criticat soluţia instanţei de apel faţă de decizia de menţinere a cuantumului daunelor morale şi materiale, solicitând diminuarea despăgubirilor acordate intimaţilor.
În raport de conţinutul art. 49 pct. 2 din Ordinul nr. 5/2010 al CSA - redat în cuprinsul memoriului de recurs - solicită acordarea numai a acelor daune materiale care au fost probate de reclamanţi cu documente justificative.
În ceea ce priveşte despăgubirile morale solicită a se avea în vedere principiul ce stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia dezdăunarea să reprezinte întotdeauna o reparare justă şi integrală a pagubei produse prin fapta ilicită a autorului, chiar în situaţia particulară a traumei psihice suferite, urmând a se ţine seama şi de practica judiciară a instanţelor de judecată din ţară cu privire la sumele ce sunt acordate cu titlu de despăgubiri morale pentru repararea prejudiciului încercat de persoanele vătămate/civile în accidente de autovehicule.
Criteriul care stă la baza cuantificării daunelor morale, apreciază recurenta, nu este calitatea de asigurat a celui chemat să repare prejudiciul cauzat şi nici limitele maxime de despăgubire ce cresc de la an la an, apreciind că stabilirea cuantumului acestora trebuie să fie în mod obiectiv unul just, raţional, echitabil, dar mai ales rezonabil potrivit criteriilor consacrate de doctrina şi jurisprudenţa din România. Face referire la practica instanţelor naţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ce demonstrează că este posibil să se evalueze prejudiciul moral astfel încât sumele acordate să nu fie exagerate şi să reprezinte o justă compensare a prejudiciului suferit.
Hotărârea atacată este criticată şi din perspectiva modului greşit de soluţionare a cererii reclamanţilor de a li se acorda penalităţi de întârziere de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective a debitului. Invocă faptul că penalităţile de întârziere se plătesc de către asigurător în temeiul art. 36 şi 37 din Ordinul nr. 5/2010 (fiind redate conţinutul textelor invocate), dar numai dacă acesta nu-şi îndeplineşte obligaţiile în termenul de 10 zile de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.
Prin întâmpinarea formulată, D.D., D.M.D. şi P. (D.) I.C. au solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă SC O.V.I.G. SA, ca nefondat şi admiterea recursului declarat de reclamanta P.I.C. (fostă D.). Se arată că pârâta a achitat în întregime reclamanţilor despăgubirile statuate prin Sentinţa nr. 20 din 08 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Dolj şi Decizia nr. 41 din 18 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, nu a formulat contestaţie la executare şi astfel a recunoscut drepturile acordate prin hotărârea atacată.
S-a anexat copia certificată de pe Încheierea nr. 213/E/2013 din data de 07 octombrie 2013, Încheierea nr. 214/E/2013 din data de 07 octombrie 2013 şi Încheierea nr. 215/E/2013 din data de 07 octombrie 2013, pronunţate de Birou executor Judecătoresc P.A. prin care s-a dispus eliberarea sumelor rezultate din executarea silită declanşată de creditorii-reclamanţi împotriva debitoarei-pârâte şi încetarea executării silite.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile învederate prin cererile de recurs, precum şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata următoarele:
1. Referitor la recursul exercitat de reclamanta P. (D.) I.C., se va constata nulitatea recursului exercitat de aceasta.
Potrivit art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Dispoziţiile legale stipulează în art. 303 C. proc. civ., că recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, fiecare motiv de recurs urmând a fi arătat şi dezvoltat separat în sensul formulării unor critici de nelegalitate în sensul celor arătate limitativ de art. 304 pct. 1 - 9, în privinţa modului de judecată al instanţei finalizat prin hotărârea atacată. Totodată, instanţa este obligată să verifice dacă dezvoltarea motivelor de recurs realizează exigenţele dispoziţiilor înscrise în art. 306 alin. (3) C. proc. civ., care dispune că "indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304". Sancţiunea nerespectării acestor exigenţe este cea reglementată de art. 306 alin. (1) potrivit căreia recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor care se referă la motivele de ordine publică.
De aceea, atunci când se constată de instanţă imposibilitatea încadrării motivelor dezvoltate de parte într-unul din motivele prevăzute expres de art. 304 C. proc. civ., se aplică sancţiunea nulităţii recursului, deoarece în materia nulităţii recursului, astfel cum este reglementată de art. 306, există numai excepţia care priveşte motivele de ordine publică, întrucât - potrivit legii - nu orice nemulţumire a părţii poate duce la modificarea ori casarea hotărârii recurate.
În speţă însă, reclamanta în dezvoltarea motivelor de recurs nu formulează critici de nelegalitate care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de modificare ori casare prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs şi, ca atare, nu pot fi analizate. Recurenta-reclamantă este nemulţumită de cuantumul daunelor morale stabilit de instanţa de fond şi confirmat, ulterior de instanţa de apel. Reclamanta opinează în cuprinsul cererii de recurs asupra cuantumului insuficient al despăgubirilor stabilite pentru prejudiciul moral ce i s-a produs prin vătămarea corporală gravă ca urmare a accidentului rutier din data de 17 februarie 2011, apreciindu-l prea mic în raport de probele care relevă suferinţele fizice şi morale produse de riscul asigurat.
În privinţa criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate şi stabilirea unei sume majorate acordată cu titlu de daune morale funcţie de probele care relevă impactul şi consecinţele pe care le-a suferit pe plan fizic, social şi emoţional, Înalta Curte reţine că acestea nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului şi a situaţiei de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 304 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.
În aceste circumstanţe, se constată că reclamanta în cuprinsul cererii de recurs nu relevă critici de nelegalitate a deciziei instanţei de apel, chiar dacă, în mod formal, a indicat ca temei de drept motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Aspectele învederate de recurentă se situează în afara competenţelor instanţei de recurs atât timp cât se raportează în mod explicit la situaţia de fapt ori la modul de interpretare şi evaluare a dovezilor administrate, nefiind posibil a se reţine vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute limitativ de lege, context în care recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv conferit de art. 304 C. proc. civ. În consecinţă, întrucât criticile formulate de reclamantă nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte va constata nulitatea recursului conform art. 3021 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
2. Examinând legalitatea deciziei atacate în raport cu motivele de recurs învederate de pârâta SC O.V.I.G. SA, urmează a se constata că recursul este întemeiat în limita următoarelor considerente:
Prin motivele de recurs soluţia instanţei de apel a fost criticată de pârâtă în privinţa dispoziţiei de menţinere a cuantumului daunelor materiale şi morale din perspectiva reţinerii eronate a criteriilor înscrise în art. 49 pct. 2 din Ordinul nr. 5/2010 al CSA referitoare la modalitatea de stabilire a acestor despăgubiri.
În privinţa daunelor materiale, simpla referire la dispoziţiile art. 49 din Ordinul nr. 5/2010 al CSA nu satisface exigenţele de art. 304 C. proc. civ. sub aspectul dezvoltării unor critici de nelegalitate a deciziei atacate, atât timp cât s-a făcut doar susţinerea referitoare la posibilitatea acordării acestor daune materiale în limita în care ar fi fost probate cu documente justificative. Or, trimiterea la modalitatea în care au fost apreciate şi evaluate dovezile administrate de instanţele de fond din perspectiva stabilirii şi cuantificării daunelor materiale implică verificări ale situaţiei de fapt ce se circumscriu unor aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate care să facă posibil controlul judiciar în recurs.
Referitor la motivul de recurs ce vizează cuantumului despăgubirilor morale acordate reclamanţilor, Înalta Curte va constata netemeinicia criticilor subsumate acestui motiv, care nu va face posibil reţinerea cazului de modificare înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Într-adevăr, temeiul despăgubirilor morale solicitate de reclamanţii D.D., P. (D.) I.C. şi D.M.D. izvorăşte din fapta delictuală a conducătorului auto asigurat P.M., materializată în producerea evenimentului rutier din data de 17 februarie 2011, soldat cu decesul soţiei, respectiv mamei reclamanţilor, precum şi vătămarea corporală gravă a reclamantei P. (D.) I.C., împrejurare care atrage incidenţa dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 şi a art. 23 pct. 4 din Ordinul nr. 5/2010 al CSA, aspect necontestat în cauză de societatea pârâtă de asigurări. Referitor la modalitatea de cuantificare a daunelor morale, Înalta Curte constată că instanţa de fond, precum şi cea de apel au avut în vedere în mod corect criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu dispoziţiile art. 49 din Ordinul CSA nr. 5/2010, respectiv cel care vizează legislaţia şi jurisprudenţa din România.
Din perspectivă jurisprudenţială, trebuie reţinut că atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când au avut de soluţionat cauze similare celei de faţă, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, ci au avut în vedere şi o judecată în echitate prin raportare şi la consecinţele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat. Toate aceste aspecte, circumstanţiate situaţiei particulare deduse judecăţii, au fost expuse în raţionamentul logico-juridic al soluţiei pronunţate în ce priveşte determinarea despăgubirilor, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanţi.
Motivul de recurs vizând greşita soluţionare a capătului de cerere referitor la plata penalităţilor de întârziere aduce în discuţie modul de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor înscrise în art. 36 şi 37 din Ordinul nr. 5/2010, critica fiind fondată din perspectiva cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Situaţia despăgubirilor şi a penalităţilor datorate de către asigurator este reglementată prin Ordinul nr. 5/2010 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Conform art. 36 din Ordinul menţionat, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.
Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 care consacră principiul stabilirii şi acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă. Or, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamanţilor, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, context în care penalităţile de întârziere reglementate de art. 37 din Ordinul nr. 5/2010 nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligat să o plătească.
Sub aspectul momentului de la care încep să curgă penalităţile de întârziere, apărarea reclamanţilor formulată în sensul acordării acestora de la data introducerii acţiunii întrucât pârâta a fost avizată pe mai multe căi asupra pretenţiilor solicitate, nu poate fi primită. Demersurile reclamanţilor de constituire ca parte civilă în dosarul penal ori simpla deschidere a dosarului de daune la asigurător fără anexarea tuturor înscrisurilor justificative necesare determinării şi cuantificării despăgubirilor, nu satisfac exigenţele impuse de art. 36 referitoare la condiţiile privind procedura de stabilire şi cuantificare a daunelor.
Întrucât stabilirea despăgubirilor s-a realizat în cadrul procedurii jurisdicţionale de faţă ca efect al probatoriului administrat de reclamanţi, Înalta Curte reţine temeinicia criticilor formulate sub aspectul acordării penalităţilor de întârziere doar de la data la care hotărârea instanţei de apel a fost comunicată pârâtei şi până la data plăţii efective. Din actele şi lucrările dosarului rezultă că Decizia civilă nr. 41 din 18 iunie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, a fost comunicată pârâtei la data de 12 iulie 2013 astfel cum o atestă dovada de comunicare aflată la dosar. În privinţa obligaţiei stabilită prin Sentinţa civilă nr. 20 din 08 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Dolj, definitivă prin Decizia civilă nr. 41 din 18 iunie 2013 a Curţii de Apel Craiova înscrisurile dosarului denotă că aceasta a fost realizată integral, dispunându-se încetarea executării silite la data de 07 octombrie 2013, ca urmare a plăţii integrale a sumelor datorate, astfel cum o atestă Încheierile nr. 213/E/2013, nr. 214/E/2013, nr. 215/E/2013 din 07 octombrie 2013 pronunţate de BEJ P.A.
În cauză este lipsită de semnificaţie juridică apărarea intimaţilor referitoare la împrejurarea potrivit căreia pârâtul a achitat despăgubirile stabilite de instanţa de fond şi de apel, atât timp cât demersul întreprins nu are semnificaţia anihilării interesului acestuia în susţinerea recursului prin care a invocat critici de nelegalitate, plata fiind efectuată de pârât ca urmare a solicitării reclamanţilor de punere în executare silită a unei hotărâri judecătoreşti definitive în conformitate cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., investită cu formulă executorie.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va constata decizia atacată ca fiind nelegală pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 36 şi 37 din Ordinul nr. 5/2010 din perspectiva momentului de la care sunt datorate penalităţile de întârziere. Drept consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul pârâtei SC O.V.I.G. SA, prin Sucursala Olt împotriva Deciziei nr. 41 din 18 iunie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, decizie pe care o va modifica în parte în sensul obligării pârâtei la plata penalizărilor de 0,1% calculate pentru fiecare zi de întârziere de la data primirii de către aceasta a hotărârii judecătoreşti definitive de obligare la plata daunelor (12 iulie 2013) şi până la data plăţii efective, respectiv 07 octombrie 2013, moment la care s-a dispus încetarea executării silite de către executorul judecătoresc, ca efect al executării obligaţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA. prin Sucursala Olt (fostă BCR A.S.A.V.I.G. S.A.) împotriva Deciziei nr. 41 din 18 iunie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Modifică în parte decizia atacată în sensul că obligă pârâta la plata penalizărilor de 0,1% calculate pentru fiecare zi de întârziere de la data primirii de către aceasta a hotărârii judecătoreşti definitive de obligare la plata daunelor şi până la data plăţii efective.
Constată nul recursul declarat de reclamanta P. (D.) I.C. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2014.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 689/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 693/2014. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
