ICCJ. Decizia nr. 922/2014. Civil. Actiune în daune contractuale. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 922/2014
Dosar nr. 7888/3/2009
Şedinţa publică din 11 martie 2014
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 14389 din 23 decembrie 2009, pronunţată în dosar nr. 7888/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi acţiunea formulată de reclamanta SC E.F.R. SRL împotriva pârâtei SC P.A. SRL.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.828.465 lei reprezentând contravaloarea produselor cu termenul de valabilitate depăşit şi a costurilor de depozitare ale acestora.
Invocând dispoziţiile art. 969, art. 970 şi art. 1083 C. civ., în motivarea acţiunii s-a arătat că, la data de 7 aprilie 2003, între reclamantă, în calitate de beneficiar şi pârâtă, în calitate de furnizor s-a încheiat contractul având; ca obiect acordarea unui drept exclusiv, în favoarea societăţii reclamante pe o durată de 3 ani, a activităţii de desfacere a produselor pârâtei, astfel cum acestea au fost identificate prin anexa 1 la contract.
Prin anexa 2 la această convenţie, părţile au stabilit ca toate produsele livrate de pârâtă, ce fac obiectul contractului şi care vor depăşi termenul de valabilitate vor fi returnate producătorului, pe cheltuiala acestuia.
Reclamanta susţine că pârâta nu a respectat această obligaţie contractuală, conduită ce are semnificaţia unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, iar în absenţa unei cauze exoneratoare de răspundere, rezultă că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru antrenarea răspunderii contractuală a pârâtei.
Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă pentru suma de 677.955,34 lei a fost respinsă de tribunal cu motivarea că reclamanta a solicitat contravaloarea produselor livrate, în perioada 2004-2005, produse care nu erau încă expirate, astfel că acţiunea a fost înregistrată cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/58, raportat la art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ.
În privinţa fondului cauzei s-a reţinut că, în conformitate cu clauza prevăzută la art. 3.2 din contract, pârâta a notificat la data de 1 aprilie 2005 reclamantei rezilierea contractului, încetarea acestuia urmând să-şi producă efectele în termen de 2 luni de la acest moment, respectiv la data de 1 septembrie 2005.
Raportat la clauzele convenţiei şi probele administrate în cauză s-a argumentat că reclamanta este în culpă deoarece nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii, astfel că solicitarea de obligare a pârâtei la plata unor sume de bani cu titlu de despăgubiri nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât aceasta nu este probată în conformitate cu art. 1169 C. civ.
În acest context, faţă de dispoziţiile art. 10.1 din contract care stabilesc o obligaţie de rezultat în sarcina reclamantei, respectiv de a achiziţiona anual o cantitate minimă de 8.000 tone produse, obligaţie neîndeplinită, rezultă că aceasta nu poate solicita pârâtei să accepte returnarea unor produse expirate sau să emită pretenţii în legătură cu aceste produse.
În concret, arată prima instanţă, reclamanta avea dreptul de a solicita despăgubiri de la pârâtă numai în ipoteza în care dovedea că a îndeplinit cumulativ două obligaţii, respectiv achiziţiona o cantitate de minimum 8.000 tone produse şi exercitarea dreptului de a restitui produsele expirate nu afecta limita minimă a comenzilor. Din evidenţele depuse la dosar de pârâtă rezultă că reclamanta a achiziţionat pe parcursul celor 3 ani de derulare a contractului doar o cantitate de 10.316 tone în loc de 24.000 tone ceea ce a determinat diminuarea cotei de piaţă a societăţii pârâte, astfel că nu s-a realizat scopul contractului încheiat între părţi, cu consecinţa că dreptul reclamantei de a pretinde pârâtei să accepte restituirea unei cantităţi de marfă sau de a pretinde despăgubiri în legătură cu aceste produse nu există, reclamanta nefiind prin urmare titulara dreptului pretins prin acţiunea formulată.
De altfel, anterior rezilierii contractului reclamanta nu a ridicat pretenţii faţă de pârâtă, ceea ce are semnificaţia faptului că despăgubirile solicitate sunt lipsite de fundament juridic, pretenţiile fiind formulate abia la data de 22 noiembrie 2005, adică într-un moment la care reclamanta nu se mai putea prevala de vreun drept născut din contractul reziliat la 1 septembrie 2005.
Totodată, arată tribunalul, reclamanta SC E.F.R. SRL, nu a dovedit în condiţiile art. 1169 C. civ., că produsele enumerate în listele depuse la dosar sunt expirate şi nici valoarea acestora.
Prin urmare, pe lângă faptul că reclamanta încearcă să se prevaleze de propria culpă, în speţă, nu este dovedit prejudiciul nici în privinţa costurilor suportate in legătură cu produsele achiziţionate de la pârâtă.
Astfel, în privinţa costurilor de incinerare, de transport, de depozitare şi respectiv de asigurare, probele nu relevă faptul că aceste cheltuieli au fost efectuate în legătură cu produsele furnizate de pârâtă, situaţie în care nefiind îndeplinite nici în această privinţă condiţiile cumulative necesare antrenării răspunderii civile contractuale, rezultă că acţiunea este în întregime nefondată.
Apelul declarat de reclamanta SC E.F.R. SRL împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia civilă nr. 425 din 24 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei, admiterii în parte a acţiunii şi obligării pârâtei SC P.A. SRL la plata sumei de 1.247.020 lei reprezentând contravaloarea produselor expirate şi a sumei de 16.586,20 lei cheltuieli de judecată, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În argumentarea deciziei pronunţate, instanţa de apel a arătat că contrar susţinerilor pârâtei, potrivit căreia ulterior rezilierii contractului părţile nu mai pot solicita despăgubiri în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor derivate din contractul reziliat, o astfel de cerere este întemeiată în ipoteza îndeplinirii condiţiilor cerute în acest sens deoarece reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la preluarea produselor expirate achiziţionate în temeiul contractului, iar în cuprinsul anexei 2 nu s-a precizat că încetarea raporturilor contractuale are drept efect exonerarea pârâtei de obligaţia preluării acestui tip de produse.
Interpretând clauzele contractului, instanţa de apel a considerat că voinţa reală a părţilor a fost aceea ca produsele livrate reclamantei de pârâta SC P.A. SRL ce fac obiectul contractului şi care vor depăşi termenul de valabilitate vor fi returnate de reclamantă în calitate de beneficiar către producător necondiţionat de obligaţia reclamantei de a achiziţiona o cantitate minimă de 8.000 tone produse.
Astfel, reţine instanţa de apel, dispoziţiile art. 10.1 din contract care stabilesc această obligaţie a reclamantei nu sunt în interdependenţă cu dispoziţiile din anexa 2 a contractului, potrivit căreia produsele expirate vor fi returnate producătorului pe cheltuiala acestuia. Caracterul independent a celor două obligaţii rezultă şi din împrejurarea că în cuprinsul anexei doi încheiată la data de 1 noiembrie 2003, adică ulterior contractului nu se face trimitere la clauza prevăzută la art. 10.1 motiv pentru care interpretarea pârâtei şi a primei instanţe referitoare la caracterul interdependent al celor două obligaţii este nefondat.
Pe de altă parte, argumentează instanţa de apel, corespondenţa dintre părţi relevă faptul că pârâta nu a condiţionat, anterior rezilierii contractului, îndeplinirea obligaţiei de a ridica produsele expirate, de achiziţionarea de către reclamantă a unei cantităţi minime de 8.000 tone produse.
În consecinţă, constatând că ultima livrare a produselor a avut loc în august 2005, iar perioada de garanţie a produselor livrate era de 24 luni, rezultă că termenul de valabilitate a expirat în august 2007, date în raport de care, pe baza expertizei întocmite în cauză s-a stabilit că, valoarea produselor expirate existente în stocul reclamantei la data de 31 decembrie 2007 era de 1.463.984 lei. În considerarea principiului disponibilităţii, constatând că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.247.020 lei reprezentând contravaloarea prejudiciilor expirate pe care pârâta a refuzat să le preia, instanţa de apel a admis pretenţiile reclamantei în aceste limite.
În privinţa solicitării de obligare a pârâtei la plata sumei de 581.445 lei reprezentând costurile de incinerare, depozitare, şi de asigurare s-a reţinut că aceste pretenţii nu au fost dovedite, deoarece reclamanta nu a depus înscrisuri din care să rezulte că în spaţiile pentru care a încheiat contractele de închiriere au fost depozitate produse furnizate de pârâtă al căror termen de valabilitate a expirat. Pentru costurile de transport, s-a reţinut că din facturile depuse nu rezultă produsele transportate, situaţia fiind identică şi în privinţa costurilor de incinerare şi a celor de asigurare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
Recurenta-reclamantă SC E.F.R. SRL critică decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtei şi la plata contravalorii costurilor efectuate în legătură cu produsele cu termen de valabilitate depăşit.
În mod concret, recurenta arată că nelegalitatea deciziei derivă din încălcarea art. 1.7 şi 1.8 din Norma emisă de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei privind măsurile sanitar-veterinare aplicabile în cazul produselor alimentare de origine animală cu termen de valabilitate expirat.
Potrivit normelor evocate, incinerarea acestui tip de produse este posibilă numai în urma obţinerii certificatelor sanitar-veterinare în scopul transportului şi incinerării, astfel încât este eronată susţinerea instanţei de apel în sensul că nu s-a făcut dovada că produsele nu puteau fi incinerate în lipsa documentelor menţionate. Pe lângă faptul că se solicită dovada unui fapt negativ, argumentul este şi contrar probelor administrate în cauză, care relevă existenţa acestor certificate.
Situaţia este identică, susţine recurenta, şi în privinţa cheltuielilor de transport precum şi a celor pentru depozitarea şi asigurarea mărfurilor expirate, în legătură cu a căror contravaloare există probe la dosar, motiv pentru care în mod nejustificat au fost respinse aceste pretenţii.
Recurenta-pârâtă SC P.A. SRL invocând dispoziţiile art. 7,8 şi 9 C. proc. civ., solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
După prezentarea istoricului litigiului, pârâta arată că hotărârea recurată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 977, art. 981, art. 983 C. civ.
În mod concret, recurenta invocă faptul că instanţa de apel a reţinut în mod eronat incidenţa răspunderii sale contractuale, considerând că reclamanta SC E.F.R. SRL ar fi titulara dreptului de a pretinde returnarea unor produse expirate, nesocotind voinţa părţilor şi scopul contractului.
Conform art. 2.1 din,convenţia părţilor, scopul contractului a fost creşterea cotei de piaţă a pârâtei, ceea ce presupunea respectarea de către reclamantă a obligaţiei esenţiale asumate prin art. 10.1 de a achiziţiona o cantitate minimă de 8.000 tone produse anual.
Prin urmare, susţine recurenta, doar în aceste condiţii reclamanta SC E.F.R. SRL dobândea dreptul de a-i pretinde returnarea unor produse expirate, condiţie neîndeplinită în speţă, în absenţa probelor care să demonstreze achiziţionarea acestei cantităţi de produse, împrejurare ce are semnificaţia nerespectării de către reclamantă a obligaţiilor asumate.
Ignorând scopul avut în vedere de părţi susţine recurenta, instanţa de apel a schimbat înţelesul neîndoielnic al contractului ceea ce atrage şi incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În egală măsură este eronat argumentul instanţei de apel potrivit căreia în contextul neexecutării obligaţiilor esenţiale asumate de către reclamanta, soluţia era aceea de reziliere a contractului.
Intr-o atare ipoteză, opţiunea între rezilierea contractului şi invocarea excepţiei de neexecutare aparţine creditorului obligaţiei neîndeplinite, în absenţa unei dispoziţii legale care să impună o anumită conduită.
De asemenea, susţine recurenta, decizia atacată, este nelegală şi în considerarea faptului că prin decizia recurată s-au înlăturat în mod eronat argumentele potrivit cărora, ulterior rezilierii contractului, niciuna dintre părţi nu mai este ţinută de obligaţiile asumate şi nu mai poate pretinde cocontractantului îndeplinirea obligaţiilor.
În consecinţă, având în vedere că produsele din litigiu au expirat ulterior rezilierii contractului, rezultă că nu i se mai poate pretinde îndeplinirea vreunei obligaţii, în condiţiile în care reclamanta anterior transmiterii notificării privind rezilierea nu a invocat nicio pretenţie.
O altă critică vizează faptul că, contrar probelor administrate în cauză, reclamanta SC E.F.R. SRL nu a dovedit existenţa prejudiciului, instanţa de apel ignorând împrejurarea că aceasta nu a demonstrat că ar fi efectuat demersurile necesare pentru a vinde produsele expirate într-un termen rezonabil pentru a-şi limita pagubele.
Prin ultimul motiv de recurs, pârâta SC P.A. SRL arată că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi cuprinde motive străine de natura pricinii deoarece nu s-a analizat dacă reclamanta a deţinut sau nu produsele expirate şi, respectiv a omis să se pronunţe asupra unui element esenţial al cauzei, constând în identificarea demersurilor reclamantei pentru vinderea produselor pretins expirate.
Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate şi dispoziţiilor legale anterior menţionate, Înalta Curte constată că sunt nefondate.
Astfel, în privinţa recursului reclamante SC E.F.R. SRL, critica de nelegalitate vizează încălcarea de către instanţa de apel a normelor din domeniul sanitar-veterinar, respectiv art. 1.7 şi 1.8 din Norma emisă de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei privind măsurile sanitar-veterinare care se aplică în cazul produselor alimentare de origine animală cu termen de valabilitate expirat şi în alte situaţii de încadrare a acestora în prevederile legislaţiei sanitar-veterinare.
Invocarea acestor norme, nu prezintă, în speţă, relevanţa acordată de reclamanta pentru că respingerea parţială a pretenţiilor a fost argumentată pe lipsa identităţii dintre produsele din litigiu şi cele pentru care au fost alocate aceste fonduri, şi nu ca o sancţiune pentru nerespectarea normelor sanitare.
În alţi termeni, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut, pe baza probelor administrate în cauză a căror interpretare este exclusă în această etapă procesuală, că, în speţă, reclamanta SC E.F.R. SRL nu a dovedit că în legătură cu produsele expirate, a căror contravaloare a solicitat-o a efectuat şi costuri privind transportul, încinerarea, depozitarea şi asigurarea acestora.
Prin urmare, dispoziţiile art. 1169 C. civ., au fost corect aplicate, verificarea aspectelor privind netemeinicia deciziei fiind exclusă din perspectiva specificului recursului, respectiv a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de recurenta reclamantă.
În consecinţă, recursul reclamantei SC E.F.R. SRL este nefondat şi va fi respins în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Soluţia este identică în privinţa recursului formulat de pârâta SC P.A. SRL.
Primul motiv de recurs referitor la ignorarea voinţei părţilor şi a scopului contractului este nefondat, deoarece, contrar susţinerilor pârâtei, obiectul contractului din litigiu încheiat la data de 7 aprilie 2003 l-a constituit acordarea unui drept exclusiv de vânzare reclamantei, care şi-a asumat obligaţia de a achiziţiona o cantitate minimă de produse, în schimbul obligaţiei corelative a pârâtei SC P.A. SRL de a-i acorda dreptul de vânzare exclusivă, modalitate în care fiecare dintre părţile contractante îşi procura un avantaj comercial, aceste două obligaţii esenţiale fiind în strânsă legătură.
Prin urmare obligaţia de preluare a produselor expirate, asumată de pârâtă prin anexa 2 la contract, încheiată la data de 1 noiembrie 2003, reprezintă, astfel cum în mod corect a argumentat instanţa de apel, o obligaţie independentă de celelalte obligaţii născute în temeiul contractului.
În alţi termeni, obligaţia reclamantei de a achiziţiona o cantitate minimă de produse s-a născut în momentul încheierii contractului, iar obligaţia pârâtei de a prelua produsele expirate a luat naştere ulterior, la data anexei 2, motiv pentru care în absenţa unei precizări exprese, nu se poate reţine o interdependenţă a acestor obligaţii.
De altfel, această interpretare a rezultat, arată instanţa de apel, şi din corespondenţa părţilor cu privire la aceste produse, însă după cum s-a precizat în analiza recursului reclamantei, interpretarea probelor este atributul exclusiv al instanţelor de fond, situaţie în care aspectele privind netemeinicia deciziei recurate nu vor fi examinate.
În privinţa criticii privind încălcarea efectelor rezilierii, în sensul că prin decizia atacată s-a antrenat răspunderea contractuală în temeiul unei convenţii reziliate, se va reţine, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, că pretenţiile reclamantei SC E.F.R. SRL vizează obligaţiile derivate din contract, născute anterior rezilierii, astfel că în sarcina pârâtei subzistă obligaţia de preluare a produselor livrate în perioada contractuală. Şi în această privinţă, în mod corect a argumentat instanţa de apel că această obligaţie se naşte în momentul livrării produsului şi devine exigibilă la data expirării acestuia.
Referitor la nelegalitatea deciziei din perspectiva existenţei şi evaluării prejudiciului la repararea căreia a fost obligată pârâta, considerentele deciziei relevă faptul că acesta a fost determinat în acord cu obligaţiile asumate de părţi, potrivit clauzelor care au fost corect interpretate de instanţă şi având în vedere probele administrate.
În consecinţă şi criticile privind schimbarea naturii actului li respectiv, motivarea străină de natura pricinii ori contradictorii, nu se verifică, urmând a fi înlăturate.
În concluzie, nefiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. şi recursul pârâtei SC P.A. SRL va fi respins în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC E.F.R. SRL Bucureşti şi de pârâta SC P.A. SRL Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 425 din 24 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 897/2014. Civil. Actiune în daune... | ICCJ. Decizia nr. 924/2014. Civil → |
|---|
