ICCJ. Decizia nr. 924/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 924/2014
Dosar nr. 26198/3/2012
Şedinţa publică din 11 martie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 10692 din 5 noiembrie 2010 pronunţată în dosarul nr. 13131/300/2010 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, secţia comercială, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii D.D.M. şi D.T.D. împotriva pârâtei SC V. SA Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că solicitarea reclamanţilor de a se dispune anularea clauzelor cuprinse în Secţiunea 8.1 lit. b), c) şi d) din condiţiile generale ale contractului de credit nr. 0095947 din 17 aprilie 2007 este nefondată deoarece în cuprinsul acestor clauze sunt reluate regulile generale ale art. 1025 C. civ. şi art. 382 lit. d) C. proc. civ., astfel că nu se poate pretinde că acestea au o natură abuzivă în sensul art. 4 şi art. 14 din Legea nr. 193/2000, Directivei 93/13/CEE raportat la art. 948, 966, 968, 969 C. civ.
De asemenea, Secţiunea 10 din convenţia părţilor referitoare la costurile suplimentare trebuie interpretată prin coroborare cu dispoziţiile derogatorii cuprinse în partea generală a contractului, iar în condiţiile interpretării acestora cu bună credinţă şi în limitele stabilite de părţi, nici această secţiune nu creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile sale, motiv pentru care nici solicitarea de a se constata nulitatea absolută a acestor clauze nu este întemeiată.
Recursul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia civilă nr. 938 din 25 aprilie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu consecinţa casării hotărârii şi reţinerii cauzei spre soluţionare în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., în forma în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată.
Învestit în acest mod, prin sentinţa nr. 16306 din 1 noiembrie 2012 pronunţată în dosar nr. 26198/3/2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis în parte cererea reclamanţilor şi a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute în Secţiunea 8, scadenţă anticipată respectiv a celor prevăzute la pct. 8 pct. 1 lit. b), c) şi d) din condiţiile generale, şi-a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a clauzelor prevăzute în Secţiunea 10, costuri suplimentare, respectiv pct. 10, pct. 1 şi 10 pct. 2 din condiţii generale.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, că între părţi s-a încheiat convenţia de credit nr. 0095947 din 17 aprilie 2007, valoarea creditului fiind de 100.000 euro, iar perioada de rambursare de 36 luni.
După introducerea acţiunii, ca urmare a încheierii actului adiţional din data de 5 mai 2010, reclamanţii şi-au precizat cererea de chemare în judecată arătând că nu mai solicită anularea clauzei cuprinse în art. 3 lit. d) din condiţiile speciale, ci doar a celor prevăzute în Secţiunea 8 referitoare la scadenţa anticipată, respectiv clauzele prevăzute la pct. 8 pct. 1 lit. b), c şi d) din condiţii generale.
În legătură cu aceste clauze reclamanţii au susţinut, iar instanţa a stabilit că au o natură abuzivă deoarece nu au făcut obiectul negocierii şi fac parte din condiţiile generale de creditare uzitate de pârâtă în raporturile juridic încheiate cu clienţii săi, iar pârâtei căreia îi incumbă sarcina probei faptului pozitiv contrar, dar nu a făcut această dovadă.
Prin utilizarea unor formule evazive, respectiv „situaţii neprevăzute în opinia băncii”, rezultă că pârâta poate interveni oricând în derularea contractului în detrimentul reclamanţilor, cu consecinţa declarării soldului creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat. Această împrejurare creează un dezechilibru evident fiind încălcate şi cerinţele bunei-credinţe în raport cu efectul direct al declarării scadenţei anticipate şi a faptului că nu sunt precizate condiţiile intervenţiei unilaterale, clauzele fiind nule în considerarea caracterului lor abuziv.
În ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a clauzelor prevăzute în Secţiunea 10, costuri suplimentare, respectiv pct. 10.1 şi 10.2 din condiţii generale tribunalul a arătat că acestea nu pot fi considerate abuzive, pentru că din punct de vedere obiectiv nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar din punct de vedere subiectiv pârâta nu a procedat cu rea-credinţă ci dimpotrivă a precizat în clauzele criticate că aceste costuri suplimentare sunt circumstanţiate la situaţia apariţiei unor acte normative aplicabile raportului juridic, iar pe de altă parte reclamanţii nu au precizat care ar fi caracterul semnificativ având în vedere poziţia contractuale ale părţilor .
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Prin decizia civilă nr. 39 din 8 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins, ca nefundat, apelul reclamanţilor, a admis apelul pârâtei cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei în sensul respingerii şi a cererii de constatare a nulităţii clauzelor prevăzute în Secţiunea 8 fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În argumentarea deciziei pronunţate, instanţa de apel a arătat că este nefondată critica recurenţilor referitoare la caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în Secţiunea 10 care reglementează costurile suplimentare deoarece, prin enumerarea situaţiilor neprevăzute care pot genera asemenea costuri rezultă că este exclusă orice poziţie dominantă a băncii. Aceste costuri sunt determinate de modificări de interpretare ale legilor, prevederilor sau reglementărilor aplicabile contractului, situaţiile nefiind prin urmare lăsate la latitudinea discreţionată a băncii.
S-a apreciat că este întemeiat apelul pârâtei în sensul că, contrar celor reţinute de prima instanţe Clauzele prevăzute la art. 8.1 lit. b), c) şi d) din condiţiile generale nu au un caracter abuziv, deoarece acestea se regăsesc în toate cazurile în care debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţia de plată a debitului, indiferent de izvorul obligaţiei, împrumutatul fiind urmărit de ceilalţi creditori ai săi prin valorificarea bunurilor debitorului, ceea ce constituie cazuri tipice de decădere din beneficiul termenului suspensiv sau a termenului de graţie acordat pentru punerea în executare a unui titlu executoriu, sens în care sunt şi dispoziţiile art. 1025 C. civ., art. 263 şi art. 383 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii D.D.M. şi D.T.D. invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor recurenţii invocă faptul că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000, în sensul absenţei unei interpretări teleologice, prin prisma Directivei 93/13/CEE precum şi a contractului de credit în interpretarea căruia nu au fost avute în vedere regulile generale în această materie.
Reluând conţinutul art. 1 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 1 lit. a) din anexa cuprinzând clauzele considerate abuzive, recurenţii au susţinut că niciuna dintre clauzele contractului nu a fost negociată direct, în sensul dispoziţiilor legale evocate, deoarece contractul este standard, preformulat, iar diferenţele faţă de alte contracte nu se datorează negocierii cu clienţii ci particularităţilor fiecărui client.
În speţă, clauzele sunt abuzive pentru că nu au fost negociate direct fiind incidentă prezumţia legală cuprinsă în art. 4 alin. (2) din actul normativ evocat, sunt stipulate cu rea-credinţă, în sensul Directivei 93/13/CEE, pârâta intenţionând să se protejeze pe sine şi nu pe consumator într-un contract pe termen lung. În egală măsură, susţin recurenţii, există un dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor deoarece calitatea de consumator nu poate atrage suportarea riscurilor afacerii doar de către acesta.
În consecinţă, susţin recurenţii clauzele cuprinse în Secţiunea 8.1 referitoare la declararea scadenţei anticipate sunt în mod evident abuzive deoarece lasă la aprecierea băncii verificarea apariţiei unor situaţii neprevăzute care ar face să devină improbabil ca împrumutatul să-şi poate îndeplini obligaţiile asumate sau în care, în opinia băncii creditul acordat nu mai este garantat corespunzător.
În acest sens, formulările „situaţie neprevăzută”, „în opinia băncii” „orice altă obligaţie asumată” exclud posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprind, clauzele fiind evident abuzive deoarece creează premisele pentru declararea scadenţei anticipate în mod unilateral şi discreţionar.
De asemenea, susţin recurenţii, decizia este nelegală şi în privinţa interpretării clauzelor cuprinse în Secţiunea 10 pct. 1 şi 2 din condiţiile generale care au drept efect transmiterea în sarcina împrumutaţilor a oricăror eventuale şi viitoare costuri ce pot apărarea în sarcina băncii, ca urmare a unor modificări de interpretare ale oricărei legi, prevederi sau reglementări abuzive.
Această clauză este abuzivă deoarece banca nu are dreptul de a-şi aliena prin convenţie obligaţiile stabilite prin lege in sarcina sa şi în legătură cu activitatea pe care o desfăşoară, cum ar fi impozite sau taxe, în mod abuziv şi discreţionar, asupra împrumutaţilor deoarece astfel de evenimente pot fi acoperite prin introducerea comisionului de risc.
În egală măsură şi clauza cuprinsă în art. 10.2 conform căreia în situaţia în care din motivele precizate costurile băncii cresc, această creştere este suportată exclusiv de client, împrejurare de natură a crea în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
Prin concluziile scrise intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi dispoziţiilor legale anterior menţionate, Înalta Curte constată că acesta este întemeiat în limitele şi pentru considerentele ce vor fi în continuare expuse.
Astfel, referitor la prima critică se va reţine că art. 4 alin. (6) din lege transpune art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi prevede că, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
Sub rezerva analizării acestei prevederi în cadrul fiecărei clauze a convenţiei de credit se poate constata că nici legea internă şi nici Directiva 93/13 nu exclud clauzele referitoare la obiectul contractului de la controlul caracterului abuziv, fiind reglementată, cu titlu de excepţie, posibilitatea analizării acestora, numai în situaţia în care aceste clauze nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.
Este de observat că art. 3 din Directiva nr. 93/13, atribuie noţiunii de clauză abuzivă, clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună credinţă, atunci când provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ce decurg din contract, în defavoarea consumatorului.
Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevede că sunt abuzive acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul şi care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi contractuale creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Rezultă astfel că din cele două reglementări, din dreptul intern şi din dreptul comunitar, se desprind aceleaşi condiţii care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv, respectiv, clauza să nu fie negociată individual şi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.
Prin art. 4 alin. (3) din aceeaşi lege, se instituie o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată numai prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.
În cauză, cum banca nu a probat că a negociat efectiv şi direct cu reclamanţii clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deşi această probă îi incuba conform art. 4 alin. (3) din aceeaşi lege, prezumţia relativă instituită de lege nu a fost răsturnată.
Din această perspectivă este fondată critica recurenţilor referitoare la caracterul abuziv al clauzelor privind scadenţa anticipată prevăzută la secţiunea 8 pct. 1 lit. b), c şi d, având în vedere că în cazul unor situaţii neprevăzute care în opinia băncii face să devină improbabil ca reclamanţii să-şi poată îndeplini obligaţiile asumate din prezentul contract, banca va avea dreptul să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată şi cu toate celelalte costuri datorate băncii conform convenţiei. Aceste formulări nu oferă posibilitatea reală ca un observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze.
Dimpotrivă, aceste clauze oferă băncii dreptul discreţionar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanţa să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea unei astfel de măsuri.
Pentru a nu fi abuzive aceste clauze ar trebui, de asemenea, să descrie un motiv întemeiat aşa cum s-a argumentat mai sus, or formulările cuprinse în clauzele contractului nu oferă posibilitatea reală a unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze, cu atât mai mult cu cât aceste clauze oferă băncii dreptul discreţionar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanţa să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea legalităţii unei astfel de măsuri.
În consecinţă, contrar celor reţinute prin decizia recurată, în speţă, clauza în litigiu nu a fost negociată, a creat un dezechilibru în detrimentul reclamanţilor în calitate de consumatori, nefiind respectată condiţia bunei-credinţe, ceea ce relevă caracterul abuziv al acesteia.
În concret, prin formulările evazive, respectiv situaţii neprevăzute, în opinia băncii, rezultă că pârâta poate interveni oricând în derularea contractului, în detrimentul reclamanţilor, împrejurare de natură a crea un dezechilibru deoarece permite pârâtei, printr-o apreciere subiectivă să declare scadenţa anticipată a creditului.
Prin urmare, sunt încălcate şi cerinţele bunei-credinţe raportat la efectul direct al declarării scadenţei anticipate şi împrejurarea că nu circumstanţiase condiţiile intervenţiei unilaterale.
În privinţa nelegalităţii deciziei derivată din interpretarea greşită a clauzelor prevăzute la secţiunea 10, denumită costuri suplimentare, respectiv pct. 10.1 şi 10.2, se va reţine că aceste critici nu sunt fondate.
Cu referire la clauza în discuţie, tribunalul respingând cererea privind caracterul abuziv al acesteia a argumentat că, în speţă, nu este îndeplinită cerinţa privind existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în condiţiile în care reclamanţii nu au precizat în ce constă acest dezechilibru, iar sub aspect subiectiv nu a rezultat că pârâta a acţionat cu rea-credinţă.
Această constatare nu exclude posibilitatea ca în ipoteza în care clauzele menţionate vor fi exercitate abuziv de pârâta, reclamanţii să se adreseze din nou instanţei pentru aplicarea sancţiunii adecvate. În plus, instanţa de apel a argumentat că enumerarea situaţiilor care ar putea determina apariţia unor costuri suplimentare nu poate fi interpretată în sensul că sunt lăsate la latitudinea discreţionată a băncii.
În acest context, se impune precizarea că recurenţii reiau susţinerile din acţiunea introductivă şi respectiv din apel, motiv pentru care în absenţa unor critici concrete în această privinţă nu se poate constata nelegalitatea deciziei.
În alţi termeni, deşi s-a reţinut prin sentinţa tribunalului, confirmată în apel, că nu sunt îndeplinite condiţiile referitoare la existenţa dezechilibrului şi a lipsei bunei-credinţe a pârâtei pentru a se putea constata caracterul abuziv şi al acestei clauze, reluarea aceloraşi argumente de către reclamanţi, nu are semnificaţia unei veritabile critici de nelegalitate în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care va fi înlăturată.
În concluzie, recursul reclamantei este fondat, în limitele menţionate şi va fi admis în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu consecinţa modificării deciziei în sensul respingerii apelului pârâtei şi menţinerii dispoziţiei referitoare la respingerea apelului reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii D.D.M. şi D.T.D. împotriva deciziei civile nr. 39 din 8 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o modifică în sensul că, respinge apelul declarat de pârâta SC V. SA BUCUREŞTI împotriva sentinţei nr. 16306 din 1 noiembrie 2012 a Tribunalului Bucureşti.
Menţine dispoziţia privind respingerea apelului reclamanţilor D.D.M. şi D.T.D. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 922/2014. Civil. Actiune în daune... | ICCJ. Decizia nr. 928/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
