ICCJ. Decizia nr. 1417/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1417/2015
Dosar nr. 26588/3/2012
Şedinţa publică din 28 mai 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 21 ianuarie 2008 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 şi ulterior declinată la Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 9613 din 18 iunie 2012, reclamanţii G.M.A., G.D., G.E.D. au chemat în judecată, conform precizărilor ulterioare, pe pârâţii G.L.C.A., G.C.I., Statul Român prin M.F.P. şi Municipiul Bucureşti prin primarul general, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 2 şi să se dispună obligarea pârâţilor persoane fizice să le lase imobilul în deplină proprietate şi posesie.
În drept cererea reclamanţilor a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că în baza actului dotal transcris din 14 aprilie 1998 de tribunalul Ilfov - autoarea lor G.M. (fostă R.) a devenit proprietara imobilului menţionat reprezentat din teren în suprafaţă de 289 mp şi construcţie, respectiv un corp de clădire a fost folosit cu destinaţia de depozit de petrol, la acea dată adresa poştală a imobilului fiind pe str. X.
Imobilul respectiv a fost naţionalizat ilegal de la unul din fiii autoarei reclamanţilor, respectiv G.I. în baza Decretului nr. 92/1950 cu toate că acesta era exceptat de la prevederile acestui act normativ.
S-a arătat că în urma vânzărilor succesive care au avut loc, ultimii cumpărători ai imobilului sunt pârâţii din prezenta cauză - G.C.I. şi G.L.C.A. - a căror introducere în cauză a fost solicitată ulterior, prin precizarea depusă la fila 277.
Reclamanţii au solicitat în aceste condiţii să se constate că în urma comparării titlurilor de proprietate ale părţilor - titlul autoarei lor - actul dotal din 1898 este preferabil fiind mai bine caracterizat decât cel al pârâţilor - care au dobândit imobilul de la stat care nu a avut niciodată calitatea de proprietar.
La termenul din 26 septembrie 2011 la dosar s-a depus o cerere de intervenţie în interes propriu de către numita G.L.F., în calitate de moştenitoare a fiului autoarei reclamanţilor, prin care a solicitat instanţei să se dispună obligarea pârâţilor de a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu proporţional cu dreptul său de proprietate, ca urmare a constatării nevalabilităţii titlului statului.
Prin sentinţa civilă nr. 1541 din 12 septembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei de interes cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţi titlului statului şi a respins acest capăt de cerere al acţiunii, ca lipsit de interes. A admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român, prin M.F.P. şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acesta, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă. A respins, ca neîntemeiate, excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi cea a inadmisibilităţii cererii de intervenţie. A respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţi, astfel cum a fost precizată, şi cererea de intervenţie.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au formulat recurs, calificat ulterior apel, intervenienta G.L.F. şi reclamanţii G.D., G.D., G.A.M., G.E.C.D., criticând-o pentru nelegalitate şi solicitând, în principal, repunerea în termenul de recurs întrucât procedura de comunicare a sentinţei civile nr. 1541 din 12 septembrie 2013 a Tribunalului Bucureşti a fost nelegal îndeplinită.
Au criticat faptul că în mod greşit tribunalul a reţinut că este preferabil titlul pârâţilor, deşi este de necontestat că titlul de proprietate aparţinând reclamanţilor este mai puternic şi mai bine caracterizat pentru următoarele argumente: detentorul precar, Statul Român, nu poate vinde, iar în cazul în care o face actul nu are valabilitate, titularul fiind la rândul său tot un detentor precar; în cazul în care pentru acelaşi imobil exista două acte de proprietate se dă preferinţă celui mai vechi, respectiv celui care a transcris primul: posesia abuzivă nu poate constitui titlu de proprietate, abuzul nu creează drept fostului proprietar, nefiindu-i imputabilă deposedarea; reaua credinţă a pârâţilor G.L.A.C. şi G.C.I. este probată prin faptul că la data cumpărării imobilului puteau afla cu minime diligenţe că există pentru imobil notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001.
S-a mai arătat că potrivit raportului de expertiză topografică efectuat în cauză, imobilul din str. X este identic cu cel în litigiu şi pentru care există înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate.
Apelanţii au mai invocat, în susţinerea motivelor de apel, dispoziţiile art. 6 C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil, arătând că drepturile pretinse prin cel de-al doilea capăt al acţiunii nu puteau fi obţinute pe calea administrativă instituită de Legea nr. 10/2001, singura cale fiind cea a dreptului comun.
La termenul de judecată din 3 noiembrie 2014, pârâţii-intimaţi G.C.I. şi G.L.C.A. au formulat cerere de aderare la apelul formulat în cauză, solicitând admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată precum şi a cererii de intervenţie în interes propriu formulate de G.L.F., raportat la faptul că acţiunea în revendicare ce face obiectul cauzei nu este formulată de toţi pretinşii titulari ai dreptului de proprietate şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată şi a cererii de intervenţie principale, ca inadmisibile.
În subsidiar, s-a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată şi a cererii de intervenţie principale ca fiind inadmisibile în raport de prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, pronunţată în recurs în interesul legii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 45 din 26 ianuarie 2015 a respins excepţia tardivităţii apelului; a cererii de repunere în termenul de declarare a apelului, ca rămasă fără obiect; a respins, ca nefondate, apelul şi apelul incident formulate de intervenienta G.L.F. şi reclamanţii G.D., G.M.A. Şi G.E.C.D.; a cererii de aderare la apel formulată de pârâţii G.C.I., Şi G.L.C.A. împotriva sentinţei civile nr. 1541/12 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
În raport de data depunerii apelului, respectiv 13 mai 2014 apelul s-a considerat a fi declarat în termenul legal de 15 zile prevăzut de dispoziţiile art. 284 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât a fost respinsă excepţia tardivităţii declarării apelului.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi a cererii de intervenţie formulată de intervenienta G.L.F., sub aspectul nerespectării regulii unanimităţii în promovarea cererii în revendicare, a reţinut că în cazul acţiunilor în revendicare a imobilelor naţionalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 situaţia juridică a acestor imobile şi a persoanelor care invocă că naţionalizarea a fost greşită, este diferită de cazurile clasice de revendicare.
În aceste cazuri, acţiunile în revendicare au un caracter complex şi depăşesc modelul acţiunii clasice în revendicare, astfel încât unul sau mai mulţi coproprietari, unul sau mai mulţi dintre moştenitorii lor, dar nu neapărat toţi, pot înainta o acţiune în justiţie pentru a demonstra că statul nu posedă un titlu de proprietate valabil, şi, în consecinţă, a obţine confirmarea existenţei bunului naţionalizat pe nedrept, în patrimoniul proprietarului sau succesiunii sale.
În acest sens este şi jurisprudenţa C.E.D.O., care cu privire la regula unanimităţii în cauza Lupaş şi alţii împotriva României s-a pronunţat în sensul că, regula unanimităţii a împiedicat pe reclamanţi să beneficieze de examinarea temeiniciei acţiunilor lor, din partea tribunalelor, impunându-se acestora o sarcină disproporţionată, aducând atingere substanţei însăşi a dreptului lor de acces la un tribunal. În consecinţă, C.E.D.O. a statuat că în acest caz, a fost încălcat art. 6 din C.E.D.O.
În ceea ce priveşte inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată şi a cererii de intervenţie în raport de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, Curtea a reţinut că această excepţie este neîntemeiată întrucât Legea nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. În decizia în interesul legii s-a stabilit că exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Ca urmare, acţiunea în revendicare promovată în cauză nu poate fi considerată inadmisibilă.
În ceea ce priveşte criticile formulate pe fondul cauzei, instanţa de apel a apreciat că în mod corect, prima instanţă a reţinut, în cadrul operaţiunii de comparare a titlurilor de proprietate, că reclamanţii nu deţin un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi că titlul exhibat de către pârâţi este mai bine caracterizat.
În cauza de faţă, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut reclamanţilor în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu. Rezultă că acest imobil nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanţii s-ar putea prevala.
Constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, însă ea dă dreptul la o despăgubire în măsura în care sunt întrunite condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume, formularea notificării, naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar.
În acest sens, în cauza menţionată, se arată, însă, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
Urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, iniţiată de către reclamanţi. Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente (parag. 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Aşadar, a conchis Curtea, proprietarul care nu deţine un „bun actual” nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, iar în speţă reclamanţii nu au un drept la restituire care să îi îndreptăţească la redobândirea posesiei.
Aspectele vizând buna sau reaua credinţă invocate de către părţi nu au relevanţă faţă de considerentele expuse şi faţă de obiectul cererii - revendicare.
Decizia pronunţată în apel a fost atacată cu recurs de reclamanţii G.D., G.E.C.D., G.M.A. şi de intervenienta G.L.F.
Cererea de recurs a fost depusă în data de 17 martie 2015, data poştei, solicitându-se şi repunerea în termenul de recurs.
Recurenţii au arătat că acţiunea în revendicare este o acţiune civilă imprescriptibilă, ce îşi are izvorul în dispoziţiile art. 480 C. civ., iar prin promulgarea unei noi legi de reparaţie nu s-a dorit decât să se aducă completări acestui text de lege şi nu abrogarea lui.
Au susţinut că sentinţa civilă nr. 1541 din 12 septembrie 2013 a Tribunalului Bucureşti este nelegală întrucât subdobânditorii imobilului nu au fost de bună -credinţă, iar, pe de altă parte, dreptul de proprietate este garantat de Constituţie la art. 44.
La data de 30 martie 2005, când a fost contractat imobilul de la SC G. SDA, pârâţii puteau afla cu minime diligenţe că există notificare depusă în termenul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Din raportul de expertiză tehnică topografică efectuat de către expertul T.R. a rezultat ca imobilul din strada X este acelaşi cu cel pe care l-au reclamat, respectiv cel din strada Y.
Au susţinut că cei doi fii ai autoarei G.M. au acceptat în termen moştenirea, iar imobilul a fost preluat prin naţionalizare de la G.I.
Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării în temeiul dispoz. art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere art. 6 C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil au susţinut că singura posibilitate de a obţine rezolvarea petitelor cererii introductive este un proces pe dreptul comun.
Prin întâmpinare, intimaţii-pârâţi G.C.I. şi G.L.C.A. au solicitat respingerea cererii de repunere în termenul de recurs şi constatarea nulităţii recursului, întrucât criticile formulate sunt de netemeinicie.
Cu privire la depunerea peste termen a cererii de recurs, Înalta Curte constată următoarele:
Decizia civilă nr. 45/A din 26 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost iniţial comunicată recurenţilor, în data de 25 februarie 2015 la vechiul domiciliul ales al reclamanţilor, respectiv la cabinet avocat Ş.L., sector 3 Bucureşti.
La fila 77 - dosar apel se regăseşte cererea avocatului substituent B.R.D. prin care, în calitate de reprezentant al reclamanţilor, solicită ca toate actele de procedură să fie comunicate începând cu data de 19 ianuarie 2015 la adresa Cabinet de Avocat, B.R.D., Bucureşti, sector 1, adresă menţionată şi în concluziile scrise depuse la dosarul de apel, filele 80-85.
La fila 103 - dosar apel, se află cererea de recomunicare formulată de avocat titular R.Ş.L., care a învederat că schimbarea domiciliului ales a fost adusă la cunoştinţa instanţei, că ea, avocatul titular, este în concediu de maternitate, iar începând cu data de 2 decembrie 2014 şi-a suspendat activitatea, astfel încât actele de procedură nu mai sunt legal comunicate la vechea adresă, ele fiind necesar a fi comunicate la adresele reclamanţilor sau la noul domiciliul procesual ales, respectiv la cabinet avocat B.R.D., avocat ce asigură substituirea în prezenta cauză.
La data de 23 martie 2015 a fost recomunicată recurenţilor-reclamanţi decizia pronunţată de instanţa de apel, potrivit dovezilor aflate la filele 104-107 dosar apel.
Potrivit dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispoziţiile art. 284 alin. (2)-(4) se aplică în mod corespunzător.
Aşa fiind, cum schimbarea domiciliului procesual ales, la adresa Cabinet de Avocat, B.R.D., Bucureşti, sector 1, a fost adusă la cunoştinţa instanţei de apel înainte de data pronunţării deciziei atacate, în conformitate cu dispoziţiile art. 98 C. proc. civ. şi cum decizia atacată a fost recomunicată în data de 23 martie 2015, prin depunerea motivelor de recurs în data de 17 martie 2015, actul procedural se socoteşte a fi fost făcut în termenul legal prevăzut de art. 301, raportat la art. 284 alin. (3) C. proc. civ.
Prin urmare, Înalta Curte constată că nu se impune primirea cererii de repunere în termen întrucât cererea de recurs a fost formulată în termenul legal.
Înalta Curte constată incidentă excepţia nulităţii recursului, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Deşi nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei de apel în soluţionarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.
În speţa de faţă, susţinerile recurenţilor sunt o preluare ad litteram a criticilor formulate în apel ce vizau hotărârea dată de prima instanţă, respectiv sentinţa civilă nr. 1541 din 12 septembrie 2013 a Tribunalului Bucureşti, critici ce au fost supuse controlului judiciar în apel. Recurenţii nu au făcut nicio referire la argumentele instanţei de apel, nici cu privire la modul de soluţionare al excepţiilor şi nici cu privire la fondul apelului.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele şi soluţia instanţei de apel şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenţii au nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii de atac a recursului.
Astfel, memoriu de recurs nu conţine critici propriu-zise, fiind străine de considerentele hotărârii atacate şi referindu-se la împrejurări ce vizează considerentele sentinţei pronunţate de tribunal, ca primă instanţă.
În calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, astfel încât criticile recurenţilor nu pot fi încadrate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În această situaţie, sancţiunea care intervine este nulitatea recursului, neexistând motive de ordine publică, ce să poată fi examinate din oficiu de către instanţa de recurs.
Pe cale de consecinţă, reţinând că recursul nu este motivat conform cazurilor prevăzute în art. 304 C. proc. civ. şi nici nu există motive care să poată fi examinate şi din oficiu, în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea căii de atac exercitate de reclamant.
PENTRU ACEST MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D
Respinge excepţia tardivităţii recursului, ca neîntemeiată.
Constată nul recursul declarat de reclamanţii G.D., G.E.C.D., G.M.A. şi de intervenienta G.L.F. împotriva Deciziei nr. 45A din 26 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1416/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1419/2015. Civil → |
|---|
