ICCJ. Decizia nr. 1533/2015. Comercial. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1533/2015
Dosar nr. 12357/212/2010***
Şedinţa publică din 9 iunie 2015
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4705 din 22 septembrie 2011 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea reclamantei R.Z., formulată în contradictoriu cu pârâţii A.G., A.E., T.V., J.M.D., T.A., C.T., B.L., B.E., O.F., Bu.E., P.L., S.E., S.G., St.E. şi T.F.V. şi a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate la BNP M.l. sub nr. V1 din 17 mai 2002 (rectificat prin încheierea nr. 8083 din 10 iulie 2002), nr. V2 din 17 mai 2002, nr. V3 din 17 mai 2002, nr. V4 din 17 mai 2002 şi nr. V5 din 17 mai 2002, dispunându-se radierea din CF a tuturor drepturilor de proprietate intabulate în favoarea pârâţilor în baza Titlurilor de proprietate eliberate de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Drepturilor de Proprietate asupra Terenurilor Constanţa sub nr. T1 din 16 mai 2002, nr. T2 din 16 mai 2002, nr. T3 din 16 mai 2002, nr. T4 din 16 mai 2002 şi nr. T5 din 16 mai 2002 şi în baza contractelor de vânzare-cumpărare constatate nule.
A fost respins, ca nefondat, capătul de cerere privind intabularea în favoarea reclamantei a dreptului de proprietate asupra terenurilor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare şi al titlurilor de proprietate enumerate mai sus, emise în baza Legii nr. 18/1991, cât şi cel privind revendicarea, formulat împotriva pârâţilor A.G., A.E. şi J.M.D.
Pârâţii au fost obligaţi la plata către reclamantă a sumei de 400.632 RON cu titlu de cheltuieli judiciare şi, în solidar, către stat, a sumei de 8.040 RON, reprezentând taxă de timbru pentru care s-a admis sub forma scutirii cererea de acordare a ajutorului public judiciar formulată de reclamantă, sub forma scutirii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel J.M.D., B.E., C.T., O.F. şi B.L., A.G. şi A.E., moştenitorii T.P. şi C.S., precum şi ulterior de cesionarul A.G., criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 56/C din 27 mai 2013, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de apelantul pârât J.M.D., B.E., C.T., O.F. şi B.L., A.G. şi A.E., precum şi apelul formulat de apelantul pârât T.V. (decedat), continuat de moştenitorii T.P. şi C.S. şi ulterior de cesionarul A.G., împotriva sentinţei civile nr. 4705 din 22 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 12357/212/2010, având ca obiect constatare nulitate act juridic/revendicare, în contradictoriu cu intimata reclamantă R.Z. şi cu intimaţii pârâţi T.A., Bu.E., P.L., S.E., S.G., St.E. şi T.F.V.
Argumentele instanţei de apel. Situaţia de fapt şi temeiurile în drept reţinute.
Pentru a verifica dacă nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei atacate se confirmă, din perspectiva criticilor menţionate, instanţa de apel a făcut o succintă prezentare a situaţiei de fapt şi a soluţiilor anterioare pronunţate în celelalte litigii ale părţilor, avute în vedere de altfel şi de judecătorul fondului în soluţionarea prezentei cereri.
Astfel, demersul reclamantei R.Z. a urmat celor legate de stabilirea amplasamentului şi soluţionarea cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate, în condiţiile Legii nr. 18/1991, pentru terenul în suprafaţă de 8,5 ha ce a aparţinut def. său tată B.I. şi respectiv pentru terenul de 9,5 ha care a aparţinut unchiului său P.A.
Autorii săi au avut calitatea de acţionari la SC C. SA Mihail Kogălniceanu, iar după decesul acestora intervine o punere în posesie a moştenitoarei lor asupra suprafeţei de 18 ha, prin două procese-verbale emise de Comisia locală de fond funciar a comunei Mihail Kogălniceanu la 17 februarie 2000 fără însă vreo indicare a amplasamentelor şi vecinătăţilor suprafeţelor astfel retrocedate în temeiul art. 38 din Legea nr. 18/1991 r.
În aceste condiţii se naşte un prim litigiu, reclamanta chemând în judecată pe pârâtele Comisia locală de fond funciar a comunei M. Kogălniceanu şi Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra pământului Constanţa şi solicitând obligarea acestora la emiterea titlului de proprietate pentru suprafaţa de 18 ha teren de pe urma celor doi autori decedaţi, în. parcela A 510, parcelă ce a fost predată de SC C. SA Mihail Kogălniceanu către comuna Mihail Kogălniceanu prin procesul verbal de predare - primire din 29 septembrie 1999. Această cerere de chemare în judecată s-a bazat pe faptul că reclamanta fusese „pusă în posesie" în data de 17 februarie 2000, ţînându-se cont de planşa cadastrală înregistrată la Primăria M. Kogălniceanu sub nr. 2751 din 26 iulie 1999 (Dosarul nr. 2635/2000 al Judecătoriei Constanţa), fără însă a fi emis un titlu de proprietate.
Prin sentinţa civilă nr. 12182 din 25 octombrie 2000 Judecătoria Constanţa a admis în parte acţiunea, pârâta Comisia judeţeană fiind obligată să-i elibereze titlul de proprietate; nu au fost stabilite vecinătăţile terenului, iar cererea reclamantei privind obligarea aceleiaşi pârâte la plata daunelor cominatorii a fost respinsă. Apelurile formulate de reclamanta R.Z. şi de O.C.O.T.A - Constanţa (căreia i se respinsese cererea de intervenţie) au fost admise conform deciziei civile nr. 975 din 04 aprilie 2001 a Tribunalului Constanţa (Dosarul nr. 420/2001), sentinţa menţionată fiind desfiinţată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Reluând judecata, Judecătoria Constanţa pronunţă sentinţa civilă nr. 16724 din 19 noiembrie 2001 (Dosarul nr. R 9183/2001), admiţând în parte acţiunea reclamantei şi obligând pârâta Comisia locală de fond funciar Mihail Kogălniceanu să completeze procesele-verbale de punere în posesie, în sensul „stabilirii amplasamentelor individuale"; Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Constanţa a fost la rândul ei obligată să emită titlurile de proprietate de pe urma autorilor B.I. şi P.A., „conform propunerii comisiei locale". Cererea reclamantei privind obligarea pârâtei comisia judeţeană la plata daunelor cominatorii a fost din nou respinsă, fiind respinsă şi cererea de intervenţie formulată de O.C.O.T.A - Constanţa. Decizia civilă nr. 413 din 03 martie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti (Dosarul nr. 314/2003) rezolvă irevocabil litigiul, după strămutarea cauzei, casându-se decizia nr. 745 din 13 iunie 2002 a Tribunalului Constanţa, dată în apel şi rnenţinându-se sentinţa nr. 16724 din 19 noiembrie 2001 a Judecătoriei Constanţa.
În cadrul acelui litigiu s-a arătat că, în raport de probele administrate, parcela A 510 în cadrul căreia a fost pusă în posesie reclamanta se află pe raza com. Mihail Kogălniceanu, iar pentru parcelele A 510 şi A 498 situate pe teritoriul oraşului Constanţa şi care se învecinează între ele, au fost „deja eliberate titluri de proprietate unor terţe persoane (...)" titluri a căror valabilitate nu a făcut obiect de analiză în acel litigiu. Curtea de Apel Ploieşti arată că în fapt este vorba de două sole AS 10, una fiind predată Comisiei locale de fond funciar Constanţa conform procesului-verbal din 23 martie 2000, cealaltă rămânând Comisiei locale M. Kogălniceanu predată conform procesului-verbal din 29 septembrie 1999 şi că din moment ce procesele-verbale de punere în posesie au fost întocmite de comisia M. Kogălniceanu, tot ei îi revine şi obligaţia completării acestor acte în sensul stabilirii amplasamentelor individuale pentru terenurile menţionate.
În temeiul acestui prim litigiu au fost emise reclamantei, abia la 3 ianuarie 2006, de către Comisia Judeţeană Constanţa, două titluri de proprietate, nr. AA pentru suprafaţa de 9,5 ha şi respectiv, nr. BB pentru suprafaţa de 8,5 ha.
Un al doilea litigiu a fost cel soluţionat conform sentinţei civile nr. 21763 din 02 decembrie 2008 a Judecătoriei Constanţa, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 1015 din 30 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa (Dosar nr. 63/212/2003), în urma căruia a fost admisă în parte acţiunea reclamantei R.Z. şi s-a constatat nulitatea absolută a 5 titluri de proprietate emise la 16 mai 2002: titlul de proprietate nr. T1 pe numele S.R., pentru suprafaţa de 3 ha situată în Constanţa, parcela A510/4; titlul de proprietate nr. T2 din 16 mai 2002 emis pe numele B.l., pentru suprafaţa de 3 ha teren situată în Constanţa, parcela A 510/2; titlul de proprietate nr. T3 din 16 mai 2002 emis pe numele T.I.V., pentru suprafaţa de 3 ha teren situat în Constanţa, parcela A 510/1; titlul de proprietate nr. T4 din 16 mai 2002 emis pe numele S.T., pentru suprafaţa de 4,5 ha teren situat în Constanţa, parcela A 510/3 şt titlul de proprietate nr. T5 din 16 mai 2002 emis pe numele J.A. pentru suprafaţa de 5 ha teren situat în Constanţa, parcela A 510/5 - 3,12 ha, parcela A 478/1 - 0,5 ha şi parcela A 498/2/3 - 1,38 ha.
Prin această hotărâre se stabileşte că urmare desfiinţării SC C. SA Mihail Kogălniceanu, societatea a procedat la predarea unor suprafeţe de teren către Comuna Mihail Kogălniceanu, Comuna Lumina, Oraşul Ovidiu, Oraşul Năvodari şi Municipiul Constanţa, persoanelor cărora li se recunoscuse calitatea de acţionar conform Legii nr. 18/1991 urmând să li se stabilească regimul de preluare a terenurilor în virtutea cărora li se reconstituise dreptul de proprietate.
Suprafaţa de 36.10 ha (sola A498 de 20,87 ha şi respectiv; sola A510 în suprafaţă de 15,23 ha) a făcut obiectul predării-preluării între SC C. SA şi Municipiul Constanţa conform procesului-verbal din 19 ianuarie 2000, urmat de încheierea procesului-verbal din 23 martie 2000. Prin adresa din 21 februarie 2000, Comisia Locală de fond funciar Constanţa comunică însă Primăriei com. Mihail Kogălniceanu că sola A510 fusese predată Comisiei locale de fond funciar Mihail Kogălniceanu printr-un proces-verbal anterior, din 29 septembrie 1999, arătându-se că prin urmare obligaţia de punere în posesie a locatorilor pentru acest amplasament revine ultimei comisii, iar nu celei de !a Constanţa.
Instanţa de fond şi-a fundamentat soluţia pe expertiză extrajudiciară efectuată de expert D.F., care a relevat că deşi iniţial cele două sole menţionate se aflau pe raza administrativă a comunei M. Kogălniceanu cu ocazia predării lor prin procesul-verbal datat 19 ianuarie 2000, terenul pentru care a fost pusă în posesie reclamanta a făcut obiectul reconstituirii şi a altor drepturi de proprietate, pentru terţe persoane, deşi în februarie 2000 comisia aprecia că nu putea valorifica aceste parcele în procedura Legii nr. 18/1991.
Judecătoria Constanţa a motivat pe larg aspectele care conduc la constatarea nulităţii acestor titluri de proprietate, arătând că a existat un circuit ce a inclus un număr definit de participanţi, toate cele cinci titluri de proprietate fiind ridicate de către o singură persoană, deşi autorii de pe urma cărora s-a procedat la reconstituire erau diferiţi, aceeaşi unică persoană semnând şi procesele-verbale de punere în posesie şi fiind şi cea mandatată să vândă toate aceste terenuri, prin procuri speciale autentificate ale beneficiarilor acestor reconstituiri, acordate anterior obţinerii acestor titluri.
Instanţa de fond a precizat (iar tribunalul a achiesat asupra acestor argumente) că din dosarele de reconstituire lipsesc documentele care ar fi trebuit să stea la baza emiterii titlurilor (cum ar fi, spre exemplu, dovada dr. de proprietate, dovada calităţii anterioare de acţionar al SC C. SA, contractul de arendare etc), dar şi că după eliberarea acestor cinci titluri, dreptul de proprietate a fost transmis de procuratoare fiului acesteia, A.G., care conform art. 1308 C. civ. 1865 nici nu ar fi avut dreptul legal de a cumpăra aceste terenuri.
S-a conchis în sensul că în acest mod s-a urmărit eludarea dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, situaţie faţă de care devin incidente textele art. III alin. (1) lit. a) pct. ii şi iii din Legea nr. 169/1997.
Prin sentinţa menţionată s-a respins însă cererea reclamantei R.Z. de a fi obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul pentru care s-a constatat nulitatea titlurilor menţionate, arălându-se că propriile sale titluri emise (n.n. la 3 ianuarie 2006) conform Legii nr. 18/1991 şi care au fost obţinute de pe urma autorilor săi B.I. şi P.A. (moşt. P.S.), nu au fost contestate.
Sentinţa civilă nr. 21763 din 2 decembrie 2008 a Judecătoriei Constanţa a făcut obiectul unei cereri în revizuire, înregistrate pe rolul aceleiaşi instanţe sub nr. 63/212/2003/a1. Sentinţa civilă nr. 4133 din 09 martie 2012 a Judecătoriei Constanţa a admis cererea Comisiei locale de fond funciar Constanţa, schimbând în tot hotărârea supusă căii extraordinare de atac, în sensul respingerii cererii reclamantei R.Z. Hotărârea a fost însă atacată cu recurs, iar prin decizia civilă nr. 1453 din 19 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa a fost admisă calea de atac şi modificată în tot sentinţa menţionată, în sensul respingerii cererii de revizuire.
În fine, un al treilea litigiu a fost cel care a făcut obiectul dosarului civil nr. 17368/118/2010, prin sentinţa civilă nr. 8566 din 01 aprilie 2010 Judecătoria Constanţa admiţând acţiunea reclamantei R.Z., cu consecinţa constatării nulităţii absolute a titlurilor de proprietate AA şi BB din 03 ianuarie 2006 emise pe numele reclamantei. Soluţia a rămas irevocabilă conform deciziei civile nr. 274 din 22 februarie 2011 a Tribunalului Constanţa, care a admis recursul reclamantei şi a modificat în parte soluţia fondului, în sensul că pârâta Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra pământului Constanţa a fost obligată la emiterea titlurilor de proprietate de pe urma celor doi autori în solele A510/1 şi A 498/3, cu vecinătăţile stabilite conform raportului de expertiză extrajudiciară D.F.
Au fost respinse recursurile Comisiei locale de fond funciar Constanţa şi Comisiei judeţene; în egală măsură, a fost respinsă cererea de intervenţie în interes alăturat pârâtelor, formulată de intervenienţii A.G. şi A.E.
În acest dosar s-a statuat în chip irevocabil asupra faptului că situaţia confuză generată şi întreţinută de către autorităţi în legătură cu situaţia solei A510 nu-i poate fi imputată reclamantei, iar emiterea de noi titluri de proprietate, care nu respectă amplasamentele stabilite prin procesele-verbale de punere în posesie din 17 februarie 2000, la determinarea cărora au participat atât beneficiara, cât şi reprezentanţi ai SC C. SA (aspect reţinut şi prin decizia Curţii de Apel Ploieşti) nu poate fi apreciată ca fiind conformă legii.
Prin această ultimă soluţie s-a determinat aşadar fără echivoc amplasamentul suprafeţelor de teren pentru care se vor emite noile titluri de proprietate în favoarea reclamantei R.Z., vecinătăţile fiind clar cele stabilite prin expertiză extrajudiciară D.F., lucrare ce potrivit art. 4 alin. (5) din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005 a avut sub aspect probator aceeaşi valoare ca şi o expertiză ordonată de către instanţa de judecată, fiind îndeplinită condiţia efectuării ei de către expert autorizat de către Ministerul Justiţiei.
Acestea fiind reperele dezlegărilor asupra situaţiei de fapt şi a temeiurilor în drept relevante, se va avea în vedere că:
- demersul intimatei reclamante în prezenta cauză a pornit de la faptul că este statuată irevocabil chestiunea amplasamentului asupra căruia a fost pusă în posesie şi pentru care urmează a fi emise titlurile de proprietate de pe urma autorilor B. şi P.;
- că expertiză extrajudiciară topografică a expertului judiciar D.F., care a fundamentat sentinţa civilă nr. 21763 din 02 decembrie 2008, irevocabilă, a stabilit că există identitate între terenul înscris ca fiind sola 510 cu identificarea cadastrală din unitatea administrativ teritorială a Municipiului Constanţa (şi care, mai mult decât atât, face obiectul schiţei topografice înregistrate la Primăria com. Mihail Kogălniceanu sub nr. 2753 din 27 iunie 1999, avută în vedere la punerea în posesie) şi amplasamentul parcelei A510 înscrisă în titlurile de proprietate emise pârâţilor vânzători (T1, T2, T3, T4 şi T5 emise la 16 septembrie 2002);
- că soluţia de principiu pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti (care nu determinase vecinătăţile şi amplasamentul) şi-a găsit finalitatea prin faptul că sola a fost identificată printr-o expertiză, cu respectarea procesului-verbal de punere în posesie - cum statuase şi instanţa menţionată.
După cum a reţinut şi judecătorul fondului, expertiza extrajudiciară topografică D.F., depusă în Dosarul nr. 63/212/2003, a identificat faptul că terenul înscris ca fiind sola 510 pe care a fost pusă în posesie R.Z. conform proeeselor-verbale din data de 17 februarie 2000 este identic cu cel având identificarea cadastrală parcela A 510, aflat în unitatea administrativ teritorială Constanţa, cu următoarele vecinătăţi: la nord - drum de exploatare limitrof lacului Siutghiol, la est - drum de exploatare, la sud - drum naţional DN 378 - la vest - drum de exploatare".
Astfel fiind, depunerea în acest litigiu, la termenul din 20 mai 2013, a unui nou raport de expertiză extrajudiciară topo-cadastrală, întocmii de dl. V.A., la solicitarea apelanţilor A. - care din acest punct de vedere nu au mai reiterat cererea de administrare a unei expertize tehnice cu obiectivele evocate în apel - a fost considerată ca irelevantă din punct de vedere probator, sub cel puţin două aspecte:
1. prezentul litigiu nu este unul vizând aplicarea Legii nr. 18/1991 (de fond funciar), pentru a fi incidente dispoziţiile evocate din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005 şi prin urmare expertiză extrajudiciară nu valorează probator ca una administrată la încuviinţarea instanţei; 2. obiectivul la care a avut de răspuns expertul V. - anume, dacă terenurile asupra cărora intimata reclamantă a fost pusă în posesie la 17 februarie 2000 se află pe raza teritorială administrativă a comunei M. Kogălniceanu sau a municipiului Constanţa - fusese tranşat irevocabil prin hotărâri judecătoreşti opozabile pârâţilor (sentinţele nr. 21763 din 02 decembrie 2008 şi nr. 8566 din 01 aprilie 2010).
O primă critică legată de modalitatea de interpretare şi de aplicare a legii de către prima instanţa s-a referit la determinarea naturii sancţiunii nulităţii - absolute ori relative în raport de temeiul în drept evocat - şi, din această perspectivă, a celorlalte consecinţe juridice decurgând din lipsa calităţii procesuale active (dedusă din inexistenţa unei îndrituiri legale ca persoană vătămată şi a lipsei interesului în a cere constatarea nulităţii relative a actului încheiat între terţi), precum şi din prescriptibilitate.
Este fără dubiu faptul că acţiunea intimatei reclamante a fost afirmată ca o consecinţă a principiilor quod nullum est nullum producit effectum şi resoiuto iure dantis, resolvitur ius accipierttis, din moment ce textul art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997, modificat şi completat prin Titlul V al Legii nr. 247/2005, stabileşte sancţiunea nulităţii absolute (iar nu relative) a actelor de reconstituire a dreptului de proprietate în condiţiile Legii nr. 18/1991, pentru persoane care nu erau îndreptăţite la acest lucru, conform legii.
Legiuitorul nu a lăsat, aşadar, exclusiv la latitudinea celui îndreptăţit, să pretindă în instanţă nulitatea emiterii unui titlu de proprietate pentru o persoană care nu avea acest drept conform legii, ci a supus această procedură unui interes general, ocrotit printr-o normă imperativă care dispunea explicit asupra naturii sancţiunii nulităţii, cât şi a faptului că ea poate fi invocată inclusiv în procesele pendinte.
Cu privire la acest aspect s-a apreciat că se impune o trimitere succintă la considerentele avute în vedere de către Curtea Constituţională în multiplele decizii pronunţate în legătură cu neconstituţionalitatea modificării or aduse acestui text prin Legea nr. 247/2005 şi în care se arată că nu se poate vorbi despre retroactivitatea legii civile; aceste prevederi „nu aduc atingere drepturilor câştigate în temeiul unor acte juridice emise cu respectarea condiţiilor legale în vigoare la momentul naşterii lor. Efeetul nulităţii absolute de repunere în situaţiile anterioare deschide posibilitatea celor îndreptăţiţi să beneficieze de reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor". Curtea Constituţională a arătat că reglementarea sancţiunii legale a nulităţii absolute a actelor emise în mod ilegal, până la adoptarea Legii nr. 247/2005 nu atrage destabilizarea raporturilor juridice, nu presupune încălcarea principiului statului de drept, ci respectarea principiului de dreptate» consacrat ca valoare constituţională la art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală. În egală măsură, sancţionarea cu nulitatea absolută a actelor emise ilegal este în concordanţă cu principiul garantării proprietăţii, prev. de art. 44 alin. (4) din Constituţie (decizia nr. 375/2005 şi nr. 568/2010).
Prin urmare, actul translativ al dreptului obţinut ilegal nu este apărat de sancţiunea nulităţii absolute care lipseşte de eficienţă actul principal, de reconstituire a dreptului de proprietate - cum susţin apelanţii - într-o asemenea manieră încât actul subsecvent ar fi supus nulităţii relative, cu toate consecinţele ce decurg în privinţa persoanei ce o poate invoca şi termenului înăuntrul căruia se poate acţiona în justiţie.
Excepţiile de la regula resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis privesc excluderea de la orice nulitate a actului subsecvent, în sensul că ei este salvgardat, nulitatea actului principal neavând nici o repercusiune asupra sa doar atunci când terţul subdobânditor este de bună-credinţă, iar părţile actului sunt, aşa cum a arătat şi judecătorul fondului, în situaţia error communis facit ius.
Or, în speţă, legiuitorul a fost explicit în redactarea normei susmenţionate, stabilind deopotrivă regimul nulităţii şi natura interesului ocrotit, iar înstrăinarea terenului pentru care s-a emis un asemenea titlu de proprietate nu poate scăpa de efectele nulităţii absolute decât în condiţiile rezumate de art. IIII alin. (24) din Legea nr. 169/1997, modificat şi completat prin Titlul V al Legii nr. 247/2005, respectiv, în cazul înstrăinărilor succesive, când intervine principiul securităţii raporturilor juridice şi când se dă eficienţă bunei-credinţe a terţului subdobănditor (nu însă şi a primului vânzător al unui asemenea teren, căruia legiuitorul nu-i prezumă buna credinţă şi îl obligă la despăgubiri faţă de adevăratul proprietar, rămas fără teren).
Trecând însă de aceste considerente de ordin general, deduse din norma incidentă, instanţa va reţine şi că instanţa de fond în mod corect a avut în vedere elementeie particulare ale speţei şi dezlegările anterioare date în judecata cererii de constatare a nulităţii titlurilor de proprietate, în cadrul cărora s-a relevat - aşa cum apelanţii pârâţi T., B., O. şi C. au confirmat inclusiv în acest proces - că de întreaga procedură de obţinere a titlurilor de proprietate, de ridicare a lor de la autorităţi şi ulterior de înstrăinare prin acte autentice a terenurilor către fiul procuratoarei, s-a ocupat mandatara A.E. şi fiul acesteia, cumpărătorul A.G. Apelanţii pârâţi menţionaţi au susţinut că achiesaseră asupra unui viitor act de înstrăinare, primind cu anticipaţie şi banii cuveniţi pentru pierderea dreptului de proprietate, mai înainte cbiar ca acest drept să fi fost materializat, adică la momentul întocmirii contractelor de cesiune de acţiuni; mai mult decât atât, apelanţii au arătat că ei cunoşteau încă de la acel moment cine le va cumpăra terenurile, numindu-i pe A.G. ca şi cumpărător al „bunului viitor".
Or împrejurarea specială a speţei, în care instanţele au stabilit irevocabil, prin procese anterioare, că lipsea documentaţia care ar fi fundamentat eliberarea conform legii a celor cinci titluri de proprietate datate (toate) 16 mai 2002, că aceste titluri au fost eliberate mamei apelantului pârât A., care în temeiul procurilor speciale date de pretinşii beneficiari vinde fiului şi soţiei acestuia toate aceste terenuri pentru care se reconstituise dreptul de proprietate (cu încălcarea unei alte norme prohibitive, date de art. 1308 C. civ. 1865), nu poate susţine o altă soluţie decât cea avută în vedere de către prima instanţă cu privire la apărările formulate - de respingere a excepţiilor privind lipsa calităţii procesuale active a intimatei pentru inexistenţa dreptului şi a interesului, precum şi de prescriptibilitate a cererii sale.
Astfel fiind, teza bunei-credinţe a cumpărătorilor A., care s-ar fi încrezut în legitimitatea titlului vânzătorilor şi care nu au avut nici o posibilitate în a verifica valabilitatea acestora, este de plano scoasă din discuţie, faţă de aspectele particulare ale speţei şi de implicarea activă a acestor pârâţi în emiterea actelor în beneficiul lor.
Rezumând, curn un act nul nu poate produce efecte, fiind desfiinţat de la data încheierii lui un asemenea act nu poate să constituie temeiul dobândirii valabile a dreptului de proprietate; astfel fiind, este corectă soluţia instanţei de fond privitor la dreptul şi interesul intimatei lezate prin înstrăinarea nelegală a bunului său, iar aserţiunile apelanţilor pârâţi, în sensul că doar dacă ar fi avut un titlu care să-i fi recunoscut dreptul la acel amplasament, reclamanta ar fi avut legitimare atât în acţiunea în revendicare, cât şi în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, urmează a fi înlăturate Titlurile de proprietate emise reclamantei în 2006 au fost constatate nule ca urmare a nerespectării proceselor-verbale de punere în posesie; titlurile de proprietate emise pârâţilor vânzători în mai 2002 au fost constatate nule pentru inexistenţa dreptului la reconstituire; prin procese anterioare, soluţionate irevocabil s-a atestat că amplasamentul asupra căruia trebuie emis titlul intimatei reclamante este cel pe care au pârâţii titluri nule.
Astfel fiind, nu se putea reţine apărarea apelanţilor că, nefiind emise titlurile intimatei, nu se poate decide dacă actele translative de drepturi deduse judecăţii sunt legale sau nu.
În legătură cu existenţa autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel a reţinut sub un prim aspect, că soluţia dispusă în primă instanţă asupra cererii în revendicare a fost defavorabilă reclamantei, care nu a înţeles însă să declare apel. Prin urmare, reiterarea de către pârâţi a acestei apărări în calea de atac, cu privire la existenţa unei triple identităţi de părţi, obiect şi cauza în legătură cu acest capăt de cerere pare a viza schimbarea soluţiei prin respingerea acestui capăt de cerere pe excepţie, iar nu pe fond.
Pornind de la acest interes al apelanţilor, Curtea a reţinut că tribunalul a pronunţat de asemenea o soluţie corectă, pentru că la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 16724 din 19 noiembrie 2001, intimata reclamantă R. nu avea decât procesele-verbale de punere în posesie, iar la data pronunţării sentinţei nr. 21763 din 02 decembrie 2008 reclamanta deţinea două titluri de proprietate emise în anul 2006, dar pentru un alt amplasament decât cel în litigiu, existenţa acestor titluri fiind avută în vedere la acel moment la soluţionarea acţiunii în revendicare.
Prin urmare, nu putea fi evocată identitatea de părţi, obiect şi cauza de natură să obstrucţioneze intimatei formularea unei noi acţiuni în revendicare în acest proces - cerere respinsă însă faţă de raţiunea neemiterii titlurilor pe amplasamentul corect. Or, această cerinţă nu este îndeplinită prin emiterea deciziei civile nr. 274 din 22 februarie 2011 a Tribunalului Constanţa, care doar recunoaşte dreptul.
În privinţa apărărilor legate de pierderea dreptului de a pretinde rectificarea cărţii funciare. Curtea va înlătura aceste apărări, din moment ce instanţa a dispus radierea din CF a drepturilor reale anterioare recunoscute apelanţilor în baza titlurilor nule; trimiterea la acţiunea în rectificare reglementată prin art. 36 din Legea nr. 7/1996 (în forma în vigoare la data pronunţării sentinţei) s-a datorat faptului că radierea este consacrată ca o modalitate de rectificare a înscrierilor de carte funciară. Nu se putea pune în discuţie prescriptibilitatea unei asemenea cereri câtă vreme instanţa a dispus-o în urma constatării nulităţii titlurilor pârâţilor, această menţiune urmând a fi făcută de oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară spre opozabilitate, iar nu pentru că s-ar fi dispus intabularea vreunui drept al intimatei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii C.T., B.L., O.F., B.E. (decedat la 18 iunie 2014) şi pentru acesta din urmă continuat de moştenitorii B.A. şi B.M. În cursul judecării cauzei pârâţii au arătat că nu plătesc taxa de timbru stabilită de instanţă.
Împotriva aceleiaşi decizii au declarat recurs pârâţii A.G. şi A.E. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună admiterea recursului; în principal, în temeiul art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., casarea hotărârii recurate pentru încălcarea cerinţei impuse sub sancţiunea nulităţii de art. 261 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de apel.
S-a arătat de către pârâţi, în esenţă, că instanţa de apel nu a analizat unul dintre motivele de apel, respectiv incidenţa dispoziţiilor art. III alin. (24) din Legea nr. 169/1997, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului şi duce la nulitatea absolută a hotărârii pronunţate. În susţinerea acestui motiv de recurs s-a invocat jurisprudenţa Curţi de Apel Craiova, a Curţii de Apel Alba-Iulia şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauzele Boldea c. României, Albina c. României (57808/2000), Dumitru c. României (4710/2004) şi Garcia Ruiz c. României (30544/1996). De asemenea, au fost invocate şi hotărâri pronunţate de Curtea Europeană de Justiţie de la Luxembourg, respectiv Comisia versus Sytravai şi Brink France SARL.
În subsidiar, s-a arătat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile legale din Legea nr. 169/1997 care prevăd că în cazul înstrăinării succesive a terenurilor, cel care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul este obligat să remită preţul actualizat fostului proprietar rămas fără teren. Or, acest text reprezintă o excepţie evidentă de la principiul resolulo iure dantis resolvitur im accipientis, protejând în materia legilor funciare pe terţul cumpărător al terenului, în pofida nulităţii titlului aparent.
În raport de acest text de lege, instanţa de apel nu a reuşit să explice de ce l-a înlăturat de la aplicare, întrucât în conformitate cu metodele de interpretare a prevederilor legale, respectiv cea gramaticală şi cea logică nu există nici un temei legal pentru neaplicarea dispoziţiile art. III alin. (24) din Legea nr. 169/1997.
S-a mai arătat de către pârâţi că sunt incidente şi dispoziţiile art. 313 C. proc. civ., deoarece imparţialitatea instanţelor din Constanţa poate fi afectată de faptul că valoarea terenului în litigiu este foarte mare şi poate constitui o miză importantă în comunitatea locală. În acest context este necesară judecarea cauzei de un alt complet de judecată, decât cel iniţial pentru a eluda influenţele locale.
Au fost invocate în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arâtându-se de către pârâţi că au fost ignorate normele legale care reglementează instituţia autorităţii de lucru judecat. Astfel, Curtea de Apel Constanţa a reţinut, în mod eronat, că se produc efectele sentinţei civile nr. 21763 din 02 decembrie 2008 a Judecătoriei Constanţa în ceea ce priveşte îndreptăţirea reclamantei R.Z. la reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren de 19 ha situat în parcela A510 pe raza municipiului Constanţa, în realitate, ceea ce produce efecte juridice este hotărârea irevocabilă nr. 413 din 03 martie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti care a reţinut amplasamentul terenului în litigiu pe raza comunei Mihail Kogălniceanu. Aceste aspecte sunt foarte importante în ceea ce priveşte îndreptăţirea reclamantei, respectiv a interesului acesteia în formularea acţiunii în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâţilor A.G. şi A.E.
Un alt aspect supus criticii este acela legat de probatoriul efectuat în dosarul în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 21763 din 02 decembrie 2008 a Judecătoriei Constanţa, în sensul că s-a avut în vedere o expertiză extrajudiciară pentru stabilirea amplasamentului terenului ce i se cuvenea reclamantei, ceea ce nu este suficient pentru lămurirea situaţiei de fapt şi aflarea adevărului judiciar. În consecinţă, în prezentul litigiu trebuie să se permită efectuarea unor dovezi contrare şi luarea în considerare a deciziei nr. 413 din 03 martie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti.
În ceea ce priveşte reaua-credinţă a pârâţilor A. la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare atacate cu acţiune ta constatarea nulităţii, instanţa de apel s-a bazat în mod greşit pe autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 21763 din 02 decembrie 2008, reţinând fără o analiză pertinentă, bazată pe probe, atitudinea subiectivă a părţilor în cauză.
Astfel, Curtea de Apel Constanţa a statuat asupra existenţei autorităţii de lucru judecat, referitoare la un proces la care pârâţii nu au fost parte, proces care s-a referit la anularea titlurilor de proprietate ale antecesorilor pârâţilor. Or, reaua-credinţă a acestora din urmă nu poate reieşi într-un alt litigiu care priveşte dobândirea terenurilor prin contract de vânzare-cumpărare, de vreme ce acest aspect trebuie analizat la momentul încheierii contractului, nu la momentul anulării titlurilor.
S-a susţinut de către recurenţi în favoarea bunei lor credinţe faptul că: pe baza procurilor autentice existente la dosarul cauzei a fost împuternicită A.E., ca după ridicarea titlurilor să vândă domnului A.G.; sumele de bani cu titlu de preţ au fost achitate anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare; cumpărătorii aveau reprezentarea faptului că au cumpărat de la verus dominus, de vreme ce vânzarea se făcea în temeiul unor titluri de proprietate; OCPI Constanţa a admis cererea de intabulare a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu; buna-credinţă a existat la încheierea contractului, deoarece nu exista nici un motiv care să afecteze valabilitatea contractului la acel moment.
Recursul declarat separat de A.G. cuprinde, în esenţă, aceleaşi critici ca şi cel declarat în comun de pârâţii A.E. şi G., respectiv: instanţa nu s-a pronunţat pe toate motivele de apel deduse judecăţii; a fost greşit aplicată instituţia autorităţii de lucru judecat în raport de hotărârile pronunţate în litigiile anterioare, aspect esenţial pentru stabilirea calităţii procesuale active a reclamantei, respectiv a interesului în promovarea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare; lipsa administrării unor probe pertinente pentru soluţionarea cauzei în sensul stabilirii concrete a amplasamentului terenurilor pentru care reclamanta este îndreptăţită să i se reconstituie dreptul de proprietate (nu numai în temeiul unei expertize extrajudiciare).
Recursul formulat de pârâţii C.T., B.L., O.F., B.E. (decedat la 18 iunie 2014) şi pentru acesta din urmă continuat de moştenitorii B.A. şi B.M. este netimbrat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că li s-a pus în vedere pârâţilor să achite o taxă de timbru în valoare de 36.595 RON, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997.
La data de 24 martie 2014 pârâţii B.L. şi B.E. au formulat cerere de acordare a ajutorului public judiciar sub forma scutirii, reducerii, eşalonării sau amânării la plata taxei judiciare de timbru, având în vedere situaţia financiară a părţilor, precum şi faptul că în caz contrar, se va ajunge la îngrădirea accesului la justiţie.
Cerere de acordare a ajutorului public judiciar au formulat şi O.F. şi C.T., solicitând aplicarea dispoziţiilor art. 6 din O.U.G. nr. 51/2008, având în vedere situaţia lor materială care nu le permite să achite sumele stabilite de instanţă drept taxă de timbru.
Prin încheierea din data de 27 mai 2014, pronunţată în Dosarul nr. 12357/212/2010/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins cererea de acordare a ajutorului public judiciar de către B.L., O.F., B.E., cu motivarea că nu au fost îndeplinite cerinţele art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, în sensul că nu au fost depuse actele doveditoare privind situaţia financiară a părţilor.
În şedinţa publică din 21 aprilie 2015, apărătorul recurenţilor- pârâţi a învederat instanţei că aceştia nu au declarat calea de atac a reexaminării împotriva încheierii de respingere a cererii de ajutor public judiciar şi în consecinţă, înţeleg să nu timbreze recursul formulat.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar alin. (3) a! aceluiaşi text prevede că neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit de instanţă se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii.
Or. în cauză, de vreme ce pârâţii au arătat că nu timbrează calea de atac declarată, Înalta Curte va aplica sancţiunea prevăzută de lege şi va anula recursul, ca netimbrat.
Recursul pârâţilor A.G. şi A.E. este nefondat.
Examinând susţinerile recurenţilor, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., urmând să le analizele din această perspectivă, întrucât criticile formulate de pârâţi împreună, dar şi separat de A.G., pot fi subsumate aceloraşi motive de recurs, instanţa Ie va grupa şi Ie va analiza ca atare.
Este neîntemeiată susţinerea pârâţilor că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de apel invocate şi nu a motivat corespunzător hotărârea atacată cu recurs,
Înalta Curte, analizând decizia, constată că aceasta îndeplineşte cerinţele art. 261 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., fiind motivată în fapt şi în drept, instanţa expunându-şi raţionamentul jurisdicţional, în mod logic şi pertinent, răspunzând criticilor invocate de părţi în calea de atac a apelului. Faptul că părţile nu sunt de acord cu modalitatea de soluţionare a cauzei şi considerentele expuse de Curtea de Apel, nu echivalează cu o nemotivare sau o nepronunţare asupra motivelor de apel.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. III alin. (24) din Legea nr. 169/1997, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că actul de înstrăinare a terenului pentru care s-a emis un titlu de proprietate nul nu poate scăpa de efectele nulităţii absolute, decât în condiţiile rezumate de articolul menţionat, adică, în cazul înstrăinărilor succesive, atunci când intervine principiul securităţii raporturilor juridice şi când se dă eficienţă bunei-credinţe a terţului subdobânditor (nu însă şi a primului vânzător al unui asemenea teren, căruia legiuitorul nu-i prezumă buna credinţă şi îl obligă la despăgubiri faţă de adevăratul proprietar, rămas fără teren).
S-a mai statuat că actul translativ al dreptului obţinut nelegal nu este apărat de sancţiunea nulităţii absolute care lipseşte de eficienţă actul principal, de reconstituire a dreptului de proprietate - cum susţin pârâţii. Înlr-o asemenea manieră încât actul subsecvent ar fi supus nulităţii relative, cu toate consecinţele ce decurg în privinţa persoanei ce o poate invoca şi termenului înăuntrul căruia se poate acţiona în justiţie.
Aşa fiind instanţa de recurs reţine că s-a răspuns criticilor formulate în apel, în ceea ce priveşte aplicarea Legii nr. 169/1997, iar hotărârea este motivată sub acest aspect.
Înalta Curte constată că emiterea titlurilor de proprietate pentru antecesorii pârâţilor A.G. şi E. a avut loc în anul 2002, iar contractele de vânzare-cumpârare au fost încheiate în cursul aceluiaşi an.
Or, la acel moment, în anul 2002, Legea nr. 169 din 27 octombrie 1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991, avea forma publicată în M. Of. nr. 299/4.11.1997.
Art. 3 alin. (1) pct. a) din lege prevedea că sunt lovite de nulitate absolută, potrivit legislaţiei civile aplicabile la data încheierii actului juridic, actele emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor care nu erau îndreptăţite, potrivit legii la astfel de reconstituiri sau constituiri.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi art., nulitatea poate fi invocată de primar, prefect, procuror şi de alte persoane care justifică un interes legitim.
Aşadar, dispoziţiile legale din Legea nr. 169/1997 care prevăd că în cazul înstrăinării succesive a terenurilor, cel care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul este obligat să remită preţul actualizat fostului proprietar rămas fără teren, nu sunt aplicabile în forma invocată de recurenţi, deoarece aceasta a fost introdusă prin Legea nr. 247/2005, publicată în M. Of. nr. 653/22.07.2005 şi nu se pot aplica retroactiv, pentru a stabili regimul juridic al nulităţii absolute al unor acte emise sau încheiate în anul 2002, înainte de modificarea legii menţionate.
Nulitatea este sancţiunea aplicată actelor juridice pentru nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare, la data încheierii acestora, conform principiului lempus regii actum, ceea ce înseamnă că normele de drept care trebuiau aplicate în speţă sunt cele preexistente modificării aduse prin Legea nr. 247/2005 care poate dispune numai pentru viitor, adică numai pentru actele încheiate, după publicarea sa în M. Of. la 22 iuiie 2005. În consecinţă, în mod corect, instanţele au statuat că actele de vânzare sunt lovite de nulitate absolută, ca urmare a aplicării principiilor resoluto jure dantis, resolvitur jus accipiens şi quod nuttum est nulium producă effectum.
Cu alte cuvinte, dacă titlul antecesorilor pârâţilor A. este lovit de nulitate absolută, aspect constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, atunci şi contractele încheiate, ulterior, în temeiul acestor titluri, sunt lovite de nulitate.
În acest context, nu există posibilitatea de a salva actul juridic de la desfiinţare, pe de o parte, deoarece s-a constatat de către instanţele anterioare că pârâţii au fost de rea-credinţă, iar pe de altă parte pentru că norma de drept invocată de recurenţi, nu era în vigoare la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.
Stabilirea bunei sau relei credinţe a terţilor dobânditori priveşte situaţia de fapt şi este strâns legată de aprecierea probelor, deci de temeinicia hotărârii atacate, aspect ce nu poate fi reluat în faza recursului, după abrogarea dispoziţiilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
Trebuie subliniat faptul că Legea nr. 169/1997 stabileşte în mod expres în art. (3) alin. (1) pct. a) că sunt lovite de nulitate absolută, potrivit legislaţiei civile aplicabile la data încheierii actului juridic, actele emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991.
Or, stabilirea pe cale legală a naturii juridice a nulităţii ca fiind absolută se extinde asupra actelor subsecvente, încheiate ulterior emiterii titlurilor şi înlătură aplicarea excepţiilor de la principiul desfiinţării retroactive a actului juridic civil, respectiv a celei privind ocrotirea terţului dobânditor, cu titlu oneros, a unui bun imobil, în măsura în care s-a constatat că acesta este de rea-credinţă.
Aşa fiind, sunt nerelevante din punct de vedere juridic susţinerile pârâţilor privind aprecierea bunei sau relei lor credinţe, în funcţie de faptul că pe baza procurilor autentice existente la dosarul cauzei a fost împuternicită A.E., ca după ridicarea titlurilor să vândă domnului A.G.; sumele de bani cu titlu de preţ au fost achitate anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare; cumpărătorii aveau reprezentarea faptului că au cumpărat de la verus dominus, de vreme ce vânzarea se făcea în temeiul unor titluri de proprietate; OCPI Constanţa a admis cererea de intabulare a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu; buna-credinţă a existat la încheierea contractului, deoarece nu exista nici un motiv care să afecteze valabilitatea contractului la acel moment.
Este neîntemeiată şi critica pârâţilor referitoare la calitatea procesuală activă a reclamantei R.Z., raportat la lipsa de interes în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare autentificate la BNP M.I. sub nr. V1 din 17 mai 2002 (rectificat prin încheierea nr. 8083 din 10 iulie 2002). nr. V2 din 17 mai 2002, nr. V3 din 17 mai 2002, nr. V4 din 17 mai 2002 şi nr. V5 din 17 mai 2002.
Pârâţii, prin apărători au invocat o serie de critici, care în realitate se constituie ca argumente pentru susţinerea lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, urmând a fi analizate, în considerentele ce urmează.
Aşa cum s-a menţionat anterior, pentru a stabili dacă reclamanta poate formula acţiunea în constatarea nulităţii absolute trebuie analizate, în primul rând, dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.
Este neîndoielnic că în conformitate cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 169/1997, înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 247/2005, nulitatea poate fi invocată de primar, prefect, procuror şi de alte persoane care justifică un interes legitim.
Aşadar, dispoziţiile legale care prevăd că în cazul înstrăinării succesive a terenurilor, cel care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul este obligat să remită preţul actualizat fostului proprietar rămas fără teren, nu sunt aplicabile în forma invocată de recurenţi, deoarece aceasta a fost introdusă prin Legea nr. 247/2005, publicată în M. Of. nr. 653/22.07.2005 şi nu se pot aplica retroactiv, neputând salva de efectele nulităţii, actele subsecvente.
În consecinţă, dacă titlurile de proprietate emise în baza Legii nr. 18/1991, au fost constatate nule prin hotărâre judecătorească irevocabilă, atunci reclamanta are un interes legitim să ceară constatarea nulităţii unor contracte, întemeiate pe titlurile respective care-i încalcă propriul drept la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.
Interesul procesual în materia constatării nulităţii absolute a actului juridic este strâns legat de calitatea procesuală activă, deoarece şi un terţ poate formula acţiunea, chemând în judecată, în calitate de pârâţi pe cei care au încheiat contractele atacate.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte efectele hotărârilor judecătoreşti invocate de pârâţi, nu se poate face referire la autoritatea de lucru judecat a acestora, ci la puterea de lucru judecat.
Autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti constituie efectul cei mai important al actului jurisdicţional îndeplinit de instanţă, în sensul că tranşând litigiul dedus judecăţii, pe fond, împiedică reluarea litigiului dintre părţi. În speţă, este adevărat că în litigiile anterioare reclamanta R.Z. s-a judecat cu autorităţile locale, pe de o parte şi cu antecesorii pârâţilor, respectiv cu cei în favoarea cărora s-au emis titlurile de proprietate anulate. Aşadar, pentru a respecta rigoarea procesuală, nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat în sensul unei excepţii de fond şi peremptorii care să împiedice judecata între reclamantă şi pârâţii A.G. şi E.
Ceea ce este relevant în cauză priveşte puterea de lucru judecat, ca aspect pozitiv, probatoriu ai unei hotărâri judecătoreşti, în sensul că o constatare a instanţei este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre. Terţii, deşi străini faţă de procedura judiciară şi de rezultatul acesteia nu au voie sa ignore actul jurisdicţional, decât în măsura în care fac dovada contrară celor statuate.
Cauza juridică a acţiunii este întemeiată, pentru reclamantă, pe mai multe hotărâri judecătoreşti irevocabile, una dintre acestea fiind sentinţa civilă nr. 612 din 20 mai 2008, pronunţată de Tribunalul Constanţa, prin care se constată îndreptăţirea reclamanţilor H.F., L.C. şi G.O. la suprafaţa de 22.74 ha teren situat în intravilanul Municipiului Constanţa, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză topografică.
Prin alte hotărâri, respectiv prin sentinţa civilă nr. 16724 din 19 noiembrie 2001, pronunţată de Judecătoria Constanţa, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta R.Z. şi a fost obligată Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 18/1991 să completeze procesele-verbale de punere în posesie, în sensul stabilirii amplasamentelor individuale. A fost obligată Comisia Judeţeană la eliberarea titlului, conform propunerii Comisiei locale.
Prin sentinţa civilă nr. 21763 din 02 decembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Constanţa a fost admisă acţiunea în constatarea nulităţii titlurilor de proprietate emise în baza Legii nr. 18/1991, în favoarea pârâţilor C.T., B.L., Bu.E., O.F., S.E., S.G. şi S.E., precum şi T.F.V. În considerentele acestei sentinţe s-a reţinut că se cuvin moştenitoarei R.Z. 10 ha de pe urma defunctului P.A. în sola A510, conform schiţei şi 9 ha de pe urma defunctului B.I., în sola A 498. Mai mult, s-a constatat că, urmare a desfiinţării SC C. Mihail Kogălniceanu SA s-a procedat la predarea unor suprafeţe de teren către alte localităţi, inclusiv către Municipiul Constanţa.
Prin decizia civilă nr. 274 din 22 februarie 2011 Tribunalul Constanţa a admis recursul reclamantei R.Z. şi a modificat în parte soluţia fondului, în sensul ca pârâta Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate Constanţa a fost obligată la emiterea titlurilor de proprietate de pe urma celor doi autori în solele A510/1 şi A 498/3, cu vecinătăţile stabilite conform raportului de expertiză extrajudiciară D.F. Această hotărâre a fost pronunţată în contradictoriu cu pârâţii A.G. şi E., astfel încât, în ceea ce priveşte amplasamentul terenului în litigiu, decizia le este opozabilă.
Aceste hotărâri constituie un ternei probatoriu strâns legat de calitatea procesuală activă a reclamantei, ilustrând îndreptăţirea acesteia la terenul pentru care pârâţii au contracte de vânzare-cumpărare.
Este neîndoielnic că în virtutea principiilor contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, pârâţii au dreptul să-şi administreze propriile probe prin care pot combate susţinerile părţii adverse.
Trebuie subliniat faptul că în faţa instanţei de apel pârâţii A.G. şi E. s-au prevalat de un raport de expertiză extrajudiciară, pentru a stabili amplasamentul terenului în litigiu. Pârâţii, prin apărător, nu au solicitat expertiză judiciară, aşa cum s-a consemnat în încheierea din 20 mai 2013, reţinându-se acest aspect şi în decizia Curţii de Apel Constanţa.
În această situaţie, nu mai pot invoca în faţa instanţei de recurs că nu s-a administrat tot probatoriul necesar pentru a lămuri cauza, astfel încât nu se poate susţine că li s-a încălcat dreptul la apărare.
Pe de altă parte, faptul că instanţa nu a apreciat că decizia nr. 413 din 03 martie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti dovedeşte dreptul antecesorilor pârâţilor asupra terenurilor în litigiu face parte din raţionamentul jurisdicţional al instanţei.
Cele două hotărâri la care se referă în motivele de recurs pârâţii A., respectiv decizia nr. 413 din 03 martie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti şi sentinţa civilă nr. 612 din 20 mai 2008, pronunţată de Tribunalul Constanţa, nu au autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu, având doar o valoare probatorie, conferită de puterea lor de lucru judecat.
Or, evaluarea probelor este atributul instanţei de judecată care statuează ce efect produc acestea asupra stabilirii adevărului judiciar. Aceeaşi este situaţia pentru toate hotărârile judecătoreşti depuse la dosarul cauzei, acestea având rolul de a stabili pentru fiecare dintre părţi, titlul sau interesul legitim în formularea acţiunii deduse judecăţii. Funcţia jurisdicţională a instanţelor de judecată obligă, nu numai la efectuarea cercetării judecătoreşti în condiţii de contradictorialitate şi cu respectarea dreptului la apărare, dar şi la evaluarea probelor, vizând temeinicia cererii de chemare în judecată.
Deşi cererea de recurs a pârâtului A.G. este foarte cuprinzătoare, trebuie subliniat că primele nouă pagini ilustrează istoricul cauzei - următoarele pagini conţinând criticile de fond, comune cu cele formulate de A.E. şi care au fost grupate şi analizate, deja, în precedent.
O altă parte substanţială a cererii de recurs examinează conţinutul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în alte litigii care au incidenţă în cauza. Or, aşa cum s-a arătat anterior, acestea au valoare probatorie şi valenţa lor procesuală a fost apreciată, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel.
În concluziile scrise şi notele de şedinţă depuse la dosarul cauzei de către pârâţi, prin apărători, au fost aduse critici de nelegalitate şi au fost invocate aspecte noi, care exced motivelor de recurs aşa cum au fost depuse în termenul legal şi, în consecinţă - în raport de dispoziţiile art. 306 C. proc. civ., instanţa nu este ţinută să le analizeze.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă ca nefondate recursurile formulate de A.G. şi A.E. împotriva deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Anulează, ca netirnbrat, recursul declarat de pârâţii G.T., B.L., O.F., B.E. (decedat la 18 iunie 2014) şi pentru acesta din urmă continuat de moştenitorii B.A. şi B.M. împotriva deciziei nr. 56/C din 27 mai 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii A.G. şi A.E. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2015.
Părțile dosarului
(conform datelor publicate pe portalul instanțelor)
- TERENTE PETRICĂ - Intimat (Pârât)
- COBILINSCHI SILVIA - Intimat (Pârât)
- RĂDULESCU ZOEA - Intimat (Reclamant)
- ALEXA GHEORGHE - Recurent (Pârât)
- ALEXA ELENA - Recurent (Pârât)
- - Intimat (Pârât)
- JARNEA MIHAI-DĂNUȚ - Intimat (Pârât)
- TAPES ALEXANDRU - Intimat (Pârât)
- CHELDIAGI TURCHEAN - Recurent (Pârât)
- BULAT LEILA - Recurent (Pârât)
- BULAT ESUGHE - Recurent (Pârât)
- OMER FERIAN - Recurent (Pârât)
- BULAT ERGHIAN - Intimat (Pârât)
- POENARU LENIFER - Intimat (Pârât)
- STOIAN ELENA - Intimat (Pârât)
- STOIAN GHEORGHE - Intimat (Pârât)
- STOIAN ELISABETA - Intimat (Pârât)
- TROFIM FLORICA - VIOLETA - Intimat (Pârât)
Termenele dosarului
| Dată de ședință | Oră începere ședință | |
|---|---|---|
| 25.03.2014 | 9:00 |
|
| ← ICCJ. Decizia nr. 10/2015. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1000/2015. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
