ICCJ. Decizia nr. 1745/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1745/2015
Dosar nr. 11426/3/2008
Şedinţa publică din 22 septembrie 2015
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti la data de 10 iulie 2007, sub nr. 6790/4/2007, reclamanţii L.O. şi L.D.D. au chemat în judecată pe pârâţii M.A.I., Z.A., T.F., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se constate nulitatea absolută a titlului de preluare a statului român asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 4 cu efect declarativ, retroactiv de la data preluării abuzive prin Decretul nr. 92/1950 cu efectul constatării inexistenţei dreptului de proprietate al statului şi păstrării calităţii de proprietar avută la data deposedării abuzive de către I.M. şi I.M. transmisă şi retransmisă succesoral către reclamanţi şi să fie obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie cele 3 (trei) apartamente aflate în imobilul situat în Bucureşti, sector 4, şi anume: corp B, parter; corp A demisol şi corp A mansardă.
În motivare, reclamanţii au arătat că la data de 26 ianuarie 1933, antecesorii subsemnaţilor, soţii M.D.l. şi D.l. au cumpărat în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov în aceeaşi dată, imobilul situat în Bucureşti, sector 4, compus din teren şi corpuri de casă.
Au mai arătat că în urma decesului defunctului D.l. au rămas ca moştenitori soţia supravieţuitoare, M.D.l. şi fiica lor, M.C.l., conform testamentului olograf înregistrat în Jurnalul din 08 iunie 1940 de la Tribunalul Ilfov, secţia a V-a civilă.
Reclamanţii au susţinut că, a decedat numita M.l., având ca moştenitor unic pe fiica sa, L.M.C. (fostă l.) conform certificatului de moştenitor din 23 noiembrie 2001, B.N.P., A.Ş., Bucureşti, iar la data de 06 octombrie 1994 a decedat L.M.C., rămânând ei ca moştenitori, în calitate de soţ supravieţuitor şi fiu, conform certificatului de moştenitor din 20 martie 1995 emis de notariatul de Stat sector 5, Bucureşti.
Au precizat reclamanţii că în temeiul Decretului nr. 92/1950, imobilul situat în Bucureșri, sector 4 compus din şase (6) apartamente şi terenul aferent a trecut în proprietatea statului, fiind înscris la poziţia 3696 din anexa şi preluat 100% de la proprietara M.l. Deşi conform testamentului din 08 iulie 1940, imobilul a fost moştenit şi de către fiica defunctului, l.M.C., în procesul-verbal de preluare şi în evidenţele anexe ale Decretului nr. 92/1950 figurează ca proprietar unic, în mod eronat, soţia supravieţuitoare, M.l.
Potrivit evidenţelor SC A.V.L.B. SA, în anul 1996, din imobilul preluat în mod abuziv au fost vândute, în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, trei din cele 6 apartamente astfel: pârâtului M.A.I. prin contractul de vânzare-cumpărare din 07 august 1996; pârâtei Z.A. prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 şi pârâtului T.F. prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1996.
Au învederat, totodată, că prin dispoziţia din 27 august 2002 emisă de către primarul general al Municipiului Bucureşti, li s-a restituit în natură imobilul din București, sector 4, format din construcţie şi teren în suprafaţă de 957,07 mp, cu excepţia celor trei apartamente menţionate mai sus, înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
S-a solicitat să se verifice valabilitatea titlului statului în conformitate cu art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1988 şi să se constate că Decretul nr. 92/1950, în baza căruia s-a preluat imobilul, contravenea atât Constituţiei din 1848, care garanta dreptul de proprietate particulară, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, exproprierile pentru utilitate publică făcându-se în baza unei legi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită de justiţie (art. 8, 10, 16), cât şi dispoziţiilor C. civ., art. 481, în vigoare la acea dată şi prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, la care România era parte.
Reclamanţii au arătat că la data efectuării exproprierii, antecesoarea acestora I.M. avea statutul de pensionară, iar imobilul în cauză era rezultătul cumpărării din venituri provenite din muncă, soţul decedat fiind avocat.
Au solicitat ca prin compararea titlurilor de proprietate, al reclamanţilor şi al pârâţilor cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, să se constate că titlul lor este preferăbil titlurilor deţinute de către fiecare pârât în parte, faţă de împrejurarea că aceştia din urmă au achiziţionat imobilul de la un non-dominus.
În drept, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480; 481; 645; 973 C. civ., Legea nr. 112/1995; H.G. nr. 20/1996; Legea nr. 213/1998; Legea nr. 10/2001; art. 1; 6; 14 din Protocolul Adiţional la C.E.D.O.;
Pârâtul I.M.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii cu privire la ambele capete de cerere, deoarece nu pot fi admisibile în lipsa tuturor părţilor raportului juridic dedus judecăţii, data fiind coparticiparea unanimă obligatorie raportată la obiectul cererii de chemare în judecată.
Pe fondul cauzei, a învederat că imobilul, care formează obiectul litigiului, a fost dobândit de pârâtul cumpărător cu bună credinţă cu respectarea strictă a termenelor şi prevederilor prevăzute expres de dispoziţiile art. 9, 12 şi 14 din Legea nr. 112/1995, reclamanţii fiind îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiunilor legale.
La data de 16 octombrie 2007, pârâtul T.F. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii arătând că primul capăt al acţiunii şi anume nevalabilitatea titlului de preluare de către Stat a imobilului din litigiu este lipsit de interes pentru reclamanţi, câtă vreme apartamentele componente ale acestuia au fost înstrăinate în mod legal şi contractele de vânzare-cumpărare ale pârâţilor sunt valabile, nefiind anulate printr-o hotărâre judecătorească.
În această situaţie, a invocat dispoziţiile art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001 care prevăd că „imobilele înstrăinate cu respectarea dispoziţiilor legale, nu se restituie în natură”, iar art. 9 alin. (2) din aceeaşi lege „în cazul în care imobilul, trecut în proprietatea statului a fost vândut cu respectarea Legii nr. 112/1995 (cum este cazul de faţă) persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, conform legii speciale, deci restituirea conform acestor prevederi se face prin echivalent.
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, pârâtul a arătat că din toate probele dosarului depuse ca anexe la acţiunea introductivă (schiţa), mansarda nu este evidenţiată ca fiind parte a imobilului preluat ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950. Ca atare, se impune concluzia că această parte a clădirii a fost construită ulterior actului de naţionalizare, probabil de către stat, şi ca atare, reclamanţii nu pot revendica niciun drept asupra a ceea ce niciodată nu au avut în proprietate (ei sau antecesorii lor) decât în măsura în care pot dovedi că imobilul sau cel puţin această parte din imobil (mansardă) a fost vreodată în proprietatea lor.
La termenul de judecată din data de 22 octombrie 2007, pârâta Z.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a solicitat declinarea competenţei materiale în favoarea Tribunalului Bucureşti, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin (1) lit. b), C. proc. civ., având în vedere faptul că obiectul cererii de chemare în judecată are o valoare de peste 500.000,00 lei.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, iar pe cale incidentală, constatarea dobândirii de către aceasta a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 4, ca efect al prescripţiei achizitive de scurtă durată de 10 ani în condiţiile art. 1895 C. civ.
Pârâta reclamantă a susţinut că, în raport de data introducerii acţiunii în revendicare de către reclamanţi, acţiune întemeiată pe prevederile C. civ., aceasta nu mai este admisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 14 februarie 2001.
Cu privire la constatarea dobândirii de către pârâta-reclamantă în mod originar, a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 4, ca efect al prescripţiei achizitive de scurtă durată, în condiţiile art. 1895 C. civ., s-a susţinut că pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti sector 4, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC A.V.L.B. SA, anterior având calitatea de chiriaş în baza contractului de închiriere din 22 iunie 1994 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC A.V.L.B.SA.
Aceasta a arătat că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, expirase termenul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995 în care foştii proprietari sau moştenitorii acestora ar fi putut formula notificări pentru restituirea în natură a imobilelor naţionalizate şi nu exista niciun litigiu pe rolul instanţelor judecătoreşti având ca obiect acest imobil, iar pârâta a fost de bună credinţă şi a respectat dispoziţiile legale privind cumpărarea imobilului.
La termenul de judecată din data de 24 septembrie 2007, s-a depus la dosarul cauzei o cerere de intervenţie în interes propriu de către S.A. şi S.G., învederând că au cumpărat de la reclamanţii din prezenta cauză drepturile litigioase, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 31 iulie 2007.
La termenul de judecată din data de 22 octombrie 2007, instanţa a luat act de precizarea acţiunii, în sensul că S.G. şi S.A. au calitatea de reclamanţi, ca succesori cu titlu particular ai numiţilor L.O. şi L.D.D., prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat din 31 iulie 2007.
Instanţa a reţinut că reclamanţii au indicat valoarea imobilului ca fiind cea declarată în contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat din 31 iulie 2007, valoare care a fost contestată de către pârâţi.
Având în vedere această situaţie, la termenul de judecată din data de 17 decembrie 2007, instanţa, având în vedere poziţia pârâţilor, a dispus efectuarea unui raport de expertiză tehnică imobiliară pentru evaluarea imobilelor revendicate.
La termenul de judecată din data de 28 ianuarie 2008, reclamanţii au precizat că într-adevăr valoarea imobilului este mai mare de 500.000 lei şi că nu mai solicită efectuarea raportului de expertiză, fiind de acord cu declinarea competenţei după valoare.
Prin sentința civilă nr. 519 din 28 ianuarie 2008 a fost admisa excepția necompetentei materiale a Judecătoriei sectorului 4 București şi a fost declinată competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, unde cauza a fost înregistrata pe rolul secției a V-a civilă, la data de 20 martie 2008, sub nr. 11426/3/2008.
La termenul din 29 aprilie 2008, reclamanții au formulat cerere completatoare prin care au solicitat introducerea în cauza, în calitate de pârâți, a lui Z.E., M.A.V., T.A.M. şi a Municipiului București şi constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1996, din 07 august 1996 şi din 30 septembrie 1986.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare s-a făcut cu rea-credință şi în vederea fraudării intereselor foștilor proprietari ai imobilului. Astfel, deși proprietarii L. au adresat instituțiilor abilitate numeroase memorii şi cereri de restituire a imobilului naționalizat abuziv, încă din anul 1992, precum şi cereri de revendicare înregistrate la Primăria Municipiului București, la data de 02 martie 1992, şi în baza Legii nr. 112/1995, la data de 28 mai 1996 (Dosar nr. 472/1996- Consiliul Local sector 4), SC A.V.L.B. SA, prin director M.A.I., a procedat la semnarea contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor ce fac obiectul prezentei cauze către chiriașii ocupanți.
Prin contractele de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, pârâţii au cumpărat apartamentele ce fac parte integrantă din imobilul revendicat exact în perioada 7 august-30 septembrie 1996, deși exact cu o lună înainte a fost depusă cererea de revendicare în natură de către L.D.D. În acest mod, părţile au acceptat o vânzare pe risc, speculativă, cunoscând faptul că proprietarul imobilului este în viaţă şi a depus nenumărate demersuri pentru recuperarea proprietăţii.
Contractele de vânzare-cumpărare încheiate de statul neproprietar nu au putut avea ca efect pierderea dreptului de proprietate al reclamanților, conform art. 969 şi 973 C. civ.
Pârâţii au încălcat obligaţia minimă de informare şi diligenţă, ceea ce exclude bună-credinţă, fiind dovedit contrariul, concursul fraudulos al părţilor la încheierea contractelor.
Pârâţii T.F. şi T.A.M. au invocat excepţia prescripţiei dreptului de a cere constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, raportat la prevederile art. 43 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, pârâţii M.A.I. şi M.A.V. au formulat precizări la întâmpinare prin care au invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la petitul 1 şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare promovată potrivit dreptului comun.
La termenul din data de 25 iunie 2013, instanţa a luat act de transmiterea calităţii procesuale pasive de la pârâta M.A.V. (decedată), la moştenitorii acesteia M.A.I., M.A.M.J., M.A.M.A. şi M.A.M.C.
Prin încheierea de şedinţă din data de 01 octombrie 2013, instanţa a respins excepţiile lipsei de interes şi prescripţiei dreptului material la acţiune privind capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului de preluare de către Statul Român a imobilului din Bucureşti, sector 4; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind capetele de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1996, din 07 august 1996 şi din 30 septembrie 1986 şi a calificat drept apărare de fond excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, pentru considerentele menţionate în respectiva încheiere de şedinţă.
Prin sentinţa civilă nr. 894 din 08 iulie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a r espins, ca prescris, capătul de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1996, din 07 august 1996 şi din 30 septembrie 1996, formulată de reclamanţi, a respins în rest cererea, ca neîntemeiată şi a obligat reclamanţii la plata către pârâtul T.F. a sumei de 11.000 lei, către pârâtul I.M.A. a sumei de 6.000 lei, către pârâtul Z.E. a sumei de 1.860 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 ianuarie 2013, de Tribunalul Ilfov, sectia Notariat, M.I. şi D.I. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 4.
După cum rezultă din extrasul din registrul stării civile pentru morţi pe anul 1939, eliberat de Sectorul III Albastru, D.I. a decedat la data de 11 noiembrie 1939, iar prin hotărârea din 08 iulie 1947 a Tribunalului Ilov s-a recunoscut calitatea de moştenitoare a defunctului pentru soţia sa, I.M., şi fiica acestuia, I.C.
I.M. a decedat, lăsând-o ca unică moştenitoare legală pe L.M.C., astfel cum reiese din certificatul de moştenitor din 23 noiembrie 2001, eliberat de B.N.P., A.S.
Totodată, potrivit certificatului de moştenitor din 20 martie 1995, de pe urma defunctei L.M.C., au ramas ca moştenitori legali L.O. şi L.D.D.
Din procesul-verbal întocmit de Comitetul Provizoriu al Capitalei la data de 20 aprilie 1950, instanţa a mai reţinut că imobilul situat în București, a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950.
Prin dispoziţia din 27 august 2002, emisă de Primaria Municipiului Bucureşti, s-a dispus restituirea în natură în proprietatea reclamanţilor L.O. şi L.D.D. a imobilului format din construcţie şi teren în suprafaţă de 957.07 mp, situat în Bucureşti, sector 4, mai puţin apartamentele vândute cu contractele de vânzare-cumpărare din 1996 şi cu respectarea dreptului de servitute pentru ceilalţi proprietari.
Pârâţii T.F. şi T.A. sunt proprietarii apartamentului nr. 4, situat în Bucureşti, sector 4, compus din două camere, cămară, baie, cadă, wc, culoar comun, bucătărie, boxă şi balcon şi o cotă de 14.33 % din părţile de folosinţă comună ale imobilului, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1996, încheiat cu Municipiul Bucureşti.
Pârâţii M.A.I., M.A.M.J., M.A.M.A., M.A.M.J. şi M.A.M.C., sunt titularii dreptului de proprietate ai apartamentului nr. 1, situat în Bucureşti, sector 4, compus din cinci camere, vestibul, baie, bucătărie, wc, hol, wc, baie, pivniţă şi o cotă de 100% din părţile de folosinţă comună ale corpului B, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 07 august 1996.
La rândul ei, pârâta Z.A.G. a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2, situat la demisolul imobilului din București, compus din două camere, bucătărie, baie, debara, vestibul, wc şi cotă de 15.33 % din părţile de folosinţă comună ale imobilului.
În ceea ce priveşte existenţa unei opţiuni a fostului proprietar sau a moştenitorilor săi între formularea unei cereri întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, privind regimul imobilelor preluate abuziv în perioada martie 1945-decembrie 1989 sau a unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv art. 480 C. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, a stabilit că rezolvarea concursului între legea specială şi legea generală se face, în principiu, în favoarea legii speciale. Astfel, s-a arătat că, din moment ce pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii imobilele se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială s-ar putea aplica în concurs cu aceasta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute (art. 18 lit. C, art. 29)”. Aşadar, ţinând cont că imobilul în litigiu intră în câmpul de aplicare a Legii nr. 10/2001, fiind preluat de stat fără titlu în perioada de referinţă, reclamantele nu aveau, în principiu, deschisă calea acţiunii în revendicare de drept comun, ci ar fi trebuit să îşi valorifice pretenţiile conform dispoziţiilor legii speciale.
Prin urmare, instanţa este ţinută să analizeze dacă reclamanţii se pot prevala de existenţa unui “bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a jurisprudenţei Curţii. Sub acest aspect, instanţa a reţinut că începând cu hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), Curtea a arătat (schimbându-și practica anterior conturată, în sensul că simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar daca aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil, reprezenta o privare nejustificate de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinata cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Procolul nr. 1.
Prin notificarea formulată la data de 15 iunie 2001, L.O. şi L.D.D. au solicitat restituirea în natura a apartamentelor ocupate de chiriaşi, din imobilul situat în București, arătând ca, în ceea ce priveşte apartamentele vândute, îşi vor preciza ulterior poziţia.
Ca atare, instanța a constatat că reclamanții nu se găsesc în niciuna din situaţiile de excepție care ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un „bun” în sensul Convenției, iar accesul la justiție le era asigurat prin contestația reglementată de Legea nr. 10/2001, în măsura în care ar fi formulat notificare.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții aveau posibilitatea sa atace în justiție contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi, respectiv să solicite constatarea nulităţii acestora, până la împlinirea termenului de prescripţie.
Deoarece contractele de vânzare-cumpărare prin care Pârâţii au dobândit apartamentele în litigiu nu au fost anulate, dreptul lor de proprietate este protejat de principiul securităţii raporturilor juridice, neputând fi obligaţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul.
Mai mult, în ceea ce îi priveşte pe pârâţii T.F. şi T.A.M., din concluziile raportului de expertiză construcţii întocmit de expertul D.P. (răspuns la obiecţiuni) şi adresa din 15 ianuarie 2014 emisă de SC S.V.L.B. SA, rezultă că apartamentul cumpărat de aceştia a fost edificat ulterior naţionalizării imobilului, reclamanții nefiind îndreptăţiţi la restituirea acestuia.
Faţă de considerentele expuse mai sus, instanța de fond a respins acțiunea în revendicare, ca neîntemeiata. Ținând cont şi de faptul că analiza valabilității titlului statului nu prezintă relevanta în cauza cat timp titlul subdobânditorului nu a fost anulat, a fost respins şi acest capăt de cerere.
Întrucât prin încheierea de şedinţă din data de 01 octombrie 2013 a fost admisă excepţia prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capetele de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1996, din 07 august 1996 şi din 30 septembrie 1996, instanța a respins aceste capete de cerere ca prescrise.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii S.G. şi S.A., solicitând desfiinţarea hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost completată.
În motivare, apelanţii reclamanţi susţin că, deşi s-au administrat probatorii complexe, instanţa de fond a trecut peste toate acestea şi a analizat superficial solicitările reclamanţilor, pronunţând o hotărâre eliptică, lipsită de argumente pertinente şi suficiente şi nesoluţionând capetele de cerere cu privire la constatarea nulităţii absolute a titlului de preluare a Statului Român asupra imobilului revendicat şi cu privire la obligarea pârâţilor de a lăsa imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie.
Relativ la greşita interpretare a notificării din 15 iunie 2001, deşi sentinţa conţine un număr total de 12 pagini, instanţa de judecată şi-a motivat soluţia de respingere pe circa două pagini, limitându-se la a invoca Hotărârea C.E.D.O. pronunţată în Cauza Atanasiu şi alţii contra României şi reţinând foarte succint: „Ca atare, instanţa constată că reclamanţii nu se găsesc în nici una din situaţiile de excepţie care ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, neavând „un bun” în sensul Convenţiei”.
S-a arătat în acest context, încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor nu poate fi remediată efectiv şi eficient în cadrul procedurilor legale greoaie instituite prin Legea nr. 165/2013, prelungind astfel privarea acestora de bunul revendicat.
Apelanţii au susţinut că instanţa a interpretat greşit existenţa unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului:
Au arătat că deţineau un asemenea bun la data promovării acţiunii în revendicare.
Faţă de faptul ca preluarea imobilului de către stat a fost abuzivă, Statul Român recunoscând acest caracter prin legislaţia adoptată, autorii reclamanţilor nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate.
Prin Dispoziţia primarului general din 27 august 2002 s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea domnilor L.O. şi L.D.D. a imobilului format din construcţie şi teren în suprafaţa de 957,07 mp situat în Bucureşti, sector 4.
Această dispoziţie are ca efect recunoaşterea explicită şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al antecesorilor lor asupra bunului revendicat în natura în integralitatea sa.
Această recunoaştere conferă reclamanţilor un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, ocrotit de această normă.
Apelanţii au arătat că pentru apartamentele pe care Statul Roman le-a vândut pârâţilor-intimaţi nu au primit până în prezent un remediu efectiv, accesul la procedura administrativă instituit de Legea nr. 10/2001 sau de Legea nr. 165/2013, precum şi la o procedură contencioasă s-a dovedit a fi teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea reclamanţilor în situaţia în care restituirea în natură nu mai este posibilă.
În lipsa unei despăgubiri, singura soluţie pentru a înceta privarea de proprietate la care reclamanţii sunt supuşi în mod continuu este înlăturarea dispoziţiilor legii interne şi aplicarea directa a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte raportarea la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, aceasta este convenabilă şi pentru pârâţii intimaţi, care prin întâmpinare s-au prevalat, la rândul lor de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, apărările acestora vizând însăşi compararea titlurilor din perspectiva normei europene, ţinând cont de principiul securităţii raporturilor juridice.
Au susţinut apelanţii că dreptul lor de proprietate este recunoscut şi actual.
Referitor la compararea titlurilor de proprietate şi buna credinţa a chiriaşilor cumpărători, apelanţii reclamanţi au arătat că i nstanţa de fond nu a procedat la compararea titlurilor de proprietate, deşi titlul de preluare al Statului Român este nul, urmând să constate că titlul reclamanţilor este mai bine caracterizat şi are prioritate.
În apărarea lor, pârâţii-intimaţi nu ar fi putut invoca buna-credinţă pentru a paraliza acţiunea în revendicare.
Din probele administrate în fondul cauzei reiese în mod clar că pârâtul M.A.I. (şi soţia decedată) a fost de rea credinţă la data de 7 august 1996 când au semnat contractul de vânzare-cumpărare din 1996.
Pârâtul M.A.I. şi soţia acestuia, M.A.V., în prezent decedată, în calitate de chiriaşi-cumpărători au achiziţionat corpul C din imobilul situat în București în condiţii care nu sunt ireproşabile deoarece s-au angajat fără precauţiuni în cumpărarea unui imobil preluat de statul comunist în condiţii notoriu dubioase din punct de vedere juridic. Mai mult, dl. A. avea funcţia de director în cadrul SC A.V.L. SA Berceni, cunoscând anterior cumpărării situaţia juridică a imobilului, precum şi demersurile proprietarului de a recupera imobilul în natură, iar pe contractul de închiriere menţionat mai sus se menţionează că nu se cunoaşte exact dacă imobilul este revendicat sau nu în cadrul unui proces.
Pârâţii Z.E. şi Z.A. au semnat Contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 în aceleaşi condiţii de rea-credinţă, la două luni după depunerea cererii de revendicare. Aceştia locuiau în apartamentul de la demisolul imobilului din București încă din anul 1987, aşa cum rezultă din răspunsul la interogatoriu al pârâtei Z.A. (întrebarea nr. 1) şi aveau uşa de intrare pe aceeaşi parte cu garajul pe care reclamantul îl deţinea cu chirie în curtea imobilului. Mai mult, încă din anul 1987, când s-au mutat în apartament, intimaţii Z. l-au cunoscut pe reclamant, vecinul din aceeaşi curte, care lucra la SC A.V.L. SA Berceni, Biroul Fond Locativ încă din anul 1985, fiind apoi director.
De asemenea, intrarea în apartamentul intimaţilor Z.E. şi Z.A. se afla pe aceeaşi parte cu intrarea în corpul B, ocupat de către pârâtul A.
Pârâţii T.F. şi T.A.M. au semnat contractul de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1996 la două luni după depunerea cererii de revendicare în baza Legii nr. 112/1995. Şi pârâţii-intimaţi Teodorescu îl cunoşteau pe reclamant ca fiind proprietarul casei.
Nefiind întrunite toate condiţiile necesare pentru a fi în prezenţa erorii comune şi invincibile care creează drept, nu poate fi primită aplicabilitatea teoriei aparenţei în drept susţinută de către pârâţii-intimaţi F. şi T.A.M., Z.A. şi Z.E., M.A.I., M.A.M.J., M.A.M.A., M.A.M.J. şi M.A.M.C.
Apelanţii au susţinut şi încălcarea, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a dispoziţiilor art. 44 O.U.G. nr. 40/1999, fiind depusă Notificarea din 6 iulie 1996 pe Legea nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte greşita respingere a cererii de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare din 1996, apelanţii au arătat că, î n mod eronat instanţa de fond a procedat la respingerea ca fiind prescris a capătului de cerere privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare semnate de către pârâţii-intimaţi F. şi T.A.M., Z.A. şi Z.E., M.A.I. şi M.A.V.. Instanţa şi-a motivat soluţia invocând prevederile Legii nr. 10/2001 care instituie termenul de decădere de 1 an de la data apariţiei legii, termen prelungit ulterior.
Or, motivul de nulitate invocat de către apelanţi îl constituie frauda la lege şi obiectul ilicit, acţiuni imprescriptibile, ce decurg ca o consecinţă a admiterii capătului de cerere cu privire la constatarea nevalabilităţii titlului Statului Român de preluare a imobilului.
Cele trei contracte a căror nulitate au apelanţii-reclamanţi au fost încheiate cu frauda la lege, pe riscul cumpărătorilor, care au acceptat o vânzare speculativă, cunoscând că proprietarul imobilului este în viaţă şi că a depus demersuri de revendicare în natura a imobilului. Sancţiunea juridică aplicabilă în această situaţie este nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare semnate de către pârâţii-intimaţi încheiate prin frauda la lege.
Totodată, apelanţii au susţinut că vânzarea imobilului litigios, din care a rezultat imposibilitatea apelanţilor-reclamanţi de a redobândi posesia asupra imobilului, construcţie, reprezintă fără nicio îndoială, o ingerinţă în dreptul lor de proprietate.
Prin urmare, statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura reclamanţilor exercitarea efectivă a dreptului de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, încălcând astfel justul echilibru ce trebuie să existe între cerinţele interesului public şi imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale.
În ceea ce priveşte obiectul contractelor, acesta este unul ilicit, constând într-un imobil care nu intra în sfera de aplicabilitate a Legii nr. 112/1995.
Statul Român nu putea vinde intimaţilor-pârâţi apartamentele pe care nu le deţinea cu un titlu legal şi care erau deja supuse procedurii de revendicare cu două luni înainte de semnarea contractelor, prin depunerea Notificării din 06 iulie 1996 în baza Legii nr. 112/1995 (a se vedea şi pct. 19 de mai sus).
Apelanţii reclamanţi au susţinut greşita apreciere a datei edificării apartamentului cumpărat de către intimaţii-pârâţi T.F. şi T.A.M.
S-a arătat că în considerentele hotărârii de fond, instanţa a reţinut în mod greşit că „apartamentul cumpărat de aceştia a fost edificat ulterior naţionalizării imobilului, reclamanţii nefiind îndreptăţiţi la restituirea acestuia”.
În motivare, instanţa a invocat în mod unilateral concluziile expertului cuprinse în Răspunsul din data de 24 iunie 2014 la obiecţiunile formulate la Raportul de expertiza tehnică judiciară întocmit la data de 25 februarie 2014.
Instanţa a concluzionat eronat asupra unei stări de fapt, sprijinindu-şi susţinerea numai pe un înscris emanat de la un expert tehnic, neglijând documentaţia probatorie existentă la dosar.
În al doilea rând, instanţa preia ca fiind suficientă susţinerea expertului, în sensul că mansarda fost edificată după naţionalizare „în jurul anului 1960”, ceea ce constituie o simplă afirmaţie a unui angajat al SC A.V.L. SA Berceni, iar nu o constatare tehnică sau documentară avizată de o instituţie de specialitate.
Referitor la analiza valabilităţii titlului statului, apelanţii reclamanţi au arătat că instanţa de fond a respins acest capăt de cerere pe considerentul că nu prezintă relevanţă cât timp titlul subdobânditorului nu a fost anulat.
Apelanţii au considerat ca fiind eronată aprecierea instanţei de fond. Aşa cum s-a arătat mai sus, motivul constatării nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare semnate de către pârâţii-intimaţi îl constituie frauda la lege şi obiectul ilicit, care sunt acţiuni imprescriptibile la care se adaugă reaua credinţa a dobânditorilor, această nulitate absolută decurgând din constatarea nevalabilităţii titlului Statului de preluare a imobilului.
Dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevăd că sunt considerate ca fiind preluate cu titlu doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor şi a Constituţiei, valabile la data respectivă. De asemenea, în art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/199, se prevede că „instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”.
Or, constatându-se nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, urmează să se recunoască, cu efect retroactiv şi irevocabil, dreptul de proprietate al apelanţilor-reclamanţi asupra acestui imobil, drept de proprietate care nu s-a pierdut niciodată din patrimoniul lor şi care este ocrotit de Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului.
Intimaţii pârâţi M.A.I., M.A.M.J., M.A.M.A., M.A.M.J. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea apelanţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Intimata pârâtă Z.A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Prin Decizia civilă nr. 174/A din 9 aprilie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul reclamanţilor S.G. şi S.A. şi i-a obligat pe aceştia la 1.500 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă Z.A. şi la 4.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul M.A.I.
Pentru a pronunţa această decizie, contestată de către notificatori, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că Dispoziţia primarului din 27 august 2002, prin care s-a restituit în natură numiţilor L.O. şi L.D.D. imobilul format din construcţie şi teren în suprafaţă de 957,07 mp, situat în Bucureşti, sector 4, mai puţin apartamentele vândute cu contractele de vânzare-cumpărare din 1996, cu respectarea dreptului de servitute pentru ceilalţi proprietari.
S-a reţinut, totodată, că imobilul în litigiu este supus reglementărilor Legii nr. 10/2001, fiind trecut în proprietatea statului prin Decretul de naţionalizare nr. 92/1950, astfel că preluarea este abuzivă, în înţelesul art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001.
S-a avut în vedere că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la 14 ianuarie 2001, imobilul revendicat de reclamanţi era deţinut numai în parte de către Municipiul Bucureşti, întrucât o parte din apartamente fuseseră înstrăinate chiriaşilor în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, în absenţa îndeplinirii în totalitate a condiţiei prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii nu mai puteau uza pentru restituirea în natură a apartamentelor litigioase de procedura prealabilă a notificării unităţii deţinătoare, astfel încât nu se poate nega dreptul acestora la revendicarea pe cale judecătorească a bunurilor preluate abuziv de către stat şi înstrăinate anterior intrării în vigoare a legii speciale, Legea nr. 10/2001.
Dând valenţă deciziei de recurs în interesul Legii nr. 33/2009, curtea de apel a constatat că prima instanţă a analizat titlurile exhibate de către părţi şi a constatat că reclamanţii nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care să-i îndreptăţească la restituirea în natură a imobilului revendicat, în timp ce pârâţii, chiriaşi cumpărători ai apartamentelor în litigiu, ale căror contracte de vânzare-cumpărare nu au fost anulate până la împlinirea termenului de prescripţie, se pot bucura în continuare de proprietatea dobândită, dreptul lor de proprietate fiind protejat de principiul securităţii circuitului civil.
De asemenea, s-a constatat că este pertinentă motivarea primei instanţe în sensul că analiza valabilităţii titlului Statului nu prezintă relevanţă în cauză, cât timp titlul subdobânditorului nu a fost anulat, cu aceste argumente fiind respins primul capăt de cerere prin care reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a titlului de preluare al Statului Român.
Cu referire la notificarea formulată de reclamanţi, instanţa de apel a constatat ca fiind nefondate criticile apelanţilor reclamanţi, câtă vreme în preambul, notificatorii au precizat că înţeleg să solicite restituirea în natură a părţii din imobil în care locuiesc chiriaşii (4 familii) urmând să-şi precizeze poziţia pentru cele trei apartamente vândute.
S-a constatat că dispoziţia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care li s-a restituit notificatorilor partea din imobil ce nu a fost înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost contestată.
Curtea de apel nu a validat susţinerea apelanţilor în sensul că deţineau un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la data promovării acţiunii în revendicare, referindu-se în motivarea deciziei la cauzele Păduraru contra României, Străin şi Porţeanu contra României precum şi la cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, în ceea ce priveşte semnificaţia noţiunii de „bun actual”.
În speţă, s-a reţinut că nicio instanţă, la cererea reclamanţilor, nu a recunoscut acestora, în mod definitiv, dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă.
Având în vedere circumstanţele cauzei, s-a constatat că s-a procedat corect la compararea titlurilor de proprietate şi, raportat la prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi la jurisprudenţa în materie a C.E.D.O., s-a apreciat că nu se impune restituirea în natură a bunului litigios, prin admiterea acţiunii în revendicare.
Cum instanţa de fond a respins corect capătul de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de intimaţii pârâţi ca prescris, s-a considerat de către instanţa de apel că nu pot fi primite criticile reclamanţilor în legătură cu atitudinea chiriaşilor cumpărători la încheierea contractelor de vânzare - cumpărare, respectiv nu se poate analiza buna sau reaua credinţă a acestora în legătură cu perfectarea actelor exhibate de către pârâţi în procesul de revendicare.
S-a considerat că este nefondată şi critica vizând greşita respingere a cererii de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare ca prescrise, instanţa de apel reţinând că s-au aplicat corect dispoziţiile speciale ale art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Cât priveşte greşita apreciere a datei edificării apartamentului cumpărat de intimaţii pârâţi T.F. şi T.A.M., s-a constatât că această critică, deşi fondată în parte, nu este în măsură să conducă la admiterea apelului.
Având în vedere planurile anexă la expertiza tehnică efectuată în cauză, anterioare naţionalizării, din anul 1933, curtea de apel nu a omologat punctul de vedere al expertului de specialitate în construcţii şi implicit al instanţei de fond în sensul că locuinţa intimaţilor pârâţi T.F. şi A.M. a fost construită în totalitate după naţionalizare.
S-a apreciat, în acest sens, că declaraţia de impunere din anul 1949 a autoarei reclamanţilor, M.I., în sensul că imobilul are subsol, parter, etaj şi mansardă (proprietară a acestuia din urmă figurând C.S.) se coroborează cu adresa SC A.V.L.B. SA din 15 ianuarie 2014, unde sunt enumerate lucrări de reparaţii capitale, dar şi lucrări de investiţii, constând în extinderi ale imobilului, executate în perioada anilor 1960 - 1975. Prin urmare, s-a constat că, parţial, apartamentul acestor chiriaşi cumpărători s-a executat anterior naţionalizării, iar parţial ulterior, prin grija administratorului SC A.V.L.B. SA.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanţii S.A. şi S.G., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Dezvoltând criticile aduse deciziei recurate, reclamanţii au invocat într-o primă critică, întemeiată pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., greşita interpretare a conţinutului notificării din 2001, în sensul că ar fi solicitat restituirea în natură doar a apartamentelor ocupate de chiriaşi, iar în cea ce priveşte apartamentele vândute menţionând că îşi vor preciza ulterior poziţia.
Astfel, s-a precizat că, în petitul notificării, imobilul a fost clar descris, cuprinzând atât corpurile de clădire, cât şi curtea, în integralitatea sa.
Aceeaşi solicitare de restituire în natură a întregului imobil a fost confirmată de conţinutul înscrisului numit „declaraţie”, depus ca anexă la notificarea din 2001, în care notificatorul L.O. a declarat că imobilul situat în Bucureşti, sector 4, compus din 2 corpuri de clădire A şi B şi terenul aferent în suprafaţă de 1.140 mp, înscris la poziţia nr. 3696 din anexa la Decretul nr. 92/1950 şi nu face obiectul niciunui litigiu.
S-a arătat, totodată, că şi prin referatul întocmit în cadrul dosarului constituit în baza Legii nr. 10/2001 s-a precizat că L.O. şi L.D.D. solicită restituirea în natură a imobilului din Bucureşti, sector 4, neputându-se deduce, astfel, că s-a renunţat la dreptul de a se solicita restituirea în natură şi a apartamentelor vândute, a căror situaţie a fost menţionată doar pentru clarificare.
Cea de a două critică întemeiată pe art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ. formulată prin motivele de recurs a vizat greşita interpretare şi aplicare a prevederilor deciziei în interesul Legii nr. 33/2009. S-a învederat că instanţa de apel a reţinut eronat că nu au întreprins nici un demers de obţinere a bunului cu excepţia notificării în sensul Legii nr. 10/2001, ignorând astfel existenţa notificării din 1996 depusă în baza Legii nr. 112/1995, sentinţa civilă nr. 2418 din 3 martie 2000, prin care s-a încercat revendicarea imobilului.
Recurenţii au arătat că, deşi instanţa de apel le-a recunoscut accesul legitim la revendicarea imobilului în baza dreptului comun, aceasta a invocat aplicarea dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 cu privire la intervenţia prescripţiei dreptului, înlăturând invocarea fraudei la lege şi a obiectului ilicit în ceea ce priveşte semnarea contractului de vânzare - cumpărare cu chiriaşii cumpărători, ceea ce constituie o încălcare a drepturilor de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi a justului echilibru ce trebuie să existe între cerinţele interesului public şi imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale.
S-a susţinut că, în prezentul litigiu, se impunea analiza valabilităţii şi a legalităţii titlurilor intimaţilor pârâţi din perspectiva încălcării normelor de drept comun prevăzute în art. 1898 alin. (1) C. civ.
Critica formulată prin cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a vizat greşita interpretare şi aplicare a Legii nr. 10/2001, în ceea ce priveşte conţinutul notificării din 2001, respectiv interpretarea judiciară a voinţei reale a părţilor şi dreptul recurenţilor de a solicita restituirea în natură a tuturor apartamentelor din imobil, inclusiv a celor vândute în baza Legii nr. 112/1995.
Prin ultimul motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat greşita interpretare a conţinutului dispoziţiei din 27 august 2002, emise de primarul general al Municipiului Bucureşti.
S-a arătat că, din moment ce prin dispoziţia menţionată s-a recunoscut în mod expres şi cu efect retroactiv nulitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 4, aşa cum este identificat în actul de naţionalizare în mod corelativ, Statul Român a recunoscut dreptul de proprietate al antecesorilor recurenţilor asupra imobilului naţionalizat în integralitatea sa, cu efect retroactiv de la data naţionalizării.
Recurenţii au susţinut că, astfel, s-a dovedit existenţa în patrimoniul lor a unui „bun actual”, aşa cum este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în compararea titlurilor putându-se acorda preferinţă titlului lor, ca fiind mai bine caracterizat întrucât provine de la un proprietar.
Intimaţii T.F. şi T.A.M., M.A.I., M.A.M.J., M.A.M.A., M.A.M.J. şi M.A.M.C. şi Z.A. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamanţilor ca nefondat.
Examinând criticile aduse de reclamanţi deciziei atacate, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 10 C. proc. civ. nu poate fi examinat, pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. fiind abrogat prin Legea nr. 219/2005 de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000.
Nici motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi examinate.
Deşi recurenţii au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate la punctele 1 şi 4 nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, ci la greşita interpretare a probelor, care nu mai constituie motiv de casare sau modificare în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ.
Dispoziţiile menţionate sunt impropriu invocate, întrucât prin act juridic dedus judecăţii nu se pot înţelege, aşa cum susţin recurenţii probele administrate în cauză, respectiv modul de interpretare a conţinutului notificării din 2001 şi a conţinutului dispoziţiei din 27 august 2002, emise de primarul general al Municipiului Bucureşti.
Motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicate la punctele 2 şi 3 sunt nefondate.
Prin decizia de recurs în interesul Legii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 s-a statuat cu putere obligatorie, în vederea aplicării unitare a legii, că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată, dacă acestea contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Prevalenţa aplicării Legii nr. 10/2001, în raport de alte reglementări legale a fost prevăzută în mod expres în textul legii la art. 46 alin. (4), menţionându-se că persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de legea specială, ce se aplică cu prioritate, după intrarea în vigoare.
Într-o motivare cuprinzătoare, dând valenţă deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat corect, analizând titlurile exhibate de părţi, că reclamanţii nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Prin Decizia nr. 33/2008 nu s-a impus instanţelor să considere că un anumit bun există sau nu în patrimoniul uneia dîntre părţile litigiului, ci s-a dat libertatea de apreciere în stabilirea existenţei „bunului” în patrimoniul părţilor.
În speţă, se va reţine că atât reclamanţii recurenţi cât şi pârâţii intimaţi se prevalează de titluri de proprietate valabile, considerent pentru care, în mod corect, instanţele de fond şi apel au analizat comparativ situaţia juridică a părţilor prin raportare la existenţa în patrimoniul lor a unui „bun” în accepţiunea jurisprudenţei C.E.D.O.
Noţiunea de „bun” în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 poate cuprinde atât un „bun actual”, cât şi „o valoare patrimonială”, inclusiv un drept de creanţă, în baza căruia o persoană poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine beneficiul efectiv al dreptului de proprietate.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia. În schimb, în ipoteza în care un stat contractant, după ce a notificat Convenţia, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de despăgubire (Kopecky împotriva Slovaciei).
Jurisprudenţa C.E.D.O. relevantă în această materie s-a schimbat odată cu pronunţarea Hotărârii pilot din 12 octombrie 2010, în cauza Maria Atanasiu ş.a. contra României, care a statuat că foştii proprietari au obligaţia de a-şi valorifica pretenţiile pe calea legii speciale, Legea nr. 10/2001 şi doar în subsidiar, după epuizarea căilor de atac prevăzute de legea specială, pe calea dreptului comun.
Recunoaşterea eficienţei dreptului comun a fost însă condiţionată de preexistenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi constatât nevalabilitatea titlului statului şi prin care să se fi dispus şi restituirea în natură a imobilului.
Numai în această ipoteză, C.E.D.O. a considerat că autoritatea a săvârşit un abuz asupra proprietăţii, acceptând includerea imobilului în noţiunea de „bun” în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, recurenţilor nu le-a fost recunoscut în mod definitiv şi irevocabil dreptul de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanţele judecătoreşti sau de către autorităţile administrative, motiv pentru care s-a apreciat corect că reclamanţii nu se pot prevala de existenţa unui „bun actual” în sensul Convenţiei, ci numai un drept cu caracter economic valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001.
Recurenţilor nu le poate fi recunoscută decât o creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie stabilită de Curte în acest scop, recunoaştere ce s-a produs, de altfel, în procedura Legii nr. 10/2001.
Spre deosebire de situaţia reclamanţilor recurenţi, valabilitatea titlului pârâţilor intimaţi a fost consolidată prin expirarea termenului de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii, în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, argument pentru care se prevalează de un „bun actual” în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1.
Critica referitoare la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, constituind cel de-al treilea motiv de recurs este de asemenea nefondată, reprezentând o reiterare a argumentelor expuse la pct. 1 şi 2 din cererea de recurs.
Susţinerile recurenţilor nu pot fi reţinute, întrucât, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, posibilitatea de a opta între procedura administrativă şi cea de drept comun nu este lăsată la latitudinea foştilor proprietari.
Doar în situaţia în care exista un proces pendinte la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la 14 februarie 2001, partea interesată se putea pronunţa asupra continuării acelui litigiu, ori suspendării lui şi valorificării drepturilor în procedura administrativă, situaţie ce nu se regăseşte în speţă.
La momentul introducerii cererii de chemare în judecată, 10 iulie 2007, intraseră deja în vigoare dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nu se află niciun litigiu pe rolul instanţelor judecătoreşti.
Autorii reclamanţilor au renunţat la apelul declarat împotriva sentinţei nr. 2418 din 3 martie 2000 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, prin care li se respinsese acţiunea în revendicare, cu motivarea că deţineau alte două imobile în Bucureşti şi s-au aplicat corect dispoziţiile Decretului nr. 92/1950.
În consecinţă, instanţa de apel a explicat în mod corect faptul că acţiunea în revendicare a fost respinsă nu din cauza necontinuării procedurilor la care autorii reclamanţilor s-au angajat prin notificare, ci urmare a comparării titlurilor părţilor, prin raportare la jurisprudenţa C.E.D.O. în ceea ce priveşte conţinutul noţiunii e „bun”.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că nu este întrunit motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., vor fi obligaţi recurenţii la plata cheltuielilor de judecată din recurs către intimaţii T.F. şi T.A.M. şi Z.A. şi Z.E.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.G. şi S.A. împotriva Deciziei nr. 174/A din 09 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenţi la 2.500 lei către intimaţii T.F. şi T.A.M. şi la 1.500 lei către intimaţii Z.A. şi Z.E., cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1783/2015. Civil. Nulitate act juridic. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 710/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
