ICCJ. Decizia nr. 712/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 712/2015
Dosar nr. 1442/89/2011
Şedinţa publică din 4 martie 2015
Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor şi actelor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vaslui sub nr. 1442/89/2011, reclamantul G.L., în calitate de cesionar al investiţiilor şi drepturilor litigioase ale SC E.T. SRL Vaslui, a chemat în judecată pârâta SC F. SRL Vaslui, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 226.560 lei reprezentând preţul investiţilor realizate de SC E.T. SRL la imobilul - Pensiunea S. situat în Muntenii de Jos, jud. Vaslui, în baza contractului de închiriere, investiţii pe care în calitate de persoană fizică Ie-a cumpărat de la SC E.T. SRL în baza contractului de cesiune de drepturi litigioase autentificat la Cabinetul Avocat H.A. din Baroul Vaslui şi dobânda legală aferentă acestor investiţii, începând cu data de 31 ianuarie 2011, după încetarea activităţii SC E.T. SRL la respectivul imobil.
Prin sentinţa civilă nr. 866 din 18 iunie 2012 a Tribunalului Vaslui, secţia civilă, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulată de pârâta SC F. SRL S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul G.L. în contradictoriu cu pârâta SC F. SRL Vaslui, şi în consecinţă a fost obligată pârâta să achite reclamantului suma de 63.093 lei la care se va calcula dobânda legală începând cu data acţiunii, 27 mai 2011 şi până la plata efectivă a debitului. Au fost respinse celelalte pretenţii. A fost obligată pârâta să achite reclamantului suma de 500 lei cheltuieli de judecată şi către Biroul de expertize din cadrul Tribunalului Vaslui, pentru d-l expert B.G. suma de 950 lei diferenţă onorariu rămasă neachitată.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Vaslui a reţinut, în esenţă, că în baza contractului de închiriere din 23 noiembrie 2006 SC E.T. SRL Vaslui a adus îmbunătăţiri la imobilul închiriat, fiind îndreptăţit a primi valoarea acestor îmbunătăţiri de la proprietarul imobilului.
S-a mai reţinut că deşi la art. 24 din contractul părţilor s-a prevăzut că dacă locatarul nu cumpără bunul ce face obiectul contractului de închiriere, toate investiţiile efectuate vor rămâne în proprietatea locatorului, fără a efectua vreo plată.
Raportat la dispoziţiile art. 28 din contract, forţa majoră exonerează partea de răspundere.
În litigiu, SC E.T. SRL Vaslui a intrat în insolvenţă, astfel fiind un caz de forţă majoră, locatarul nu a mai cumpărat imobilul.
Împotriva sentinţei civile nr. 866 din 18 iunie 2012 a Tribunalului Vaslui, secţia civilă, au declarat apel SC F. SRL Vaslui şi G.L.
Prin Decizia nr. 151 din 4 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă, s-a admis apelul formulat de SC F. SRL -Vaslui reprezentată prin asociat F.C. împotriva sentinţei civile nr. 866 din 18 iunie 2012 a Tribunalului Vaslui, secţia civilă, pe care a schimbat-o în tot în sensul că s-a respins acţiunea civilă formulată de G.L., în contradictoriu cu pârâta SC F. SRL Vaslui.
S-a respins apelul formulat de G.L. împotriva sentinţei civile nr. 866 din 18 iunie 2012 a Tribunalului Vaslui.
A fost obligat intimatul G.L. să plătească apelantei SC F. SRL Vaslui suma de 1436,43 lei cheltuieli de judecată la instanţa de apel reprezentând taxă de timbru.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
La data de 23 noiembrie 2006 s-a încheiat un contract de închiriere între locatorul SC F. SRL Vaslui şi locatarul SC E.T. SRL pe o perioadă de 5 ani cu începere de la 01 ianuarie 2007 până la data de 01 ianuarie 2012.
Obiectul închirierii este un spaţiu situat în intravilanul comunei Muntenii de Jos, jud. Vaslui, compus dintr-o construcţie cu destinaţia de pensiune, compus din parter şi etaj, cu restaurant şi 19 camere cu o suprafaţă utilă de 340,80 mp şi în suprafaţă construită de 396,22 mp construită din cărămidă, acoperit cu plăci de azbest şi anexă beci, notată în lista de inventar cu o suprafaţă utilă de 49,91 mp şi o suprafaţă construită de 62,90 mp, precum şi o suprafaţă de 7.650,25 mp teren pe care sunt amplasate construcţiile de mai sus, conform schiţei cadastrale anexă.
S-au stabilit ferm în contract preţul închirierii, modalitatea de plată, obligaţiile locatorului şi locatarului, răspunderea părţilor contractuale, iar la cap. IX al contractului, forţa majoră.
Prin contractul de cesiune de drepturi litigioase din 15 decembrie 2009 au fost cedate de SC E.T. SRL Vaslui drepturile litigioase cu privire la investiţiile făcute de SC E.T. SRL în incinta pensiunii S. (fostă T.), drepturi litigioase rezultate din derularea contractului de închiriere din 23 noiembrie 2006 încheiat între SC F. SRL ca locator şi SC E.T. SRL ca locatar.
Prin prezenta acţiune, G.L., în calitate de cesionar, a solicitat investiţiile realizate de cedentul SC E.T. SRL la imobilul Pensiunea S. (motel) situat în Muntenii de Jos, jud. Vaslui, în baza contractului de închiriere din 23 noiembrie 2006.
În speţă, contractul de cesiune de drepturi litigioase s-a încheiat la 15 decembrie 2009, când pe rolul Judecătoriei Vaslui, iar ulterior pe rolul Tribunalului Vaslui era în curs de soluţionare acţiunea prin care reclamanta SC F. SRL Vaslui solicitase în contradictoriu cu SC E.T. SRL Muntenii de Jos rezoluţiunea contractului de închiriere din 23 noiembrie 2006, evacuarea acestuia din imobilul ce a făcut obiectul contractului.
Prin sentinţa civilă nr. 537 din 26 aprilie 2010 a Tribunalului Vaslui, s-a admis acţiunea reclamantei SC F. SRL Vaslui, s-a dispus rezilierea contractului de închiriere din 23 noiembrie 2006 pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a chiriei şi s-a dispus evacuarea SC E.T. SRL din imobil.
Or, cesiunea de drepturi litigioase nu a făcut decât să transmită în aceste condiţii o creanţă viitoare, incertă, cesionarul preluând obligaţia de a proba existenţa creanţei anterioară cesiunii.
Instanţa de apel a constatat că în cauză contractul este încheiat sub imperiul C. civ. de la 1864, astfel încât potrivit art. 969 „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante."
Totodată, interpretarea contractului se face în conformitate cu dispoziţiile art. 977-985 C. civ. de la 1864.
Din examinarea contractului de închiriere din 23 noiembrie 2006, la pct. VI, art. 24 unde sunt prevăzute obligaţiile locatarului (SC E.T. SRL preluate de reclamantul apelant G.L.) se inserează în ultimul alineat că „Dacă locatarul nu cumpără bunurile ce fac obiectul prezentului contract în perioada de închiriere (contractul fiind încheiat pe perioada 01 ianuarie 2007-01 ianuarie 2012), toate investiţiile efectuate vor rămâne în proprietatea locatorului fără a efectua vreo plată."
S-a reţinut, în mod nelegal, de Tribunalul Vaslui că această clauză prevăzută în art. 24 alineat ultim din contractul de închiriere nu poate fi avută în vedere de instanţă, întrucât operează forţa majoră de la art. 28 din contractul părţilor, ce exonerează SC E.T. SRL de răspundere, motivat că societatea a intrat în insolvenţă şi nu mai avea fondurile necesare achiziţionării bunului.
Dispoziţiile legii civile, art. 1033 C. civ. de la 1864, prevăd cazul fortuit şi cazul de forţă majoră, fără însă a le defini.
Definirea forţei majore a fost o sarcină a doctrinei şi jurisprudenţei şi, sub acest aspect, s-a reţinut că în materie civilă (până la intrarea în vigoare a N.C.C., art. 1351) de esenţa cazului de forţă majoră este caracterul extraordinar, invincibil şi imprevizibil al împrejurării exterioare, care are un caracter exonerator de răspundere.
În litigiu, reclamantul-apelant G.L. nici nu a susţinut şi cu atât mai puţin dovedit evenimentul care a înlăturat răspunderea SC E.T. SRL de a cumpăra bunul închiriat în condiţiile clauzei contractuale de la art. 24 alineat ultim.
Efectul principal al forţei majore este excluderea în totul sau în parte a răspunderii civile, iar insolvenţă (insuficienţa fondurilor băneşti disponibile) este o stare a patrimoniului debitorului ce putea fi evitată cu prudenţă şi diligentă, neputând fi asimilată forţei majore.
Aşa fiind, instanţa de apel a făcut aplicarea art. 24 alineat ultim din contractul de închiriere, având în vedere că SC E.T. SRL nu şi-a manifestat intenţia de a cumpăra imobilul închiriat, mai mult contractul de închiriere a fost reziliat datorită culpei sale, astfel că toate investiţiile efectuate vor rămâne în proprietatea locatorului fără vreo plată.
În raport de contractul părţilor şi clauzelor asumate de acestea, curtea de apel a considerat că nu poate avea în vedere eventual buna-credinţă a cesionarului G.L. sau că acesta prin cesiunea de drepturi litigioase a suferit sau nu un prejudiciu.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs reclamantul G.L., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurentul consideră că hotărârea nu cuprinde toate motivele pe care se sprijină, instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii, a aplicat greşit legea si nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Susţine recurentul că pentru a înlătura motivarea instanţei de fond în sensul existenţei forţei majore instanţa de apel reţine două aspecte, în mod nejustificat:
- că recurentul nu ar fi susţinut existenţa forţei majore, deşi în răspunsul la întâmpinare, prin care fusese ridicată excepţia inadmisibilitatii acţiunii bazate pe art. 24 alineat ultim din contractul de închiriere acesta a arătat că locatarul a fost în imposibilitate să-şi execute obligaţiile datorită unui caz de forţa majoră şi anume criza economică;
- cu privire la dovedirea forţei majore recurentul arată că nu avea cum să dovedească existenţa crizei economice când, este cunoscut că din anul 2009 a început criza economică mondială ce a dus la falimentarea a numeroase societăţi comerciale, a scăderii activităţii economice şi creşterii şomajului, în România s-au luat măsuri excepţionale în încercarea de a se combate criza prin reduceri de salarii, pensii, reducerea investiţiilor etc, fapt ce a dus la împrumutul de 23,5 miliarde euro de la F.M.I, B.M. şi U.E.
În aceste condiţii, chiar dacă administratorul societăţii, SC E.T. SRL acţiona cu prudenţă şi diligentă nu putea evita falimentul societăţii atât timp cât pensiunea realiza venituri în principal din cazarea muncitorilor ce efectuau lucrări de investiţii în zona Vaslui, acestea reducându-se la zero la declanşarea crizei economice.
Consideră că motivarea sentinţei este incompletă în condiţiile în care judecătorul fondului a arătat că, chiar dacă nu s-ar reţine cazul de forţă majoră, clauza de la art. 24 alineat ultim din contractul de închiriere este una abuzivă în condiţiile art. 5 C. civ.-1864, care arată că nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri.
Arată că nu înţelege de ce instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize în construcţii pentru evaluarea îmbunătăţirilor pe care Ie-a criticat ca fiind la o valoare prea mică stabilită de instanţa de fond, de unde rezultă că a considerat că reclamantul are dreptul la recuperarea investiţiilor făcute de debitorul său, pentru ca ulterior să facă aplicarea art. 24 alineat ultim din contractul de închiriere.
Recurentul -reclamant solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului declarat de reclamant şi respingerii ca nefondat a apelului declarat de pârâtă.
Intimata - pârâtă SC F. SRL Vaslui a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Prioritar, Înalta Curte constată că prin concluziile scrise depuse la dosar şi susţinute la acest termen de judecată, cu ocazia dezbaterilor asupra recursului (astfel cum s-a reţinut şi în practicaua prezentei decizii), recurentul reclamant a invocat motive suplimentare de recurs, care nu vor fi analizate de Înalta Curte, întrucât au fost formulate tardiv. Concluziile scrise nu îl pot repune pe recurent în termenul de motivare a recursului pentru motive suplimentare celor din cererea iniţială de recurs formulată în termenul legal. în procesul civil, concluziile scrise nu reprezintă altceva decât un mijloc de a sintetiza dezbaterile, cu referire punctuală în recurs la motivele de nelegalitate a deciziei atacate invocate în cadrul termenului procedural. Astfel fiind, este evidentă tardivitatea motivelor suplimentare, nefiind admisă motivarea recursului oricând, pe măsură ce recurentul descoperă noi motive de casare sau de modificare a deciziei recurate.
În cadrul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., recurentul - reclamant G.L. susţine că instanţa de apel în mod nejustificat a înlăturat motivarea instanţei de fond în ce priveşte existenţa forţei majore, reţinând în mod eronat că reclamantul nu a susţinut existenţa forţei majore şi nici nu a dovedit existenţa acesteia.
În primul rând, o astfel de critică nu se încadrează în motivele de recurs invocate, care vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de străine de natura pricinii sau când instanţa, interpretând greşit contractul de închiriere, a schimbat natura ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (situaţii care nu se regăsesc în speţă). Această critică poate fi încadrată cel mult în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dacă apreciem că s-ar contesta greşita reţinere de către instanţa de apel a motivului de nelegalitate datorat interpretării greşite a dispoziţiilor art. 28 din contract privind cazul de forţă majoră.
În acest sens, se constantă că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale, făcând o analiză concretă a aspectelor referitoare la forţa majoră şi reţinând că nu sunt întrunite cerinţele incidenţei cazului de forţă majoră prevăzut la art. 28 din contract, întrucât reclamantul nu a susţinut şi nu a dovedit evenimentul care a înlăturat răspunderea SC E.T. SRL de a cumpăra bunul închiriat în condiţiile clauzei contractuale de la art. 24 alineat ultim din contractul de închiriere.
Instanţa de apel a apreciat cu justeţe că cesiunea de drepturi litigioase din 15 decembrie 2009, rezultate din derularea contractului de închiriere din 23 noiembrie 2006 încheiat între SC F. SRL ca locator şi SC E.T. SRL ca locatar, nu a făcut decât să transmită o creanţă viitoare, incertă, cesionarul G.L. preluând obligaţia aşa cum ea se afla la momentul definitivării procesului.
Cum prin sentinţa civilă nr. 537 din 26 aprilie 2010 a Tribunalului Vaslui, s-a admis acţiunea reclamantei SC F. SRL Vaslui, s-a dispus rezilierea contractului de închiriere din 23 noiembrie 2006 pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a chiriei şi s-a dispus evacuarea SC E.T. SRL (cedentul creanţei) din imobil, în mod corect instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 24 alin. ultim din contract, în conformitate cu care, toate investiţiile efectuate vor rămâne în proprietatea locatorului fără a efectua vreo plată, având în vedere că rezilierea contractului de închiriere s-a produs din vina locatarului, care nu şi-a manifestat nici intenţia de a cumpăra imobilul închiriat şi nu şi-a îndeplinit nici obligaţia de plată a chiriei.
În acest context, susţinerile recurentului nu pot fi primite, motivat de faptul că intrarea în insolvenţă a SC E.T. SRL care nu mai avea fondurile necesare achiziţionării bunului şi nici criza economică nu reprezintă un caz de forţă majoră de natură a înlătura răspunderea contractuală a reclamantului.
Totodată, simpla nemulţumire a recurentului-reclamant cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către reclamant sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări şi nici nu justifică invocarea motivelor de recurs bazate pe aplicarea greşită a unor dispoziţii contractuale ori aplicarea greşită a legii.
În concluzie, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia instanţei de apel este legală, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamant.
Având în vedere că recurentul a căzut în pretenţii, va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 lei efectuate în recurs de intimata - pârâtă SC F. SRL Vaslui, reprezentând onorariul de avocat (fila 51 dosar recurs), în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.L. împotriva Deciziei nr. 151 din 4 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă.
Obligă pe recurentul-reclamant G.L. la plata sumei de 4.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă SC F. SRL Vaslui.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 710/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 291/2015. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
