ICCJ. Decizia nr. 189/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 189/2015
Dosar nr. 21585/3/2011
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2015
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 sub nr. 21945/4/2010, reclamantul S.B.A. a chemat în judecată pe pârâtul SC G.D.F. E.R. SA solicitând să fie obligată pârâta la plata sumei de 709.500 lei reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului intravilan în suprafaţă de 750 mp situat în Sinaia, judeţul Prahova.
În drept, reclamantul a invocat art. 480 C. civ., art. 44 alin. (3) - (6) din Constituţia României, Legea nr. 238/2004 şi Legea nr. 351/2004.
2. Prin sentinţa civilă nr. 1654/2011, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
3. La data de 15 septembrie 2011, reclamantul şi-a precizat cererea în sensul că înţelege să mai cheme în judecată ca pârâţi pe SN T.G.N.T. SA şi Statul Român prin M.F.P., solicitând obligarea pârâţilor la mutarea conductei de pe terenul proprietatea reclamantului în maxim 90 de zile pe cheltuiala pârâţilor; plata despăgubirilor de 709.500 lei pentru lipsa de folosinţă a terenului în întregime de la data instalării conductei pe teren şi până la mutarea acesteia; plata daunelor de 5.000 lei pentru fiecare zi de întârziere.
Prin precizarea din 14 noiembrie 2011, reclamantul a invocat faptul că despăgubirile pentru lipsa de folosinţă le solicită de la data de 15 decembrie 2011, iar la 17 decembrie 2012, a precizat lipsa de folosinţă de la 15 decembrie 2007.
4. Prin sentinţa civilă nr. 1221 din 03 iunie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român Prin M.F.P., a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată, a respins acţiunea astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul S.B.A. ca neîntemeiată, s-a anulat cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC G.D.F. E.R. SA, ca netimbrată şi a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că pârâtul Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, întrucât aceasta presupune o identitate între persoana pârâtului şi cel care este subiectul pasiv în raportul juridic dedus judecăţii, altfel spus, calitatea procesuală pasivă aparţine persoanei care este obligată în cadrul raportului juridic respectiv. De esemenea, prin încheiere interlocutorie, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC G.D.F. E.R. SA.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, tribunalul a constatat că, potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art. 3, termenul de prescripţie este de 3 ani. Având în vedere că acţiunea a fost depusă pe data de 15 noiembrie 2010, nu se poate considera prescrisă solicitarea de acordare a daunelor începând cu data de 15 decembrie 2007, pentru că nu a trecut termenul de trei ani prevăzut de lege, fiind fără relevanţă că data de la care se solicită pretenţiile s-a precizat la 17 decembrie 2012.
Pe fondul litigiului, tribunalul a reţinut că reclamantul este proprietarul terenului situat în Sinaia, judeţul Prahova, intabulat în C.F. a localităţii Sinaia, dreptul de proprietate fiind dobândit prin actul de partaj voluntar autentificat în 2006 de B.N.P., S.F.
În baza raportului de expertiză efectuat de expert S.C. şi a completării la acest raport, tribunalul a reţinut că pe terenul proprietatea reclamantului în suprafaţă totală de 760 mp, se află conducte de gaz îngropate aparţinând pârâtei SN T.G.N.T. SA, traseul fiind menţionat în schiţele la raport; conductele împreună cu zona de protecţie ocupă circa 570 mp din teren pe care nu poate fi construită niciun fel de clădire, iar pentru restul terenului de 190 mp este obligatorie obţinerea avizului scris al operatorului.
Tribunalul a constatat că potrivit art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora. De altfel, prin Decizia nr. 200/2005 a Curţii Constituţionale reluată ulterior şi în alte decizii s-a arătat că prevederile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004 instituie o sarcină gratuită care grevează proprietăţile afectate de capacităţi din domeniul gazelor naturale pe toată durata existenţei acestor. Curtea Constituţională a apreciat că este greşită absolutizarea exerciţiului prerogativelor dreptului reclamantului de proprietate, făcând abstracţie de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit căruia "conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege", precum şi de cele ale art. 136 alin. (5), care consacră caracterul inviolabil al proprietăţii private, "în condiţiile legii organice". Potrivit acestor dispoziţii, legiuitorul este, aşadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Prin reglementarea dedusă controlului, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale.
Analizând jurisprudenţa C.E.D.O., Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit acesteia, legiuitorul poate aprecia în funcţie de nevoia reală a comunităţii măsurile de limitare a exerciţiului dreptului de proprietate.
Tribunalul a constatat că, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse, prima conductă a fost construită şi pusă în funcţiune în anul 1951, înainte ca familia reclamantului să devină proprietara acestei suprafeţe de teren, iar bunicul reclamantului a cumpărat terenul deja grevat de sarcini în anul 1956, iar reclamantul a devenit proprietar în anul 2006.
Aşadar, prin construirea conductelor de transport de gaze, anterior dobândirii terenului de către familia reclamantului, s-a instituit în favoarea societăţii pârâte un drept de uz şi de servitute legală asupra terenului proprietatea acestuia, cu titlu gratuit, iar această servitute are caracter accesoriu şi opozabilitate erga omnes, deoarece terenul nu putea fi dobândit decât grevat cu această sarcină.
5. împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul S.B.A. solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, pronunţând o hotărâre prin care să fie obligată pârâta SN T.G.N.T. SA la plata despăgubirilor în cuantum de 709.500 lei pentru lipsa de folosinţă a terenului de la data de 15 decembrie 2007 şi până la mutarea conductelor de pe terenul proprietatea reclamantului.
6. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a civilă și secţia a IV-a civilă, a soluţionat apelul prin Decizia civilă nr. 190/A din 28 aprilie 2014, respingându-l în totalitate.
Pentru a pronunţa această decizie, placând de la situaţia de fapt constatată la prima instanţă, cu privire la stabilirea căreia nu s-a formulat apel, instanţa de apel a reţinit că prevederile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004 aplicabil cauzei în raport de data introducerii acţiunii, instituie o sarcină gratuită care grevează proprietăţile afectate de capacităţi din domeniul gazelor naturale pe toată durata existenţei acestora. Cum a constatat Curtea Constituţională în Decizia nr. 200/2005, dreptul de uz şi dreptul de servitute asupra acestor terenuri, stabilite potrivit alin. (1) al art. 90, privesc utilitatea publică, au caracter legal şi se exercită pe toată durata de existenţă a capacităţii respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacităţi în funcţiune, reparaţiei, reviziei, lucrărilor de intervenţie în caz de avarie.
Rezultă deci că exercitarea acestor drepturi asupra terenurilor afectate de capacităţi din domeniul gazelor naturale este determinată de un interes general şi, ca atare, legiuitorul este pe deplin competent să stabilească limitele dreptului de proprietate în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale. în cadrul aceleiaşi decizii, analizând jurisprudenţa C.E.D.O., Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit acesteia, legiuitorul poate aprecia în funcţie de nevoia reală a comunităţii măsurile de limitare a exerciţiului dreptului de proprietate. în cauza "James şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei", 1986, C.E.D.O. a statuat că nu poate fi vorba despre o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic, economic sau social, dacă răspunde unei "utilităţi publice", aşa cum prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, aparţinând chiar şi unei categorii mai restrânse de persoane, deci şi în situaţia în care colectivitatea în ansamblul ei nu utilizează sau nu profită ea însăşi de bun. în vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie însă să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi apărarea drepturilor fundamentale ale individului. Or, în această materie, legea română respectă exigenţele impuse de prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Curtea de apel a subliniat în contextul evocării deciziei Curţii Constituţionale că legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Prin reglementarea art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale. Dispoziţiile menţionate nu contravin dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, deoarece, potrivit alin. (7) al acestui articol, "Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului".
Prevederile art. 90 alin. (2) teza a ll-a din Legea nr. 351/2004, conform cărora, dacă, cu ocazia intervenţiilor pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităţilor din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligaţia să plătească despăgubiri în condiţiile legii, invocate de apelant, nu sunt aplicabile speţei, în cauză nepunându-se problema unor intervenţii prin care să se producă pagube proprietarului. în cauză, proprietarul solicită despăgubiri pentru restrângerea exerciţiului dreptului său de proprietate datorită existenţei conductei pe terenul său.
În acest sens, Curtea constată că în sarcina apelantului nu a operat q. privare de proprietate, bunul fiind dobândit de acesta în anul 2006, dată la care era deja grevat de drepturile de uz şi servitute în discuţie, aspect necontestat în cauză. Astfel, patrimoniul reclamantului nu a fost diminuat prin instituirea respectivelor drepturi, bunul intrând în această stare în proprietatea sa.
În consecinţă, nu se poate reţine o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Norma europeană stabileşte faptul că pierderea dreptului de proprietate privată asupra imobilului poate fi conformă Convenţiei numai în măsura în care se respectă condiţiile prevăzute de lege, respectiv plata de despăgubiri către proprietar. Astfel, în urma pierderii sau restrângerii dreptului de proprietate al unei persoane, prin acordarea despăgubirilor, aceasta păstrează aceeaşi valoare a activului patrimonial.
Or, în cauză, nu se pune problema unei diminuări a patrimoniului reclamantului prin existenţa conductei în discuţie întrucât dreptul de proprietate grevat de această sarcină a fost dobândit ca atare de reclamant în anul 2006.
Într-o astfel de situaţie, acordarea despăgubirilor solicitate de reclamant ar conduce la mărirea patrimoniului acestuia, la valoarea terenului grevat de sarcini, dobândit de reclamant, adăugându-se valoarea despăgubirilor pentru restrângerea folosinţei terenului.
7. Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs în termen legal, solicitând modificarea acesteia, admiterea acţiunii sale şi obligarea SN T.G.N.T. SA la plata despăgubirilor de 709.500 lei corespunzătoare lipsei de folosinţă a imobilului în discuţie, cu începere la 15 decembrie 2007 şi pana la mutarea conductelor de pe terenul proprietatea sa şi degrevarea acestuia de aceasta ocupare.
Sintetizând argumentele hotărârilor judecătoreşti aterioare, recurentul a arătat că nu contestă justeţea soluţiei date capătului de cerere având ca obiect obligarea SN T.G.N.T. SA la mutarea conductelor de pe amplasamenul actual, dar nici nu poate fi ignorată ocuparea cu caracter definitiv pe care această societatea pârâtă o realizează prin acest amiasament, de vreme ce prin instituirea zonei de siguranţa, reclamantului îi este interzisă orice construire sau plantare cu plante cu rădăcini adânci.
Arată recurentul că art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 prevede dreptul proprietarului afectat la despăgubiri pentru pagubele suferite de proprietarii terenurilor afectate de aceste utilităţi, generate prin intervenţiile determinate de retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii, de aceea, cu atât mai mult această obligaţie de reparaţie se justifică pentru ipoteza în care acestea e exercită printr-o ocupare implicită, determinată de imposibilitatea deţinătorului de a construi, planta, etc. Această abordare corespunde şi garanţiilor conţinute de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional al C.E.D.O., însă trebuie acceptat că, deşi reclamantul a dobândit dreptul său de proprietate afectat de acesată limitare, totuşi i se creează o restricţie importantă a deptului de proprietate atins în substanţa sa, pentru care trebuie să i plătească o cmensaţie justă.
Sintetic, recurentul işi structurează motivele de recurs întemeindu-le pe dispoziţile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în ceea ce priveşe modul de soliţionare a capătului de cerere având ca obiect despăgubiri.
Plecând de la dispoziţiile art. 52 pct. 3 din Legea gazelor nr. 351/2004 care defineşte reţeaua de transport a gazelor naturale, de la cele ale art. 21 din aceeaşi lege care imprimă caracterul de serviciu al activităţii de transport a gazelor naturale, recurentul a arătat că prin art. 86 s-a instituit în favoarea SN T.G.N.T. SA, ca operator, un drept legal de uz şi servitute asupra zonelor pe care aceste conducte de traversează. In acest sens, zona traversată se situează pe terenul proprietatea reclamantului. Acest teren are, în accepţiunea legii, calitatea de fond aservit, consecinţa raportului care se creează între fondul aservit şi fondul dominant, fiind aceea a dreptului titularului fondului aservit, reclamantul, la desăgubire.
Or, curtea de apel a apreciat greşit că acest raport nu poate genera în favoarea reclamantului un drept la despăgubire, printr-o greşita aplicare a dispoziţiilor art. 480 C. civ. de la 1864 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional al C.E.D.O., chiar dacă asupra reţelelor de transport de gaze naturale, dată fiind importanţa lor strategică, acestea sunt în proprietatea publică.
Se arată că instanţa de apel a ignorat efectele art. 90 alin. (2) din Legea gazelor prin care se statuează obligaţia concesionarilor de a plăti despăgubiri în condiţiile legii dacă prin exercitarea dreptului de uz şi servitute se produc pagube proprietarilor ale căror amplasamente se află în vecinătatea acestor reţele, raţionând simplist că reclamantul poartă reponsabilitatea acceptării unui teren traversat de acesta conducte la momentul achiziţiei.
Obligaţia de despăgubire nu doar că este recunoscută reclamantului prin legea specială, dar este înglobată în chiar dispoziţiile legii fundamentale, prin art. 44 alin. 5 şi garantată prin imperativele impuse de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional al C.E.D.O. şi confirmată jurisprudential constant prin horărârile C.E.D.O.
Astfel, respingerea capătului de cerere având ca obiect despăgubiri, se întemeiază de o greşită alicare a legii, în măsura in care s-a reţinut că reclamantului nu i s-a produs o privare a dreptului de proprietate, prin simpla afirmaţie că reclamantul a dobândit acest drept afectat de această sarcină.
Mai arată recurentul că terenul în discuţie se află în proprietatea familiei sale încă din 1956, că i-a revenit în proprietate prin moştenire şi partaj, dar şi că la data achiziţiei primordiale nu a existat o asemenea amplasare de reţele. Acest aspect nu a făcut obiectul analizei instanţei de apel, deşi aceste afirmaţii s-au constituit ca şi critici în apel.
Împotriva acestui recurs intimata SN T.G.N.T. SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.
În apărare, intimata a arătat că legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 351/2004, în vigoare la data introduceri acţiunii, care, prin art. 86 statuează că asupra terenurilor proprietate publică sau privată concesionarii din domeniul gazelor au un drept de uz şi servitute legală, dreptul de restrângere sau de încetare a unor ativităţi, precum şi accesul la utilităţile publice, iar art. 90 se stabileşte că acest drept durează pe toată durata de amplasare a reţelelor şi se realizează cu titlu gratuit. Numai dacă în exercitarea acestor drepturi se produc proprietarilor terenurilor prejudicii, aceştia au un drept la despăgubire.
De aceea, este corectă motivarea instanţei de apel conform căreia în sarcina apelantului nu a operat o privare de proprietate de vreme ce acesta a dobândit terenul afectat de aceste sarcini, astfel încât patrimoniul acestuia nu a suferit o pagubă, iar acordarea despăgubirilor solicitate de acesta ar semnifica o mărire a patrimoniului acestuia.
Se mai arată că prin numeroase decizii Curtea Constituţională s-a pronunţat ca solicitarea de despăgubiri pleacă de la o premisă greşită, făcându-se abstracţie de dispoziţiile art. 44 alin. (7) din Constituţie, de vreme ce petenţii pleacă de la absolutismul dreptului de proprietate al cărui conţinut şi mod de exercitare face domeniul legii organice.
Intimata a subliniat că SN T.G.N.T. SA a amplasat acele conducte pe terenul în cauză încă înainte ca familia reclamantului să devină proprietara terenului, dincolo de caracterul gratuit, consolidat prin lege, al dreptului de uz si servitute recunoscut acestei pârâte şi conservat prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
Totodată, SN T.G.N.T. SA îşi arată deplina disponibilitate a plăti recurentului pagubele produse, dacă se constată că acestea se datorează exerciţiului drepturilor legale, desigur, în limitele legii.
8. În cadrul recursului, nu s-au administrat probe.
9. Analizând recursul, Înalta Curte în va admite, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, pentru considerentele sare succed.
Se impune în primul rând observaţia că recurentul S.B.A. şi-a limitat recursul declarat împotriva Deciziei nr. 190/A din 28 aprilie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, exclusiv la modalitatea în care, judecând pricina în fond, aceasta a soluţionat capătul de cerere în despăgubiri băneşti de 709.500 lei pentru lipsirea de folosinţă a terenului intravilan în suprafaţă de 750 mp situat în Sinaia, judeţul Prahova, calculate de la 15 decembrie 2007 şi până la mutarea conductelor de pe terenul proprietatea reclamantului în contradictoriu cu pârâta SN T.G.N.T. SA, iar nu şi cu privire la modalitatea de soluţionare a cauzei în privinţa celortalte petite ale acţiunii iniţiale modificate, sau cu privire la ceilalţi pârâţi.
Pe cale de consecinţă, potrivit principiului disponibilităţii procesului şi regulii trasate de art. 316 raportat la cele ale art. 295 C. proc. civ., judecarea recursului se va limita la aspectele recurate.
În al doilea rând, deşi suma criticilor recurentului se fundamentează numai pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. referitor la lipsa motivării deciziei recurate sau la caracterul contradictoriu al considerentelor, în fapt, dezvoltarea lor corespunde în cea mai mare parte unei modalităţi greşite de intrepretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii gazelor nr. 351/2004 şi ignorarea, de către instanţa de apel, a corelării acestora cu dispoziţiile de drept constituţional, cu imperativele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei C.E.D.O. cât priveşte garantarea dreptului de proprietate în sens efectiv.
De aceea, Înalta Curte va aprecia temeinicia recursului şi prin incidenţa motivului reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., efectuând din oficiu încadrarea motivelor de recurs.
În măsura în care obiectul pretenţiei reclamantului-recurent este delimitat la suma de 709. 500 lei şi reprezintă despăgubiri pentru lipsa de folosinţa a terenului său, cuantificate pentru intervalul 15 decembrie 2007 şi până la mutarea conductelor de pe terenul proprietatea reclamantului, Înalta Curte consideră că trebuie stabilită modalitatea de determinare a legii incidente pentru soluţionarea raportului juridic litigios dedus judecăţii.
Astfel, recurentul a afirmat că în mod greşit instanţele de fond au considerat că dreptul de uz şi servitute asupra terenului proprietatea sa este gratuit prin interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 86-90 din Legea nr. 351/2004.
Sub acest aspect, instanţa de recurs observă că raportul juridic litigios în legătură cu folosinţa terenului proprietatea reclamantului, în suprafaţă de 750 mp situat în Sinaia, judeţul Prahova a debutat în anul 2007, când reclamantul a devenit proprietar, prin efectul moştenirii.
La acea dată activa Legea nr. 351/2004 care reglementa exercitarea dreptului de uz şi servitute în favoarea concesionarilor din domeniul gazelor asupra terenurilor sau bunurilor aflate în proprietate publică sau privată persoanelor fizice ori juridice, drept conceput de lege pentru executarea intervenţiilor necesare realizării, reabilitării sau retehnologizării capacităţilor din domeniul gazelor naturale, sau pentru asigurarea normalei funcţionării a acestora. Aceste drepturi au ca obiect utilitatea publică stabilită conform art. 23 din lege, au caracter legal şi se exercită pe toata durata de viaţă a capacităţii respective.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine însă că instanţele de fond nu au avut în vedere că la 01 octombrie 2011 au intrat în vigoare dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi că, din nevoia de armonizare a . legislaţiei, intrarea în vigoare a C. civ. a fost însoţită de abrogarea tuturor actelor normative speciale sau complementare preexistente care contraveneau reglementărilor sale. Astfel, prin dispoziţiile art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011 privitoare la punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 au fost abrogate dispoziţiile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004 cu modificările şi completările ulterioare.
Aşadar, instanţele de fond nu au avut în vedere că începând cu data menţionată, 01 octombrie 2011, legea sub imperiul căreia au tranşat raportul litigios nu mai era in vigoare, dar şi că ulterior, prin art. 200 alin. (2) din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi gazelor naturale, Legea nr. 351/2004 a fost abrogată în totalitate.
Totodată, potrivit art. 5 alin. (2) al Legii nr. 71/2011, dispoziţiile C. civ. se aplică şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia derivate din starea şi capacitatea persoanelor, căsătorie, filiaţie, adopţie, obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii subzistă şi după intrarea în vigoare a C. civ.
Niciuna dintre instanţele de fond nu a reflectat asupra acestei sucesiuni a actelor normative şi modului în care dispoziţiile legale consecutive au incidenţă în cauză.
Instanţa de recurs consideră că este necesar ca, dând efectivitate principiului aplicării imediate a legii noi statuat şi prin art. 6 alin. (5) şi (6) C. civ., instanţa de apel, cu prilejul rejudecării, să analizeze incidenţa art. 621 C. civ. care reglementează limitele legale aduse dreptului de proprietate particulară prin exercitarea dreptului de trecere pe acesta a utilităţilor publice, cu condiţia acordării de despăgubiri titularului dreptului afectat de aceste limitări, dar şi incidenţa dispoziţiilor art. 625 din acelaşi Cod care arată că îngrădirile cuprinse în secţiunea corespunzătoare a Codului se completează cu dispoziţiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri.
Totodată, din perspectiva noii reglementări, este justificat a. fi realizată în rejudecare distincţia între noţiunile juridice de servitute şi uz -veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate - pe de-o parte şi cea de limitare a dreptului de proprietate determinată prin suprapunerea materială asupra aceluiaşi bun (totală sau parţială) a dreptului de proprietate publică în concurs cu dreptul de proprietate privată, pentru corecta stabilire a situaţiei de fapt în litigiul dedus judecăţii.
În ceea ce priveşte delimitarea pretenţiei pentru durata de timp cuprinsă între 15 decembrie 2007, dată de la care reclamantul a pretins despăgubire, şi până la data intrării în vigoare a C. civ., dând efectivitate principiului tempus regit actum, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de apel s-a raportat la incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 351/2004, respectiv, art. 86-90 din această lege.
Astfel, începând cu perioada arătată, reclamantului, titular al dreptului de proprietate asupra terenului intravilan în suprafaţă de 750 mp situat în Sinaia, judeţul Prahova i s-a impus o limitare pentru o suprafaţă totală de 570 mp, reprezentată de zona ocupată de conductele de gaze exploatate de către SN T.G.N.T. SA, precum şi de zona de protecţie inclusă în distanţa de siguranţă. Această limitare constă în imposibilitatea exploatării terenului ca perimetru construibil, ori pentru plantarea plantelor cu rădăcini adânci, deşi terenul se află în zona intravilană a oraşului Sinaia.
Aceasă interdicţie plasată în sarcina proprietarului semnifică o limitare a dreptului său de proprietate, o ocupare continuă a terenului pe durata existenţei reţelei cu privire la această suprafaţă, deşi, teoretic, reclamantul se bucură de toate atributele proprietăţii. Dincolo de aparenţe, această limitare afectează în realitate însăşi substanţa dreptului de proprietate(în acest sens, a se vedea Cauza Vergu împotriva României, hotărârea din 11 ianuarie 2011). Mergând pe argumente date de prevalenta Convenţiei în ordinea de drept intern şi a jurisprudenţei C.E.D.O. în materie, la care chiar instanţa de apel face referire, atingerea adusă respectării bunurilor trebuie să păstreze un echilibru just între cerinţele interesului general şi imperativul apărării dreptului fundamental de proprietate. în mod special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, inclusiv, măsurile care privează o persoană de proprietatea sa (cauza M. Atanasiu împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010).
Pentru a aprecia această conduită trebuie verificate nu numai existenţa, în concret, a modalităţilor de despăgubire aplicate, ci şi subordonarea lor scopului reparator comparativ cu natura interesului general ocrotit. Chiar dacă s-a acceptat că statul are dreptul de a reduce foarte mult nivelul acestor reparaţii, mijloacele legale opuse trebuie să fie nu doar apte să justifice proporţionalitatea anterior amintită, dar şi să prezinte un mecanism coerent şi consecvent de soluţionare a acestor limitări.
De aceea, chiar plecând de la aceste concepte, considerentele expuse în Decizia nr. 856/2006 a Curţii Constituţionale nu exclud că instanţele au căderea de a aprecia cazual asupra încălcării dispoziţiilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic, economic sau social şi dacă răspunde unei utilităţi publice şi dacă, potrivit cosiderentelor anterioare, păstrază un echilibru just între cerinţele interesului general şi imperativul apărării dreptului fundamental de proprietate.
Plecând aşadar de la chiar aceste premise, Curtea de Apel a arătat că legea română respectă exigenţele impuse de Convenţie, concluzie susţinută pe considerentele deciziei Curţii Constituţionale cu prilejul verificării constituţionalităţii dispoziţiilor art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, în care s-a arătat că este just să se instituie limitări rezonabile în exercitarea dreptului de proprietate particulară, astfel încât acestea să nu vină în coliziune cu interesele generale, aceasta cu atât mai mult cu cât potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (7) din Constituţie, dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarilor. S-a considerat astfel că prevederile art. 90 alin. (2) teza a ll-a din Legea nr. 351/2004, invocate de apelant, nu sunt aplicabile speţei deoarece se referă la pagubele cuvenite proprietarilor terenurilor învecinate terenurilor afectate de aceste utilităţi, or în cauză reclamantul solicită despăgubiri pentru restrângerea dreptului său de proprietate.
Înalta Curte arată că dispoziţiile art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, teza I, au in vedere nu o servitute ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, ci o servitute legală echivalentă limitării dreptului de proprietate particulară pe toată durata amplasamentului, o restângere impusă proprietarului, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel.
Acest aspect este suficient pentru a demara în cauză analiza de compatibilitate a măsurii restricţiei cu interesul public şi caracterul rezonabil al mijloacelor folosite precum şi existenţa în concret a unui mecanism coerent şi consecvent de rezolvare echitabilă a acestor limitări.
Înalta Curte mai observă că, deşi iniţial instanţa de apel are în vedere că legea română respectă exigenţele impuse de Convenţie justificând concluzia gratuităţii dreptului de ocupare al pârâtei, arată în considerentele finale că norma europeană stabileşte că pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului poate fi conformă Convenţiei numai dacă respectă condiţiile prevăzute de lege, respectiv plata despăgubirii către proprietar. Instanţa de apel nu epuizează însă verificarea în speţă a acestor aspecte, argumentând că reclamantul nu putea avea nicio speranţă legitimă la reparaţie, deoarece a dobândit dreptul de proprietate afectat deja de aceste limitări.
Dincolo de contradicţia instanţei de apel prin considerente succesive, sub acest aspect, este relevantă afirmaţia că reclamantul a dobândit astfel dreptul de proprietate asupra terenului, însă nu a constituit deopotrivă preocuparea instanţei de apel să cerceteze şi dacă la data dobândirii dreptului de către autorii acestuia conductele de gaze erau deja amplasate pe teren, pentru a evalua dacă acest drept la despăgubire a putut face obiectul transmiterii, pe cale de sucesiune. Se observă, din suma considerentelor deciziei din apel că nu s-a dat un răspuns acestor argumente, întemeiat pe probe ale cauzei, echivalând cu nemotivarea exhaustivă a cauzei, potrivit art. 261 şi art. 295 C. proc. civ.
De aceea, pentru toate argumentele redate în prezenta decizie, recursul va fi admis în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., iar decizia atacată va fi casată, cu consecinţa trimiterii cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului în limitele arătate, implicând cercetarea temeiniciei cererii în baza temeiurilor de drept incidente şi pentru a se răspunde argumentelor părţilor în mod exhaustiv, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ.
Totodată, cu prilejul rejudecării va fi soluţionată şi cererea formulată în recurs de către recurent, vizând acordarea, în favoarea acestuia, a cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul S.B.A. împotriva Deciziei civile nr. 190/A din 28 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1359/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 66/2015. Civil → |
|---|
