ICCJ. Decizia nr. 2188/2015. Civil

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2188/2015

Dosar nr. 270/119/2013

Şedinţa publică din 14 octombrie 2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Cererea formulată la data de 16 ianuarie 2013 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, sub nr. 270/119/2013, reclamantul T.V. l-a chemat în judecată pe pârâtul Oraşul Întorsura Buzăului, prin Primar, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 550.000 RON, cu titlu de daune materiale şi morale, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate disp. art. 998 şi urm. C. civ.

Prin Sentinţa civilă nr. 97 din 12 februarie 2015, Tribunalul Covasna a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârât.

A respins cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul T.V., în contradictoriu cu pârâtul Oraşul Întorsura Buzăului prin Primar, ca neîntemeiată.

A obligat reclamantul la plata către pârât a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele considerente:

În fapt, între reclamantul T.V. şi pârâtul Oraşul Întorsura Buzăului, prin Primar, s-a încheiat Contractul de închiriere C1 din 21 martie 1990, prin care reclamantul a primit în locaţiune suprafaţa de 5.000 mp teren, situată în oraşul Întorsura Buzăului şi cunoscută ca Parcul Tineretului, pe întreaga durată a existenţei lucrărilor şi dotărilor efectuate. Pe suprafaţa respectivă de teren se afla Complexul de agrement; în contract se preciza că, în situaţia în care, într-o perioadă de 1 an, funcţionarea complexului este întreruptă, contractul de închiriere va fi considerat reziliat de drept.

Ulterior încheierii acestui contract, petentul a înfiinţat, în anul 1992, SC D.Î. SRL, societate care a deţinut în patrimoniul său imobilul-construcţie restaurant din cadrul Complexului de agrement (nu este cunoscută modalitatea în care acest imobil a intrat în patrimoniul societăţii, părţile nefăcând niciun fel de precizări în acest sens).

La data de 11 februarie 2003, s-a încheiat între părţi actul adiţional la contract, prin care acestea au convenit micşorarea suprafeţei de 5.000 mp la 500 mp, în vederea depozitării materialelor pentru regularizarea râului Buzău (suprafaţa practic aferentă restaurantului). Conform art. 7 din acest act adiţional, la încetarea contractului, locatarul era obligat să elibereze în termen de 45 de zile spaţiul închiriat pe cheltuiala proprie.

În urma executării silite a SC D.Î. SRL, societate în faliment, imobilul construcţie restaurant a fost adjudecat de către Oraşul Întorsura Buzăului, la data de 11 februarie 2008.

În şedinţa Consiliului local al Oraşului Întorsura Buzăului din data de 30 septembrie 2008, la care a participat şi reclamantul T.V., în calitate de consilier local, s-a hotărât darea în folosinţă gratuită către A.N.L. a suprafeţei de 5.000 mp, în vederea construirii a 4 blocuri de locuinţe.

În acest sens, la data de 24 februarie 2010, firma de construcţii ce urma să construiască aceste blocuri a demolat lucrările care se aflau pe terenul respectiv, în vederea începerii construcţiei blocurilor.

Ca atare, reclamantul a introdus prezenta acţiune în răspundere civilă delictuală, solicitând obligarea pârâtului Oraşul Întorsura Buzăului, prin Primar, la plata sumei de 550.000 RON către reclamant, cu titlu de daune, respectiv 300.000 RON daune materiale şi 250.000 RON daune morale.

Instanţa a reţinut că trebuie avute în vedere disp. art. 84 C. proc. civ., ce stabilesc nu numai dreptul, ci şi obligaţia instanţei de a da o calificare corectă cererii, independent de denumirea la care s-a oprit cel care a formulat-o, fără să confere însă instanţei posibilitatea de a modifica împrejurările de fapt şi de drept pe care reclamantul şi-a întemeiat pretenţia. Prin urmare, în conformitate cu principiul disponibilităţii, instanţa de judecată este ţinută de cauza acţiunii, pe care nu o poate schimba din oficiu, prin cauză, înţelegând situaţia de fapt calificată juridic.

În speţa de faţă, reclamantul, atât prin acţiunea introductivă, cât şi prin notele de şedinţă depuse pe parcursul judecăţii, a precizat în mod expres că daunele respective reprezintă prejudiciul suferit ca urmare a faptei ilicite a pârâtului, temeiul juridic fiind art. 998, 999 C. civ.

În consecinţă, instanţa a analizat pretenţia reclamantului prin prisma răspunderii civile delictuale, şi nu prin prisma răspunderii civile contractuale, cu toate că, între părţi, a fost încheiat un contract.

Analizând prioritar excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, prin raportare la temeiul de drept anterior reţinut, instanţa a constatat că, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie aplicabil acţiunilor personale care însoţesc drepturile subiective civile de creanţă este de 3 ani, iar, potrivit art. 8 din acelaşi decret, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Legiuitorul a stabilit astfel două momente alternative de la care începe să curgă prescripţia, şi anume, momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea şi momentul obiectiv, (determinat judecătoreşte), al datei la care trebuia ori putea să cunoască aceste elemente.

Or, presupusa faptă ilicită a fost săvârşită la data de 24 februarie 2010, moment la care au fost demolate investiţiile solicitate prin acţiune. De la acel moment începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, fiind fără relevanţă momentul la care a fost reziliat contractul dintre părţi, întrucât cauza nu se judecă pe tărâmul răspunderii contractuale, ci pe cel al răspunderii delictuale. În acest context, toate susţinerile pârâtului referitoare la atragerea răspunderii contractuale nu îşi găsesc aplicabilitate şi nu vor face obiectul analizei instanţei.

Prin urmare, acţiunea introdusă de reclamant la data de 16 ianuarie 2013 este introdusă în interiorul termenului de prescripţie, motiv pentru care excepţia a fost respinsă.

Pe fond, instanţa a reţinut că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale în conformitate cu art. 998, 999 C. civ., se cer a fi întrunite următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţia autorului faptei ilicite.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, reclamantul a susţinut că aceasta ar consta în dispoziţia pârâtului de a fi distruse investiţiile arătate în acţiune.

În acest sens, se impune a preciza următoarele: conform celor învederate instanţei de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, la data demolării construcţiilor, Contractul de închiriere C1 era încă în vigoare. Prin urmare, orice prejudiciu produs de partea co-contractantă trebuia analizat prin prisma răspunderii contractuale, având în vedere faptul că, între părţi, se presupune că actul îşi producea încă efectele juridice. Or, răspunderea civilă delictuală este angajată numai în măsura în care, între părţile procesului, nu există un contract. Ca atare, în condiţiile în care reclamantul şi-a fundamentat pretenţia pe răspunderea civilă delictuală, trebuie pornit de la premisa că respectivul contract nu mai exista, fiind reziliat anterior.

Reţinând această premisă, a rezilierii contractului, trebuie avute în vedere prevederile art. 7 din actul adiţional, potrivit căruia, la încetarea contractului, locatorul era obligat să elibereze în termen de 45 de zile spaţiul închiriat pe cheltuiala proprie; faptul că nu s-a întâmplat astfel reprezentând o atitudine culpabilă a reclamantului.

Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că, prin actul adiţional, suprafaţa închiriată a rămas de doar 500 mp, în loc de 5.000 mp. Prin urmare, restul de 4.500 mp, suprafaţă de teren pe care se găseau o parte din lucrările ce au fost ulterior demolate, ar fi trebuit eliberaţi de acesta încă din anul 2003.

Cu alte cuvinte, reclamantul ar fi trebuit ca, la momentul la care au fost demarate lucrările de demolare, să fi ridicat singur, pe propria cheltuială, acele lucrări, cu mulţi ani înainte.

Trebuie amintit şi aspectul că reclamantul a participat, în calitate de consilier local, la şedinţa Consiliului local al Oraşului Întorsura Buzăului din data de 30 septembrie 2008, la care s-a hotărât darea în folosinţă gratuită către A.N.L. a suprafeţei de 5.000 mp, în vederea construirii a 4 blocuri de locuinţe. Hotărârea respectivă a constituit temeiul legal al demarării lucrărilor de construcţie a celor 4 blocuri şi, implicit, a lucrărilor de demolare. Or, reclamantul a votat pentru adoptarea acestei hotărâri, aşa cum rezultă din procesul-verbal aflat la dosar, singurele abţineri fiind din partea altor persoane. Prin urmare, cunoscând ce se va întâmpla cu terenul respectiv, cel mai târziu la acel moment, ar fi trebuit să-şi ridice lucrările. În plus, nu poate invoca ulterior, în instanţă, existenţa unei fapte ilicite la care a concurat şi el, prin votul dat în calitatea sa de consilier local, pentru simplul fapt că aceasta intră în directă coliziune cu principiul de drept "nemo auditur propriam turpitudinem allegans", principiu conform căruia nimeni nu poate, prin apărările pe care le face în cadrul unui proces civil, să îşi invoce propria culpă.

În acest context, reţinând că unitatea administrativ–teritorială şi-a exercitat atributul dispoziţiei dreptului de proprietate asupra imobilului şi a dispus eliberarea terenului în vederea construirii unor blocuri, fapt girat de însuşi reclamantul prin votul său, instanţa a constatat că nu se pune problema existenţei vreunei fapte ilicite, premisă a atragerii răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte prejudiciul, instanţa a reţinut că, pentru a fi apt a se constitui într-o condiţie necesară atragerii răspunderii civile delictuale, acesta trebuie să existe, să fie cert şi actual. Or, în speţă, instanţa a constatat că nici prejudiciul invocat nu este cert.

Astfel, în cauză, a fost întocmit un raport de expertiză tehnică, care a evaluat investiţiile solicitate de către reclamant, în baza afirmaţiilor acestuia şi a documentelor puse la dispoziţie.

Însă, se constată că anumite investiţii, ca de exemplu împrejmuirea perimetrului cu gard, au la bază facturi eliberate pentru SC D.Î. SRL, şi nu pentru T.V., patrimoniul persoanei fizice neputându-se confunda cu patrimoniul persoanei juridice.

Factura exhibată de reclamant ca indicând costul terenului de tenis menţionează generic "lucrări de construcţii", la dosar, neexistând nicio altă probă care să susţină valoarea acestei investiţii sau pe cel care a realizat-o.

Existenţa pe terenul în litigiu a căsuţelor de camping menţionate de reclamant nu este susţinută de vreo altă probă administrată în cauză. De asemenea, nu există dovada că alimentarea cu apă, energie electrică şi introducerea telefonului şi a canalizării menajere nu sunt investiţii aferente restaurantului, or, acest activ aparţinea persoanei juridice SC D.Î. SRL, şi nu persoanei fizice T.V., după distincţiile mai sus făcute.

Băncile, toboganele, panourile de la grădina de vară şi gardul de fier au fost ridicate de către reclamant, conform declaraţiei martorului B.C.M.

Prin urmare, pe de o parte, nu există documente justificative cu privire la o parte din investiţii, pe de altă parte, nu s-a dovedit cu certitudine că aceste investiţii au şi fost realizate de persoana fizică T.V., pentru ca distrugerea acestora să atragă producerea unui prejudiciu în patrimoniul acestuia.

În consecinţă, reţinând că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa unei fapte ilicite şi a unui prejudiciu, tribunalul a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată.

Conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., faţă de soluţia de admitere a acţiunii, instanţa a dispus obligarea reclamantului, aflat în culpă procesuală, la plata parţială a cheltuielilor de judecată către pârât, respectiv 1.000 RON, constatând că onorariul de avocat solicitat în cauză, în cuantum de 7.000 RON, este disproporţionat faţă de munca prestată, nesubscriindu-se noţiunii de rezonabil, prin raportare la obiectul litigiului şi complexitatea acestuia.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel părţile.

Prin apelul formulat, pârâtul Oraşul Întorsura Buzăului a solicitat schimbarea în parte a sentinţei, în sensul acordării cheltuielilor de judecată de 7.000 RON, motivând că fundamentul cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părţii adverse. Onorariul se poate acorda parţial, dacă se dovedeşte abuzul de drept, nedovedit în cauză, onorariul fiind de 1,27 % din obiectul cererii.

Prin apelul formulat, reclamantul T.V. a solicitat schimbarea sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea apelului, s-a susţinut că instanţa a omis să precizeze dacă fapta a fost comisă în timpul derulării contractului sau după rezilierea unilaterală şi când s-a reziliat contractul, întrucât, de la această dată, se poate analiza faptul ilicit, care poate fi o încălcare a obligaţiilor contractuale sau o răspundere delictuală.

Dacă fapta ilicită s-a produs anterior rezilierii, este o răspundere contractuală, dacă s-a produs după acest moment, o răspundere delictuală.

În ce priveşte culpa, s-a arătat că intră în atribuţiile reclamantului ridicarea lucrărilor, dar nu s-a arătat de la ce dată se consideră reziliat contractul, pentru a se calcula cele 45 zile. Prin necomunicarea măsurii de reziliere, demolarea lucrărilor constituie faptă ilicită. Se adaugă incertitudinea locaţiei terenului din H.C.L. care determină o culpă a pârâtului. Astfel, toate planşele depuse la dosar de pârâtă se referă la strada S., inclusiv Autorizaţia de demolare din 24 iulie 2013, deşi imobilul închiriat este pe strada B.R.

Chiar dacă rezilierea s-a produs în şedinţa consiliului local, trebuia comunicat în scris chiriaşului acest lucru. În consecinţă, reclamantul se află şi acum în cadrul termenului de graţie de ridicare a lucrărilor executate.

Prin adresa A1 din 2 martie 2010, reclamantul a solicitat comunicarea actului de reziliere şi motivul pentru care nu i s-a acordat termenul de graţie de 45 zile, conform contractului de închiriere, la care pârâta nu a răspuns.

În ce priveşte reducerea suprafeţei, instanţa nu a ţinut cont că reducerea s-a realizat cu acordul primăriei şi primarului de la acea dată, în vederea staţionării utilajelor folosite la lucrările hidrotehnice de amenajare a râului Buzău şi că, după finalizarea lucrărilor, s-a revenit la suprafaţa iniţială.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, la şedinţa de consiliu local, reclamantul nu a votat, deoarece regulamentul interzice, fiind persoană interesată. După acea şedinţă, când se susţine că a intervenit momentul rezilierii, reclamantul a continuat să funcţioneze în complex, până la demolarea acestuia.

Cu privire la prejudiciu, deşi se reţine existenţa lucrărilor executate de reclamant, iar expertiza a evidenţiat lucrările, distrugerea lor şi prejudiciul cauzat, instanţă arată că sunt inexistente, nedovedite.

Cu privire la rezilierea de drept a contractului, înainte de a ajunge la termenul scadent din contract, este de menţionat că imobilul restaurant şi-a încetat activitatea, nu din cauza managementului defectuos, cum se susţine, ci din cauza altor condiţii comerciale obiective.

Prin Decizia nr. 632Ap din 13 mai 2015, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a respins apelurile declarate de reclamantul T.V. şi de pârâtul Oraşul Întorsura Buzăului, prin Primar, împotriva Sentinţei civile nr. 97 din 12 februarie 2015, pronunţată de Tribunalul Covasna, pentru următoarele considerente:

Prin Contractul de închiriere C1 din 21 martie 1990, încheiat între locatorul Primăria Oraşului Buzău şi locatarul T.V., s-a închiriat suprafaţa de 5.000 mp, în zona Parcul Tineretului, pentru construirea unui complex de agrement, termenul fiind prelungit la 20 ani de la încheierea contractului, prin actul adiţional din 10 aprilie 1991.

Cu privire la locaţia terenului, acesta este situat în zona Parcul Tineretului, pe strada B., conform actului adiţional, acest teren fiind localizat, prin H.C.L., pe strada S., rezultând, din depoziţia martorului B.C.M., că s-a schimbat denumirea străzilor.

În contract s-a prevăzut că terenul se închiriază pe întreaga perioadă a existenţei lucrărilor şi dotărilor, iar, în situaţia în care în anii următori se întrerupe în mod nejustificat funcţionarea complexului, conform destinaţiei, şi se dă o altă întrebuinţare terenului decât cea prevăzută în autorizaţie, contractul va fi considerat reziliat de drept, iar, conform art. 14 din actul adiţional 2 din 2003, contractul de închiriere încetează de drept, în cazul în care locatarul nu achită chiria pe o perioadă de un an.

Prin actul adiţional 2 din 2003, s-a modificat suprafaţa închiriată de la 5.000 mp la 500 mp, cu o chirie de 0,3 dolar USA pe lună, stabilindu-se expres la art. 4, că, în cazul în care locatarul solicită mărirea suprafeţei ocupate, părţile convin la plata unei chirii majorate, direct proporţional cu mărirea suprafeţei, iar, potrivit art. 7, la încetarea definitivă a contractului, locatarul este obligat să elibereze, în termen de 45 zile şi pe cheltuiala proprie, spaţiul închiriat, iar contractul poate fi modificat numai prin acordul părţilor, care se va materializa într-un act adiţional, pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale, părţile datorând despăgubiri.

În ceea ce priveşte reducerea suprafeţei de la 5.000 mp la 500 mp, susţinerea reclamantului, în sensul revenirii după finalizarea lucrărilor la suprafaţa iniţială, este neîntemeiată, în lipsa unui act prevăzut expres de actul adiţional, nefiind făcută nici dovada plăţii unei chirii corespunzătoare întregii suprafeţe de 5.000 mp. Conform adresei din 16 octombrie 2013, ultimele plăţi cu titlu de chirie, achitate pentru teren de către reclamant, sunt din 12 iulie 2007.

Reclamantul nu a dovedit plata chiriei după acest moment.

Prin procesul-verbal de adjudecare, încheiat la 11 februarie 2008, de lichidatorul judiciar al debitoarei SC D.Î. SRL, s-a vândut către Primăria Oraşului Buzău construcţia restaurant de pe terenul închiriat reclamantului.

În şedinţa Consiliului local al Oraşului Întorsura Buzăului din data de 30 septembrie 2008, la care a participat şi reclamantul T.V., în calitate de consilier local, s-a hotărât darea în folosinţă gratuită către A.N.L. a suprafeţei de 5.000 mp, în vederea construirii a 4 blocuri de locuinţe, hotărârea fiind votată şi de către reclamant, în calitate de consilier, dintre cei 13 consilieri prezenţi, fiind 11 voturi pentru şi două abţineri, din partea consilierilor B.G. şi P.C., fiind corectă susţinerea instanţei de fond, în sensul că, cel mai târziu la 30 septembrie 2008, contractul a încetat, reclamantul fiind obligat, potrivit prevederilor contractuale, să-şi ridice lucrările, după această dată, reclamantul nemaiavând titlu pentru ocuparea acestui teren, intervenind rezilierea de drept, spaţiul nemaiputând fi folosit conform destinaţiei.

Din depoziţia martorului B.C., inginer al firmei care a construit blocurile, rezultă că reclamantul a ridicat băncile, toboganele, panourile de la grădina de vară şi gardul din fier şi că, la data dezafectării terenului, a fost demontată pista de popice şi spart terenul de tenis.

În Încheierea din 15 mai 2014, reclamantul a recunoscut că a ridicat băncile şi toboganele, iar, prin încheierea de la dezbaterea apelului, s-a susţinut că a ridicat gardul, căsuţele de camping, balansoarul. Prin expertiza tehnică efectuată, s-au evaluat gardul, căsuţele camping, grupurile sanitare, fosele septice, pista de popice, terenul de tenis, platforma de gunoi, aleile şi spaţiile de verzi, fiind stabilită valoarea actualizată a amenajărilor la 703.000 RON, iar, după scăderea uzurii în timp, la 142.690 RON.

Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 998 C. civ. care reglementează răspunderea delictuală, condiţiile răspunderii delictuale fiind fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia.

În condiţiile în care raporturile dintre părţi sunt reglementate de un contract, nu se poate face abstracţie de prevederile contractuale în examinarea condiţiilor răspunderii.

Existând obligaţia contractuală a ridicării lucrărilor de către reclamant după încetarea contractului în speţă, contractul fiind reziliat de drept din 2008, nu poate fi reţinută ca faptă ilicită dezafectarea terenului care a avut loc la 24 februarie 2010, neavând relevanţă faptul că reclamantul nu a fost notificat anterior, iar, în lipsa faptei ilicite, pârâtul nu răspunde civil.

În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor acordate, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de judecată este competentă să reducă onorariul de avocat, atunci când constată că valoarea lui este disproporţionată, în raport de amplitudinea şi complexitatea cauzei. Cheltuielile de judecată trebuie să fie necesare şi să aibă o valoare rezonabilă . Or, la 15 termene de judecată, pârâtul a fost reprezentat de consilier juridic, avocatul împuternicit fiind angajat doar pentru al 16-lea termen de judecată, din cele 21 termene de judecată, onorariul în cuantum de 7.000 RON fiind exagerat, iar reducerea cheltuielilor de judecată la 1.000 RON fiind corectă.

Astfel, onorariul se poate acorda parţial, nu doar în caz de abuz, ci şi în cazul în care este disproporţionat faţă de complexitatea cauzei şi munca avocatului.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul T.V., solicitând admiterea recursului şi modificarea deciziei civile recurate, în sensul admiterii apelului contra Sentinţei civile nr. 97 din 12 februarie 2015 a Tribunalului Covasna şi schimbării în totalitate a hotărârii instanţei de fond, prin admiterea acţiunii şi obligarea intimatului la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 703.000 RON, stabilite prin raportul de expertiză tehnică judiciară realizat în cauză, şi a daunelor morale de 250.000 RON.

Recurentul a expus următoarele motive de recurs:

Motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanţa de judecată a interpretat greşit actul dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al cererii de chemare în judecată.

Astfel, recurentul a cerut să fie despăgubit pentru contravaloarea investiţiilor efectuate în Parcul Tineretului din oraşul Întorsura Buzăului, pe un teren de 5.000 mp, proprietatea localităţii, în temeiul contractului de închiriere C1 din 21 martie 1990, prelungit prin actul adiţional din 10 aprilie 1991 cu încă 20 de ani, construcţii care au fost demolate abuziv, din dispoziţia conducerii Oraşului Întorsura Buzăului, în data de 24 februarie 2010, sub pretextul construirii unor blocuri A.N.L., pe terenul respectiv.

Terenul în discuţie era situat, la data închirierii, pe str. B., şi nu pe str. S., între cele două terenuri neexistând identitate

Instanţa de fond şi instanţa de apel au considerat că terenul în litigiu este situat pe str. S., când, în realitate, investiţiile proprietatea recurentului, care au fost demolate, s-au aflat pe str. B.

Prin Hotărârea nr. 43 din 30 septembrie 2008 a Consiliului Local al Oraşului Întorsura Buzăului, s-a decis ca terenul de 5.000 mp, situat pe str. S. să fie trecut în folosinţă către A.N.L., în vederea construirii a 4 blocuri de locuinţe. Construirea blocurilor A.N.L. nu s-a decis pe str. B., ci pe str. S., şi, de aceea, este abuzivă demolarea investiţiilor recurentului. Astfel, nu are nici o relevanţă că ulterior s-a schimbat adresa terenului, respectiv de pe str. B., pe str. S.

Instanţa de apel a reţinut că terenul în discuţie este situat pe str. S., această adresă rezultând atât din H.C.L., cât şi din contractul încheiat de pârâtă cu A.N.L., dar şi din declaraţia martorului B.C.M.

Or, din declaraţia martorului B.C.M., a rezultat că terenul pe care urma să se construiască blocurile era indicat pe str. S., însă, la momentul respectiv, terenul se afla pe str. T., în prezent, fiind modificate străzile.

În mod greşit instanţa de apel, la fel ca şi instanţa de fond, au reţinut că, în şedinţa Consiliului local din 30 septembrie 2008, la care ar fi participat şi recurentul, în calitate de consilier local, s-a hotărât darea în folosinţă gratuită către A.N.L. a suprafeţei de 5.000 mp, în vederea construirii a 4 blocuri de locuinţe, hotărârea fiind votată şi de către recurent. În continuare, instanţa de apel a subliniat că ar fi corectă susţinerea instanţei de fond, în sensul că, cel mai târziu la 30 septembrie 2008, contractul de locaţiune al recurentului ar fi încetat, acesta fiind obligat, potrivit prevederilor contractuale, să-şi ridice lucrările, după această dată, nemaiavând titlu pentru ocuparea terenului în litigiu, intervenind rezilierea de drept, iar spaţiul nemaiputând fi folosit conform destinaţiei.

Recurentul a învederat că, la data de 30 septembrie 2008, nu mai era consilier local şi, aşa cum rezultă din răspunsurile la interogatoriul intimatei, la pct. 10, a participat la acea şedinţă, fiind invitat de primarul localităţii, şi nu pentru că ar fi avut calitatea de consilier local. De altfel, acest fapt rezultă şi din adeverinţa anexată la dosar. În aceste condiţii, nu avea cum să voteze pentru adoptarea hotărârii din 30 septembrie 2008, câtă vreme nu mai era consilier local, ci, aşa cum a rezultat din procesul-verbal al şedinţei din 30 septembrie 2008, s-a opus la atribuirea terenului respectiv către A.N.L. pentru construirea de blocuri.

După ce, în data de 24 februarie 2008, firma constructoare a blocurilor A.N.L. a distrus investiţiile făcute de recurent pe terenul de 5.000 mp, în data de 8 martie 2010, a primit o notificare semnată de primarul B.L., datată 26 februarie 2010, prin care i s-a adus la cunoştinţă rezilierea de drept a contractului de închiriere C1/1990, despre care s-a scris că ar expira la 21 martie 2010, fiind invitat să-şi ridice toate construcţiile şi amenajările existente pe teren. Această comunicare, deşi este datată 26 februarie 2010, a fost făcută ulterior datei de 24 februarie 2010, când firma constructoare a intrat pe terenul închiriat şi s-au distrus investiţiile recurentului.

Greşit instanţa de apel a considerat că, după reducerea suprafeţei închiriate de la 5.000 mp la 500 mp, nu s-ar fi revenit la continuarea închirierii suprafeţei de 5.000 mp. Există actul adiţional de prelungire a contractului de închiriere iniţial din 10 aprilie 1991, pe 20 de ani, ceea ce demonstrează că s-a prelungit închirierea iniţială a terenului de 5.000 mp.

În raport de aspectele relevate, este evident că instanţa de fond şi instanţa de apel au schimbat înţelesul vădit al cererii sale de chemare în judecată, deoarece au interpretat greşit actele deduse judecăţii, adoptând o soluţie greşită de respingere a acţiunii.

Recurentul a invocat şi motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece hotărârea recurată fiind dată cu aplicarea greşită a legii.

Chiar dacă a considerat că răspunderea intimatei ar fi o răspundere contractuală şi a analizat atitudinea acesteia în raport de prevederile contractuale, instanţa de apel şi instanţa de fond au apreciat că contractul de închiriere a fost reziliat de drept din 2008 şi nu au considerat ca faptă ilicită dezafectarea terenului din 24 februarie 2010. De asemenea, instanţa de apel a considerat ca nu are relevanţă că recurentul nu a fost notificat anterior datei de 24 februarie 2010, lipsind astfel fapta ilicită.

Recurentul consideră că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, deoarece nu se poate vorbi despre o reziliere de drept a contractului de închiriere din anul 2008, în condiţiile în care recurentului nu i s-a adus la cunoştinţă o asemenea reziliere a contractului. Când s-au demolat investiţiile recurentului, în 24 februarie 2010, contractul de închiriere nu era reziliat, nici de drept şi nici prin înţelegerea părţilor, mai cu seamă că, şi în şedinţa Consiliului Local din 30 septembrie 2008, a cerut să i se comunice poziţia primăriei faţă de contractul de închiriere şi faţă de investiţiile făcute pe terenul respectiv.

Nu are nici o relevanţă că ultimele plăţi de chirie datează din anul 2007, atâta timp cât a făcut investiţii însemnate după anul 1991, din bani împrumutaţi de la bancă, şi acestea existau pe teren.

Intimatul pârât Oraşul Întorsura Buzăului a formulat întâmpinare, în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicitând să fie anulat recursul formulat de către recurent, iar, în subsidiar, să se dispună respingerea recursului, ca nefondat, având în vedere următoarele motive:

Potrivit art. 304 C. proc. civ. anterior, modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. În speţă, motivele de casare sunt limitate la cele prevăzute în articolul menţionat, fiind parcursă şi etapa procesuală a apelului. Astfel, în această cauză, recursul este o cale de atac ce se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, prevăzute, în mod expres şi limitativ, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt.

În acest sens, motivele invocate de către recurent nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., ci reprezintă, practic, nemulţumirea recurentului faţă de modalitatea de interpretare a probelor de către instanţa de fond şi instanţa de apel, fără a fi dezvoltată vreo critică faţă de soluţiile celor două instanţe.

Astfel, deşi instanţa de fond a pronunţat soluţia raportat la motivele de fapt şi de drept pe care recurentul a înţeles să le invoce, iar instanţa de apel nu a făcut altceva decât să confirme legalitatea şi temeinicia soluţiei instanţei de fond, totuşi, recurentul reiterează motivele din cererea de chemare în judecată şi pe cele din cererea de apel, fără a invoca criterii de nelegalitate ale sentinţei şi deciziei pronunţate în cauză.

Având în vedere că motivele de recurs privesc modalitatea de apreciere a probelor, fără a exista critici de nelegalitate cu privire la decizia pronunţată, intimata a apreciat că suntem în prezenţa nemotivării recursului, iar sancţiunea, în acest caz, constă în nulitatea recursului.

Pe fondul cauzei, s-au reiterat de către intimat aspecte de fapt analizate de ambele instanţe.

În etapa procesuală a recursului a fost depusă de către recurent, în temeiul art. 305 C. proc. civ., adeverinţa din 28 mai 2015, emisă de unitatea administrativ-teritorială Oraş Întorsura Buzăului.

În şedinţa publică din 14 octombrie 2015, instanţa a pus în dezbaterea părţilor excepţia nulităţii recursului, invocată de intimat, prin întâmpinare.

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia procesuală a nulităţii recursului, invocată de intimat, din perspectiva imposibilităţii încadrării criticilor formulate în dispoziţiile exhaustive ale art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În conformitate cu art. 302¹ lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Dispoziţiile legale stipulează, în art. 303 C. proc. civ., că recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, fiecare motiv de recurs urmând a fi arătat şi dezvoltat în mod distinct, în sensul formulării unor critici de nelegalitate, conform celor expuse limitativ în art. 304 pct. 1 - 9 din C. proc. civ.

Totodată, instanţa este obligată să verifice dacă dezvoltarea motivelor de recurs realizează exigenţele dispoziţiilor înscrise în art. 306 alin. (3) C. proc. civ., care dispune că "indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304".

Sancţiunea nerespectării acestor exigenţe este cea reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia recursul este nul, dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor în care există motive de ordine publică.

De aceea, atunci când se constată de instanţă imposibilitatea încadrării motivelor dezvoltate de parte într-unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., se aplică sancţiunea nulităţii recursului, deoarece nu orice nemulţumire a părţii poate duce la modificarea ori casarea hotărârii recurate.

În materia nulităţii recursului, astfel cum este reglementată de art. 306 C. proc. civ., există doar excepţia care priveşte motivele de ordine publică, deoarece instanţa de recurs poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care pot fi încadrate în motivele expres prevăzute de art. 304 din cod, ori cele de ordine publică care pot fi invocate din oficiu de instanţă, dar trebuie obligatoriu puse în dezbaterea părţilor.

În speţă însă, recurentul nu formulează veritabile critici de nelegalitate care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de modificare ori casare prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar.

Astfel, din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul pretinde că instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul vădit neîndoielnic a cererii sale de chemare în judecată.

Or, pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. nu se referă la natura şi conţinutul cererii de chemare în judecată, ci la natura şi conţinutul unui act juridic, înţeles ca negotium juris.

În consecinţă, nearătând în ce constă schimbarea naturii sau înţelesului unui act juridic, recurentul nu poate determina controlul de legalitate în temeiul pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., care este inoperant în cauză.

Procedând în continuare la examinarea recursului, se poate observa că recurentul, în argumentarea motivului întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reiterează situaţia de fapt, expusă atât în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât şi în cuprinsul cererii de apel şi critică, într-o manieră contradictorie, greşita reţinere a situaţiei de fapt, sub aspectul amplasamentului terenului în litigiu, calităţii sale de consilier local şi participării la şedinţa consiliului local la care s-a decis atribuirea terenului în litigiu pentru construirea blocurilor A.N.L., prelungirii sau nu a contractului de închiriere încheiat cu intimatul, etc., ca urmare a aprecierii eronate a probelor administrate în cauză.

În acest context, criticile formulate de către recurent nu vizează argumentele relevate de instanţa de apel în motivarea soluţiei pronunţată şi care s-au raportat la analiza elementelor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 şi urm. C. civ., iar, prin intermediul lor, nu se indică textul legal încălcat sau greşit aplicat în soluţionarea apelului şi nu se argumentează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care ar fi incidentă ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia sau interpretarea greşită a unui text legal corespunzător situaţiei de fapt.

Or, condiţia esenţială a motivării recursului implică determinarea greşelilor imputate instanţei, în raport de soluţia pronunţată având ca obiect cererea cu care a fost învestită şi încadrarea acestora în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., cerinţă care nu este satisfăcută în cauză.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel raţionamentul instanţei de apel şi să formuleze critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existenţa judecăţii anterioare. Or, în calea de atac a recursului, nu are loc o devoluare a fondului cauzei, această cale de atac putând fi exercitată doar în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de C. proc. civ.

Astfel, se poate concluziona că recurentul invocă în fapt, în susţinerea demersului său judiciar, motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. (când hotărârea se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând din aprecierea eronată a probelor administrate), dar acesta a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 139/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005, în consecinţă, nu mai poate constitui un motiv de recurs valid în actuala reglementare.

În ceea ce priveşte criticile noi invocate de recurent la momentul susţinerii concluziilor asupra recursului, prin care tinde să susţină teza potrivit căreia instanţa de apel ar fi schimbat temeiul juridic al cererii, întrucât prima instanţă ar fi fost învestită cu o acţiune în răspundere contractuală, iar nu delictuală, acestea nu pot fi primite, întrucât au fost formulate cu depăşirea termenului legal imperativ de motivare a recursului, contrazic însuşi conţinutul cererii de chemare în judecată, formulată prin apărător ales, care este întemeiată pe dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ. şi motivele de apel prin care reclamantul apelant pretindea îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale şi solicita antrenarea acestei răspunderi.

Mai mult, prin invocarea unor astfel de critici se tinde a se schimba, în recurs, cauza juridică a cererii de chemare în judecată, ceea ce este inadmisibil din perspectiva art. 294 alin. (1) C. proc. civ. care stipulează că, în apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi, coroborat cu art. 316 C. proc. civ., potrivit căruia dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol.

Pentru considerentele expuse, întrucât criticile formulate de recurent nu se circumscriu cadrului legal conferit de art. 304 C. proc. civ. şi nu au putut fi decelate în cauză motive de recurs de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat împotriva Deciziei nr. 632Ap din 13 mai 2015 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, conform art. 302¹ alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Constată nul recursul declarat de reclamantul T.V. împotriva Deciziei nr. 632Ap din 13 mai 2015 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 2186/2015. Civil		ICCJ. Decizia nr. 2730/2015. Civil →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 2185/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2186/2015. Civil