ICCJ. Decizia nr. 2185/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2015


ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2185/2015

Dosar nr. 4732/3/2012

Şedinţa publică din 14 octombrie 2015

Fondul şi hotărârea instanţei de fond în primul ciclu procesual:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la 17 februarie 2011, reclamanţii S.I., S.C. şi S.A.D. au solicitat obligarea pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi în subsidiar obligarea Municipiului Bucureşti prin Primarul General, la plata valorii de circulaţie a apartamentului nr. 1 din Bucureşti str. C., sector 1, dobândit în baza Legii nr. 112/1995, cu privire la care au fost evinşi de adevăratul proprietar în urma unui proces de revendicare.

Prin Sentinţa civilă nr. 777 din 5 aprilie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate, a admis în parte cererea, a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, la plata sumei de 126.278 euro către reclamanţi, în echivalent RON, sumă reprezentând despăgubiri pentru evicţiune, precum şi la 3.700 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Apelul şi soluţia instanţei de apel în primul ciclu procesual:

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi reclamanţii.

Municipiul Bucureşti prin Primarul General, în motivarea apelului, a arătat că nu are calitate procesuală pasivă şi că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1337 C. civ. pentru evicţiune. A menţionat că suma obţinută din vânzarea apartamentului s-a constituit venit extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice. De asemenea, au fost invocate dispoziţiile art. 51 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, în care se arată că restituirea preţului se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar. Pe fond, a invocat că trebuie să se acorde doar sporul de valoare, şi nu valoarea de circulaţie a imobilului şi să se aibă în vedere că preţul plătit în baza Legii nr. 112/1995 este unul derizoriu. Apelantul pârât a criticat şi obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, deoarece nu se poate reţine culpa sa procesuală, iar în subsidiar, a solicitat să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenţii reclamanţi S.A.D., S.C. şi S.I. au criticat sentinţa arătând că Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice - are calitate procesuală pasivă, deoarece sumele încasate din vânzări au intrat în fondul extrabugetar aflat la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, constituit în temeiul dispoziţiilor art. 13 art. 6 din Legea nr. 112/1995. S-a menţionat că obligaţia de garanţie pentru evicţiune revine vânzătorului, respectiv Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că sunt îndeplinite condiţiile pentru a se angaja răspunderea şi anume existenţa tulburării de drept provenind de la un terţ, tulburarea are o cauză anterioară vânzării şi nu a fost cunoscută de către cumpărător la data încheierii contractului. În al doilea motiv de apel, s-a arătat că obligaţia de restituire a contravalorii imobilului este cea de la momentul producerii evicţiunii, invocându-se dispoziţiile art. 1344 C. civ., care prevăd că, dacă lucrul vândut se afla la epoca evicţiunii de o valoare mai mare din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării şi excedentele valorii în timpul evicţiunii.

Prin Decizia civilă nr. 348A din 5 decembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondate ambele apeluri.

În privinţa apelului pârâtului Municipiul Bucureşti, Curtea a reţinut că prin Decizia nr. 3246/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că în cauză nu există o sentinţă definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, astfel încât nu se poate justifica calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice.

S-a mai reţinut că, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante şi că Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, fiind terţ faţă de acesta.

Această decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se bucură de putere de lucru judecat, reieşind astfel că legitimarea procesuală pasivă aparţine în această speţă, dată fiind hotărârea mai sus-menţionată, vânzătorului din contract, care are obligaţia să garanteze pe reclamanţi pentru evicţiune.

Conform art. 501 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 1/2009), reclamanţii au dreptul să fie despăgubiţi cu privire la imobilul pierdut, contractul lor de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi cu bună-credinţă, aşa cum reiese chiar din hotărârea prin care aceştia au fost evinşi, anume prin Decizia nr. 192/2008.

În privinţa apelului reclamanţilor, instanţa de apel a constatat că prima critică privind invocarea calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, este neîntemeiată, având în vedere considerentele deja expuse în analiza apelului declarat de către Municipiul Bucureşti.

Cu privirea la cea de-a doua critica, instanţa de apel a reţinut că art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu cuprinde o dispoziţie în sensul că valoarea de piaţă a imobilului ar fi cea de la momentul evicţiunii. O concluzie conform căreia reclamanţii ar avea dreptul la valoarea de piaţă a bunului la momentul la care a rămas irevocabilă hotărârea în revendicare îndreptată împotriva lor, şi anume 17 aprilie 2008, nu ar putea fi acceptată, deoarece la acea dată, nici nu intrase în vigoare Legea nr. 1/2009 care a introdus art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Recursul şi soluţia instanţei de recurs în primul ciclu procesual:

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii şi pârâtul Municipiul Bucureşti.

Prin Decizia civilă nr. 1691 din 30 mai 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. secţia I civilă, a admis ambele recursuri, a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel pentru următoarele considerente:

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1349 C. civ., care reglementează materia răspunderii pentru evicţiune, în timp ce instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie.

Deşi instanţa de judecată a făcut aplicarea principiului specialia generalibus derogant, a omis a observa că prezenta cerere de chemare în judecată a fost formulată ca urmare a constatării, cu putere de lucru judecat, prin Decizia nr. 3246/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că în situaţia reclamanţilor nu sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie.

Decizia nr. 3246/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a soluţionat irevocabil acţiunea având acelaşi obiect cu cea din prezenta cauză, purtată în contradictoriu numai cu Ministerul Finanţelor Publice, ocazie cu care s-a statuat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (2), (21) şi (3) al Legii nr. 10/2001, căci aceasta se referă la restituirea preţului de piaţă al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, situaţie care nu se regăseşte în situaţia reclamanţilor din prezenta cauză. Această motivare a justificat respingerea acţiunii pentru lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.

Considerând inaplicabilă legea specială, în mod implicit, prin Decizia nr. 3246/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că pretenţiile reclamanţilor sunt supuse dispoziţiilor de drept comun în materia evicţiunii. Prin urmare, dezlegările date asupra problemei temeiului juridic aplicabil în cazul pretenţiilor reclamanţilor prin Decizia nr. 3246/2011 devin obligatorii pentru judecători în soluţionarea cauzei de faţă.

Cu toate că a făcut referire la existenţa puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 3246/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel s-a rezumat la a constata că aceasta se referă la legitimarea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti, căruia a apreciat că îi revine obligaţia de a garanta pentru evicţiune, fără a analiza criticile aduse de reclamanţi cu privire la necesitatea evaluării despăgubirilor potrivit dreptului comun în materia evicţiunii.

Prezenta cauză a fost soluţionată de ambele instanţe de fond prin aplicarea dispoziţiilor legii speciale cu încălcarea autorităţii de lucru judecat dar şi cu ignorarea temeiului juridic al prezentei acţiuni.

Întrucât cauza nu a fost analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 1337 şi urm. C. civ., nu a avut loc o antamare a cauzei pe fond, ipoteză în care, potrivit art. 312 pct. 5 coroborat cu art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, s-a considerat că se impune admiterea recursului declarat de reclamanţi şi casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, având în vedere că părţile nu au solicitat în mod expres, prin cererea de recurs sau prin întâmpinare, trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă de fond.

Recursul pârâtului Municipiul Bucureşti s-a admis în mod formal, permiţându-se astfel reluarea judecării cauzei din perspectiva altui temei juridic şi valorificarea dezlegărilor de drept date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 3246/2011, care se bucură de putere de lucru judecat în prezenta cauză.

Apelul şi soluţia instanţei de apel în cel de-al doilea ciclu procesual:

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 4732/3/2012, fără a fi efectuate probatorii suplimentare.

Prin Decizia nr. 453/A din 13 noiembrie 2014, Curtea a respins apelul pârâtului Municipiul Bucureşti şi a admis apelul reclamanţilor schimbând în parte sentinţa, în sensul obligării pârâtului Municipiului Bucureşti la plata sumei de 272.556 euro către reclamanţi, în echivalent RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru evicţiune. Restul dispoziţiilor sentinţei au fost păstrate.

Instanţa de apel nu a administrat probe suplimentare, ci a procedat la verificarea existenţei în cauză a probatoriului cu expertiză, pentru stabilirea valorii de circulaţie a imobilului la data producerii evicţiunii. Reţinând că expertiza a fost întocmită în primă instanţă de către expert E.M.R., care a stabilit valoarea imobilului, la data evicţiunii, la 272.556 euro, că nu au fost contestate concluziile acestui raport de expertiză de către pârâtul Municipiul Bucureşti şi nici nu au făcut obiect al criticilor apelului, instanţa de apel a valorificat această expertiză.

Asupra apelului pârâtului, instanţa de apel a reţinut în esenţă următoarele:

Prin decizia de casare, s-a reţinut că se bucură de putere de lucru judecat în prezenta cauză, Decizia civilă nr. 3246/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia legitimarea procesuală pasivă aparţine Municipiului Bucureşti, în privinţa obligaţiei de a garanta pentru evicţiune pe cumpărătorii din contractul de vânzare-cumpărare al imobilului în discuţie. Prin urmare, motivul de apel referitor la lipsa calităţii procesuale pasive, urmează a fi înlăturat ca nefondat.

Cât priveşte acordarea valorii de circulaţie a imobilului, şi nu doar a unui spor de valoare, Curtea reţine că sunt pe deplin aplicabile, în raporturile dintre părţi, dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ. Neexistând o hotărâre judecătorească prin care să se constate încheierea vânzării-cumpărării cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, devine aplicabil principiul potrivit căruia buna-credinţă a cumpărătorilor se prezumă. Această tulburare de drept este de natură să atragă răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală. Soluţia acordării de despăgubiri reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului, este şi în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că legislaţia ar trebui să permită să se ţină seama de circumstanţele speciale ale fiecărei speţe, pentru ca persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta povara responsabilităţii statului care confiscase odinioară aceste bunuri şi că în astfel de cazuri se impune acordarea unei despăgubiri care să fie rezonabilă în raport cu valoarea actuală a apartamentului de care a fost privată (cauza Raicu contra României - Hotărârea din 19 oct.2006).

Relativ la modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., Curtea a reţinut că instanţa de fond a procedat corect interpretând situaţia pârâtului ca fiind aceea de parte căzută în pretenţii, căreia îi revine obligaţia de suportare a cheltuielilor procesului câştigat de partea adversă, nefiind indicate, nici identificate motive de reducere a cuantumului acestora în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pronunţându-se asupra apelului reclamanţilor, critica privind invocarea calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice a fost respinsă de instanţa de apel ca neîntemeiată, pentru considerentele deja expuse în analiza apelului declarat de către pârât, apreciindu-se că nu se impune reluarea lor.

În privinţa criticii reclamanţilor legată de contravaloarea imobilului, se reţine că prin raportul de expertiză întocmit în primă instanţă, a fost calculată la suma de 272.556 euro, valoarea imobilului la data rămânerii irevocabile a hotărârii de obligare a reclamanţilor să predea imobilul adevăratului proprietar (Decizia nr. 192R din 17 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a), concluziile expertizei nefiind contestate de către pârât nici în primă instanţă, nici prin apel.

Dispoziţiile art. 1344 C. civ. prevăd că, dacă lucrul vândut se afla la epoca evicţiunii de o valoare mai mare din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării şi excedentele valorii în timpul evicţiunii.

Curtea constată că obligaţia de restituire a contravalorii imobilului este cea de la momentul producerii evicţiunii. Astfel, reclamanţii sunt îndreptăţiţi a primi valoarea dobândită de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare.

Ca urmare, observând că valoarea despăgubirilor stabilită în această fază procesuală, este superioară cuantumului acordat de prima instanţă, Curtea a admis apelul reclamanţilor, obligând pârâtul Municipiul Bucureşti la plata sumei de 272.556 euro, în echivalent RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru evicţiune.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Municipiul Bucureşti a fost obligat şi la plata cheltuielilor de judecată în apel în cuantum de 2.480 RON.

Recursul şi soluţia instanţei de recurs în al doilea ciclu procesual:

Împotriva Deciziei nr. 453/A din 13 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ, susţinând în esenţă că soluţia instanţei de apel este întemeiată pe aplicarea eronată a dispoziţiilor C. civ. care reglementează răspunderea pentru evicţiune, atât sub aspectul persoanei răspunzătoare, cât şi sub aspectul întinderii răspunderii.

Recurentul susţine că acţiunea de faţă este una în pretenţii, respectiv obţinerea unei sume de bani care, potrivit Legii 112/1995 şi H.G. nr. 20/1996, nu a intrat în bugetul Primăriei Municipiului Bucureşti, ci a intrat în contul Ministerului Finanţelor Publice. Pe de altă parte, având în vedere ca imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, plata acestei sume trebuie să se facă de către Ministerul Finanţelor Publice. Nu mai există unitate deţinătoare deoarece imobilul a fost restituit adevăraţilor proprietari, astfel încât sumele cuvenite reclamanţilor vor fi suportate de către Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al statului.

Pe fond, recurentul susţine că, în cazul răspunderii pentru evicţiune provenind din fapta unui terţ, pentru a fi antrenată răspunderea vânzătorului în condiţiile dreptului comun este necesară îndeplinirea a trei condiţii: tulburarea din partea terţului - o tulburare de drept, tulburarea din partea terţului să aibă o cauză anterioară vânzării şi necunoaşterea cauzei evicţiunii de către cumpărător.

Ca urmare, Municipiul Bucureşti nu poate fi obligat să răspundă pentru evicţiune atâta timp cât Statul, prin legi succesive, l-a obligat să închirieze şi ulterior să vândă imobilele preluate în mod abuziv în perioada 1948 - 1989. Pe de altă parte, cumpărătorii cunoşteau, la momentul în care au cumpărat, că îşi asumă un risc, din moment ce după 1989 au fost nenumărate discuţii referitoare la situaţia juridică a acestor imobile, precum şi la modalitatea prin care foştii proprietari puteau să reintre în posesia lor, în urma unor astfel de dezbateri fiind adoptate Legile nr. 18/1991, nr. 112/1995 şi nr. 10/2001. Astfel, cumpărătorii nu pot invoca faptul că s-au simţit ocrotiţi de dispoziţiile Legii nr. 112/1995, din moment ce cadrul legislativ din acea perioada era foarte instabil, numeroase legi importante suferind nenumărate modificări în perioade scurte de timp. În acest context, reclamanţii a avut cunoştinţă de pericolul evicţiunii şi încheind contractul de vânzare-cumpărare au acceptat acest risc. Astfel, problema răspunderii vânzătorului în caz de realizare a riscului nu se poate pune, contractul având un caracter aleatoriu.

Chiar în contextul răspunderii pentru evicţiune în condiţiile dreptului comun, evicţiunea totală presupune în primul rând, restituirea integrală a preţului plătit şi a daunelor interese, acestea din urmă reprezentând diferenţa între preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii. Obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu presupune în nici un caz valoarea de circulaţie a imobilului, aşa cum au solicitat reclamanţii. O aplicare corectă a dispoziţiilor privind garanţia pentru evicţiune ar presupune ca la stabilirea sporului de valoare să se ia în calcul următorii indicatori: stabilirea valorii de circulaţie a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (şi nu a preţului derizoriu plătit de reclamanţi); stabilirea valorii de circulaţie la momentul evicţiunii; diferenţa între valoarea de circulaţie a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi valoarea de circulaţie a imobilului la momentul evicţiunii, această diferenţă constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispoziţiile legale privind răspunderea pentru evicţiune. Având în vedere că preţul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul derizoriu diferenţa dintre preţul plătit şi sporul de valoare nu se poate stabili decât în condiţiile de diferenţă arătate mai sus.

În caz contrar ar fi lipsite de eficienţă dispoziţiile legale privind răspunderea pentru evicţiune, întrucât acestea au în vedere plata unui preţ real la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Prin stabilirea valorii de circulaţie la momentul încheierii contractului de vânzare se poate stabili valoarea reală a imobilului din acel moment pentru a se putea determina cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă în nici un caz nu poate fi stabilit la preţul efectiv plătit de chiriaşul-cumpărător.

Faţă de cele arătate ar fi absurd ca din bugetul local să se plătească reclamanţilor suma exagerata de 272.556 euro, în condiţiile în care au plătit la achiziţionarea imobilului o suma derizorie.

Astfel, în ceea ce priveşte imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligaţia de garanţie este particularizată, pe de o parte, de situaţia juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării şi, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.

Cu privire la primul aspect, în cazul imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, încheierea contractelor de vânzare-cumpărare putea fi făcută doar cu îndeplinirea anumitor condiţii restrictive prevăzute de art. 9, preţul vânzării fiind stabilit pe criterii de protecţie socială, foarte mic în comparaţie cu valoarea reală, existând un regim juridic restrictiv al circulaţiei acestor bunuri, astfel că nu se poate vorbi de valoarea de piaţă a acestor imobile.

Aşadar, pe criterii de simetrie şi de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieţei imobiliare şi nici la preţul de pe piaţa liberă, obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

În spiritul protejării drepturilor reclamanţilor în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamanţii ar fi îndreptăţiţi să primească numai o despăgubire echitabilă, prin stabilirea următoarelor: în funcţie de preţul plătit la achiziţionarea bunului în temeiul Legii nr. 112/1995, ce imobil ar fi putut cumpăra pe piaţa liberă cu acest preţ la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi cu stabilirea valorii actuale de piaţă a unui astfel de imobil.

Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanţi şi pierdut ca urmare a evicţiunii, şi nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piaţă a imobilului, întrucât obligaţia de garanţie pentru evicţiune funcţionează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului faţă de pierderea dreptului dobândit, iar reparaţia pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă şi reală a prejudicierii acestui patrimoniu, şi nicidecum nu trebuie să se speculeze în sensul obţinerii unor avantaje materiale .

Aşadar, în situaţia în care din acest patrimoniu nu a ieşit o sumă de bani suficientă pentru achiziţionarea unui imobil în condiţii de piaţă, iar un astfel de contract nu are un caracter aleatoriu, în sensul speculării fluctuaţiilor pieţei, valoarea prejudiciului şi limitele obligaţiei de garanţie nu pot fi decât în condiţiile arătate mai sus.

Pe de altă parte, contractul de vânzare cumpărare nu prevede nici o clauză referitoare la obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului, contractul prevăzând drepturile şi obligaţiile părţilor care se completează cu drepturile şi obligaţiile ce decurg din Legea nr. 112/1995. Altfel, s-ar favoriza îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantei care a dobândit imobilul în condiţiile Legii nr. 112/1995, la preţuri preferenţiale, chiar derizorii şi în nici un caz la valoarea de circulaţie al imobilului la acel moment.

Recurenţii au solicitat admiterea recursului şi schimbarea deciziei în sensul respingerii cererii ca neîntemeiată.

Recursul, ale cărui motive de nelegalitate se încadrează în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Cât priveşte primul motiv de recurs, susţinând că Ministerul Finanţelor Publice trebuie să răspundă pentru evicţiune, recurentul Municipiul Bucureşti a invocat în esenţă lipsa sa de calitate procesuală pasivă.

Acest motiv de nelegalitate va fi analizat cu prioritate fiind o excepţie dirimantă.

Cât priveşte persoana răspunzătoare pentru evicţiune, corect instanţa de apel a apreciat că răspunderea este în sarcina vânzătorului, potrivit dreptului comun - art. 1337 din C civ. de la 1864, iar nu Ministerului Finanţelor Publice cum susţine recurentul, această chestiune a lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice intrând în puterea lucrului judecat prin Decizia nr. 3246/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat irevocabil acţiunea având acelaşi obiect cu cea din prezenta cauză, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, având însă un alt temei juridic, prilej cu care a statuat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (2), (21) şi (3) din Legea nr. 10/2001, care se referă la restituirea preţului imobilelor în care cumpărătorii au fost evinşi în contractele de vânzare-cumpărare care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, situaţie în care nu se regăsesc reclamanţii din prezenta cauză. Această motivare a justificat respingerea acţiunii pentru lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.

Considerând inaplicabilă legea specială, care reglementează o răspundere pentru evicţiune derogatorie de la dreptul comun atât sub aspectul persoanei răspunzătoare, cât şi sub aspectul întinderii răspunderii, în mod implicit, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că pretenţiile reclamanţilor nu ar putea fi circumscrise decât dispoziţiilor de drept comun în materia evicţiunii: art. 1337 şi următoarele C. civ. de la 1864. Prin urmare, dezlegările date asupra temeiului juridic aplicabil în cazul pretenţiilor reclamanţilor prin Decizia nr. 3246/2011 devin obligatorii pentru judecători în soluţionarea cauzei de faţă, aşa cum de altfel a reţinut prin Decizia civilă nr. 1691 din 30 mai 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în primul ciclu procesual.

Cum temeiul juridic al acţiunii în prezenta cauză îl reprezintă art. 1337 şi următoarele C. civ., chestiune intrată în puterea lucrului judecat, corect s-a reţinut calitatea procesuală a vânzătorului, potrivit art. 1337 C. civ., respectiv Municipiul Bucureşti, independent de faptul că sumele încasate cu titlu de preţ au intrat sau nu în patrimoniul său, Ministerul Finanţelor Publice nefiind parte în contract.

Prin urmare, acest motiv de recurs, referitor în esenţă la lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, urmează a fi respins.

Este însă fondat cel de-al doilea motiv de recurs sub aspectul aplicării eronate a dispoziţiilor art. 1344 C. civ. de la 1864.

Recurentul invocă neîndeplinirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii pentru evicţiune dar şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1344 C. civ. în stabilirea întinderii răspunderii.

Condiţiile pentru antrenarea răspunderii pentru evicţiune sunt îndeplinite pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Se susţine că Municipiul Bucureşti nu poate fi obligat să răspundă pentru evicţiune atâta timp cât statul, prin legile adoptate, l-a obligat să vândă imobilele aflate în administrarea sa, imobile preluate în perioada regimului comunist. Apărarea nu poate fi primită câtă vreme, potrivit art. 1337 C. civ., vânzătorul este de drept obligat a răspunde de evicţiunea totală sau parţială faţă de cumpărător. Faptul că vânzarea s-a făcut în temeiul unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995, nu poate exonera pe vânzător de răspundere, mai ales că vânzătorul este o autoritate a statului iar cumpărătorul nu poate fi privat de dreptul de fi despăgubit în caz de evicţiune numai sub pretextul că şi-a exercitat un drept acordat de o lege specială, de protecţie.

Recurentul invocă şi neîndeplinirea condiţiei necunoaşterii cauzei evicţiunii pentru a opera răspunderea pentru evicţiune, ce rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 1340 C. civ. Nu este dovedit că la momentul la care au cumpărat - 1997 - reclamanţii ar fi cunoscut pericolul evicţiunii. Reclamanţii nu puteau prevedea adoptarea de către stat a unor legi succesive de retrocedare care ar putea anihila actele încheiate în baza Legii nr. 112/1995, şi în afară de aceasta, ei au fost evinşi într-o acţiune în revendicare de drept comun, bazată pe compararea de titluri, în care s-a dat prevalenţă titlului vechiului proprietar în faţa titlului reclamanţilor ce-l reprezintă contractul de vânzare-cumpărare întemeiat pe Legea 112/1995, acţiune în revendicare finalizată prin Decizia nr. 192/R/2008 a Curţii de Apel Bucureşti. Acţiunea în revendicare a fost promovată la 3 noiembrie 2006, mult mai târziu în raport cu data contractului de vânzare-cumpărare - aprilie 1997 şi deci nu se poate aprecia că vânzătorul, cunoscând posibilitatea de a fi evins, şi-a asumat pericolul evicţiunii, potrivit art. 1340 C. civ.

Nu poate fi primită afirmaţia potrivit căreia contractul ar avea un caracter aleatoriu şi deci nu ar opera răspunderea pentru evicţiune. Contractul de vânzare-cumpărare în cauză este un contract comutativ, în care existenţa şi întinderea obligaţiilor reciproce este cunoscută chiar de la momentul încheierii sale, reglementat de dispoziţiile Legii nr. 112/1995 care se completează cu dispoziţiile art. 1312 - 1370 din C. civ. de la 1864, astfel încât funcţionează răspunderea pentru evicţiune potrivit art. 1337 - 1351 C. civ., ca obligaţie a vânzătorului în cadrul acestui contract.

Va fi respinsă şi apărarea prin care se solicită exonerarea vânzătorului de răspundere pe motiv că, contractul de vânzare-cumpărare nu prevede nici o clauză referitoare la obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului. Răspunderea pentru evicţiune există în temeiul legii chiar dacă nu este stipulată în contract. Clauzele contractului se completează de drept cu dispoziţiile imperative ale legii. Prin convenţie, părţile pot să agraveze, să micşoreze sau să înlăture obligaţia de garanţie pentru evicţiune dar o asemenea clauză nu poate fi decât expresă. În lipsa unei clauze de exonerare a vânzătorului, înserată în contractul de vânzare-cumpărare din 1997, obligaţia de garanţie pentru evicţiune există în temeiul legii.

Fiind îndeplinite condiţiile răspunderii pentru evicţiune, se pune problema întinderii răspunderii, criticile de nelegalitate ale recurentului pârât sub acest aspect fiind fondate.

Instanţa de apel a stabilit întinderea răspunderii cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1344, prin raportare la art. 1341 C. civ. Potrivit textelor invocate, în caz de evicţiune totală, cumpărătorul evins are dreptul, în principal, la restituirea preţului, adică la restituirea preţului plătit, care în cauză a fost un preţ legal, inferior preţului de piaţă. Pe de altă parte, potrivit art. 1341 pct. 4 C. civ., cumpărătorul evins are dreptul la daune interese iar art. 1344 C. civ. prevede că dacă lucrul vândut se află, la epoca evicţiunii de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării şi excedentele valorii la momentul evicţiunii, cu titlu de daune interese. Obligând vânzătorul la despăgubiri reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului la momentul evicţiunii, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1344 C. civ., raportat la art. 1341 pct. 4 C. civ. care reglementează întinderea răspunderii pentru evicţiune la restituirea preţului plătit la care, eventual, dacă sunt dovedite, se adaugă daune reprezentând sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare şi momentul evicţiunii.

Instanţa de apel, cu nesocotirea acestor dispoziţii legale, a reţinut pur şi simplu valoarea de circulaţie a imobilului la momentul evicţiunii ca despăgubire pentru evicţiune, consemnând la pag. 8 din considerentele deciziei recurate, parag. 4 următoarele "Cât priveşte acordarea valorii de circulaţie a imobilului şi nu doar a unui spor de valoare, Curtea reţine că dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ, sunt pe deplin aplicabile între părţile litigante (…)". Totodată, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, instanţa de apel reţine, la pag. 9 din hotărâre, parag. 4, că "obligaţia de restituire a contravalorii imobilului este cea de la data momentului producerii evicţiunii".

Expertiza dispusă şi administrată în cauză nu a calculat daune reprezentând sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare - 1997 - şi momentul evicţiunii 2008, ci a stabilit doar valoarea de circulaţie a imobilului la epoca evicţiunii.

Faţă de aceste considerente, considerând că situaţia de fapt nu este complet şi corect stabilită, prin raportare la dispoziţiile art. 1344 rap. la art. 1341 C. civ., că stabilirea întinderii răspunderii pentru evicţiune în raport cu aceste norme legale presupune efectuarea unei noi expertize, incompatibilă cu calea de atac a recursului, potrivit art. 305 C. proc. civ., în temeiul art. 304 pct. 9, raportat la art. 312 alin. (3) şi art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârât şi casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Instanţa de rejudecare, va dispune efectuarea unei noi expertize care să stabilească întinderea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune cu respectarea întocmai a dispoziţiilor art. 1344 rap. la art. 1341 C. civ. de la 1864, compusă din preţul plătit la încheierea contractului de vânzare cumpărare, la care, în măsura în care se va dovedi, se va adăuga sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare - 1997 - şi momentul evicţiunii - 2008 - ca diferenţă între valoarea de circulaţie la momentul evicţiunii şi valoarea de circulaţie la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva Deciziei nr. 453/A din 13 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 2205/2015. Civil  ICCJ. Decizia nr. 2186/2015. Civil →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2185/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs