ICCJ. Decizia nr. 223/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA I CIVILĂ
Decizia nr. 223/2015
Dosar nr. 2449/3/2012
Ședința publică din 23 ianuarie 2015
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele,
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secția a V-a civilă, la data de 26 ianuarie 2012, reclamanta C.D.E., prin mandatar O.M., a chemat în judecată pe pârâţii Primăria municipiului Bucureşti şi Statul Român, prin M.F.P., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 19.592.461 lei, reactualizată la suma de 180.000 euro, (reprezentând echivalentul sumei de 784,828.79 lei la cursul B.N.R. de 4,36016) precum şi la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului situat în Bucureşti, sector 1 (estimate de către reclamantă la un cuantum de 10.000 euro).
La data de 28 noiembrie 2012, reclamanta a formulat o cerere precizatoare a acțiunii inițiale, prin care a arătat că solicită obligarea pârâților la plata sumei de 180.000 euro, echivalent al sumei de 784.828,79 lei, reprezentând valoarea de piață a imobilului situat în București, sector 1, sumă ce urmează a fi actualizată cu rata inflației de la data de 12 mai 2010, până la data plății efective.
În drept au fost invocate prevederile art. 50 și 50 ind.1 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 456 din 10 aprilie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta C.D.E., în contradictoriu cu pârâţii Primăria municipiului Bucureşti şi Statul Român, prin M.F.P., l-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., la plata către reclamantă a sumei de 58.094 euro (echivalent în lei la data plăţii), reprezentând valoarea de circulaţie a apartamentului situat în Bucureşti, sector 1 şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea îndreptată împotriva pârâtei Primăria municipiului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că p rin sentința civilă nr. 1512 din 21 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă, reclamanta a fost obligată să lase reclamantului din acea cauză E.S.M., în deplină proprietate și posesie, apartamentul, situat în imobilul din București, sector 1, apartament dobândit de aceasta în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995.
Cu referire la ipoteza dispozițiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prima instanță a reținut că legiuitorul a inclus în sfera contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin ho tărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, și contractele de vânzare-cumpărare care nu au fost formal desființate dar care nu mai produc efecte juridice ca efect al evingerii foștilor chiriași, în procesele de revendicare intentate de proprietarii de la care imobilele fuseseră preluate de stat, o altă interpretare a normei legale fiind de natură să o lipsească de orice efect util, ceea ce ar contraveni intenţiei pe care legiuitorul a avut-o în vedere la edictarea acesteia.
Totodată, tribunalul a avut în vedere că dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009 (potrivit cărora restituirea preţului se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare), reprezintă o reglementare cu caracter special, prin care legiuitorul a înţeles să deroge de la prevederile dreptului comun în materia răspunderii pentru evicţiune (art. 1337 şi următoarele C. civ.) impunând în sarcina unei alte persoane decât vânzătorul bunului, respectiv M.E.F. (în prezent M.F.P.), obligaţia de restituire a preţului vânzării.
Reţinând, prin urmare, că în cauză operează o normă specială care conferă legitimare procesuală pasivă M.F.P., precum şi faptul că este excesiv de formalist a se pretinde în privinţa obligaţiei de reparaţie, asumată de Statul Român prin edictarea Legii nr. 1/2009, o distincţie între stat şi reprezentantul său - M.F.P., tribunalul a apreciat că în mod corect reclamanta a îndreptat pretențiile sale împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de M.F.P.
Tribunalul a reținut şi considerentele Deciziei nr. 269 din 13 aprilie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, (prin care a fost soluționat apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1512 din 21 noiembrie 2007), precum şi pe cele din Decizia nr. 2969 din 12 mai 2010, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat cu putere de lucru judecat că riscul nesocotirii dreptului de proprietate al reclamantei din prezenta cauză a fost eliminat, în condițiile în care aceasta are posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun. Dispozițiile exprese ale art. 501 din Legea nr. 1/2009 dau posibilitatea pârâților, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
A arătat prima instanță că, deşi în considerentele Deciziei nr. 269 din 13 aprilie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care a fost soluționat apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1512 din 21 noiembrie 2007 (prin care reclamanta Constantinescu a fost obligată să lase în deplină proprietate imobilul în litigiu), s-a reţinut că titlul acesteia a fost încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995, situaţie în raport de care aceasta ar fi fost îndreptăţită la acordarea doar a preţului actualizat, faţă de aprecierile instanţei de recurs menţionate anterior, în sensul că legea le recunoaşte dreptul de a obţine despăgubiri corespunzătoare pentru imobil, în condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi care se impun cu putere de lucru judecat, trebuie să fie obligat pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., la plata către reclamantă a sumei de 58.094 euro, respectiv echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului - apartament situat în Bucureşti, sector 1.
În privinţa cuantumului preţului de piaţă, tribunalul a reţinut concluziile din răspunsul expertului la obiecțiunile formulate de reclamantă, având în vedere caracterul argumentat şi actual al răspunsului, precum şi împrejurarea că preţul de piaţă a fost determinat de expert ţinând seama atât de vechimea imobilului, cât şi de starea sa actuală.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal, pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. Bucureşti.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul-pârât a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv: contractul să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi să fi fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
A susţinut apelantul-pârât că reaua-credinţă a reclamantei nu poate fi pusă la îndoială, dat fiind faptul că aceasta ştia sau ar fi putut să știe că imobilul este revendicat de fostul proprietar, că ar fi putut sau că ar fi trebuit să se informeze despre demersurile întreprinse de acesta şi că pasivitatea îi este imputabilă acesteia (astfel cum s-a reținut prin Hotărârea nr. 510/2003 a Curţii Supreme de Justiţie).
În acest sens s-a pronunțat şi Curtea de Apel Bucureşti, care în considerentele Deciziei civile nr. 269/2009, a reținut că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea normelor legale în vigoare la acel moment.
În opinia apelantului-pârât, nu prezintă relevanţă mențiunea din hotărârea pronunțată în recurs, conform căreia reclamanta ar avea dreptul la valoarea de piață, deoarece instanța nu era investită cu soluționarea unei asemenea cereri.
De asemenea, nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiţie, potrivit căreia contractul trebuie să fi fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, reclamanta nefăcând dovada existenței unei sentinţe definitive și irevocabile în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Prin Decizia civilă nr. 389/A din 14 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 456 din 10 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă C.D.E. şi intimata-pârâtă Primăria municipiului Bucureşti.
Sub aspectul situației de fapt, curtea de apel a reţinut că prin sentința civilă nr. 1512/2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, devenită irevocabilă , reclamanta a fost obligată să lase în deplină proprietate şi posesie proprietarului imobilul cumparat în baza contractului de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 2000, încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995, cu Primăria municipiului Bucureşti.
În ceea ce privește criticile apelantului referitoare la neîndeplinirea cerințelor art. 501 din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a constatat că în mod judicios tribunalul a reținut că în cauză este aplicabil acest text, reclamantei cuvenindu-i-se valoarea de piață a imobilului de care a fost evinsă prin hotărârea judecătorească menționată mai sus.
Astfel, în conținutul Legii nr. 10/2001 sunt reglementate două ipoteze:
a) cea a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate „cu respectarea Legii nr. 112/1995”, care nu au fost declarate nule, dar care nu îşi mai produc efectele ca urmare a admiterii, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, a acţiunii în revendicare intentată de foştii proprietari, ipoteză reglementată de art. 50 alin. (2)1 şi art. 501 şi
b) cea a contractele de vânzare - cumpărare încheiate „cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995”, anume acele contracte care au fost declarate nule printr-o hotărâre judecătorească, ipoteză avută în vedere de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată.
A apreciat instanţa de apel că opinia susținută de apelantul-pârât, în sensul că art. 501 din Legea nr. 10/2001 se aplică doar în situația declarării nulității contractului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, conduce la golirea de conținut a acestui text, atâta timp cât pentru situația declarării judecătorești a nulității există un alt text legal, anume art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod distinct, acordarea doar a prețului actualizat. Or, reglementarea a două situații distincte - una în care se acordă doar prețul actualizat şi alta în care se acordă prețul de piață - şi referirea la contractele încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, distinct de contractele încheiate „cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995” conduc, de asemenea, la această interpretare.
În speță, contractul de vânzare-cumpărare al reclamantei nu a fost declarat nul prin hotărâre judecătorească (el fiind, în consecință, considerat valabil), pierderea posesiei de către aceasta făcându-se în urma evingerii în cadrul acţiunii în revendicare.
În consecință, curtea de apel a apreciat că reclamantei i se cuvine prețul de piață, în temeiul dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Cu referire la susținerile privitoare la reaua-credință a reclamantei la cumpărarea imobilului, curtea de apel a constatat că această atitudine subiectivă nu mai poate face obiectul analizei la acest moment, faţă de dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 (referitoare la termenul în care se poate pune în discuție nulitatea contractului de vânzare-cumpărare) și cele ale art. 1899 C. civ. (care prezumă buna-credință), în condițiile în care nu există o hotărâre judecătorească prin care să se fi reținut reaua-credință a cumpărătorului.
În cea ce privește hotărârile judecătorești pronunțate în procesul de revendicare imobiliară, curtea de apel a constatat că acestea trebuie reţinute în prezentul proces în limita obiectului judecății din acea cauză. Este adevărat că, în acea cauză, nu a făcut obiectul judecății stabilirea dreptului cumpărătoarei în baza Legii nr. 112/1995 la valoarea de piață sau la prețul actualizat, însă, în egală măsură, nu a făcut obiectul judecății în acel proces nici declararea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995, acesta fiind considerat valabil, cu toate consecințele care decurg de aici, inclusiv faptul că nu mai pot fi puse în discuție aspecte care ţin de valabilitatea contractului.
Î n consecinţă, apelul a fost respins, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că în mod greșit instanța de apel a respins apelul, faţă de dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că: "(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare."
Aşadar, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă era necesară îndeplinirea a două condiţii: contractul să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și să fi fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
În opinia recurentului-pârât, aceste condiții nu sunt îndeplinite.
Astfel, cu privire la existenţa unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, recurentul a susţinut că reaua-credinţă a reclamantei nu poate fi pusă la îndoială, deoarece aceasta ştia sau ar fi putut să știe că imobilul este revendicat de către fostul proprietar, că ar fi putut sau că ar fi trebuit să se informeze despre demersurile întreprinse de acesta, pasivitatea fiindu-i imputabilă.
De altfel, în cauza având ca obiect revendicarea imobilului cumpărat în calitate de chiriaş, de reclamanta din prezenta cauză, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a reţinut în considerentele Deciziei nr. 269 din 13 aprilie 2009 (prin care a fost soluţionat apelul), că respectivul contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea normelor legale în vigoare la acel moment.
În aceste condiţii, contrar celor consemnate de instanţă în hotărârea recurată, deşi contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul, totuşi, există o hotărâre judecătorească prin care s-a reţinut eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce conduce la concluzia că în speţă nu este îndeplinită prima condiţie prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la cea de-a doua condiţie imperativă prevăzută de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia contractul trebuie să fi fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, recurentul-pârât a arătat că, de vreme ce reclamanta nu a făcut dovada existenţei unei sentinţe definitive şi irevocabile în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceasta cu Primăria Municipiului Bucureşti, nu se poate justifica obligarea Statului Român, prin M.F.P., la plata sumei reprezentând valoarea de piață a imobilului în cauză.
A susținut recurentul-pârât că întrucât pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piaţă, art. 501 din Legea nr. 10/2001 prevede îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii expuse mai sus, iar reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii niciuneia dintre acestea, cererea de chemare în judecată trebuia respinsă.
Faţă de motivele expuse mai sus, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei civile atacate în sensul admiterii apelului, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
Intimata-reclamantă C.D.E. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin M.F.P., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.
În combaterea motivelor de recurs intimata-reclamantă a susținut că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, a fost de bună-credinţă, necunoscând împrejurarea că nu tratează cu adevăratul proprietar, astfel că este îndreptățită la despăgubiri echivalente cu valoarea de piaţă a imobilului; în opinia intimatei-reclamante, în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
A mai arătat intimata-reclamantă că prin sentinţa civilă nr. 1512 din 121 noiembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 2969 din 12 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a statuat că riscul nesocotirii dreptului de proprietate al reclamantei din prezenta cauză a fost eliminat, în condiţiile în care aceasta are posibilitatea obţinerii valorii de piaţă a imobilului.
Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cerera de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, astfel că urmează să-l respingă pentru considerentele ce vor succede:
Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de recurent, hotărârea atacată cu recurs poate fi modificată sau casată dacă este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001; în opinia acestuia, niciuna din cele două condiții impuse de această prevedere legală nu este îndeplinită în cauză.
Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că, în speță, sunt îndeplinite ambele condiții impuse de art. 501 din Legea nr. 10/2001, respectiv: 1) contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și 2) acesta să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Astfel, cu referire la prima condiție, Înalta Curte reține că nu a fost răsturnată prezumţia de validitate a contractului de vânzare-cumpărare. În acest sens se reține că în dreptul civil român, buna-credinţă se prezumă iar reau-credință se dovedește de către cel care o invocă.
Recurentul-pârât a susținut că intimata-reclamantă a știut sau putea să știe că imobilul este revendicat de fostul proprietar și, în orice caz, trebuia să se informeze cu privire la acest aspect.
În condițiile particulare al cauzei, Înalta Curte apreciază că statul, prin reprezentantul său, îşi invocă propria turpitudine.
Astfel, lipsa unui titlu valabil al vânzătorului, de preluare a imobilului, nu poate fi opusă de acesta cumpărătoarei câtă vreme nu s-a făcut dovada că aceasta a fost înştiinţată de vânzător asupra situaţiei juridice reale şi, în aceste condiţii, a cumpărat pe riscul său.
În ceea ce privește verificarea respectării condițiilor de valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 2000, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, această operațiune este circumscrisă acțiunii în constatarea nulității care în speță nu a fost formulată; în plus, față de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, o asemena acțiune nu mai poate fi formulată, termenul de prescripției fiind împlinit.
Cu referire la considerentele cuprinse în Decizia nr. 269 din 13 aprilie 2009, pronunțată de Curtea de apel București, care a reținut cu prilejul soluționării apelului în dosarul de fond, având ca obiect acțiunea în revendicare imobiliară, că vânzarea apartamentelor din imobilul situat în București, sector 1, a fost făcută cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, întrucât statul nu avea un titlu valabil de proprietate, Înalta Curte constată că nu sunt de natură să conducă la concluzia că în speță nu ar fi îndeplinită prima condiție prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care, exercitând controlul de legalitate asupra acestei hotărâri, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în Decizia nr. 2969 din 12 mai 2010, că „ prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, riscul nesocotirii dreptului de proprietate al recurenților-pârâți a fost eliminat, în condițiile în care aceștia au posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun. Dispozițiile exprese ale art. 501 din Legea nr. 1/2009 dau posibilitatea pârâților, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare .”
Or, intimata-reclamantă din prezenta cauză avea calitatea de recurentă-pârâtă în dosarul de fond al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pe cale de consecință, văzând și principiul ierarhiei căilor de atac, Înalta Curte reține că prin valorificarea efectului pozitiv al Deciziei nr. 2969 din 12 mai 2010, pronunțată în recurs, prima condiție prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001 este îndeplinită în cauză.
În ceea ce priveşte condiţia ca reclamanta să dispună de o hotărâre judecătorească irevocabilă de desfiinţare a contractului, Înalta Curte reţine că noţiunea de “desfiinţare” are un sens mai larg decât acelea de “anulare”/ “constatare nulitate”, astfel că, pentru identitate de raţiune, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi cazurile în care, fără a se fi constatat nulitatea contractului, reclamanţii au fost evinşi ca urmare a promovării împotriva lor a acţiunii în revendicare (în această ipoteză intervenind caducitatea contractului de vânzare-cumpărare, ca şi cauză de desfiinţare).
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 20 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001 , introduse prin Legea nr. 1/2009, care prevăd că: “În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau de M.D.L.P.L.”
Prin urmare, se poate concluziona că prin contracte desfiinţate, legiuitorul a avut în vedere atât ipotezele în care s-a constatat nulitatea acestora, cât şi cazurile în care foştii chiriaşi, care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost evinşi de foştii proprietari, ca efect al admiterii acţiunii în revendicare.
Pentru considerentele expuse, constatând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în speță, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva Deciziei nr. 489/A din 14 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi, 23 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 201/2015. Civil. întoarcere executare.... | ICCJ. Decizia nr. 241/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
