ICCJ. Decizia nr. 2311/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2311/2015
Dosar nr. 9333/3/2010**
Şedinţa publică din 22 octombrie 2015
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 23 martie 2010, reclamantul N.V. a chemat în judecată Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "P.D.A.R."şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâţii la plata sumei de 250.000 euro reprezentând daune morale cauzate ca urmare a neexecutării Sentinţei civile nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti precum şi a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Niţescu împotriva României.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 269 din C. Muncii, art. 998 - 999 C. civ., art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie.
La data de 13 septembrie 2010, pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "P.D.A.R." a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Sănătăţii.
Prin încheierea din data de 27 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia de necompetenţă funcţională a secţiei a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale din cadrul Tribunalului Bucureşti şi a declinat soluţionarea cauzei spre competentă soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti spre a fi repartizată unei secţii civile.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamantul N.V., iar prin Decizia civilă nr. 4218 din 22 iunie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, recursul a fost respins, ca nefondat.
Astfel, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 9333/3/2010**, la data de 16 septembrie 2011.
La data de 22 mai 2012, reclamantul a depus la dosar o cerere, prin care şi-a modificat acţiunea, în sensul că a chemat în judecată, în calitate de pârâţi, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu şi Ministerul Sănătăţii, solicitând:
1. Obligarea pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu, a Ministerului Sănătăţii, în solidar cu ceilalţi pârâţi menţionaţi în acţiunea introductivă, respectiv Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "P.D.A.R."şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând daune morale pe care i le-au cauzat prin neexecutarea Sentinţei civile nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
2. Obligarea Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Finanţelor Publice, în nume propriu, a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a Ministerului Sănătăţii şi a Institutului pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "P.D.A.R." la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând daune morale produse ca urmare a nerespectării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în cauza Niţescu contra României, de la data rămânerii definitive a hotărârii, 21 iulie 2009, şi până în prezent.
Prin încheierea pronunţată la data de 14 noiembrie 2012, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia necompetenţei generale a instanţelor româneşti, excepţia netimbrării acţiunii şi excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, ca neîntemeiate, şi, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Ministerul Afacerilor Externe, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Finanţelor Publice.
Prin Sentinţa civilă nr. 350 din 19 februarie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepţia tardivităţii depunerii cererii modificatoare, invocată de pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "P.D.A.R.".
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului Ministerul Afacerilor Externe şi a respins cererea, aşa cum a fost modificată, formulată împotriva Ministerului Afacerilor Externe, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Finanţelor Publice.
A admis în parte cererea reclamantului, aşa cum a fost modificată, şi a obligat pârâţii, în solidar, la plata sumei de 80.000 euro, în echivalent lei la data păţii, reprezentând daune morale, pentru nerespectarea Sentinţei nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, precum şi a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Niţescu contra României.
A respins în rest cererea principală, ca neîntemeiată, şi a respins, ca neîntemeiată, şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "P.D.A.R." împotriva Ministerului Sănătăţii.
Tribunalul a reţinut că, prin Sentinţa civilă nr. 2948 din 08 martie 2001 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti (irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 773R din 04 mai 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă) a fost admisă contestaţia formulată de contestatorul N.V. împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă din 28 decembrie 2000 emisă de Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "P.D.A.R.", a fost anulată această decizie, s-a dispus reintegrarea contestatorului în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei, obligarea intimatului la plata drepturilor salariale cuvenite contestatorului de la data desfacerii contractului de muncă până la integrarea efectivă şi la plata către contestator a sumei de 100.000.000 lei vechi, reprezentând daune morale.
Reclamantul a efectuat numeroase demersuri pentru punerea în executare a acestei hotărâri judecătoreşti, însă fără niciun rezultat, demersuri care sunt evidenţiate în hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Niţescu contra României, la data de 21 aprilie 2009, rămasă definitivă la data de 21 iulie 2009.
Prin această hotărâre, instanţa europeană a constatat că nu a existat o încălcare a art. 6 (1) din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce priveşte plata drepturilor salariale până la data de 15 iunie 2001 şi că a existat o încălcare a acestor dispoziţii pentru perioada ulterioară datei de 15 iunie 2001.
Tribunalul a expus considerentele instanţei europene şi a concluzionat că, faţă de constatările Curţii Europene în cauza menţionată, sunt neîntemeiate toate apărările pârâţilor referitoare la imposibilitatea executării titlului executoriu sau referitoare la faptul că doar pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "P.D.A.R." avea obligaţia de a executa această hotărâre.
Tribunalul a reţinut că drepturile salariale stabilite prin hotărârea judecătorească internă şi, ulterior, prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului (în care s-a constatat o încălcare a art. 6 (1) din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1) nu au fost achitate, abia prin Decizia nr. 570 din 19 decembrie 2012 a Institutului pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "P.D.A.R." stabilindu-se plata eşalonată către reclamant a sumei de 221.022 lei în 6 tranşe egale, în perioada ianuarie 2013 - iunie 2013.
Prima instanţă a apreciat că pârâtul Ministerul Afacerilor Externe nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, având în vedere atribuţiile sale limitativ şi expres prevăzute de O.G. nr. 94/1999, aprobată prin Legea nr. 87/2001 cu modificările şi completările ulterioare şi de H.G. nr. 868/2003.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a reţinut că aceasta este justificată deoarece, deşi cei doi pârâţi nu au fost părţi în procesul desfăşurat în faţa instanţelor interne, Curtea Europeană a reţinut că Statul Român nu a depus toate eforturile pentru executarea hotărârii din data de 08 martie 2001, în partea referitoare la reintegrarea reclamantului. Or, statul este obligat să asigure respectarea ordinii de drept care presupune luarea tuturor măsurilor legale în vederea executării sentinţelor judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Tribunalul a apreciat totodată că, prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti pronunţată de instanţa internă, precum şi prin neexecutarea hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, pârâţii Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "P.D.A.R." şi Ministerul Sănătăţii au săvârşit o faptă ilicită, în sensul dispoziţiilor art. 998 C. civ.
În ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului moral, prima instanţă a reţinut că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate între fapta culpabilă şi gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite. Întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, ci statuând în echitate, astfel încât a apreciat că suma de 80.000 euro, în echivalent lei la data păţii, prezintă un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă valorilor sociale ocrotite în prezenta cauză.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel pârâţii Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "P.D.A.R.", Ministerul Sănătăţii, Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin Decizia civilă nr. 94A din 06 martie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile declarate şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat în solidar pe pârâţii Ministerul Sănătăţii, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice şi Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "P.D.A.R." la plata sumei de 20.000 lei daune morale, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
1. În mod corect prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, statul fiind obligat să asigure respectarea ordinii de drept care presupune luarea tuturor măsurilor legale în vederea executării sentinţelor judecătoreşti definitive şi irevocabile. Statul era obligat să ia măsuri în vederea reintegrării efective a petentului, cu atât mai mult cu cât a fost parte în procesul desfăşurat în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În aplicarea art. 41 şi 46 din Convenţie, statul are îndatorirea de a executa hotărârile instanţei europene şi prin adoptarea unor măsuri generale şi individuale în ordinea sa internă pentru a înlătura consecinţele încălcării Convenţiei.
Motivul de apel referitor la cuantumul daunelor morale acordate a fost considerat ca neîntemeiat.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuind să aibă în vedere consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării pe plan familial, profesional şi social.
Reclamantul se află în posesia unei hotărâri care consfinţeşte dreptul său recunoscut irevocabil de o instanţă naţională, el putând să-şi valorifice acest titlu conform normelor procedurale naţionale.
Un criteriu semnificativ care trebuie avut în vedere în ceea ce priveşte stabilirea corectă a cuantumului daunelor morale este acela că cel puţin o parte din salariul datorat pentru perioada 15 iunie 2001 - 03 decembrie 2012 a fost achitat petentului.
Prin Decizia nr. 534 din 03 decembrie 2012, Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "P.D.A.R." a decis reintegrarea reclamantului începând cu această dată şi a luat act că salariile cuvenite acestuia, de la data de 15 iunie 2001 şi până la data de 03 decembrie 2012, se ridică la 403.359 lei. Această decizie a fost revocată patru zile mai târziu, prin Decizia nr. 535 din 07 decembrie 2012.
Ulterior, prin Decizia nr. 570 din 19 decembrie 2012, Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "P.D.A.R." a dispus plata eşalonată a sumei de 221.022 lei către petent în tranşe egale în perioada ianuarie 2013 - iunie 2013. S-a făcut dovada achitării acestor sume reclamantului.
Curtea de apel a reţinut că nu este învestită cu un capăt de cerere având ca obiect determinarea cuantumului exact al sumei datorate, motiv pentru care nu are posibilitatea să stabilească ce sumă reprezentând contravaloarea despăgubirilor pentru drepturile salariale neîncasate îi este datorată petentului.
Oricum, daunele morale nu pot reprezenta o modalitate de reparare a prejudiciului material, aşa cum tinde a dovedi reclamantul în cauză.
2. În ceea ce priveşte apelul declarat de Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "P.D.A.R.", Curtea de apel a reţinut culpa acestei părţi rezultată din neexecutarea hotărârii pronunţate de instanţa europeană.
Susţinerile apelantului în sensul că motivul neexecutării sentinţei ar fi fost neprezentarea cărţii de muncă şi desfiinţarea secţiei la care a lucrat petentul au fost înlăturate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu motivarea că reintegrarea nu este condiţionată de prezentarea vreunui înscris, respectiv că administraţia nu se poate sustrage de la executare prin măsuri administrative luate după pronunţarea unei sentinţe definitive.
3. În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul Ministerul Sănătăţii, instanţa de apel a reţinut că, deşi Sentinţa civilă nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti nu s-a pronunţat în contradictoriu cu această parte, culpa apelantului a constat în emiterea Ordinului nr. 527/2001 prin care a schimbat denumirea secţiei în care a lucrat reclamantul, fără ca, în fapt, să fie vorba de o reorganizare.
Prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut în mod expres că petentului nu i se poate reproşa faptul neacceptării unui post diferit în cadrul aceluiaşi spital, fiind inadmisibil ca administraţia să se sustragă executării unei hotărâri definitive prin invocarea desfiinţării ulterioare a postului ocupat de către petent.
De altfel, reclamantul a făcut numeroase demersuri la Ministerul Sănătăţii solicitând luarea măsurilor în vederea respectării hotărârii şi pentru reintegrarea sa, însă această pârâtă nu a luat nicio măsură în sensul solicitat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs, (1) reclamantul N.V., (2) Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "P.D.A.R.", (3) Ministerul Sănătăţii şi (4) pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
(1) Prin recursul declarat, reclamantul N.V. formulează următoarele critici pe care le încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 998 - 999 C. civ., art. 6 (1) din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, art. 36, art. 41 şi art. 46 din Convenţie, art. 11 şi 20 din Constituţie.
Instanţa de apel nu analizează consecinţele suferite de reclamant, intensitatea vătămărilor suferite, consecinţele acestor vătămări şi modul în care i-au afectat situaţia familială, profesională şi socială.
Motivul invocat de curtea de apel pentru a reduce cuantumul daunelor acordate - şi anume acela că neexecutarea sentinţei interne nu este în măsură să-l prejudicieze grav pe reclamant deoarece dispunea de un titlu pe care îl putea valorifica conform normelor procedurale naţionale - contravine hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a reţinut că reclamantul a făcut numeroase demersuri pentru a pune în executare sentinţa internă, ramase însă fără rezultat, şi a condamnat Statul Român pentru că nu a asigurat accesul la un proces echitabil.
În plus, reducerea daunelor morale pe considerentul că reclamantul trebuia să valorifice normele procedurale interne contravine practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului. În acest sens, recurentul invocă cauzele Sandor împotriva Românei şi Teodorescu contra României, în care instanţa europeană a decis că neexecutarea unei hotărâri este de natură a provoca suferinţe psihice şi poate cauza daune morale.
Instanţa de apel a ignorat atât probele care dovedesc că, din anul 2001, reclamantul a încercat să valorifice normele procedurale interne, toate încercările sale rămânând fără rezultat şi producând-i o frustrarea care persistă de atunci, cât şi dispoziţiile art. 11 din Constituţie care prevăd expres că statul se angajează să îndeplinească obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, iar una din obligaţii este executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Faptul că s-a plătit o parte din suma datorată după 12 ani, timp în care recurentul a fost lipsit de drepturile salariale, nu este de natură să reducă prejudiciul moral provocat în aceasta perioadă de timp.
Instanţa de apel a aplicat în mod eronat art. 998 - 999 C. civ., deoarece nu a avut în vedere respectarea unui raport rezonabil de proporţionalitate. Neexecutarea sentinţei interne şi a celei pronunţate de instanţa europeană au afectat demnitatea umană şi profesională a recurentului care a fost nevoit să-şi desfăşoare activitatea în alte condiţii decât ar fi făcut-o în spital, iar multiplele demersuri care au rămas fără rezultat l-au supus unui puternic stres şi l-au afectat emoţional. Recurentul susţine că a fost împiedicat să continue activitatea de cercetare şi de redactare a unor cărţi de specialitate, în condiţiile în care este titular de curs la Universitatea de Medicină şi farmacie Carol Davila.
Recurentul a ocupat postul la Spitalul Polizu ca urmare a unui concurs la care a reuşit pe locul I pe ţară, iar în momentul desfacerii ilegale a contractului de muncă era conferenţiar doctor şi avea o reputaţie profesională deosebită. În momentul desfacerii ilegale a contractului de muncă, avea vârsta de 58 de ani, o viaţă întreagă de activitate în domeniul medical, în domeniul cercetării şi pregătirii unor alte cadre medicale.
Recurentul nu a mai putut să acorde asistenţă medicală pacientelor şi nici să efectueze operaţii care necesitau condiţii de spital, a fost nevoit să scrie lucrări în domenii conexe deoarece nu a mai dispus de cazuistica necesară cercetării ştiinţifice, a fost afectat pe plan profesional, social şi familial, fiind nevoit să lucreze ca funcţionar, deşi a muncit o viaţă întreagă pentru a deveni un bun medic ginecolog. A sperat că după câştigarea procesului se va reintegra şi, pentru a continua activitatea ca medic, a funcţionat în cadrul unui cabinet medical în care însă nu putea presta activitatea ca în spital. Faptul că din anul 2001 nu a reuşit să fie reintegrat, l-a afectat profund psihic şi cu toate că a continuat să scrie cursuri medicale, rezultatele pe plan profesional nu au fost aceleaşi.
Din probele administrate în cauză rezultă că toate intimatele au concurat la producerea daunelor morale, fiecare dintre ele pretinzând că cealaltă trebuie să ia măsuri pentru executarea hotărârilor judecătoreşti.
(2) Pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "P.D.A.R." critică decizia instanţei de apel în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
a. Instanţa nu putea să menţioneze în dispozitivul deciziei recurate două concluzii contradictorii, prima referitoare la admiterea apelurilor, iar cealaltă privind modificarea în parte a sentinţei apelate.
Hotărârea cuprinde motive contradictorii, ceea ce face ca aceasta să nu corespundă exigenţelor legale şi jurisprudenţiale naţionale şi europene aplicabile.
De asemenea, decizia recurată nu îndeplineşte nici cerinţele motivării corespunzătoare referitoare la apelul recurentului.
Astfel, instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la motivul de apel întemeiat pe absenţa culpei, decurgând din imposibilitatea legală de executare a obligaţiei de reintegrare a reclamantului pe funcţia şi la locul de muncă deţinute anterior desfacerii contractului de muncă, lipsa de vinovăţie determinată de refuzul reclamantului de a depune actele necesare exercitării profesiei de medic chirurg în specialitatea obstetrică ginecologie (adeverinţa de malpraxis, avizul Colegiului Medicilor, cazierul, etc.) şi mai ales de interdicţia legală de a permite reclamantului această reintegrare, prevăzută de art. 385 alin. (2) şi de art. 184 alin. (10) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 263/2010, legea pensiilor.
b. Existenţa obligaţiei statului în ceea ce priveşte dreptul reclamantului la un proces echitabil nu înseamnă în mod automat existenţa culpei recurentului, aşa cum pare să rezulte din motivarea deciziei, faptul juridic ilicit în sensul art. 998 - 999 C. civ. putând fi pus, eventual, în sarcina statului dar nu şi/sau în sarcina recurentului.
În al doilea rând, imposibilitatea executării de către recurent a obligaţiei de reintegrare în muncă a reclamantului, ca urmare a interdicţiei prevăzute de Legea nr. 95/2006 şi de Legea nr. 263/2010, privitoare la depăşirea vârstei în care se putea face reintegrarea, ca şi conduita acestuia din urmă de a refuza să depună actele necesare exercitării profesiei de medic până la împlinirea acestei vârste, conduc la ideea inexistenţei culpei recurentului.
În al treilea rând, elementele răspunderii civile delictuale pentru daune morale trebuiau stabilite în mod concret, în funcţie de comportamentul şi competenţele legale care îi reveneau fiecărui pârât în legătură cu reintegrarea reclamantului.
Din cele două hotărâri judecătoreşti reprezentând titluri executorii, recurentului îi reveneau două categorii de obligaţii: obligaţia de a face, constând în reintegrarea în muncă a reclamantului şi obligaţia de plată a salariilor compensatorii pentru perioada în care putea fi reintegrat în mod legal în muncă.
Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "P.D.A.R." nu-l putea reintegra pe reclamant la locul de muncă şi în funcţia avute anterior, decât dacă acesta îndeplinea în mod cumulativ condiţiile de capacitate şi autorizare profesională şi dacă se încadra în limitele de vârstă prevăzute de lege. Aflat într-o imposibilitate legală evidentă la care s-a adăugat şi comportamentul de rea-credinţă manifestat de dl. dr. N.V., Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "P.D.A.R.", nu-l putea reintegra pe acesta în muncă fără să înlocuiască un abuz cu un alt abuz, ceea ce este inadmisibil într-un stat de drept.
Astfel, obligaţia de a face era imposibil de executat iar obligaţia de plată a fost executată.
(3) Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Sănătăţii formulează următoarele critici pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.:
Ca urmare a ignorării apărării întemeiate pe prevederile Legii nr. 95/2006 şi ale Legii nr. 263/2010, respectiv a perioadei de timp în care Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "P.D.A.R." avea obligaţia legală de reintegrare a reclamantului pe funcţia şi la locul de muncă deţinute anterior desfacerii contractului de muncă, instanţa a omis să stabilească existenţa prejudiciului moral, vinovăţia şi raportul de cauzalitate dintre prejudiciu şi conduita pretins culpabilă a pârâţilor, în raport de dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.
Prin exercitarea de către angajator a unor drepturi reglementate de lege nu a fost adusă nicio atingere valorilor care definesc personalitatea reclamantului.
Pentru acordarea daunelor morale este nevoie de existenta unor elemente probatorii adecvate, de natură să permită instanţei găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, nefiind suficientă libera apreciere a instanţei, bazată pe gradul de percepere de către aceasta a universului psihic al fiecărei persoane.
Recurentul formulează critici identice cu cele susţinute prin recursul declarat de Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "P.D.A.R.".
În plus, arată că nu poate fi reţinută în sarcina Ministerului Sănătăţii o eventuală obligaţie în ceea ce priveşte reintegrarea reclamantului deoarece Ministerul Sănătăţii nu are calitate de angajator aşa cum este aceasta reglementată de art. 10 C. muncii şi că un alt aspect ce nu a fost analizat de către instanţa de apel este acela potrivit căruia reclamantul nu a prezentat avizul Colegiului Medicilor din România raportat la dispoziţiile art. 50 lit. h) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.
(4) Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român critică decizia instanţei de apel pentru următoarele motive întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.:
a. Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. deoarece a omis să se pronunţe asupra a două dintre criticile formulate în motivarea apelului şi anume: critica privind nulitatea sentinţei apelate sub aspectul nemotivării acesteia raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi critica vizând neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii delictuale şi inaplicabilitatea în speţă a principiului solidarităţii între debitori.
Prin motivele de apel, pârâtul a susţinut că tribunalul nu a motivat sentinţa nici sub aspectul soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, nici sub aspectul analizei îndeplinirii cumulative a condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii delictuale. De asemenea, a susţinut că instanţa a omis să se pronunţe şi asupra criticilor vizând inaplicabilitatea în speţă a principiului solidarităţii între debitori, nefiind întrunite condiţiile art. 1039 şi urm. C. civ.
Curtea de Apel nu a analizat nici una din aceste critici. Or, unul din aspectele derulării unui proces echitabil îl reprezintă soluţionarea cauzei în ansamblul său, instanţa având obligaţia de a se pronunţa asupra tuturor aspectelor de fapt şi de drept puse în discuţie de părţi, atât în primă instanţă, cât şi în căile de atac.
b. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Instanţa de apel s-a rezumat să preia motivarea lacunară a tribunalului în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, iar în privinţa probării săvârşirii unui fapt ilicit de către aceşti apelanţi pârâţi, în sensul prevederilor art. 998 - 999 C. civ., motivarea nu se regăseşte în conţinutul deciziei recurate.
Astfel, nu se regăseşte în conţinutul deciziei niciun temei legal care să fi stat la baza convingerii instanţei că, în cauza dedusă judecăţii, Statul Român trebuie să fie reprezentat conform legii de către Ministerul Finanţelor Publice ori că Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu, are legitimare procesual pasivă.
Nu se regăsesc nici argumentele de drept pentru care au fost înlăturate prevederile legale invocate de cele două pârâte în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Pe de o parte, instanţa nu a procedat la analizarea îndeplinirii cumulative a condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii delictuale a apelanţilor pârâţi Ministerului Finanţelor Publice şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, aşa cum a fost solicitat în cadrul motivelor de apel, pentru a se putea reţine că a fost probată săvârşirea unui fapt ilicit de către aceşti apelanţi pârâţi, în sensul prevederilor art. 998 - 999 C. civ., iar pe de altă parte nici nu se arată dacă aceste critici au fost înlăturate şi conform cărui raţionament.
c. Decizia pronunţată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În mod greşit instanţa de apel a menţinut soluţia tribunalului în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte în cauza soluţionată prin Sentinţa civilă nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti şi, prin urmare, nu poate fi răspunzător de neexecutarea acestei hotărâri judecătoreşti, ci partea care este ţinută să execute hotărârea judecătorească este partea intimată - Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "P.D.A.R.", instituţie cu personalitate juridică proprie şi care poate sta în judecată în nume propriu, obligată astfel să se conformeze dispoziţiilor instanţei.
În ceea ce priveşte hotărârea Curţii Europene, recurentul arată că instanţa europeană, învestită cu o cerere formulată de reclamant, a constatat încălcarea art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, cu privire la obligaţia de reintegrare a reclamantului şi plata salariilor datorate pentru perioada ulterioară datei de 15 iunie 2001.
Faţă de aceste aspecte, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului nu instituie o obligaţie în sarcina Statului Român, având în vedere că reclamantul se află deja în posesia unei hotărâri judecătoreşti care consfinţeşte dreptul său recunoscut irevocabil de o instanţă naţională, urmând să-şi valorifice acest titlu conform normelor procedurale naţionale.
Cu atât mai mult nu poate fi reţinută o culpă a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în prezenta cauză, întrucât punerea în executare a hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care Statul Român este obligat la plata unor despăgubiri se realizează exclusiv în baza dispoziţiei scrise exprese a ministrului afacerilor externe. Prin hotărârea pronunţată în cauza Niţescu împotriva României, reclamantului nu i-a fost acordată o sumă cu titlu de despăgubire, neexistând deci o dispoziţie scrisă a ministrului afacerilor externe pentru punerea în executare a acestei hotărâri.
Prin urmare, în cauza de faţă, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi chemat în judecată sub imperiul dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ. al răspunderii civile delictuale pentru nerespectarea hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Niţescu împotriva României.
Totodată, faţă de faptul că acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 998 - 999 C. civ., instanţele erau chemate a analiza dacă sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale. Această analiză a fost efectuată în ceea ce îi priveşte pe pârâţii Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "P.D.A.R." şi Ministerul Sănătăţii, instanţa reţinând în mod temeinic că prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa internă precum şi prin neexecutarea hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceştia se fac vinovaţi de săvârşirea unei fapte ilicite în sensul prevederilor art. 998 C. civ., producând reclamantului un prejudiciu de ordin moral.
Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii delictuale şi în raport de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice a fost omisă atât de către instanţa de fond cât şi de către instanţa de apel.
Dacă ar fi procedat la analiza la care era chemată, instanţa ar fi constatat că, în raport de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice, nu se poate reţine ca fiind îndeplinită nici una din condiţiile prevăzute cumulativ de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale.
Un alt aspect care se impunea a fi analizat, raportat la pretenţiile reclamantului, este principiul răspunderii solidare.
În acest caz, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi invocat principiul solidarităţii obligaţiei între debitori, reclamantul nefăcând dovada unei creanţe existente şi neonorate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice sau de Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu, ori a unei obligaţii ce revine acestor pârâţi, constatată printr-un titlu executoriu, raportat la dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
O parte din criticile formulate prin cererile de recurs sunt comune şi, de aceea, Înalta Curte le va grupa şi le va analiza unitar.
Neanalizarea de către instanţa de apel a unor motive de apel ori nepronunţarea asupra unor cereri sunt critici care se regăsesc în toate recursurile formulate în cauză.
Sub acest aspect, reclamantul susţine că plata unor drepturi salariale după 12 ani nu este de natură să reducă prejudiciul moral suferit şi arată că acest prejudiciu a constat în lezarea demnităţii sale umane şi profesionale deoarece a fost nevoit să-şi desfăşoare activitatea în alte condiţii decât ar fi făcut-o în spital, nemaiputând să acorde asistenţă medicală pacientelor şi nici să efectueze operaţii care necesitau condiţii de spital. Susţine că demersurile făcute pentru executarea hotărârilor judecătoreşti l-au supus unui puternic stres şi l-au afectat emoţional, că a fost împiedicat să continue activitatea de cercetare şi de redactare a unor cărţi de specialitate, în condiţiile în care este titular de curs la Universitatea de Medicină şi Farmacie Carol Davila, deoarece nu a mai dispus de cazuistica necesară cercetării ştiinţifice, că reputaţia sa profesională, situaţia familială şi socială au fost profund afectate.
Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia de reducere a daunelor morale acordate de prima instanţă pe două argumente şi anume: (i) "cel puţin o parte din salariul datorat pentru perioada 15 iunie 2001 - 03 decembrie 2012 a fost achitat petentului" şi (ii) în procedura desfăşurată în faţa instanţei europene, "reclamantul nu a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau în baza art. 60 din Regulament, nefiind formulată în mod valabil nicio cerere de satisfacţie echitabilă".
În cauză, instanţele au fost învestite cu o cerere prin care reclamantul a solicitat repararea unui prejudiciu moral şi a arătat în ce a constat, în opinia sa, fapta culpabilă a pârâţilor, care sunt valorile lezate, împrejurările din care rezultă lezarea acestor valori şi consecinţele încălcării lor, consecinţe care se concretizează în daunele morale pretins produse, menţionate în cererea de chemare în judecată şi în apărările formulate pe parcursul judecării apelului.
Or, instanţa de apel, a admis apelurile declarate de pârâţi şi a redus cuantumul daunelor morale, fără să indice care au fost, în cazul reclamantului, drepturile nepatrimoniale lezate, aspectele în care s-au exteriorizat vătămările produse, probele care au susţinut gravitatea prejudiciului suferit, rezumându-se să se raporteze la executarea parţială a unor drepturi salariale şi la un aspect al procedurii desfăşurate în faţa instanţei europene.
Este adevărat că, în cauză, reclamantul a indicat drept faptă culpabilă, generatoare a prejudiciului produs, neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti, dar litigiul de faţă nu este, aşa cum de altfel a reţinut şi instanţa de apel, unul prin care se solicită repararea unui prejudiciu material constând în drepturile salariale la care reclamantul ar fi îndreptăţit. Litigiul de faţă vizează repararea unui prejudiciu moral pe care reclamantul pretinde că l-a suferit ca urmare a neexecutări acelor hotărâri judecătoreşti şi, cât timp, reclamantul a precizat în ce a constat acest prejudiciu moral, care au fost valorile morale care au fost lezate şi din ce împrejurări a rezultat încălcarea acestor valori, instanţa avea obligaţia să analizeze pretenţiile reclamantului astfel cum au fost formulate.
Este real că, în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilităţi de stabilire a unei corespondenţe exacte între cuantumul acestei despăgubiri şi gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.
Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi care sunt supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să dispună repararea prejudiciului moral produs.
Omisiunea instanţei de apel de a arăta, în acord cu exigenţele art. 261 alin. (5) C. proc. civ., care sunt considerentele pentru care a apreciat cuantumul daunelor morale la suma menţionată în dispozitivul hotărârii, rezumându-se să afirme că achitarea unor drepturi salariale atrage diminuarea daunelor morale, în condiţiile în care nu a analizat susţinerile reclamantului cu privire la natura prejudiciului produs, echivalează cu o necercetare a fondului, care face imposibilă pentru instanţa de recurs exercitarea controlului judiciar.
Motivul de recurs constând în nepronunţarea instanţei de apel asupra unor critici formulate se regăseşte şi în cererile de recurs formulate de pârâţi.
Astfel, pârâţii Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "P.D.A.R." şi Ministerul Sănătăţii susţin că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la motivul de apel întemeiat pe absenţa culpei, decurgând din imposibilitatea legală de executare a obligaţiei de reintegrare a reclamantului pe funcţia şi la locul de muncă deţinute anterior desfacerii contractului de muncă, lipsa de vinovăţie determinată de refuzul reclamantului de a depune actele necesare exercitării profesiei de medic chirurg în specialitatea obstetrică ginecologie şi de interdicţia legală de a permite reclamantului această reintegrare, prevăzută de art. 385 alin. (2) şi de art. 184 alin. (10) din Legea nr. 95/2006 coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 263/2010.
La rândul său, Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român susţine că instanţa de apel nu a analizat motivele de apel vizând nemotivarea hotărârii primei instanţe sub aspectul soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi nici sub aspectul analizei îndeplinirii cumulative a condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii delictuale, că instanţa de apel a preluat motivarea lacunară a primei instanţe în privinţa lipsei calităţii procesuale pasive a acestei părţi şi că a omis să se pronunţe asupra criticilor vizând inaplicabilitatea în speţă a principiului solidarităţii între debitori.
Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligaţia de a arăta, în considerentele hotărârii, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. În aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa este obligată să motiveze soluţia pronunţată sub aspectul fiecărui capăt de cerere.
Tot astfel, din perspectiva art. 261 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 295 C. proc. civ., este nelegală nepronunţarea instanţei de apel asupra uneia din criticile formulate prin motivele de apel.
Înalta Curte constată că prin considerentele deciziei pronunţate, curtea de apel nu realizează o analiză a tuturor motivelor de apel formulate în cauză de pârâţi, deşi avea obligaţia de a cenzura legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de tribunal în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel.
Astfel, curtea de apel nu a răspuns tuturor susţinerilor formulate prin motivele de apel prin care pârâtul Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român susţinea lipsa calităţii sale procesuale pasive. Instanţa s-a rezumat la a argumenta că această calitate îşi are izvorul în hotărârea instanţei europene, fără a cenzura sentinţa primei instanţe şi din perspectiva motivelor de apel prin care această parte susţinea că nu are o astfel de calitate, dată fiind procedura de executare a hotărârilor instanţei europene reglementată prin O.G. nr. 94/1999 şi arăta în plus, că nefiind parte în litigiul finalizat prin Sentinţa civilă nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti nu poate fi răspunzător pentru neexecutarea acesteia. Au rămas, de asemenea neanalizate motivele de apel vizând neîndeplinirea condiţiei culpei ca element al răspunderii delictuale (instanţa de apel rezumându-se la a raporta culpa la hotărârea instanţei europene) precum şi cel întemeiat pe principiul răspunderii solidare.
Tot astfel, susţinerile formulate prin apelurile declarate în cauză de Ministerul Sănătăţii şi de Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "P.D.A.R." au fost analizate numai prin raportare la hotărârea instanţei europene, deşi motivele de apel au vizat mai multe aspecte nu doar cel care ar rezulta din parag. 39 al hotărârii Niţescu c. României pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv acela legat de reorganizarea administrativă a secţiilor spitalului în care şi-a desfăşurat activitatea reclamantul.
Omisiunea instanţei de apel de a analiza toate motivele de apel cu care a fost învestită, de a arăta, în acord cu exigenţele art. art. 261 alin. (5) C. proc. civ., care sunt considerentele pentru care a apreciat că se impune modificarea sentinţei apelate în sensul celor menţionate prin dispozitivul deciziei recurate, echivalează cu o necercetare a fondului, care face imposibilă pentru instanţa de recurs exercitarea controlului judiciar.
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (3) şi (5), Înalta Curte va admite recursurile declarate, va casa decizia atacată şi va trimite cauza aceleiaşi curţi de apel, spre rejudecarea apelurilor.
Faţă de considerentele expuse, pentru care Înalta Curte a apreciat că nemotivarea hotărârii apelate împiedică exercitarea controlului de legalitate, celelalte critici formulate prin motivele de recurs nu vor mai fi analizate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamantul N.V., de pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "P.D.A.R.", de pârâtul Ministerul Sănătăţii, precum şi de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 94 A din 06 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauze spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2310/2015. Civil. Uzucapiune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2312/2015. Civil → |
|---|
