ICCJ. Decizia nr. 2390/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2390/2015
Dosar nr. 59222/3/2011*
Şedinţa publică din 28 octombrie 2015
Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 312 din 6 martie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 59222/3/2011 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă acţiunea reclamantei B.L.G. în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice din Municipiul Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti şi SC R.V. SA şi în consecinţă a fost obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 379,254 lei (83.956 euro) reprezentând preţul de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, str. P.T. nr. 83, et. 2, ap. 8.
Pentru a dispune în acest sens, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 56/112/06,04.2000 în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, reclamanta a devenit proprietara apartamentului în litigiu.
Prin Decizia civilă nr. 1957 din 6 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului, fiind obligată B.L.G. sa lase apartamentul în deplină proprietate şi posesie.
Reclamanta a solicitat acordarea preţului de piaţă al imobilului în condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Motivul pentru care a fost admisă acţiunea în revendicare îndreptată împotriva numitei B.L.G. a fost constatarea nevalabilităţii actului său de proprietate, coroborată cu existenţa în patrimoniul reclamanţilor, a unui titlu valabil. Urmare a comparării titlurilor de proprietate, a reieşit că titlul reclamanţilor este mai bine caracterizat.
Art. 50 din Legea nr. 10/2001 prevede în alin. (3) că restituirea preţului de piaţă al imobilelor se face de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Faţă de această normă specială, care derogă de la prevederile art. 1337 C. civ., Tribunalul a reţinut calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanţelor publice.
Împotriva sentinţei a declarat apel Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.
În motivarea cererii de apel. pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, în raport de calitatea sa de terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare încheiat.
În continuare, a susţinut că reclamanta nu este îndreptăţită la despăgubiri reprezentând valoarea de piaţă a imobilului întrucât nu a făcut dovada unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare şi pentru că nu se circumscrie dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 50 din Legea nr. 10/2001, A mai arătat că suma stabilită în raportul de evaluare, reţinută de către instanţă, este foarte mare motivat de faptul că nu este menţionată nicio corecţie legată de blocajul pieţei imobiliare, astfel că se impune o diminuare cu cel puţin 30% a acestuia.
A mai susţinut că a încălcat dreptul la apărare întrucât nu i s-a comunicat raportul de expertiză în virtutea rolului activ al instanţei.
Prin Decizia civilă nr. 344A din 26 iunie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 312 din 06 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut următoarele;
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, aceasta este nefondată întrucât, potrivii dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesual pasivă.
Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, critica este nefondată pentru că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 50(2) din Legea nr. 10/2001, la dosar existând Decizia nr. 1957 R din 06 noiembrie 2008 prin care s- au desfiinţat efectele contractului de vânzare-cumpărare nr. 56/112 din 06 aprilie 2000, aşa cum impun dispoziţiile art. 50(2) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, contractul de vânzare-cumpărare nr. 56/112/2000 nu a fost anulat niciodată, astfel că nu a fost înlăturată prezumţia de validitate a contractului,desfiinţarea efectelor contractului producându-se pe baza admiterii acţiunii în revendicare, şi nu pe baza anulării contractului.
Referitor la cel de-al treilea motiv de apel, potrivit art. 129 alin. (3) C. proc. civ., părţile au îndatorirea să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, obligaţie pe care apelanta nu a respectat-o, lipsind atât de la efectuarea expertizei, deşi a fost convocată, conform recipisei de convocare existente la dosar fond, cât şi de la termenele de judecată.
În aceste condiţii nu se poate reţine o încălcare a dreptului la apărare sau o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 129(5) C. proc. civ.
De altfel, conduita pasivă a apelantei rezultă şi din cererea de apel prin care a solicitat judecarea în lipsă şi nu a cerut alte probe pentru combaterea cuantumului pretins mare al preţului de piaţă.
În raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., a obligat pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, la plata către reclamanta B.A.M., la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarai recurs Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generala a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, criticând-o pentru următoarele motive, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Un prim argument în susţinerea recursului priveşte soluţia instanţei de apel din perspectiva în care în mod greşit aceasta nu a analizat buna sau reaua credinţă a reclamantei, în calitate de chiriaşă, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, de vreme ce, prin minime diligenţe, aceasta ar fi putut să afle despre existenţa pe rolul instanţelor a unei acţiuni în revendicare cu privire la imobil. Prin urmare, apreciază că în mod nelegal a fost reţinută buna credinţă a reclamantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, de vreme ce aceasta nu a fost dovedită.
În continuare, susţine că dispoziţiile art. 501 din Legea 10/2001 prevăd că pentru a se acorda despăgubiri la valoarea piaţă, este necesară îndeplinirea cumulativa a două condiţii: prima condiţie este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie este ca ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti, definitive şi irevocabile.
În prezenta cauză, nu este îndeplinită niciuna dintre cele doua condiţii din cele prevăzute imperativ de art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Atâta vreme cât reclamanta nu a făcut dovada existenţei unei sentinţe definitive şi irevocabile în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de către aceasta cu Primăria Municipiului Bucureşti, obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata sumei reprezentând valoarea de piaţa a imobilului în cauză nu este justificată.
Susţine reaua-credinţă a autoarei intimate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare întrucât nu a depus minime diligenţe pentru aflarea situaţiei juridice a imobilului, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu eludarea dispoziţiilor Legi nr. 112/1995, aşa cum s-a reţinut prin Sentinţa civilă nr. 4439 din 18 aprilie 1997.
De asemenea, arată că deşi a contestat cuantumul valorii de piaţă stabilit prin raportul de expertiză întocmit în cauză, instanţa de apel a motivat superficial această critică de netemeinicie.
Referitor la cheltuielile de judecată, în mod nejustificat instanţa de apel a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată având în vedere că Ministerul Finanţelor Publice nu a dat dovadă de rea-credinţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului.
Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Critica recurentului-pârât în sensul că în speţă nu a fost făcută dovada bunei credinţe a reclamantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 56/112/2000 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin SC R.V. SA, în calitate de vânzători, şi B.L.G., în calitate de cumpărătoare, autoarea intimatei B.A.M., este nefondată.
În speţă, conform Deciziei civile nr. 1957 din 06 noiembrie 2008 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 3371/299/2008 aflată la Dosarul nr. 59222/3/2011 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, cumpărătorul a fost evins prin admiterea acţiunii în revendicare, iar nu ca efect al constatării nulităţii, astfel încât problema bunei credinţe care este un aspect de fapt, nu se impune a fi analizat în această cale de atac.
Nefondate sunt şi susţinerile referitoare la faptul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, arătând că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de dispoziţiile acestui text de lege pentru a se acorda preţul de piaţă şi că nu se poate dispune obligarea Ministerului Finanţelor Publice la restituirea preţului de piaţă.
Chiar dacă art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001 nu explicitează ce trebuie să se înţeleagă prin desfiinţarea contractelor, este corectă interpretarea dată de instanţa de fond şi de apel, în sensul că această desfiinţare are în vedere atât situaţia în care contractul a fost anulat ori constatat nul printr-o hotărâre judecătorească, dar şi situaţia în care faţă de cumpărător s-a admis acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.
Această interpretare este susţinută de prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 8 din Legea nr. 1/2009, care prevede că, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. l 12/1995 cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau de Ministerul dezvoltării lucrării publice şi locuinţelor.
Chiar dacă acest text priveşte un alt drept al chiriaşului cumpărător decât cel care face obiectul prezentului litigiu, el dezvăluie intenţia legiuitorului de a asimila desfiinţării contractului nu doar situaţia în care acesta a fost anulat sau constatat nul, ci şi situaţia în care cumpărătorul în baza unui contract a fost evins într-o acţiune în revendicare.
Prin urmare, în ceea ce priveşte dispoziţia art. 501 din Legea nr. l G/2001, care impune desfiinţarea prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile a contractelor de vânzare-cumpărare, instanţele de fond şi apel corect au reţinut că, deşi actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă nu a fost desfiinţat, efectele juridice ale acestuia au încetat ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare promovată de foştii proprietari.
Pe de altă parte, potrivit considerentelor Sentinţei civile nr. 312 din 06 martie 2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, acţiunea în revendicare îndreptată împotriva reclamantei B.L.G. a fost admisă urmare a comparării de titluri, constatându-se ca titlul de proprietate al reclamanţilor B.N. şi P.N. este mai bine caracterizat decât cei al pârâtei B.L.G., iar nu ca urmare a constatării relei credinţe a acesteia în dobândirea imobilului, instanţa apreciind numai asupra preferabilităţii titlurilor exhibate de către părţi iar nu asupra valabilităţii acestora. Prin urmare, nu s-a conchis cu privire la legalitatea contractului de vânzare-cumpărare din perspectiva Legii nr. 112/1995.
În concluzie, în cauză sunt îndeplinite toate condiţiile dispoziţiei legale sus-enunţate, pentru ca reclamanta să beneficieze de valoarea preţului de piaţă pentru imobilul pierdut în cadrul acţiunii în revendicare exercitate de foştii proprietari, decizia instanţei de apel fiind pronunţată cu respectarea legii, în acest sens.
Critica privind nemotivarea de către instanţa de apel a aspectelor legate de cuantumul valorii de piaţă al imobilului, astfel cum a fost stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză, este nefondată.
Din cuprinsul raportului de expertiză întocmit în cauză având ca obiectiv stabilirea valorii de piaţă a imobilului, însuşit de către instanţă, aflat la dosarul Tribunalului Bucureşti, reiese că părţile au fost reconvocate la data de 10 decembrie 2013, ora 11:30, la adresa din Bucureşti, str. P.T., nr. 83, etaj 2, ap. 8, sector 1, conform dovezilor aflate la dosar. De asemenea, din conţinutul aceluiaşi raport reiese că la convocare nu a participat decât apărătorul ales reclamantei şi sora acesteia.
La termenul de judecată din 27 februarie 2015 când a fost depus raportul de expertiză, şi când instanţa a dat posibilitatea părţilor să formuleze obiecţiuni, nu a fost prezentă decât reclamanta, lipsind pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.
Potrivit dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Dacă probele propuse nu simt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.
Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii."
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 212 din C. proc. civ. dacă instanţa nu este lămurită prin expertiza făcută, poate dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză.
Reiese deci, că rolul activ al judecătorului în ceea ce priveşte completarea probatoriului administrat în cauză intervine doar în măsura în care se apreciază că se impune acest lucru, legiuitorul lăsând la aprecierea exclusivă a instanţei necesitatea completării probatorului şi doar în măsura în care probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului.
Prin urmare, ori de câte ori instanţa apreciază a fi pe deplin lămurită cu privire la stabilirea situaţiei de fapt, aceasta nu este obligată, în virtutea rolului activ, să dispună, din oficiu, administrarea de probatorii, contrar susţinerilor recurentului.
În cauza de faţă, instanţa de apel a apreciat că nu este necesar refacerea raportului de expertiză efectuat în cauză referitor la determinarea valorii de piaţă a imobilului.
A mai susţinut recurentul că, în mod greşit, Curtea de Apel a validat cererea privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.
Criticile sunt neîntemeiate. Recurentul care a pierdut procesul, în primă instanţă, constituie "o parte căzută în pretenţii", conform art. 274 C. proc. civ., astfel încât, printr-o aplicare corectă a dispoziţiilor legale menţionate, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi.
De asemenea, contrar susţinerilor recurentului, acesta se află în culpă procesuală deşi nu este cel care a declanşai litigiul, de vreme ce nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a sumei de bani pretinse de reclamantă, deşi fusese, în mod justificat, chemat în judecată, pentru preţul de piaţă ai imobilului, în condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001. Dimpotrivă, pe tot parcursul litigiului, a contestat plata acestei sume, singura posibilitate de înlăturare a obligaţiei sale, de plată a cheltuielilor de judecată, constând în cea conferită de art. 275 C. proc. civ. (recunoaşterea pretenţiilor reclamanţilor la prima zi de înfăţişare), de care, însă, pârâtul nu a uzat.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare, nefiind îndeplinite condiţiile art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva Deciziei nr. 344A din 26 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi, 28 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2616/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2367/2015. Civil → |
|---|
