ICCJ. Decizia nr. 261/2015. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 261/2015
Dosar nr. 2071/118/2011
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 08 februarie 2011 sub nr. 2071/118/2011 la Tribunalul Constanţa reclamanţii S.N., S.U., C.A.E. şi C.L.S. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA, aflată în subordinea Ministerului Transporturilor şi Construcţiilor, stabilirea despăgubirilor pentru terenul expropriat situat în Medgidia, parcela X, având număr cadastral Y, cu suprafaţa totală la 4.549,00 mp, categoria de folosinţă arabil extravilan, proprietatea reclamanţilor (dobândit conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 24 iulie 2009 la B.N.P. V.E.D.) şi acordarea de daune echitabile, ca urmare a exproprierii efectuate.
În susţinerea acţiunii reclamanţii au arătat că la 26 octombrie 2010, le-a fost comunicată convocarea în vederea participării în data de 08 noiembrie 2010 la sediul Consiliului Local Medgidia, pentru depunerea înscrisurilor solicitate de comisia de expropriere. Ulterior, în şedinţa din 08 noiembrie 2010, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, a încheiat procesul verbal şi a emis hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 08 noiembrie 2010, prin care s-a dispus exproprierea terenului în suprafaţă de 4.549,00 mp. situat în parcela X, având număr cadastral Y şi s-a aprobat acordarea unor despăgubiri în cuantum de 32.200,00 lei în favoarea reclamanţilor.
De asemenea, au arătat reclamanţii că, pe suprafaţa de teren expropriată aceştia ar fi putut obţine recolte considerabile, iar datorită ocupării acestei suprafeţe de teren nu a fost posibilă cultivarea sau culegea fructelor aferente, situaţie în care au apreciat că se impune plata unor daune care să compenseze valoarea recoltei ce ar fi rezultat din cultivarea terenului. Reclamanţii au exemplificat pierderile cauzate de exproprierea acestui teren în sensul că, la o cultură de grâu cu o producţie medie de 4.000 kg/ha la un preţ mediu de 180 euro/tonă, proprietarul pierde anual aproximativ 360 euro. Reclamanţii au mai arătat că la următoarea cultură, în acelaşi an, ce putea fi de floarea soarelui sau de porumb, pierderea proprietarului la cultura de porumb la o producţie medie de 8.000 kg/ha la un preţ mediu de 258 euro /tona, pentru suprafaţa expropriată, proprietarul pierde aproximativ 1.032 euro, iar la o cultură de floarea soarelui la o producţie medie de 3.000/kg/ha la preţul de 580 euro/tonă, proprietarul pierde aproximativ 870 euro.
Luând în calcul perioada medie de exploatare a acestui teren agricol, de 50 de ani, reclamanţii au apreciat că proprietarul pierde în această perioadă aproximativ 65.550 euro, considerând că trebuie despăgubiţi cu aceste sume.
Totodată, au apreciat reclamanţii că, în stabilirea despăgubirilor acordate, valoarea terenului expropriat este mult subestimată în condiţiile în care, în prezent valoarea de circulaţie este de 15 euro/mp, iar suprafaţa expropriată este în valoare de 68.235 euro. Consideră că nu s-au luat în calcul preţul cerealelor şi bursele interne şi internaţionale unde preţul acestora este într-o continuă ascensiune.
Reclamanţii au mai învederat că nu doreau să vândă acest teren, iar cheltuielile pentru achiziţionarea altui teren de acelaşi fel, vor cuprinde pe lângă valoarea efectivă a terenului şi cheltuieli cu agenţiile imobiliare, respectiv comision 3% din valoarea bunului, taxe notariale.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a susţinut că se impune respingerea acţiunii şi obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată. A arătat pârâtul că despăgubirile acordate prin hotărârea contestată sunt în deplină concordanţă cu preţul de circulaţie al imobilelor, aspect ce rezultă din rapoartele de expertiză A.N.E.V.A.R., care respectă tehnicile de evaluare.
Prin sentinţa civilă nr. 833 din 14 februarie 2013 Tribunalul Constanţa a respins acţiunea reclamanţilor ca nefondată, obligându-i la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 124,95 lei faţă de pârât.
Pentru a pronunţa această hotărâre a reţinut prima instanţă că, deşi valoarea stabilită de experţi este uşor superioară celei stabilite de expropriator, în raport de criteriul utilizat de art. 26 din Legea nr. 33/1994 prin sintagma „preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele”, actele depuse de reclamanţi în dovedirea preţului real de vânzare al terenului nu au fost în măsură să facă proba unui alt preţ. În ce priveşte actul încheiat între reclamanţi şi persoane anonime, cu privire la terenul în suprafaţă de 1,50 ha amplasat în parcela X, s-a reţinut că acesta este un antecontract de vânzare-cumpărare ce naşte pentru părţi obligaţii de a face, astfel încât nu există certitudinea că în final, la data perfectării vânzării, acesta este preţul primit. De asemenea, actul a fost înlăturat şi pentru considerentul lipsei datei, neputându-se aprecia asupra momentului la care se preţuieşte bunul. S-a reţinut o situaţie similară în cazul antecontractului de vânzare-cumpărare dintre C.E. şi persoane anonime, cu privire la terenul în suprafaţă de 3,5 ha., precum şi cel încheiat între S.N. şi terţi, cu privire la terenul arabil în suprafaţă de 4,50 ha.
În ce priveşte unicul contract propriu-zis depus de reclamanţi, încheiat la 16 noiembrie 2010, instanţa a constatat că acesta are ca obiect un drept de superficie şi, a reţinut că un astfel de preţ nu poate fi avut în vedere pentru că, de regulă, preţul superficiei se calculează prin raportare la preţul cu care terenurile se închiriază, iar nu prin raportare la preţul cu care se vând.
Instanţa a înlăturat şi alte două contracte de vânzare cumpărare depuse de reclamanţi referitoare la două terenuri extravilane arabile, pe motiv că perioada de referinţă vizează anul 2012 iar nu data efectuării raportului de evaluare, respectiv 2010, iar, pe de altă parte, deoarece, din punct de vedere spaţial, se referă la terenuri situate pe raza com. Peştera, ori terenul în litigiu este amplasat pe raza localităţii Medgidia.
În ce priveşte ofertele de pe piaţa imobiliară depuse de reclamanţi, instanţa a reţinut că evaluarea proprietăţii imobiliare se bazează pe aplicarea principiului substituţiei, utilizând informaţii derivate din piaţă. Acest principiu este explicitat în Standardul Internaţional de evaluare I.V.S.C. - Concepte fundamentale ale Principiilor de evaluare general acceptate, G.A.V.P., ce statuează, la pct. nr. 9.2. că: „ Acest principiu arată că o persoană prudentă nu va plăti pentru un bun sau un serviciu mai mult decât costul de achiziţie pentru un bun sau serviciu acceptabil ca substitut, în absenţa factorilor timp, risc sau neadecvare. Costul cel mai mic al celei mai bune alternative, pentru un bun substitut sau un bun identic, va tinde să reflecte valoarea de piaţă.” Prin utilizarea acestor principii, a rezultat pentru expertul evaluator al expropriatorului, că preţurile de ofertă pentru terenurile extravilane, identice cu ale reclamanţilor, se situează în jurul valorii de 1,7 euro/mp., corect stabilită, cu respectarea criteriilor legale enunţate.
Instanţa de fond a reţinut că, la efectuarea raportului de expertiză tehnică judiciară, nu au fost indicate sursele preţurilor folosite ca repere de comparaţie, experţii limitându-se la a arăta instanţei alegerea comparabilelor pentru localitatea Peştera, localitate vecină cu Valea Dacilor şi nu prin raportare la piaţa imobiliară în litigiu, considerente pentru care concluziile experţilor au fost înlăturate cu totul, în ce priveşte valoarea terenului.
A apreciat instanţa de fond că opinia evaluatorului expropriatorului este cea care respectă valoarea conform Standardelor internaţionale fiind înlăturată opinia experţilor judiciari.
În ce priveşte solicitarea reclamanţilor de acoperire a pierderilor suferite ca urmare a exproprierii parţiale a terenului proprietatea lor şi a nerealizării profitului derivat din producţia de grâu pe o perioadă de 50 de ani, precum şi suportarea unor cheltuieli suplimentare pentru efectuarea unei rute ocolitoare pe la punctele de traversare a şoselei, instanţa de fond a reţinut că, în speţă, prejudiciul produs reclamanţilor a fost apreciat de evaluator a fi zero, de vreme ce terenul era afectat de o cultură de cereale ce urma să fie strânsă până la începerea lucrărilor de expropriere, iar beneficiul, însuşit de proprietari.
Restul perioadei de 50 de ani, solicitată de reclamanţi s-a considerat fără nici o legătură cu vreun beneficiu actual, previzibil a fi produs şi în viitor şi care ar justifica creşterea indemnizaţiei pe criteriul imposibilităţii continuării activităţii pe suprafaţa de teren rămasă, în condiţii de rentabilitate şi pe raţiuni de pierdere a unor foloase economice. Mai mult decât atât, la stabilirea valorii daunelor cuvenite reclamanţilor, instanţa a arătat că experţii au reţinut că nu este cazul a fi avute în vedere pierderile din recolta neadunată, deoarece o atare recoltă nu exista pe teren, prin urmare nici utilizarea terenului în scopuri agricole nu a fost demonstrată, după cum nu este cazul a fi avute în vedere nici pierderile din subvenţie.
În ce priveşte stabilirea valorii de despăgubire în funcţie de veniturile pe care le-ar aduce această suprafaţă de teren, ca urmare a unei exploatări legumicole şi plante tehnice, pe o perioadă medie de un an, precum şi aplicarea unui procent de 10% reprezentând cheltuieli cu dobândirea unei alte proprietăţi (taxe notariale, publicitate, comisioane, cadastru, impozite etc.) instanţa a arătat că experţii desemnaţi au stabilit că în zonă nu au fost cultivate astfel de legume, dar nici nu sunt şanse a fi cultivate, de vreme ce sistemul de irigaţii este complet distrus, iar refacerea lui implică cheltuieli substanţiale, după cum suportarea, de către reclamanţi, a procentului de 10%, nu este certă sau nici măcar previzibilă.
În ce priveşte stabilirea valorii de despăgubire şi în funcţie de cheltuielile reclamanţilor ce urmează a fi efectuate pentru stabilirea căilor de acces la cele două terenuri secţionate de autostradă, au susţinut experţii că ambele parcele au căi de acces disponibile, în partea de Nord la parcela X, iar la parcela Y prin partea de Sud, astfel încât apărările reclamanţilor în acest sens au fost înlăturate.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii S.N. şi S.U., C.A.E. şi C.L.S. susţinând că soluţia instanţei de fond este nelegală pentru că nu a observat faptul că nu au fost respectate etapele procedurii de expropriere prevăzute de Legea nr. 255/2010, cu consecinţe asupra transferului dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat.
Au arătat reclamanţii că, în lipsa consemnării sumelor cu titlu de despăgubire către proprietarii de drept, H.G. nr. 415/2010 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică „Autostrada Bucureşti-Constanţa, pe tronsonul 6, Cernavodă-Constanţa este afectată de o condiţie suspensivă în ce priveşte efectul translativ al dreptului de proprietate.
Reclamanţii au mai arătat că, în mod surprinzător, în expertiza efectuată de experţii A.N.E.V.A.R. pentru Nota de fundamentare care stă la baza emiterii H.G. nr. 415/2010 s-a stabilit o despăgubire medie de 22 lei/mp, în timp ce în expertizele depuse la dosarul cauzei de către expropriator aceiaşi experţi au subevaluat despăgubirea până la 7,2 lei/mp, ceea ce denotă că diferenţa între cele două valori s-a,,evaporat’’ între autorităţile statului şi expropriator.
Reclamanţii au susţinut că despăgubirea apreciată de Tribunalul Constanţa nu este justă, instanţa de judecată neavând în vedere înscrisurile depuse, respectiv contracte prin care reclamanţii au vândut pe piaţa liberă a tranzacţiilor imobiliare terenuri cu preţuri cuprinse între 6,42 euro/mp şi 15 euro/mp, conform antecontractului de vânzare cumpărare autentificat din 30 decembrie 2010.
Cum, hotărârea judecătorească s-a bazat pe o expertiză judiciară ce nu a respectat dispoziţiile art. 26 al. (2) din Legea nr. 33/1994, s-a solicitat modificarea cuantumului despăgubirilor, astfel cum s-a solicitat prin acţiune.
Apelanţii au invocat şi greşita înlăturare a pretenţiilor motivate de fărâmiţarea excesivă a proprietăţii şi de scăderea valorii reale a terenului rămas. De asemenea, au arătat că pretenţiile solicitate au vizat şi stabilirea despăgubirii în monedă euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii.
Prin întâmpinare, CN A.D.N.R. SA a solicitat respingerea apelului reclamanţilor, arătând că înscrisurile invocate în apel nu sunt relevante, pentru că se referă la imobile cu caracteristici diferite faţă de cel supus exproprierii, instanţa înlăturând motivat şi concluziile raportului de expertiză, cu referire la daunele calculate pentru expropriere.
În apel, reclamanţii au depus la dosar, în susţinerea criticilor vizând valoarea reală a terenului expropriat, două contracte de vânzare cumpărare autentificate din 27 martie 2012 la B.N.P. C.P., încheiate între vânzătorii Z.I. şi Z.E. şi cumpărătoarea SC I.B.C. SRL pentru terenuri extravilane arabile din comuna Peştera, jud. Constanţa.
Prin Decizia civilă nr. 72 din 26 iunie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, apelul reclamanţilor a fost respins pentru următoarele considerente:
Criticile reclamanţilor legate de modalitatea de determinare prealabilă, prin Nota de fundamentare la H.G. nr. 415/2010, a evaluărilor de către experţii A.N.E.V.A.R., legate de neprezentarea dovezilor privind plata de către expropriator a sumei calculate cu titlul de despăgubiri, precum şi interpretările care ar reieşi din norma adoptată ulterior emiterii hotărârii contestate au fost apreciate ca nefondate, câtă vreme ceea ce verifică instanţa este abordarea corectă de către C.N.A.D.N.R., prin Comisia constituită la nivelul localităţii Medgidia, a despăgubirilor cuvenite reclamanţilor pentru suprafaţa expropriată conform Legii nr. 198/2004.
S-a mai reţinut că susţinerile reclamanţilor potrivit cărora exproprierea este nelegală câtă vreme nu există,,despăgubiri prealabile”, conforme normei constituţionale, sunt lipsite de relevanţă, deoarece nu problema neconsemnării la dispoziţia expropriatului a sumelor acordate ca despăgubire a fost pusă în discuţie prin acţiunea formulată la 8 februarie 2011, ci nemulţumirea reclamanţilor, titulari ai dreptului de proprietate, asupra cuantumului acestor despăgubiri oferite prin hotărârea atacată.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că în art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004, act normativ în vigoare la data exproprierii dispuse prin Hotărârea nr. 53 din 08 noiembrie 2010 contestată în prezenta cauză, se arată modalitatea în care se procedează cu sumele stabilite de expropriator ca despăgubiri, pe care proprietarul le contestă ori le refuză.
Prin urmare, s-a reţinut că toate argumentele care fac trimitere la dispoziţii constituţionale sunt nefondate, întrucât ceea ce s-a supus judecăţii nu este faptul că nu li s-a înmânat efectiv reclamanţilor vreo sumă, ci dacă acea sumă conferită constituie sau nu o justă despăgubire.
Cu aceleaşi argumente, instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiate şi susţinerile reclamanţilor care tind să supună exproprierea regimului juridic al actelor bilaterale, translative de drepturi, supuse unei,,condiţii suspensive’’ - aceea a plăţii prealabile a,,preţului’’. Exproprierea fiind un mod legal de pierdere a dreptului de proprietate pentru o cauză de utilitate publică, iar nu un act juridic sinalagmatic, de transmitere a dreptului real în temeiul unei convenţii, instanţa de apel a avut în vedere că plata prealabilă a unei despăgubiri nu este o,,condiţie suspensivă’’ a procedurii, ci un imperativ decurgând inclusiv din textul art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, respectiv acela de a prelua legitim proprietatea unei persoane în schimbul unei ,,juste despăgubiri’’.
S-a mai reţinut că sunt nefondate şi susţinerile cu privire la valoarea terenului în suprafaţă de 4549 mp situat în extravilanul localităţii Medgidia, judeţul Constanţa reprezentând, expropriată în vederea realizării lucrării de utilitate publică „Autostrada Bucureşti-Constanţa, tronsonul 6, Cernavodă Constanţa”.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au criticat în esenţă hotărârea Tribunalului Constanţa sub aspectul cuantumului despăgubirilor reţinute în raportul de evaluare, contestând criteriile de stabilire a valorii de circulaţie a terenului prin raportare la proprietăţile comparabile similare, având cea mai bună utilizare - teren arabil.
Or, aşa cum a arătat şi instanţa de fond, dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 impun calcularea despăgubirilor în funcţie de preţurile cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială. La această cerinţă urmează a fi subsumate probele administrate, inclusiv în apel, norma enunţată impunându-se deopotrivă experţilor, cât şi instanţelor, iar în această teză probatorie nu se pot include actele încheiate ulterior emiterii hotărârii, cum e cazul în speţă al antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat din 30 decembrie 2010 la B.N.P. V., care ar atesta o valoare de peste 6 euro/mp acceptată de promitenţii vânzători, ori contractele de vânzare cumpărare depuse în apel de către reclamanţi încheiate de terţi în anul 2012.
S-a mai reţinut că în mod legal, instanţa de fond nu şi-a însuşit ca element de comparaţie preţul menţionat de reclamanţi în acest antecontract de vânzare-cumpărare şi pentru că reclamanţii nu au făcut dovada transferării proprietăţii asupra terenului ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare, antecontractul de vânzare cumpărare fiind încheiat pro causa, la o lună după emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor din 8 noiembrie 2010 pentru terenul expropriat, iar pe de altă parte preţul menţionat în acest antecontract de vânzare-cumpărare, nu se coroborează cu preţul cu care reclamanţii au achiziţionat, la rândul lor, alte terenuri similare în zonă.
Astfel, instanţa a avut spre analiză la dosar contracte de vânzare-cumpărare încheiate anterior exproprierii, prin care reclamanţii au achiziţionat terenuri agricole în aceeaşi zonă, cu preţuri situate între 0,75 lei - 0,80 lei (ex.: contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 martie 2010 de B.N. V. - Medgidia şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 martie 2010 de B.N. V. - Medgidia, contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 24 iulie 2009 de B.N. V. - Medgidia, contractul de vânzare-cumpărare autentificat iulie 2009 de B.N. V. - Medgidia, filele 75, 134, 137, 140, 143,146, 149 dosar fond).
S-a reţinut că elementele care au determinat formarea preţului imobilului expropriat, au fost evidenţiate în raportul de evaluare întocmit de expropriator şi faţă de criteriul determinant stabilit prin art. 26 din Legea nr. 33/1994, astfel că în mod corect s-a concluzionat că valoarea acestei pacelei este de 32.000 lei, respectiv 1,7euro/mp. Această valoare este comparabilă cu preţul de achiziţie practicat pe metru pătrat pentru terenuri similare, inclusiv de către reclamanţi.
Sintagma,,preţurile la care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel din unitatea administrativ-teritorială” exclude de asemenea trimiterea la contracte de colaborare, de închiriere de terenuri pentru parcuri eoliene, ori pentru despăgubiri convenite pentru trasarea utilităţilor necesare autostrăzii, câtă vreme terenul expropriat în cauză nu avea altă destinaţie decât cea agricolă.
Instanţa de apel a constatat că nu puteau fi luate în calculul pretinsei despăgubiri datele indicate de reclamanţi cu privire la preţurile menţionate în antecontractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar, cu care s-ar cumpăra şi respectiv, vinde terenuri în zonă, caracterul speculativ menţionat neputând fi considerat un element obiectiv, în sensul legii (unele acte fiind încheiate de reclamanţii înşişi, ulterior emiterii hotărârii contestate).
Relevante pentru instanţa de apel în privinţa verificării concordanţei dintre despăgubirile acordate reclamanţilor pentru terenul expropriat cu dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi, în acord cu Decizia nr. 5881/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în această materie, a reţinut că sunt şi contractele de vânzare cumpărare încheiate de terţi pentru terenuri cu caracteristici similare celui expropriat, respectiv contractul de vânzare cumpărare autentificat din 30 martie 2010 la B.N.P. M.M.A. şi contractul de vânzare cumpărare autentificat din 06 mai 2010 la B.N.P. V. care relevă preţuri cuprinse între 1,6lei/mp lei şi 2,4 lei/mp, mult mai mici faţă de cel oferit reclamanţilor, de 7,5 lei/mp.
Nefondate au fost apreciate şi criticile legate de neacordarea unor despăgubiri generate de scăderea valorică a terenului rămas ca urmare a exproprierii ori din crearea unei parcelări excesive (pierderea de valoare prin fărâmiţare). S-a reţinut că legea indică în mod clar în ce constau despăgubirile cuvenite expropriatorului în virtutea celei de-a doua componentă la care se referă art. 26 din Legea nr. 33/1994, a prejudiciului cauzat, acesta neputând fi invocat din perspectiva pretinselor pierderi viitoare, ce îmbracă un caracter speculativ şi incert în măsura în care pot fi implicate în calcul mai multe variabile. Or, reţine instanţa de apel, expertiza nu a relevat crearea de parcele nefuncţionale, definite de lege ca fiind suprafeţele mai mici de 500 mp care nu ar permite executarea de lucrări agricole. Terenul rămas în proprietatea reclamanţilor este de 3.497 mp şi respectiv de 16.954 mp.
Nefondată a fost apreciată şi critica reclamanţilor potrivit căreia această despăgubire trebuia să fie stabilită în moneda euro. Despăgubirile nu puteau fi calculate altfel decât în moneda naţională, plăţile în România între rezidenţi fiind supuse Regulamentului B.N.R. nr. 6/2012 privind modificarea şi completarea Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii S.N., S.U., C.E. şi C.S., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă admitere acţiunii astfel cum a fost formulată.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel, reclamanţii susţin incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., apreciind că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii prin neaplicarea corectă a legii şi a principiilor de drept, schimbând natura ori înţelesul lămurit al acestuia.
În acest sens se arată că principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, este una dintre cele mai eficiente bariere în calea abuzului de putere, care, în materia exproprierii, ar produce consecinţe extrem de grave, fiind în pericol pentru dreptul de proprietate privată, drept fundamental al omului.
Se susţine că exproprierea este posibilă nu numai prin convergenţa dintre acţiunile celor trei puteri ale statului: puterea legislativă care emite reglementarea generală a exproprierii şi stabileşte cauza de utilitate publică; puterea executivă, care declanşează procedura exproprierii şi îndeplineşte, în condiţiile art. 4 din Legea nr. 255/2010, etapele procedurii de expropriere şi, eventual puterea judecătorească, chemată să aprecieze dacă sunt îndeplinite toate cerinţele legale privind stabilirea justei despăgubiri - art. 22 din Legea nr. 255/2010.
Se învederează că instanţa de apel nu a avut în vedere că principiile exproprierii trebuiau raportate la caracterul complex al acesteia, de a fi o operaţiune juridică în conţinutul căreia intră mai multe acte juridice şi fapte juridice în sens restrâns, de drept public şi de drept privat, de drept substanţial şi, eventual, de drept procesual.
Aceasta, susţin reclamanţii, înseamnă că exproprierea nu se poate reduce la doar unul dintre actele juridice componente, cum ar fi unul dintre actele administrative sau la hotărârea judecătorească prin care se stabileşte despăgubirea, însă nu trebuie ignorate efectele juridice de drept privat, cum ar fi stingerea dreptului de proprietate privată şi naşterea dreptului de creanţă având ca obiect despăgubirea şi nici actul juridic al plăţii despăgubirii, ca act juridic de drept civil.
De aceea, susţin reclamanţii, în perspectiva definiţiei exproprierii, aceasta face parte din categoria izvoarelor complexe de raporturi juridice concrete. Aceasta pentru că exproprierea este o operaţiune juridică în structura căreia intră acte juridice şi fapte juridice în sens restrâns (fapte materiale) de drept public şi de drept privat, operaţiune care are ca efecte principale trecerea forţată a unui bun imobil din proprietate privată în proprietate publică, în vederea executării unor lucrări de utilitate publică, precum şi plata unei despăgubiri. Rezultă că efectele juridice ale exproprierii se produc nu numai ca urmare a voinţei expropriatorului, ci ca urmare a acţiunii conjugate a tuturor actelor şi faptelor juridice integrate în structura exproprierii, astfel că trebuie acceptat că finalizarea exproprierii însemnă epuizarea consecinţelor tuturor actelor juridice care intră în structura acestei operaţiuni juridice.
În raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii susţin că decizia a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Astfel, se arată că instanţa de apel s-a raportat la dispoziţiile legale în materie, privind temeinicia şi legalitatea Hotărârii de expropriere,în raport de dispoziţiile Legii nr. 198/2004 şi ale Legii nr. 33/1994 şi, nu în raport de Legea nr. 255/2010, care prin art. 35 a abrogat Legea nr. 198/2004.
S-a mai reţinut că hotărârea nr. 53/08 noiembrie 2010 le-a fost comunicată la 20 ianuarie 2011, iar cererea de chemare în judecată a fost depusă la Tribunalul Constanţa la 08 februarie 2011, dată la care Legea nr. 255/2010 a abrogat Legea nr. 198/2004 începând cu data de 22 decembrie 2010, data intrării în vigoare, situaţie în care susţin reclamanţii, sunt aplicabile dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 255/2010, dar instanţa de apel cât şi cea de fond, s-a raportat în mod greşit la dispoziţiile Legii nr. 198/2004.
Reclamanţii au arătat că în mod greşit, în cauza dedusă judecăţii, au fost înlăturate concluziile expertizei tehnice judiciare, efectuată în cauză.
Se mai învederează că instanţa de apel şi-a însuşit întocmai considerentele hotărârii instanţei de fond, fără a analiza în virtutea caracterului devolutiv al apelului, toate aspectele procedurale şi de fond ale speţei supuse judecaţii.
În acest sens se arată că înscrisurile depuse de reclamanţi nu au avut nici o relevanţă juridică din punctul de vedere al instanţei de apel, ignorând dispoziţiile H.G. nr. 415/2010 şi Nota de Fundamentare a acestei hotărâri, din care rezultă că preţul plătit de Statul Român pentru despăgubiri este de 22 lei/mp în anul 2010.
Se mai susţine că instanţa de fond a omis să calculeze diferenţele care au fost plătite de Statul Român către expropriator (C.N.A.D.N.R.) prin H.G nr. 415/2010 pentru despăgubiri pe tronsonul 6 al Autostrăzii Bucureşti-Constanţa şi suma acordată ca despăgubire prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 30 din 12 octombrie 2010 şi să se constate că diferenţa dintre suma plătită de 22 lei/mp prin H.G nr. 415/2010 a fost diminuată la suma de 7 lei/mp prin Hotărârea nr. 30 din 12 octombrie 2010, sumă ce a fost „delapidată” cu concursul instituţiilor Statului.
O altă critică adusă hotărârii instanţei de apel vizează încălcarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ.
De asemenea reclamanţii învederează că instanţa de apel cât şi instanţa de fond au încălcat grav dispoziţiile art. 26 şi art. 27 din Legea nr. 33/1994, analizând numai înscrisurile depuse de pârâtă, fără a lua în considerare şi a analiza înscrisurile depuse de reclamanţi şi nu au avut în vedere raportul de expertiză efectuat de comisia de experţi, probă încuviinţată de instanţa de fond precum şi răspunsul formulat de experţi prin care aceştia fixează cuantumul despăgubirii la valoarea de 50.000 lei pentru suprafaţa expropriată de 4.549 mp, acordând o atenţie mai mare evaluării depusă de pârâtă la instanţa de fond, înscris cu caracter extrajudiciar.
Reclamanţii mai susţin că au fost încălcate şi dispoziţiile Constituţiei României, dar şi de acte internaţionale precum Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sau Protocolul I al C.E.D.O.
Astfel, arată reclamanţii, C.E.D.O. în cauza Brumărescu c. României (parag. 78 şi 79), a statuat că o lipsire de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează, în special, că ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică, a avut un temei legal şi că răspunde exigentei de proporţionalitate. C.E.D.O. a reamintit că trebuie menţinut un echilibru just intre cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, grija de a asigura un astfel de echilibru fiind inerentă mecanismului convenţiei.
Reclamanţii mai susţin că atât instanţa de apel cât şi instanţa de fond nu au înţeles caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate şi faptul că acest teren le aducea venituri anuale prin cultivarea lui, precum şi faptul că potrivit normelor europene în agricultură, proprietarilor care nu cultivă suprafeţele de teren în regim propriu, sau prin arendare, li se aplică sancţiunile prevăzute legislaţia agricolă, sancţiunile fiind de regulă pecuniare.
Se mai susţine că instanţa de apel cât şi instanţa de fond au omis să se pronunţe asupra condiţiei suspensive, prevăzută de art. 2 din Hotărârea nr. 53 din 08 noiembrie 2010 prin care se dispune faptul că în termen de 90 de zile de la emiterea acestei Hotărâri, să se vireze suma de 32.200,00 lei în contul şi la dispoziţia reclamanţilor, cu titlu de despăgubiri.
Cu privire la etapele procedurii de expropriere, arată reclamanţii, Legea nr. 255/2010 prevede ca etapa consemnării sumei individuale reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere este anterioară etapei în care se realizează transferul dreptului de proprietate, iar potrivit art. 7 şi art. 9 alin. (4) din Lege, „transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului, operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii”.
Astfel, se arată că din analiza normelor legale care reglementează procedura de expropriere, reiese că efectul translativ de drept real al hotărârii de expropriere, este afectat de o condiţie suspensivă, aceea ca expropriatorul să fi consemnat la dispoziţia expropriatului, sumele aferente despăgubirii.
Or, susţin reclamanţii, atâta timp cât expropriatorul nu a consemnat sumele de bani cu titlu de despăgubire rezultă că această condiţie suspensivă nu s-a îndeplinit, iar efectul care se produce este următorul: părţile se găsesc în situaţia în care ar fi fost dacă n-ar fi încheiat actul, adică actul nu se naşte, cu caracter definitiv, de aici consecinţe: prestaţiile executate trebuie restituite; eventualele garanţii constituite se desfiinţează.
În concluzie, susţin reclamanţii, neîndeplinirea condiţiei suspensive afectează însăşi existenţa actului civil al exproprierii şi anume desfiinţarea lui, „pendente conditione”. Această condiţie suspensivă are ca efect faptul că actul juridic nu-şi produce efectele juridice şi implicit nici actele translative de preluare forţată a terenurilor prin expropriere nu-şi produc efectele (art. 1018 din vechiul C. civ. - art. 1407 noul C. civ.). Instanţa de apel a omis să analizeze condiţia suspensivă existentă în Hotărârea nr. 53 din 08 noiembrie 2010 prin care toate actele de procedură în materie de expropriere sunt nule de drept prin neexecutarea obligaţiei, începând de la Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 53 din 08 noiembrie 2010 şi până la folosinţa tronsonului 6 de la Autostrada Bucureşti Constanţa cu consecinţa repunerii în situaţia anterioară.
Reclamanţii mai arată că, se impunea acordarea dobânzilor bancare practicate de C.E.C. Bank de la data scadentă a plăţii, până la plata efectivă a despăgubiriilor.
Reclamanţii mai susţin că din analiza deciziei recurate, rezultă fără putinţă de tăgadă, faptul că instanţa de apel a aplicat legea în favoarea pârâtului Statul Român, fiind astfel încălcate şi dispoziţiile art. 2, art. 7 şi art. 10 din Legea nr. 304/2004.
În raport de cele expuse, reclamanţii solicită în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) teza a III-a C. proc. civ., casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării probatoriilor în ce priveşte stabilirea cuantumului corect al despăgubirii şi modalităţile de plată a acestora.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Obiectul dedus judecăţii vizează stabili rea despăgubirilor pentru terenul proprietatea reclamanţilor situat în Medgidia, cu suprafaţa totală la 4.549,00 mp, categoria de folosinţă arabil extravilan ce a fost expropriat precum şi acordarea de daune echitabile, pentru prejudiciul suferit ca urmare a exproprierii.
Or, faţă de limitele investirii instanţei, este de reţinut că în mod corect şi legal s-a reţinut de către instanţele anterioare că nu a format obiect al acţiunii nici calcularea diferenţelor care au fost plătite de Statul Român către expropriator (C.N.A.D.N.R.) prin H.G nr. 415/2010 pentru despăgubiri pe tronsonul 6 al Autostrăzii Bucureşti-Constanţa şi respectiv suma acordată ca despăgubire prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 30/12 octombrie 2010, nici constatarea faptului că suma plătită de 22 lei/mp prin H.G nr. 415/2010 a fost diminuată la suma de 7 lei/mp prin Hotărârea nr. 30 din 12 octombrie 2010, nici problema neconsemnării sumelor acordate ca despăgubire şi nici condiţia suspensivă existentă în Hotărârea nr. 53 din 08 noiembrie 2010.
Faţă de limitele investirii, este de reţinut că sunt nu numai nefondate dar şi fără suport probator criticile pe aspectele sus arătate ce exced obiectului dedus judecăţii.
Nefondată este şi critica ce vizează neexaminarea tuturor aspectelor de fond şi procedurale ale speţei deduse judecăţii în virtutea caracterului devolutiv al apelului.U nul dintre principiile care limitează regula caracterul devolutiv al apelului este” tantum devolutum quantum appelatum”, conform căruia instanţa de apel, ca instanţă de reformare, are obligaţia să analizeze cauza doar prin raportare la motivele invocate în cererea de apel, neputându-se pronunţa asupra altor motive de reformare neindicate în conţinutul motivelor de apel.Or, din această perspectivă, este de reţinut că în respectarea principiului sus evocat, instanţa de apel a examinat cauza atât prin prisma obiectului dedus judecăţii cât şi al motivelor de apel.
În ce priveşte susţinerea reclamanţilor că în cauză este aplicabilă Legea nr. 255/2010 şi nu dispoziţiile Legii nr. 198/2004, este de reţinut că la 3 mai 2010 a fost publicată în M. Of. al României 2010 H.G. nr. 415 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică „ Autostrada Bucureşti - C tronsonul 6 Cernavodă-Constanţa.
Reclamanţii au fost convocaţi la 23 octombrie 2010 de Comisia de verificare a dreptului de proprietate sau al unui alt drept real de la nivelul localităţii Medgidia, iar hotărârea de stabilire a despăgubirilor a fost emisă la 8 noiembrie 2011.
Or, faţă de această situaţie, rezultă fără posibilitate de echivoc că hotărârea contestată a fost emisă sub imperiul Legii nr. 198/2004.
Ca atare, în condiţiile în care în cauză, decizia de expropriere a fost emisă la 8 noiembrie 2011, este incidentă în cauză doar procedura prevăzută de legea în vigoare la momentul emiterii ei, respectiv Legea nr. 198/2004 şi nu Legea nr. 255/2010.
Legea nr. 198/2004 prevede în art. 1 alin. (1) că : „ Prezenta lege stabileşte cadrul juridic pentru luarea unor măsuri de pregătire prealabilă a executării lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local prevăzute la art. 5 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.”). Procedura de urmat fiind reglementată prin dispoziţiile art. 3 şi următoarele din acelaşi act normativ. Astfel, prin hotărârea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 198/2004, Comisia dispunea atât asupra transferului dreptului de proprietate, cât şi asupra cuantumului despăgubirii. Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, expropriatorul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condiţiile art. 5 alin. (4) - (8) şi ale art. 6 alin. (2) se putea adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, acţiunea urmând a fi soluţionată în conformitate cu dispoziţiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994.
Nefondate sunt şi criticile reclamanţilor legate de faptul că principiile exproprierii trebuiau raportate la caracterul complex al acesteia, de a fi o operaţiune juridică în conţinutul căreia intră mai multe acte juridice şi fapte juridice în sens restrâns, de drept public şi de drept privat, de drept substanţial şi, eventual, de drept procesual, în condiţiile în care aceste aspecte au fost analizate de instanţa de apel reţinându-se că exproprierea nu este un act juridic sinalagmatic de transmitere a dreptului real în temeiul unei convenţii şi pe cale de consecinţă plata prealabilă a unei despăgubiri nu este o „condiţie suspensivă” a procedurii de expropriere.
Reglementarea cadru în materia exproprierii o constituie Legea nr. 33/1994. Din coroborarea art. 1, art. 2, art. 12 şi art. 28 din Legea nr. 33/1994, rezultă că exproprierea este un mod de transfer al dreptului de proprietate asupra imobilelor aflate în proprietatea persoanelor fizice, juridice, precum şi a unităţilor administrativ-teritoriale în proprietatea publică a statului, judeţului, municipiului, oraşelor şi comunei, după caz, în condiţiile existenţei unei cauze de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Astfel, e xproprierea, pentru cauză utilitate publică apare ca limitare extremă a dreptului de proprietate privată, fiind un act de autoritate publică, prin care se realizează dobândirea forţată a proprietăţilor private, necesare executării lucrărilor de utilitate publică, în schimbul unei despăgubiri.
Fiind un act de putere publică, este de reţinut că sub aspectul naturii juridice, exproprierea pentru cauză de utilitate publică, apare ca o instituţie de drept public, prin care se realizează o transformare calitativă a proprietăţii, din proprietate privată în proprietate publică, în temeiul funcţiei sociale a dreptului de proprietate.
Fiind o instituţie de drept public, este de reţinut că obiectul de reglementare al dreptului public vizează atât autorităţile administraţiei publice de natură statală sau autonomă local (ca entităţi de drept public şi nu privat) cât şi relaţia dintre stat şi cetăţean, inclusiv relaţia dintre stat şi unităţile administrativ-teritoriale, ca proprietare de bunuri. Mai mult decât atât, raporturile de drept public sunt caracterizate prin aceea că, întotdeauna unul dintre subiectele sale, este statul sau o autoritate publică, iar părţile nu se află în poziţii de egalitate juridică. Forma de activitate specifică dreptului public este aceea a actului unilateral, în principiu obligatoriu. În procedura de expropriere sunt angrenate în mod preponderent autorităţi administrative, ceea ce dă instituţiei exproprierii natura juridică specifică dreptului public, dar având în vedere faptul că cei interesaţi pot conveni atât asupra modalităţii de transfer a dreptului de proprietate cât şi asupra cuantumului despăgubirilor, se poate aprecia că exproprierea apare şi ca o convenţie a părţilor, transferată din dreptul administrativ în dreptul civil. Dar această convenţie nu operează pe deplin, pentru că exproprierea este premisa, iar acordul părţilor dat cu îndeplinirea cerinţelor de fond şi de formă specifice actelor juridice civile, are menirea doar de a simplifica procedurile supuse unor acte de autoritate administrativă şi judecătorească.
E xproprierea ca ansamblu de acte şi operaţiuni administrative şi jurisdicţionale, are ca efect naşterea unor raporturi obligaţionale între expropriator şi persoanele îndreptăţite la despăgubiri, ce derivă din actul de autoritate publică în care expropriatorul îşi păstrează aceeaşi calitate de entitate de drept public.
Din perspectiva celor expuse este de reţinut că instanţa de apel a făcut o interpretare corectă a instituţiei exproprierii ce nu este şi nici nu poate fi guvernată de principiile ce guvernează regimul juridic al actelor bilaterale, translative de drepturi, supuse unei,,condiţii suspensive’’ - aceea a plăţii prealabile a,,preţului’’.
Într-adevăr, plata prealabilă a unei despăgubiri nu este o,,condiţie suspensivă’’ a procedurii exproprierii, ci un imperativ decurgând inclusiv din dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în condiţiile în care preluarea legitimă a proprietăţii unei persoane trebuie efectuată în schimbul unei,,juste despăgubiri’’.
De altfel, f inalitatea procedurii de expropriere este aceea de a stabili o dreaptă şi justă despăgubire, în condiţiile în care exproprierea reprezintă o ingerinţă permisă nu numai de art. 44 din Constituţie, dar şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în măsura în care este fundamentată pe o cauză de utilitate publică.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor în cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, ce vizează valoarea de piaţă a imobilului expropriat se impun a fi reţinute următoarele aspecte:
Valoarea de piaţă a imobilului expropriat trebuie determinată în raport de toate caracteristicile bunului, prin raportare atât la amplasamentul acestuia, la destinaţia lui, cât şi prin raportare la poziţionarea acestuia faţă de alte localităţi şi de căile de acces.
Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane”, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unităţile administrativ-teritoriale, la data întocmirii raportului de expertiză”.
Astfel, textul legal sus evocat indică un criteriu legal obiectiv de determinare a despăgubirilor, încât, la calcularea acestora trebuie să se ţină seama de preţurile cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele cu caracteristici similare amplasate în aceeaşi unitate administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.
Din această perspectivă este de reţinut că instanţa de apel a examinat cauza prin prisma dispoziţiilor art. 26-27 din Legea nr. 33/1994.
Aşa cum s-a cristalizat în practica judiciară sintagma „preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele” are în vedere preţul de piaţă, respectiv cel de tranzacţionare, stipulat în acte de înstrăinare încheiate la o dată apropiată celei la care se efectuează expertiza de evaluare.
„Preţul de piaţă” este considerat preţul cel mai probabil, la o anumită dată, la care ar trebui să se vândă dreptul de proprietate asupra unui bun după ce acesta a fost expus, într-o măsură rezonabilă, pe o piaţă concurenţială, atunci când sunt întrunite toate condiţiile unei vânzări oneste şi, în care cumpărătorul şi vânzătorul acţionează prudent, în cunoştiinţă de cauză, în interesul propriu, presupunând că niciunul dintre aceştia nu este supus unor constrângeri exagerate.
Stabilirea preţului de piaţă presupune astfel administrarea unor probatorii pertinente.
Din această perspectivă, este de reţinut că instanţa de apel în mod corect şi legal a reţinut că în ce priveşte verificarea concordanţei dintre despăgubirile acordate reclamanţilor pentru terenul expropriat, cu dispoziţiile art. 26 şi respectiv art. 27 din Legea nr. 33/1994, au relevanţă contractele de vânzare cumpărare autentificate din 30 martie 2010 la B.N.P. M.M.A. şi respectiv din 06 mai 2010 la B.N.P. V., ce vizează tranzacţii privind terenuri cu caracteristici similare celui din litigiu, amplasate în aceeaşi unitate administrativ-teritorială, contracte ce evidenţiază preţuri cuprinse între 1,6lei/mp lei şi 2,4 lei/mp, mult mai mici faţă de cel oferit reclamanţilor, de 7,5 lei/mp (filele 99-106 dosarul instanţei de fond).
Cum, în raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză, nu au fost indicate sursele preţurilor folosite ca repere de comparaţie, experţii limitându-se la a arăta instanţei alegerea comparabilelor pentru localitatea Peştera, localitate vecină cu Valea Dacilor şi, nu prin raportare la piaţa imobiliară în ce priveşte terenul în litigiu, în mod legal instanţele au înlăturat concluziile experţilor în ce priveşte valoarea terenului.
Din perspectiva celor expuse sunt nefondate şi criticile legate de neexaminarea înscrisurilor depuse de reclamanţi, în condiţiile în care instanţa de apel prin prisma dispoziţiilor art. 26 şi 27 din Legea nr. 33/1994 a examinat atât actele depuse de reclamanţi respectiv antecontractul de vânzare cumpărare autentificat din 30 decembrie 2010, cât şi contractele de vânzare cumpărare încheiate în 2012, arătând motivele de fapt şi de drept pentru care aceste înscrisuri au fost înlăturate.
Din perspectiva celor expuse, criticile reclamanţilor legate de incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate.
Nefondate sunt şi criticile legate de încălcarea art. 129 C. proc. civ.
Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. Aceste prevederi legale au un caracter imperativ şi obligă instanţa a se pronunţa doar cu privire la acel obiect al cererii stabilit de reclamant ori, după caz de către pârât printr-o eventuală cerere reconvenţională, fiind deci datori a se pronunţa prin hotărâre doar cu privire la ceea ce s-a cerut, neacordând nici mai mult nici mai puţin şi nici altceva decât părţile au pretins.
Or, raportând cele expuse la cauza de faţă este de reţinut că dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. nu au fost încălcate, în condiţiile în care instanţele au analizat cauza prin prisma obiectului dedus judecăţii raportat la dispoziţiile legale ce guvernează instituţia exproprierii.
Nefondate sunt şi susţinerile reclamanţilor în ce priveşte omisiunea instanţelor legată de calcularea diferenţelor care au fost plătite de Statul Român către expropriator (C.N.A.D.N.R.) prin H.G nr. 415/2010 pentru despăgubiri pe tronsonul 6 al Autostrăzii Bucureşti-Constanţa şi suma acordată ca despăgubire prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 30 din 12 octombrie 2010 şi respectiv constatarea faptului că suma plătită de 22 lei/mp prin H.G nr. 415/2010 a fost diminuată la suma de 7 lei/mp prin Hotărârea nr. 30 din 12 octombrie 2010, sumă ce a fost „delapidată” cu concursul instituţiilor Statului, în condiţiile în care aceste aspecte nu au constituit obiect al acţiunii reclamanţilor, acţiune ce vizează doar stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru terenul expropriat.
Faţă de obiectul dedus judecăţii este de reţinut că nu problema neconsemnării sumelor acordate ca despăgubire face obiectul acţiunii, ci stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru terenul expropriat, motiv pentru care sunt nefondate şi criticile legate de neconsemnarea sumelor la dispoziţia reclamanţilor.
Nefondate sunt şi criticile legate de incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 4 şi 8 C. proc. civ. pentru următoarele aspecte:
Dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. vizează ipoteza în care instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti. Acest motiv de recurs semnifică ”un exces de putere” ce constă în încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat şi imixtiunea lor în atribuţiile puterii legislative.
Or, în condiţiile în care instanţa de apel a examinat cauza în limitele investirii şi în respectarea principiului „ tantum devolutum quantum appelatum” , dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.
În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., sunt de reţinut următoarele: Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci,,când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”.Acest motiv nu a fost argumentat de recurenţi potrivit cerinţelor textului redat mai sus, nefiind indicat actul pretins denaturat şi, în concret, în ce constă denaturarea lui. Cenzura instanţei de recurs, în cazul în care se invocă acest motiv nu poate interveni decât atunci când se demonstrează că s-a denaturat adevăratul înţeles al termenilor cuprinşi în act, astfel încât s-a ajuns la o calificare greşită din punct de vedere legal al actului dedus judecăţii.
Având în vedere că recursul este o cale extraordinară de atac fără caracter devolutiv, Înalta Curte nu se poate substitui părţii care a invocat acest motiv pentru a desprinde din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul recursului eventualele critici care ar putea să facă posibilă această încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.Distinct de aceste argumente, trebuie observat că art. 304 pct. 8 C. proc. civ., are în vedere acele situaţii în care concluzia instanţei de fond sau de apel pe care o deduce din interpretarea actului este contrazisă prin sensul clar şi vădit neîndoielnic al termenilor şi conţinutului actului interpretat, situaţie care nu se regăseşte în speţă, instanţa pronunţându-se asupra obiectului dedus judecăţii în raport de temeiurile de drept incidente în cauză. În ce priveşte susţinerile reclamanţilor de acordare a dobânzilor bancare practicate de C.E.C. Bank de la data scadentă a plăţii, până la plata efectivă a despăgubirilor, sunt de reţinut următoarele aspecte: Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel. Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel. Numai în această modalitate se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa investită cu calea extraordinară de atac.Această regulă potrivit căreia recursul nu poate fi exercitat, „omisso medio”, se aplică nu numai în situaţia în care partea nemulţumită de soluţie adoptată în prima instanţă nu a declarat apel, ci şi în situaţia în care decizia a fost recurată, dar în faza apelului nu a fost invocate criticile de nelegalitate, ele fiind invocate direct în recurs.Cum criticile legate de neacordarea dobânzilor bancare practicate de C.E.C. Bank de la data scadentă a plăţii, până la plata efectivă a despăgubirilor, nu a constituit motiv de apel, acest aspect este exercitat”omisso medio”.
Din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează a se respinge ca nefondat recursul de reclamanţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.N., S.U., C.E. şi C.S. împotriva Deciziei nr. 72/C din 26 iunie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 225/2015. Civil. Acţiune în revendicare.... | ICCJ. Decizia nr. 271/2015. Civil. Asigurări sociale. Recurs → |
|---|
