ICCJ. Decizia nr. 276/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 276/2015
Dosar nr. 9390/236/2011
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2015
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Giurgiu la data de 06 iulie 2011, sub nr. unic 9390, Primăria G. prin Primar a chemat în judecata pe pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Giurgiu solicitând instanţei obligarea acesteia la a-i lăsa în deplină şi absolută proprietate suprafaţa de 60 ha teren plantat cu salcâm şi sălcii, situată astfel: 10 ha în satul G. şi 50 ha în satul I., cu cheltuieli de judecată.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că prin H.G. nr. 968/2002 s-a stabilit că cele două suprafeţe de teren trec în proprietatea publică a comunei G., fiind menţionate în M. Of. nr. 679 bis din 13 septembrie 2002, în anexa 22 la H.G. nr. 968/2002, poziţiile 30 şi 31. Deşi la 16 aprilie 2009 a notificat pârâta şi i-a cerut să lase libere cele două plantaţii de sălcii şi salcâm, aceasta a refuzat.
Între reclamantă şi pârâtă s-a purtat un litigiu privind anularea H.G. nr. 968/2002, proces prin care pârâtei i-a fost respinsă acţiunea.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 480 C. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 1598 din 05 martie 2012 pronunţată de Judecătoria Giurgiu s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în raport de valoarea litigiului, în favoarea Tribunalului Giurgiu, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 25 aprilie 2012.
Prin întâmpinarea formulată, intimata a arătat că fondul forestier reglementat de art. 1 C. silvic este proprietatea statului, regia fiind doar cea care administrează această proprietate. Întrucât titularul dreptului este Statul Român prin Ministerul Finanţelor, s-a solicitat introducerea în cauză a acestuia.
Prin încheierea din 27 septembrie 2012, instanţa a respins cererea de introducere în cauză, având în vedere Sentinţa civilă nr. 1082 din 23 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin decizia 724 din 26 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care constată că suprafaţa de pădure aparţine domeniului public al Comunei G.
Cu toate acestea, prin încheierea din 07 februarie 2013 s-a dispus introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.
Prin Sentinţa civilă nr. 52 din 25 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Giurgiu, s-a admis cererea formulată de reclamant Comuna G. prin Primar, au fost obligaţi pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - prin Direcţia Silvică Giurgiu, să lase în proprietatea publică şi folosinţa comunei G. terenurile împădurite cu salcâmi de pe raza localităţii, situate în tarla 91, parcela 577, având o suprafaţă măsurată de 98228 mp şi tarla 19, parcelele 56, 57, 58, 59, 61, 621, 626, cu o suprafaţă măsurată de 471.718 mp.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere că prin sentinţa civilă 1082 din 23 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 724 din 26 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reclamanta dovedeşte apartenenţa suprafeţei de teren împădurită la domeniul public al Comunei G., rezultând din înscrisurile aflate la dosar că împădurirea suprafeţei disputate s-a făcut de către reclamantă cu puieţi puşi la dispoziţie de Romsilva.
Întrucât pădurea în dispută ţine de domeniul public local al Comunei G. şi văzând conţinutul art. 480 C. civ., s-a apreciat că nu se opune nici un impediment legal eficient admiterii acţiune dedusă judecăţii.
Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia civilă nr. 321A din 18 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu consecinţa schimbării hotărârii de primă instanţă în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, arătându-se - cu referire la problema timbrajului - că, întrucât cererea de chemare în judecată are un obiect evaluabil în bani, se impunea a fi timbrată la valoare conform art. 2 lit. g) din Legea nr. 146/1997, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 146/1997, potrivit cu care sunt scutite de taxa de timbru, cererile şi acţiunile (...) formulate de alte instituţii publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora când au ca obiect venituri publice. Prezenta acţiune este una în revendicare, iar nu una în pretenţii şi nu are ca obiect venituri publice, textul legal menţionat nefăcând referire la bunuri publice, ci la venituri publice, astfel că nu se justifică scutirea de la plata taxei de timbru raportat la obiectul acţiunii.
Neachitarea taxe de timbru nu atrage însă sancţiunea anulării cererii de chemare în judecată, prin raportare la prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, ci sunt incidente dispoziţiile alin. (5) din acelaşi textul legal, potrivit cu care "în situaţia în care, instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare, constată că în fazele procesuale anterioare, taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul egal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu".
Pentru aceste considerente legale, s-a stabilit că reclamanta urmează a fi dată în debit cu suma de 16.123 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru datorată în primă instanţă, dispozitivul deciziei de apel constituind titlu executoriu.
Pe fondul litigiului, s-a apreciat că acţiunea în revendicare a fost soluţionată greşit prin admiterea sa, fără observarea dezlegărilor obligatorii, ce se impuneau prezentei judecăţi cu puterea lucrului judecat sub aspect pozitiv, regăsite în Sentinţa civilă nr. 1082 din 23 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 724 din 26 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a respins, ca nefondată, acţiunea Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva, prin Direcţia Silvică Giurgiu, formulată în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi intervenienţii Comuna G. jud. Giurgiu, Municipiul Giurgiu, jud. Giurgiu, Consiliul Judeţean Giurgiu şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, având ca obiect anularea parţială a H.G. nr. 968/2002 (hotărâre invocată de reclamantă în susţinerea acţiunii sale) prin care s-a aprobat inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunei G. (terenul în litigiu fiind menţionat în anexa 22, la poziţiile 30 şi 31).
S-a observat că în argumentarea soluţiei adoptate în acel dosar, instanţa de fond a apreciat că "acţiunea este nefondată, întrucât statul, în calitate de titular al dreptului de proprietate, a decis cu respectarea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 213/1998, defalcarea unor bunuri din domeniul public de interes naţional şi trecerea lor în domeniul public al unităţilor administrativ teritoriale (...)
Nu se poate reţine că Hotărârea de Guvern a cărei anulare parţială se solicită este un act administrativ vătămător în sensul Legii nr. 29/1990, (...) şi produce o vătămare a dreptului de administrare pe care reclamanta îl are asupra bunurilor în litigiu, întrucât, după intrarea în vigoare a hotărârii de guvern, va putea să exercite în continuare prerogativele izvorâte din acest drept, în condiţiile prevăzute de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva (...).
Aceasta înseamnă că exercitarea dreptului de administrare de către reclamantă asupra bunurilor în cauză, nu a fost afectată de măsura trecerii lor în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale, reclamanta având posibilitatea exercitării în continuare a acestui drept".
Prin Decizia civilă nr. 724 din 26 februarie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios Administrativ şi Fiscal, prin care hotărârea de primă instanţă a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat, s-a reţinut că "emiterea hotărârii de guvern atacate s-a efectuat în temeiul art. 107 din Constituţie (...) şi ale art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 (...) Prin emiterea acestei hotărâri nu a fost reglementat un alt regim al bunurilor, diferit de cel avut anterior, ci s-a realizat o operaţiune de determinare a bunurilor ce aparţin domeniului public sau de interes local."
"Hotărârea de guvern atacată nu are efect constitutiv de proprietate în favoarea unităţilor administrativ teritoriale. Efectul juridic al actului emis de autoritatea centrală este doar o atestare a regimului juridic al proprietăţii publice, diferenţiat de regimul juridic al proprietăţii private, ce aparţine tot unităţii administrativ-teritoriale (...).
În speţă, întrucât recurenta reclamantă invocă un drept de administrare asupra bunurilor în litigiu, prin atestarea acestora în domeniul public al celor două unităţi administrative teritoriale, exercitarea acestuia de către reclamantă, nu a fost afectată, existând posibilitatea exercitării în continuare a acestui drept".
Pe baza acestor considerente, instanţa de apel a reţinut că, în afară de aspectul referitor la atestarea domenialităţii bunului în litigiu, prin hotărârile judecătoreşti evocate, s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că apelanta pârâta are un drept de administrare asupra terenului în cauză, ceea ce înseamnă că justifică un temei în exercitarea stăpânirii bunului. Faţă de aceste dezlegări, în mod greşit a fost admisă acţiunea în revendicare, având în vedere că potrivit art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare.
Cele reţinute prin hotărârea judecătorească menţionată, irevocabilă, nu mai pot fi repuse în discuţie în prezenta speţă, deoarece s-ar nesocoti puterea de lucru judecat de care se bucură o asemenea hotărâre, respectiv, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, care presupune că ceea ce a stabilit o instanţă să nu fie contrazis de cea ulterioară.
Dând eficienţă acestei hotărâri, instanţa de apel a apreciat că se impune admiterea apelului, cu consecinţa respingerii acţiunii în revendicare, fără a mai fi necesară analiza celorlalte argumente invocate în susţinerea apelului.
În baza art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 reclamanta a fost dată în debit cu suma de 16.123 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru datorată în primă instanţă, iar în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., şi având în vedere că prin admiterea apelului, intimata - reclamantă a căzut în pretenţii, a fost obligată aceasta la plata sumei de 8066,5 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către apelanta - pârâtă, reprezentând taxă de timbru şi timbru judiciar achitate în apel.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta Comuna G. prin Primar, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate şi menţinerea soluţiei de primă instanţă, dar şi suspendarea executării deciziei din apel până la finalizarea procesului, în ceea ce priveşte debitul de 16.123 lei stabilit în sarcina sa cu titlu de taxă judiciară de timbru.
În motivarea recursului declarat, recurenta a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în considerarea următoarelor argumente:
- Cu privire la obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru - în privinţa căreia prima instanţă a apreciat corect că nu datorează - instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997 care prevăd că "sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile şi acţiunile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii, de Senat, Camera Deputaţilor, Preşedinţia României, Guvernul României, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, de Ministerul Public şi de Ministerul Finanţelor, indiferent de obiectul acestora, precum şi cele formulate de alte instituţii publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice".
Aceasta întrucât instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că obiectul cererii avea în conţinutul său un bun care constituie domeniu public, iar actele şi faptele de comerţ ce ar putea viza astfel de bunuri, constituie venituri publice. Or, dacă în cazul veniturilor publice se aplică regula netimbrării, cu atât mai mult în cazul bunurilor proprietate publică - apte de a produce venituri publice - taxa de timbru nu se impune.
- Pe fondul cauzei, soluţia adoptată, care se sprijină pe hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiul anterior purtat între părţi, ce a avut ca obiect anularea H.G. nr. 968/2002, este nelegală deoarece instanţa de apel a scos din context conţinutul motivării respectivelor hotărâri şi le-a aplicat unei acţiuni în revendicare unde acestea nu îşi găsesc nici sensul şi nici locul, scăpând din vedere motivarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Decizia nr. 724 din 26 februarie 2008, fila nr. 6, unde se arată că "un simplu drept de administrare al reclamantei nu poate fi opus Guvernului României care, în virtutea prerogativelor conferite de lege, este competentă să dispună trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ teritoriale astfel cum prevăd dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Prin urmare, nu se poate reţine că Hotărârea de Guvern a cărei anulare parţială se solicită este un act administrativ vătămător în sensul Legii nr. 29/1990, nu produce o vătămare a dreptului de administrare pe care reclamanta îl are asupra bunurilor în litigiu".
Recurenta-reclamantă a mai arătat că, prin H.G. nr. 968/2002, suprafeţele cu teren împădurit din comuna G., jud. Giurgiu, ce fac obiectul revendicării de faţă, au fost trecute din domeniul public al Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva - prin Direcţia Silvică Giurgiu în domeniul public al comunei G., astfel că nu s-a schimbat regimul juridic al acestora, ci au trecut în administrarea comunei G., exploatarea şi întreţinerea masei lemnoase existente pe această suprafaţă urmând a se face în regim silvic şi nu unul haotic.
În drept, au fost invocate prevederile art. 299 - 316 din C. proc. civ. 1865.
La 7 ianuarie 2015, intimata RNP Romsilva a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precizând că reclamanta datorează taxă judiciară de timbru pentru acţiunea sa, prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997 nefiind incidente cazului, de vreme ce litigiul nu poartă asupra unor venituri publice, ci asupra unor bunuri proprietate publică.
Pe fondul cauzei, s-a cerut să se aibă în vedere că, atunci când s-a judecat litigiul vizând anularea hotărârii de guvern, instanţele de judecată au reţinut că hotărârea atacată nu are efect constitutiv de proprietate în favoarea unităţilor administrativ teritoriale, ci atestă un regim juridic diferenţiat, fără a se înţelege că unitatea administrativ-teritorială este absolvită de obligaţia dovedirii modalităţii în care bunul aflat în inventar a ajuns în proprietatea sa.
Cere să se reţină că reclamanta doar şi-a atribuit singură calitatea de proprietar al imobilului revendicat, dar că nu şi-a şi dovedit dreptul de proprietate, în timp ce H.G. nr. 968/2002, invocată de reclamantă drept titlul său de proprietate, nu are efect constitutiv de proprietate.
Intimata a ataşat întâmpinării sale o serie de înscrisuri constând în proces-verbal din 7 decembrie 1990, Amenajamentul Ocolului Silvic Giurgiu, practică judiciară.
La termenul de judecată din 28 ianuarie 2015, Înalta Curte a încuviinţat administrarea probei cu înscrisul constând în anexa 3 la H.G. 1705/2006.
Ceilalţi intimaţi nu au formulat întâmpinare.
Analizând criticile de recurs formulate, ce se circumscriu motivului legal prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, potrivit celor ce urmează.
Cu titlu prealabil, se are în vedere că, potrivit declaraţiilor exprese ale apărătorului său de la termenul de judecare a recursului, recurenta-reclamantă a înţeles să renunţe la susţinerea celei dintâi critici formulate împotriva deciziei din apel, privitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997 şi la greşita stabilire a caracterului timbrabil al acţiunii deduse judecăţii.
Este şi motivul pentru care instanţa de recurs nu va mai analiza această critică a recursului.
În ceea ce priveşte cea de-a doua critică a recursului, prin care s-a invocat greşita soluţionare a acţiunii de faţă prin utilizarea eronată, scoasă din context, a argumentelor utilizate de instanţele ce au judecat acţiunea precedentă purtată între părţi, privitoare la anularea H.G. nr. 968/2002, invocată drept titlu de proprietate în cauză de către reclamantă, Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată.
În substanţa sa, critica tinde la demonstrarea utilizării eronate a puterii de lucru judecat, sub aspectul său pozitiv, a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în respectivul litigiu, fie consecinţă a lipsei de legătură între cele două litigii, fie consecinţă a înţelegerii greşite pe care instanţa de apel, ce a pronunţat actuala hotărâre recurată, ar fi avut-o asupra dezlegărilor irevocabile ce au justificat soluţia dată în litigiul de contencios administrativ.
Înalta Curte constată însă, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, că în soluţionarea prezentei cauze instanţa de apel s-a raportat în mod corect şi legal la dezlegările irevocabile regăsite în Sentinţa civilă nr. 1082 din 23 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, şi în Decizia nr. 724 din 26 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţate asupra acţiunii în anularea H.G. nr. 968/2002 iniţiată de RNP Romsilva, a căror incidenţă asupra litigiului pendinte este incontestabilă, dat fiind că prin acele hotărâri judecătoreşti s-a statuat inclusiv asupra naturii drepturilor părţilor existente în legătură cu terenurile ce fac obiectul prezentei acţiuni în revendicare.
Se reţine, aşadar, că promovând acţiunea sa în revendicare împotriva pârâtei RNP Romsilva, prin Direcţia Silvică Giurgiu, reclamanta Comuna G. (actuală recurentă) şi-a sprijinit pretenţiile şi a invocat drept titlu de proprietate asupra celor două terenuri - plantaţii de salcâm şi sălcii, totalizând 60 ha., chiar H.G. nr. 968/2002.
Or, judecând acţiunea în anularea H.G. nr. 968/2002, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut cu titlu irevocabil în decizia sa nr. 724 din 26 februarie 2008 că respectiva hotărâre de guvern nu are efect constitutiv de proprietate în favoarea unităţilor administrativ-teritoriale, efectul juridic al actului emis de autoritatea centrală fiind doar de atestare a regimului juridic al proprietăţii publice, diferenţiat de regimul juridic al proprietăţii private aparţinând unităţii administrativ-teritoriale.
Prin urmare, în acord şi cu dezlegările irevocabile ale instanţei de recurs regăsite în Decizia nr. 724 din 26 februarie 2008, Înalta Curte apreciază că invocarea drept titlu de proprietate de către unitatea administrativ-teritorială a respectivei hotărâri de guvern, care atestă apartenenţa la domeniul public de interes local al acesteia a unui anume bun, este insuficientă pentru justificare a însuşi dreptului pretins, în cazul de faţă, dreptul de proprietate.
În finalul motivării recursului său, recurenta-reclamantă susţine că prin efectul H.G. nr. 968/2002, suprafeţele cu teren împădurit din Comuna G., jud. Giurgiu, ce fac obiectul litigiului, nu au dobândit un alt regim juridic, ci doar au trecut în administrarea sa, scăpând din vedere că în legătură cu aceste bunuri a dedus judecăţii o acţiune în revendicare, a cărei esenţă constă, înainte de toate în dovedirea unui drept de proprietate asupra bunului vizat.
Separat de acest aspect, al neprobării dreptului reclamantei asupra terenurilor revendicate, instanţa de apel a mai reţinut, tot în baza dezlegărilor irevocabile din litigiul precedent, că intimata-pârâtă RNP Romsilva are un drept de administrare asupra terenului în cauză (adică, exact ce spune paragraful indicat de recurentă ca necesar a fi avut în vedere din conţinutul Deciziei de recurs nr. 724 din 26 februarie 2008, care însă constituie chiar reproducerea dezlegărilor date de instanţa de fond din acel dosar) ceea ce înseamnă că justifică un temei în exercitarea stăpânirii bunului. Această statuare a instanţelor de contencios administrativ asupra drepturilor intimatei-pârâte, ce nu ar mai putea fi nici rediscutată şi, cu atât mai puţin contrazisă în actualul litigiu, dată fiind puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti ce se impun cu forţă obligatorie părţilor litigante între care au fost pronunţate - se constituie într-un alt argument de respingere a cererii de chemare în judecată, ce a fost reţinut corect de către instanţa de apel.
Apreciind că soluţia acestei instanţe asupra litigiului este corectă şi legală, în considerarea celor expuse anterior, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Comuna G. prin Primar împotriva Deciziei nr. 321 A din 18 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 ianuarie 2015.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 275/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 277/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
