ICCJ. Decizia nr. 274/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 274/2015
Dosar nr. 198/39/2013*
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2015
Asupra cauzei de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani (ca urmare a declinării de competenţă dispuse prin Sentinţa nr. 6103/2012 a Judecătoriei Botoşani) la 27 decembrie 2011, reclamanţii V.L. şi V.R.A. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Botoşani, Regia Autonomă Municipală Botoşani, H.E. şi H.P., solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să constate că Statul nu a avut niciodată titlu valabil asupra imobilului situat în Municipiul Botoşani, str. V. nr. 56 (fostă V. nr. 4), să constate nulitatea absolută, pentru fraudă la lege, a contractului de vânzare-cumpărare nr. 33 din 7 ianuarie 1998, iar pârâţii să fie obligaţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie partea din imobil ce a făcut obiectul contractului menţionat.
Ulterior, reclamanţii au precizat că cel de-al treilea capăt de cerere constă în revendicarea imobiliară prin comparare de titluri, iar în ce priveşte primele două capete de cerere din acţiunea introductivă, acestea reprezintă apărări de fond pentru cererea în revendicare, în scopul evidenţierii circumstanţelor care conduc la concluzia lipsei de preferabilitate a titlului pârâţilor.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de către stat, în baza Decretului nr. 111/1951 şi a Sentinţei civile nr. 342 din 1 decembrie 1951, iar în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost depusă cerere pentru retrocedarea în natură a acestui imobil de către persoanele îndreptăţite, respectiv G.M. şi C.L.
S-a mai arătat că prin Hotărârea nr. 2712 din 8 mai 1997 a Comisiei judeţene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a fost respinsă cererea, pe motiv că petentele nu au prezentat actul care să dovedească proprietatea asupra imobilului revendicat şi nici titlul de trecere a imobilului în proprietatea statului, nefiind făcută nici dovada vocaţiei succesorale.
De asemenea, prin dispoziţia nr. 22855 din 22 octombrie 2008 a Primarului Municipiului Botoşani s-a dispus retrocedarea unei părţi din imobil, către reclamanţi, în calitate de moştenitori ai lui G.M. şi C.L., mai puţin partea din imobil vândută persoanelor fizice pârâte în prezenta cerere.
S-a susţinut că relevant în cauză este faptul că una dintre chiriaşele cumpărătoare, respectiv H.E., avea calitatea de angajat al Regiei L., ceea ce explică motivul pentru care a fost înstrăinată, în mod fraudulos, o parte din imobil.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 480 C. civ., 948 şi urm. C. civ. şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin Sentinţa civilă nr. 2222/2012 Tribunalul Botoşani a respins acţiunea, ca nefondată.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de către reclamanţi a fost admis, sentinţa tribunalului fiind anulată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe, întrucât citarea reclamanţilor s-a făcut în condiţii neprocedurale, respectiv cu mai puţin de 5 zile înaintea termenului de judecată.
În rejudecare, cadrul procesual a fost modificat, prin introducerea în cauză a moştenitorilor defunctului H.C., respectiv H.J., H.A. şi B.I.
Reluând judecata, Tribunalul Botoşani a pronunţat Sentinţa civilă nr. 1742 din 17 decembrie 2013, prin care a respins excepţiile privind prescripţia dreptului la acţiune, cât şi cea privind lipsa calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Botoşani, ca rămase fără obiect în ce priveşte acţiunea în constatare nulitate absolută contract de vânzare-cumpărare. A respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare. A respins acţiunea în revendicare, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat, în ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în legătură cu cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare, cât şi cea privind lipsa calităţii procesuale pasive a Primăriei municipiului Botoşani, că acestea au rămas fără obiect şi nu mai pot fi analizate faţă de precizările formulate de reclamanţi, în sensul că înţeleg să se judece doar în cadrul unei cereri în revendicare întemeiată pe dispoziţiilor art. 563 C. civ., în timp ce celelalte capete de cerere nu reprezintă altceva decât apărări de fond pentru revendicare.
Tribunalul a respins şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motivat de faptul că acţiunea în revendicare imobiliară nu este condiţionată de existenţa unui termen înlăuntrul căruia să fi fost promovată, ea fiind imprescriptibilă.
Pe fondul litigiului, instanţa a reţinut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 33 din 07 ianuarie 1998, încheiat între fosta R.A.M. Botoşani, pe de o parte şi H.P. şi H.C. şi A.E., pe de altă parte, primul a înstrăinat celorlalţi apartamentul nr. 2 din str. V. nr. 4.
S-a arătat că locuinţa ce se vinde este ocupată de cumpărător în baza contractului de închiriere nr. 289/1972 şi este compusă din două camere de locuit, cu o suprafaţă utilă de 87,22 m.p., precum şi cota indiviză de 50% din suprafaţa de folosinţă a imobilului. Vânzarea s-a făcut în temeiul cererii formulate de solicitanţi şi avându-se în vedere că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1955, a Sentinţei civile nr. 342 din 01 decembrie 1951, pe temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1985.
S-a mai reţinut că, prin dispoziţia primarului nr. 22855 din 22 octombrie 2008 a fost soluţionată notificarea depusă de autoarea reclamanţilor, C.L., în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul restituirii în natură a imobilului situat în str. V. nr. 56 (fost 4) însă parte din imobil fusese deja vândut pârâtelor în cauză, prin contractul de vindere-cumpărare nr. 33/1998 în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Tribunalul a constatat că, deşi s-au făcut afirmaţii din partea reclamanţilor despre o eventuală implicare cu rea-credinţă a uneia dintre cumpărătoare, în sensul împiedicării în orice fel, a demersului iniţiat de fostul proprietar pentru redobândirea imobilului în litigiu, în calitatea acestuia de angajat al fostei regii locative, acestea s-au constituit doar în simple supoziţii, fără suport probator, situaţie în care nu li s-a putut da relevanţă în cauză.
S-a reţinut că, potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care contractul a fost încheiat cu bună-credinţă.
În speţă, reclamanţii n-au dovedit reaua-credinţă a subdobânditorilor, fiind prezumat că vânzătorul a avut toate însuşirile cerute de lege pentru a putea transmite cumpărătorilor proprietatea bunului, adevăratul proprietar neînţelegând să finalizeze demersurile sale în vederea recuperării bunului, începute în temeiul Legii nr. 112/1995.
S-a reţinut că pârâţii au obţinut bunul în considerarea unei proceduri legale, iar fostul proprietar nu mai poate pretinde invalidarea actelor de dobândire, dreptul cumpărătorului fiind recunoscut şi consolidat, ca atare, de lege, prin această validare fiind respectate atât exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1, cât şi principiul securităţii raporturilor juridice civile.
În acelaşi sens, s-a făcut trimitere la dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, conform cărora, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Or, în speţă tocmai aceste din urmă deziderate ar fi nesocotite în cazul admiterii cererii reclamanţilor.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii V.L. şi V.R.A., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 508 din 23 septembrie 2014 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, ceea ce a constituit obiect al învestirii primei instanţe a fost cererea în revendicare pe temeiul art. 563 C. civ., faţă de care pârâţii persoane fizice au invocat existenţa contractului de vânzare-cumpărare nr. 33 din 7 ianuarie 1998, prin care au dobândit, în temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul în litigiu.
S-a constatat că, potrivit art. 45 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 modificată, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 sunt acte autentice şi constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora şi că legiuitorul a oferit posibilitatea părţilor interesate ca, în condiţiile prevăzute de art. 45 din Legea nr. 10/2001, să obţină revenirea la situaţia anterioară vânzării imobilului, în ipoteza în care există şi sunt dovedite împrejurările menţionate în acest text de lege. Astfel, alin. (2) al art. 45 din lege prevede posibilitatea anulării actelor de înstrăinare având ca obiect imobile naţionalizate, în situaţia în care actul a fost încheiat cu rea-credinţă. Însă, ori de câte ori legea sancţionează reaua-credinţă, cel care pretinde că aceasta ar exista este obligat să o dovedească, deoarece buna-credinţă este întotdeauna prezumată până la proba contrară.
S-a apreciat că probatoriul administrat în cauză nu a răsturnat prezumţia bunei-credinţe a pârâţilor, nefiind dovedit indubitabil că aceştia au acţionat cu rea credinţă.
În privinţa criticilor referitoare la neanalizarea de către prima instanţă a respectării de către pârâţi a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi art. 41 din H.G. nr. 11/1997, s-a considerat că acestea se circumscriu condiţiei prevăzute pentru valabilitatea actelor de înstrăinare şi anume, respectarea legilor în vigoare la data respectivă, pentru care legiuitorul a deschis calea promovării unei acţiuni în constatarea nulităţii, în condiţiile speciale prevăzute de art. 45 din Legea nr. 10/2001, de care reclamanţii nu au uzat.
Au fost înlăturate, de asemenea, argumentele apelanţilor privind vârsta înaintată a solicitanţilor, invocate în justificarea neîndeplinirii de către petenţi a obligaţiilor stabilite în sarcina lor şi anume, prezentarea documentelor doveditoare pentru retrocedare, deoarece legea prevede posibilitatea ca aceste persoane să fie asistate sau reprezentate în îndeplinirea procedurilor legale.
Prin urmare, s-a arătat că în mod corect tribunalul a reţinut că titlul pârâţilor este preferabil titlului reclamanţilor, câtă vreme pârâţii au obţinut bunul în considerarea unei proceduri legale, instituită printr-o lege specială.
Or, reclamanţii aveau posibilitatea de a supune titlul pârâţilor unei analize privind valabilitatea, în cadrul căreia puteau invoca inclusiv argumentele legate de buna-credinţă a cumpărătorilor şi pe cele referitoare la nerespectarea dispoziţiilor legale privind încheierea vânzării.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii V.L. şi V.R.A., care au formulat critici sub următoarele aspecte:
- În cadrul acţiunii în revendicare promovate, reclamanţii au susţinut preferabilitatea titlului lor în raport cu titlul pârâţilor, arătând că aceştia din urmă au cumpărat o suprafaţă de teren mai mare decât cea închiriată şi că a existat o imixtiune directă a uneia dintre pârâte în procedura de soluţionare a cererii de retrocedare în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995.
Pentru a proba aceste susţineri, reclamanţii au solicitat instanţei să procedeze la verificarea respectării de către pârâţi a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi art. 41 din H.G. nr. 11/1997 şi, în acest sens, să-i oblige la depunerea tuturor contractelor de închiriere şi actelor adiţionale încheiate.
Cererea de depunere a acestor înscrisuri era admisibilă în temeiul dispoziţiilor art. 172 C. proc. civ. şi era esenţială pentru justa soluţionare a cauzei.
Instanţele fondului au nesocotit dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., ignorând solicitările menţionate anterior şi au procedat la judecata cauzei fără a stabili adevărul şi incidenţa dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, art. 41 din H.G. nr. 11/1997, conform cărora "dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc îl au numai chiriaşii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii".
- De asemenea, cel de-al doilea aspect de nevalabilitate a titlului pârâţilor era dat de susţinerea privind imixtiunea directă a uneia dintre pârâte în procedura de soluţionare a cererii de retrocedare în natură a imobilului în baza Legii nr. 112/1995 şi urma a fi analizată prin prisma probatoriului solicitat.
Aşa cum rezultă din actele dosarului, reclamanţii au solicitat celor două instanţe de fond obligarea Primăriei Botoşani la depunerea copiei certificate a întregului dosar privind retrocedarea imobilului, solicitare care, de asemenea, a fost ignorată şi s-a procedat la soluţionarea cauzei fără administrarea probei.
Prin dobândirea de către pârâţii persoane fizice a părţii din imobil cu încălcarea dispoziţiilor legale ori prin utilizarea unor mijloace dolosive, împiedicând restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995, titlul de proprietate al reclamanţilor este preferabil, prin comparaţie, titlului pârâţilor.
Intimatele-pârâte H.P. şi H.E. au formulat întâmpinare arătând, în principal, că motivele recursului nu vizează aspecte de nelegalitate ci de netemeinicie, care nu pot fi valorificate în această cale procedurală, iar în subsidiar, în ce priveşte fondul cauzei, au arătat că singurul titlu de proprietate valabil asupra imobilului în litigiu este contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 33 din 7 ianuarie 1998 al pârâţilor, în timp ce reclamanţii nu deţin niciun alt titlu. Autorii reclamanţilor au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în anul 1951, când a fost trecut în proprietatea statului iar, pe de altă parte, aceştia puteau să supună titlul pârâţilor unei analize privind valabilitatea, în cadrul căreia puteau invoca argumente legate de buna-credinţă sau de nerespectarea dispoziţiilor legale privind vânzarea, lucru pe care nu l-au făcut.
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
- În primul rând, sub aspect formal, al încadrării motivelor de recurs în critici de nelegalitate, este corectă susţinerea intimatelor-pârâte conform căreia recurenţii nu se conformează exigenţelor procedurale şi deduc judecăţii, în principal, aspecte de netemeinicie, necenzurabile în această etapă procedurală.
În acest sens, se constată că recurenţii-reclamanţi fac referire la mijloacele de probă pe care le-au solicitat în faţa instanţelor fondului, prin a căror administrare urmăreau să demonstreze elemente de fapt legate de "suprafaţa imobilului ce a făcut obiectul vânzării şi de imixtiunea uneia dintre părţi în realizarea operaţiunii înstrăinării".
Or, administrarea probatoriului şi stabilirea, pe baza acestuia, a situaţiei de fapt sunt în căderea exclusivă a instanţelor fondului, atribuţiunea instanţei de recurs fiind de cenzurare doar sub aspectul legalităţii, a judecăţilor anterioare.
- Susţinerea în legătură cu nesocotirea, de către instanţele de fond, a dispoziţiilor art. 172 C. proc. civ. - prin aceea că nu au obligat pârâţii la depunerea tuturor contractelor de închiriere şi actelor adiţionale - nu îmbracă forma unui aspect de nelegalitate, în condiţiile în care recurenţii nu indică în ce ar fi constat nesocotirea acestei dispoziţii legale, rezumându-se să reia textul de lege şi să arate că "proba era esenţială pentru justa soluţionare a cauzei".
Or, astfel cum s-a menţionat anterior, aprecierea asupra utilităţii probatoriului, în raport de cadrul procesual, de pretenţiile concrete deduse judecăţii, este în căderea instanţelor fondului.
În speţă, în contextul acţiunii în revendicare promovate, reclamanţii trebuiau să facă, în primul rând, dovada titlului de proprietate de care se prevalează, fiind lipsită de relevanţa juridică pretinsă de aceştia - în mod neprocedural, de altfel, tinzându-se, la inversarea sarcinii probaţiunii - contractele de închiriere, actele adiţionale deţinute de către intimaţii-pârâţi anterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare.
- Singurul aspect din cele deduse judecăţii, care poate fi încadrat [în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.] într-un motiv de nelegalitate este cel privind nesocotirea principiului rolului activ de către instanţă şi astfel, a dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., ceea ce ar însemna, în sens larg, încălcarea formelor de procedură (a principiilor desfăşurării judecăţii) potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Critica are însă caracter nefondat, recurenţii-reclamanţi arătând că încălcarea rolului activ al instanţei ar rezulta din aceea că nu a aflat adevărul şi nu a lămurit incidenţa la speţă a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi art. 41 din H.G. nr. 11/1997 referitoare la posibilitatea achiziţionării apartamentelor în care locuiesc "de către chiriaşii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii".
Formulând o asemenea critică, recurenţii ignoră ei înşişi cadrul judecăţii întrucât, învestind instanţa cu o acţiune în revendicare, aceştia trebuiau să demonstreze, în primul rând, iar instanţa era chemată să analizeze prioritar titlul lor de proprietate şi, ulterior, să verifice dacă pârâţii puteau face acte de rezistenţă valabile (opunând propriul titlu) de natură să paralizeze acţiunea în revendicare îndreptată împotriva lor.
În speţă, contrar susţinerii recurenţilor, instanţele de fond au făcut verificări şi analize suplimentare pentru că, în condiţiile în care au constatat, în mod corect, că reclamanţii nu au un titlu de proprietate valabil, actual - autorii acestora fiind deposedaţi de către stat în anul 1951 şi neobţinând, ulterior, o reconfirmare a dreptului asupra părţii de imobil revendicate - au statuat, totuşi, şi asupra valabilităţii titlului pârâţilor.
Sub acest din urmă aspect, ceea ce este relevant - lipsind de suport toate susţinerile reclamanţilor privind reaua-credinţă a pârâţilor, suprafaţa apartamentului înstrăinat care ar fi excedat-o pe cea închiriată - este împrejurarea menţionată de instanţa de apel, potrivit căreia actele de vânzare-cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995 puteau fi atacate, potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, înăuntrul unui anumit termen (de 1 an şi 6 luni), care s-a împlinit fără ca reclamanţii să iniţieze vreun demers în acest sens.
Or, împlinirea termenului de prescripţie special (la data de 14 august 2002) reglementat de norma menţionată a avut ca principal efect validarea actului, aşa încât pretinse cauze de nulitate a acestuia nu mai pot fi aduse în discuţie nici pe cale principală şi nici incidentală (aşa cum încearcă reclamanţii în cadrul acţiunii în revendicare promovate).
Este motivul pentru care instanţa de apel a statuat corect asupra caracterului neîntemeiat al criticii aduse sentinţei fondului referitoare la neanalizarea respectării de către pârâţi a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, art. 41 din H.G. nr. 11/1997 - câtă vreme acestea se circumscriu condiţiilor de valabilitate a încheierii contractului, pentru nerespectarea cărora legiuitorul a reglementat calea acţiunii în nulitate, în termenul special prevăzut de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de care reclamanţii n-au uzat.
Ca atare, soluţia de respingere a acţiunii în revendicare în cadrul căreia, pe de o parte, reclamanţii nu se prevalează de un titlu de proprietate actual iar, pe de altă parte, pârâţii opun un titlu a cărui valabilitate nu mai poate fi contestată, este una corectă şi legală.
În consecinţă, potrivit considerentelor expuse, recursul reclamanţilor va fi respins ca nefondat, iar în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., aceştia vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 lei (onorariu avocat) către intimatele-pârâte A.(H.)E. şi H.P.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii V.L. şi V.R.A. împotriva Deciziei nr. 508 din 23 septembrie 2014 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă.
Obligă pe recurenţi la 300 lei cheltuieli de judecată către intimatele-pârâte A.(fostă H.)E. şi H.P.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 ianuarie 2015.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 273/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 275/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
