ICCJ. Decizia nr. 275/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 275/2015
Dosar nr. 1769/85/2013
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 14 februarie 2013, sub nr. 1769/85/2013, reclamanţii W.F.U., P.M.J., K.V.H.J. şi K.F.R., au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Sibiu prin Primar, Consiliul Local Sibiu, Primarul municipiului Sibiu şi Primăria municipiului Sibiu, să se dispună obligarea intimaţilor găsiţi vinovaţi la plata despăgubirilor de 588.000 lei, cauzate de înstrăinarea fără drept a imobilului lor.
În motivare, se arată că reclamanţii sunt moştenitorii defunctului W.H. Imobilul care face obiectul cauzei a aparţinut defunctului, a fost preluat de stat fără titlu valabil şi nu a fost retrocedat succesorilor, deşi aceştia au uzat de procedura specifică, fiind vândut foştilor chiriaşi. Imobilul a fost notificat în anul 2002 în vederea retrocedării, dar la acea dată fusese vândut deja.
În drept, invocă art. 1349(1), (2), 1381, 1385 C. civ., art. 9 din Legea nr. 10/2001, art. 1 lit. a) din H.G. nr. 250/2007.
Prin întâmpinare, intimatul s-a opus admiterii acţiunii, arătând că terenul nu este liber, în această situaţie fiind împuternicit doar să facă propuneri CNCI pentru acordarea de despăgubiri, astfel că acţiunea se dovedeşte a fi neîntemeiată. Arată că reclamanţii trebuia să uzeze de dispoziţiile legii speciale de reparaţie prevăzute de Capitolul III (măsuri compensatorii) din Legea nr. 10/2001 privind restituirile de imobile, cele revendicate nefiind libere pentru restituirea în natură.
Prin încheierea din 26 noiembrie 2013, prima instanţă a admis excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul Local Sibiu, Primarul municipiului Sibiu şi Primăria municipiului Sibiu şi a dispus scoaterea acestora din cauză.
Prin Sentinţa civilă nr. 456 din 1 aprilie 2014, Tribunalul Sibiu a respins acţiunea reclamanţilor împotriva pârâtului Municipiul Sibiu, prin Primar, reţinând următoarele:
Reclamanţii, succesori ai proprietarului tabular, au solicitat despăgubiri pentru neretrocedarea imobilului. Din copia CF rezultă că antecesorul reclamanţilor a fost proprietar tabular al imobilului care a trecut în proprietatea statului prin efectul naţionalizării. În condiţiile apariţiei legislaţiei specifice reparatorii, reclamanţii au obţinut Dispoziţia nr. 741 din 30 mai 2012 prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului, astfel că au promovat prezenta acţiune la data de 2 iulie 2012, când au solicitat despăgubiri pentru neretrocedare.
Tribunalul a constatat că legea specială - art. 7 şi 9 din Legea nr. 10/2001 - prevede ca principală măsură retrocedarea imobilelor preluate abuziv. În secundar şi alternativ s-au prevăzut însă măsuri compensatorii (de mai multe feluri), pentru situaţia în care restituirea nu este posibilă (cu mai multe variante).
Reclamanţii sunt în situaţia de a li se acorda despăgubiri în cadrul procedurii speciale reglementată de Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul la care fac referire aceştia în petitul cererii a fost înstrăinat către chiriaşi.
Raportat la situaţia de fapt reţinută, prima instanţă a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1349, art. 1381 şi art. 1385 din Noul C. civ., nefiind dovedite fapta ilicită (imobilul a fost vândut în anul 1996 când vânzarea era posibilă, anterior revendicării lui de către reclamanţi în anul 2012) şi persoana vinovată. În ce priveşte prejudiciul, nu s-a stabilit în ce constă acesta, care sunt dimensiunile lui şi modul în care a fost apreciat de parte.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, solicitând schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii, aşa cum a fost formulată.
În expunerea motivelor, apelanţii susţin că prima instanţă a reţinut în mod greşit cuantumul despăgubirilor pretinse, de 588.000 lei, reclamanţii pretinzând suma de 533.888 lei. Se susţine de asemenea că instanţa a reţinut greşit că reclamanţii au formulat notificare doar în anul 2012, întrucât din înscrisurile de la dosar rezultă că au depus notificarea în 2002. Tot o greşeală a instanţei de fond este considerată şi omisiunea de a reţine că despăgubirile sunt solicitate pentru terenul din curte de 776 mp, iar nu pentru construcţii.
Apelanţii arată că hotărârea este greşită şi în ce priveşte constatarea că nu sunt îndeplinite cerinţele răspunderii delictuale. Se susţine că fapta ilicită constă în înaintarea de către intimat a documentaţiei prevăzută de Legea nr. 18/1991, către instituţia Prefectului cu propunere de atribuire gratuită a terenului de 776 mp.
În ce priveşte prejudiciul, apelanţii susţin că acesta constă în neprimirea, după depunerea notificării, a terenului de 776 mp şi posibilitatea primirii despăgubirilor într-un interval foarte îndepărtat şi într-un cuantum calculat sub preţul pieţei, la 160 euro/mp.
Prin Decizia nr. 93 din 2 octombrie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamanţilor pentru următoarele considerente:
Criticile referitoare la greşita reţinere de către prima instanţă a cuantumului despăgubirilor şi a datei formulării notificării sunt neîntemeiate, întrucât acestea reprezintă greşeli materiale care, potrivit art. 2812a C. proc. civ., nu pot fi îndreptate pe calea apelului, ci numai în procedura instituită de art. 281 şi urm. C. proc. civ.
Nici critica privind omisiunea instanţei de a reţine că despăgubirile sunt solicitate pentru terenul din curte de 776 mp, iar nu pentru construcţii, nu este fondată, întrucât prima instanţă a făcut referire în considerente la dispoziţia nr. 741/2012, emisă de Primarul municipiului Sibiu, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul teren de 1115 mp şi construcţii situat în Sibiu, str. G., nr. 34, care nu mai poate fi restituit în natură.
În ce priveşte îndeplinirea cerinţelor pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâtului Municipiul Sibiu, instanţa de apel a constatat că la data de 19 februarie 2002, reclamanţii au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului din Sibiu, str. G., nr. 32, casă şi grădină.
Prin dispoziţia nr. 741/2012 emisă de Primarul municipiului Sibiu s-a respins cererea de restituire în natură şi s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobil, reţinându-se că cele două corpuri de clădiri rezultate în urma dezmembrării, după preluare de către Statul Român, şi terenul de sub construcţii au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, iar terenul de 776 mp a fost atribuit proprietarilor actuali ai construcţiilor, în temeiul Legii nr. 18/1991.
Ca urmare, aşa cum rezultă şi din extrasul de carte funciară, suprafaţa de 776 mp nu a fost înstrăinată, ci atribuită prin ordin al Prefectului, în baza unor dispoziţii legale.
Pe cale de consecinţă, contrar susţinerilor apelanţilor, nu se poate reţine existenţa vreunei fapte ilicite în sarcina pârâtului Municipiul Sibiu.
De asemenea, în ce priveşte prejudiciul, se constată că prin dispoziţia menţionată mai sus, s-a propus acordarea de despăgubiri inclusiv pentru terenul de 776 mp, iar reclamanţii au avut la îndemână posibilitatea să atace dispoziţia în instanţă, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001. Ca urmare, nu se poate reţine că atribuirea terenului în favoarea actualilor proprietari ai construcţiilor le-a provocat reclamanţilor un prejudiciu, câtă vreme aceştia au obţinut o dispoziţie care le consfinţeşte dreptul la despăgubiri pentru acest teren.
Faţă de cele ce preced, Curtea de apel a constatat că instanţa de fond a reţinut în mod corect că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele pentru atragerea răspunderii delictuale, astfel că prima instanţă a făcut o aplicare corectă a normelor legale ce reglementează regimul juridic al răspunderii delictuale.
Împotriva hotărârii au declarat recurs reclamanţii în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că litigiul de faţă ridică problema răspunderii civile a autorităţii administrative investită cu soluţionarea unei cereri de restituire a unui imobil. Invocă grava neglijenţă a acestei autorităţi care a condus la pierderea posibilităţii restituirii în natură, posibilitate care a existat la data depunerii notificării şi încă un an şi jumătate după aceea. Susţin că amânarea posibilităţii primirii despăgubirilor, este exagerat de mare existând riscul decesului a două notificatoare, alte două decedând deja pe parcursul procedurii.
Recurenţii arată că acţiunea se bazează pe normele generale ale răspunderii civile delictuale şi pe dispoziţiile speciale ale art. 33 din Legea nr. 10/2001 care prevăd că "încălcarea dispoziţiilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, contravenţională, civilă sau penală".
Reluând expunerea situaţiei de fapt, recurenţii au arătat că, la data introducerii notificării, terenul liber cu rol de curte (grădină) în suprafaţă de 776 mp era în proprietatea statului.
Deşi avea obligaţia să indisponibilizeze terenul aflat în proprietatea statului în vederea restituirii, la un an şi trei luni de la primirea notificării Primăria a propus Instituţiei Prefectului împroprietărirea gratuită a celor două familii de foşti chiriaşi cu suprafaţa de 776 mp teren liber, iar Instituţia Prefectului a emis ordinele 444 şi 445 din 2003. Pe acest teren a fost ridicată recent o casă nouă.
Precizează că timp de 10 ani au efectuat numeroase demersuri la Primăria Sibiu pentru emiterea dispoziţiei. În anul 2012 li s-a prezentat textul nesemnat încă al dispoziţiei primarului prin care urmau să li se restituie 712 mp teren, retras ulterior. Arată că şi-au oferit disponibilitatea de a accepta un alt teren în schimb, însă li s-a refuzat constant acest drept.
În ceea ce priveşte elementele răspunderii civile delictuale, arată că prejudiciul constă în imposibilitatea de a mai beneficia de dreptul de proprietate asupra unui teren de 776 mp. Evaluarea acestui teren s-a făcut prin expertiză extrajudiciară, la suma de 736.433 lei însă au înţeles să solicite doar valoarea de 533.888 lei, valoare ce nu a fost contestată de pârât.
Apreciază că prejudiciul trebuie să fie gândit retroactiv şi ultraactiv. Retroactiv întrucât Primăria nu a respectat un termen rezonabil de soluţionare a notificării. Ultraactiv prin faptul că prin dispoziţia atacată s-au propus despăgubiri prin echivalent, în contextul apariţiei Legii nr. 165/2013 care acordă doar puncte urmând ca abia din anul 2017 să acorde despăgubiri băneşti în rate anuale de câte 14% pe an.
Culpa pârâtului constă în necoordonarea activităţilor celor două mari direcţii ale legislaţiei cu caracter reparator: legislaţia fondului funciar şi cea a caselor naţionalizate. Legea nr. 10/2001 este o lege posterioară şi specială raportată la Legea nr. 18/1991, astfel că, în măsura în care a fost depusă o notificare pentru un anumit imobil, se indisponibilizează atât construcţia cât şi terenul.
Menţionează că fapta ilicită s-a produs la 07 mai 2003 când pârâtul, în loc să restituie terenul, a întocmit formalităţile pentru atribuirea terenului rămas după vânzarea terenului aferent către foştii chiriaşi, fiind încălcate dispoziţiile art. 1, 7 şi 9 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la acea dată.
Apreciază că invocarea de către pârât în apărare a unor texte ulterioare, şi îndeosebi de după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 este incorectă.
După apariţia Legii nr. 10/2001 apare cu claritate faptul că utilizarea art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a rămas fără aplicare în privinţa foştilor chiriaşi deveniţi noi proprietari, el rămânând în vigoare pentru celelalte ipoteze în care nu există legături cu acest nou act normativ cu caracter special şi derogator.
Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu apare cu evidenţă, îndeosebi după apariţia Legii nr. 165/2013 şi eşalonarea despăgubirilor până în anul 2024, având în vedere şi vârsta recurenţilor, prejudiciul este evident.
În opinia recurenţilor, dacă autoritatea administrativă a încălcat grav aspectele de fond ale Legii nr. 10/2001 şi îndeosebi scopul şi spiritul acesteia iar reparaţia stabilită de actul normativ special fie că nu mai poate fi aplicată şi/sau reparaţia este împinsă în timp cu mult peste limitele în care notificatorii să se mai poată bucura de ea, se impune antrenarea răspunderii civile.
Răspunderea (sancţiunea) civilă se constituie într-un înlocuitor al reparaţiei specifice prevăzută de Legea nr. 10/2001 atunci când aceasta nu mai poate fi aplicată în forma cea mai adecvată prevăzută de legea specială. Concret, în măsura în care la data depunerii notificării există posibilitatea restituirii în natură iar autoritatea administrativă din neglijentă sau cu intenţie, înstrăinează imobilul către terţi, cu consecinţa primirii despăgubirii prin echivalent după circa două decenii se impune a fi sancţionată civil.
Susţin că prin despăgubirea solicitată nu realizează o depăşire a nivelului de despăgubire stabilit prin Legile nr. 10/2001 şi 165/2013. Reparaţia este doar în timp, despăgubirea urmând a fi achitată fără a mai aştepta până în 2024. Sancţiunea ar interveni doar prin aceea că despăgubirea s-ar plăti din bugetul municipiului Sibiu, acolo unde s-a produs greşeala iar nu din bugetul statului prin ANRP.
Invocă şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu motivarea că instanţa nu a răspuns amplelor argumente din apel, în primul rând argumentelor privind indisponibilizarea terenurilor pentru care s-au depus notificări şi imposibilitatea atribuirii lor foştilor chiriaşi deveniţi noi proprietari. Faţă de amploarea motivelor, soluţionarea apelului printr-o singură frază "Ca urmare, aşa cum rezultă şi din extrasul de carte funciară, suprafaţa de 776 mp nu a fost înstrăinată, ci atribuită prin ordin al Prefectului, în baza unor dispoziţii legale", echivalează cu nemotivarea.
Susţin că există jurisprudenţă în ceea ce priveşte obligarea unităţii administrativ teritoriale la plata de despăgubiri băneşti.
Intimaţii au formulat întâmpinare solicitând, pe lângă excepţiile procesuale a căror soluţionare a intrat în puterea lucrului judecat, pe fond, respingerea recursului.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Critica recurenţilor încadrată în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează împrejurarea că instanţa de apel nu ar fi răspuns, corespunzător exigenţelor legale, argumentelor privind indisponibilizarea terenurilor pentru care s-au depus notificări şi imposibilitatea atribuirii lor foştilor chiriaşi, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.
Înalta Curte constată că, în soluţionarea acestui motiv de apel, instanţa a avut a aprecia asupra incidenţei art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care interzice înstrăinarea imobilului ce face obiectul notificării, în condiţiile în care reclamanţii au susţinut că terenul - obiect al litigiului nu era aferent imobilului, cel aferent fiind vândut odată cu construcţia.
Din analiza considerentelor deciziei atacate, rezultă că instanţa de apel a răspuns motivului referitor la interdicţia de înstrăinare a terenului. Faptul că a înlăturat interpretarea dată de către reclamanţi textului de lege menţionat nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, câtă vreme, în considerentele deciziei recurate, instanţa a expus raţionamentul ce i-a format convingerea şi pentru care a validat soluţia fondului. Astfel, verificând situaţia terenului în litigiu, instanţa de apel a apreciat că acesta nu a fost înstrăinat, pentru a se opune interdicţia prevăzută în art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ci a fost atribuit în baza legii, concluzionând că nu există faptă ilicită şi răspunzând în acest fel astfel criticii reclamanţilor din apel.
Cum instanţa de apel a reţinut inexistenţa unei fapte ilicite şi a prejudiciului, analiza celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale a devenit lipsită de relevanţă în pronunţarea soluţiei.
Prin cea de-a doua critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susţinut că elementele răspunderii civile delictuale nu au fost corect identificate.
Înalta Curte apreciază că în mod judicios instanţa de apel a constatat că reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, în ceea ce priveşte fapta ilicită şi prejudiciul.
Astfel reclamanţii arată că fapta ilicită ar consta în neindisponibilizarea, din momentul notificării, a terenului rămas după înstrăinarea construcţiilor în baza Legii nr. 112/1995, teren liber aflat sub incidenţa normelor Legii nr. 10/2001 şi nu ale Legii nr. 18/1991, ce putea fi restituit în natură moştenitorilor fostului proprietar. Această împrejurare a permis pârâtului să întocmească şi să înainteze Instituţiei Prefectului documentaţia de atribuire dreptului de proprietate către proprietarii construcţiei. În acest sens aduc ca argument faptul că Legea nr. 10/2001 este o lege specială, ulterioară Legii nr. 18/1991, ce se impunea a fi aplicată cu prioritate de către autoritatea publică locală învestită cu soluţionarea notificării.
Nu se poate reţine un astfel de raţionament, având în vedere că cele două legi nu se suprapun în reglementarea aceleiaşi situaţii juridice dedusă judecăţii, nefiind astfel incidente principiile ce reglementează raportul dintre norma specială şi norma generală, întrucât terenul aferent unei construcţii înstrăinate de stat nu este un teren liber în accepţiunea Legii nr. 10/2001.
Având în vedere că terenul aparţinea unităţii locative înstrăinată de stat în baza Legii nr. 112/1995, acestuia i-a fost aplicat regimul juridic reglementat de art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, în procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 fiind emis Ordinul prefectului de atribuire în proprietate, act administrativ ce nu a fost cenzurat jurisdicţional sub aspectul legalităţii.
În plus, corect instanţa de apel a apreciat că nu s-au încălcat dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care atribuirea în proprietate a terenului nu reprezintă o operaţiune de înstrăinare în sensul articolului menţionat, pentru a opera sancţiunea nulităţii absolute.
Faţă de aceste considerente, urmează a fi înlăturate susţinerile recurenţilor în sensul că autoritatea administrativă ar fi încălcat grav aspectele de fond ale Legii nr. 10/2001 înstrăinând terenul către un terţ şi neacordând astfel reparaţia sub forma cea mai adecvată prevăzută de lege.
Susţin recurenţii că un aspect al faptei ilicite este şi împrejurarea că, prin derularea şi finalizarea procedurii de atribuire reglementată de Legea nr. 18/1991, nu mai pot beneficia de dreptul de proprietate asupra terenului, însă această interpretare excede situaţiei lor juridice, întrucât legea specială de reparaţie, în forma în vigoare la data soluţionării notificării, nu le confirmă un drept de proprietate asupra imobilului, care ar fi supravieţuit în patrimoniul autorului lor şi este actual, ci asigură, sub diferite forme, repararea prejudiciului suferit prin preluarea abuzivă a imobilului de către stat în perioada comunistă, numai una dintre aceste forme fiind restituirea în natură. În cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, se recurge la alte forme de reparaţie, respectiv atribuirea în compensare a altor bunuri sau prin puncte, potrivit dispoziţiilor în vigoare ale Legii nr. 165/2013, de imediată aplicare. Prin urmare nu se poate vorbi de încălcarea unui drept de proprietate asupra imobilului pe care reclamanţii să îl prezume ca existând în patrimoniul lor şi de care să fi fost împiedicaţi a beneficia.
Greşit afirmă recurenţii că utilizarea textelor normative din Legea nr. 1/2009 este incorectă, întrucât forma modificată a Legii nr. 10/2001 era în vigoare la data soluţionării notificării, fiind de imediată aplicare.
În ceea ce priveşte prejudiciul, recurenţii au susţinut că are un caracter atât retroactiv, cât şi ultraactiv întrucât, neacordând reparaţia la timp şi sub forma cea mai adecvată prevăzută de lege, aceea a restituirii în natură, autoritatea administrativă a amânat momentul efectiv al primirii despăgubirilor, ce vor fi astfel supuse regimului reglementat de Legea nr. 165/2013.
În acest sens recurenţii reclamanţi au apreciat că răspunderea civilă delictuală a pârâtului este generată de faptul că nu a soluţionat notificarea în termenul legal, fapt ce a creat posibilitatea înstrăinării terenului. Nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate între cele două împrejurări, situaţia juridică a terenului nefiind influenţată de stadiul soluţionării notificării, în condiţiile în care, astfel cum s-a menţionat, imobilul nu putea fi considerat teren liber în accepţiunea Legii nr. 10/2001 pentru ca această lege să reprezinte un impediment în aplicarea Legii nr. 18/1991 sau o cauză de suspendare a procedurilor de atribuire. Pe de altă parte, consecinţa nerespectării termenului de recomandare prevăzut în lege este aceea că dă posibilitatea persoanei îndreptăţite de a învesti instanţa cu o cerere privind soluţionarea pe fond a notificării, fără a atrage alte sancţiuni civile.
De asemenea, în condiţiile în care nu s-a dovedit încălcarea Legii nr. 10/2001 în ceea ce priveşte dispoziţia de soluţionare a notificării reclamanţilor, nu se poate aprecia că intervenţia Legii nr. 165/2013, care finalizează procesul de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist şi care se aplică în etapa de executare a dispoziţiei, ar genera un prejudiciu, în legătură cauzală directă cu fapta imputată pârâtului.
Recurenţii se plâng, sub aspectul culpei delictuale a pârâtului, şi cu privire la faptul că nu li s-a acordat un teren în schimb, însă acest aspect excede cadrului procesual pendinte, fiind o problemă de legalitate şi temeinicie a dispoziţiei de acordare a măsurilor reparatorii, motiv pentru care putea fi invocat în căile de atac exercitate împotriva acelei decizii. Cum dispoziţia primarului a rămas nemodificată, se prezumă că este legală şi temeinică şi în ceea ce priveşte natura despăgubirilor.
Înalta Curte mai reţine şi faptul că recurenţii s-au prevalat pentru prima dată în motivele de recurs de dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 10/2001 care atrag răspunderea civilă în cazul încălcării dispoziţiilor acestei legi, însă acest temei juridic, care trimite la instituţia dreptului comun a răspunderii civile delictuale, nu poate fi analizat distinct întrucât, în această fază procesuală, nu pot fi invocate motive de fapt sau de drept care nu au fost analizate în etapele jurisdicţionale anterioare.
În consecinţă, cum în cauză nu a fost dovedită încălcarea unei norme legale, care să atragă caracterul ilicit al operaţiunii de atribuire a terenului, în conformitate cu Legea nr. 18/1991, chiriaşilor care au cumpărat construcţia în baza Legii nr. 112/1995 şi nici existenţa unui prejudiciu, corect instanţele de fond au constatat neîndeplinirea condiţiilor de atragere a răspunderii civile delictuale.
Faţă de aceste împrejurări, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii W.F.U., P.M.J., K.V.H.J. şi K.F.R. împotriva Deciziei nr. 93 din 2 octombrie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 ianuarie 2015.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 274/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 276/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
