ICCJ. Decizia nr. 296/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2015

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 296/2015

Dosar nr. 4484/2/2013

Şedinţa publică din 29 ianuarie 2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 31 iulie 2002, sub nr. 5486/2002, reclamanţii V.G.O., R.M., P.G.L., I.V. (succesoarea lui I.G.A.), R.C.I., P.G.L. (succesoarea lui C.M.), T.R.J., L.H., V.I., T.R.G.A., V.F., E.S.A., P.S.C. (succesoarea lui M.E.G.Z.) şi I.D.I. (succesorul lui I.P.), toţi în calitate de moştenitori pe ramura V.F. (F.), conform Sentinţei civile nr. 18575 din 18 decembrie 1997 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, şi T.C., F.C.A. şi F.L., în calitate de moştenitori pe ramura V.E. au chemat în judecată pe pârâţii SC H. SA, SC C.I. SRL, C.G.M.B., Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare, Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

1. să se constate că Statul Român a preluat în mod abuziv, prin rechiziţionare, proprietatea V.F. (F.) şi V.E., situată în Bucureşti, şos. B.P. nr. 64, sector 1, compusă din teren în suprafaţă de 23.000 mp împreună cu construcţiile existente pe acea suprafaţă, individualizate în minuta încheiată la 25 noiembrie 1960 între Ministerul Agriculturii - G.A.S.R. şi Întreprinderea H. 1 Mai, actuala SC H. SA;

2. să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 561 din 13 februarie 2002, intervenit între SC H. şi SC C.I. SRL şi a actului adiţional la acest contract, autentificat sub nr. 569 din 13 februarie 2002;

3. să se dispună radierea din CF provizorie nr. 10389 Bucureşti, nr. cadastral 5997 şi 9157, a intabulării dreptului de proprietate a activelor în suprafaţă construită de 5461,48 mp, situate în Bucureşti, şos. B.P. nr. 64, sector 1, în favoarea SC C.I. SRL;

4. să se dispună obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 23.000 mp, din Bucureşti, şos. B.P. nr. 64, sector 1, împreună cu toate construcţiile existente în prezent pe acest teren, în starea în care se află, libere de orice sarcini, conform art. 480 - 481 C. civ., art. 9 din Legea nr. 10/2001, titlul reclamanţilor fiind mai bine caracterizat faţă de cel al pârâţilor, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate Seria M07 nr. 2109 din 14 februarie 2000 emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei pentru pârâta SC H. SA, Sentinţa civilă nr. 9935 din 26 mai 2005 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, exhibată de aceeaşi pârâtă, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 561 din 13 februarie 2002 şi actul adiţional la acest contract, autentificat sub nr. 569 din 13 februarie 2002, încheiate între pârâtele SC H. SA şi SC C.I. SRL;

5. să se dispună evacuarea pârâtelor SC H. SA şi SC C.I. SRL din imobil.

Pârâta SC H. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii.

Pârâta SC C.I. SRL a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, deoarece prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1340 din 9 februarie 1996, reclamantul V.G.O. a vândut imobilul către C.M. şi C.E.P.

Pârâtul Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat: excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive faţă de capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilului revendicat, deoarece aceste acte juridice nu au fost încheiate de el, iar imobilul nu se află în posesia sa; excepţia lipsei calităţii procesuale active, deoarece prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1340 din 9 februarie 1996, reclamantul V.G.O. a vândut imobilul către C.M. şi C.E.P.; excepţia necompetenţei materiale a instanţei civile de a judeca acţiunea în anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, această acţiune fiind de competenţa instanţei de contencios administrativ.

Prin încheierea din data de 24 martie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia necompetenţei materiale, excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare.

Cu privire la excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare, tribunalul a reţinut că este neîntemeiată, deoarece cererea de a se da preferinţă titlului reclamanţilor în raport de certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu echivalează cu o cerere de anulare a acestuia din urmă, pentru a atrage competenţa secţiei de contencios administrativ conform Legii nr. 29/1990.

Cu privire la excepţia autorităţii lucrului judecat, tribunalul a reţinut că este neîntemeiată, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1201 C. civ., nefăcându-se dovada că printr-o hotărâre judecătorească definitivă a fost soluţionată o cauză având aceleaşi părţi, obiect şi cauză ca cea pendinte.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active, tribunalul a reţinut că este neîntemeiată, deoarece reclamanţii îşi justifică legitimarea de a formula acţiunea în revendicare cu actele depuse la dosar care le dovedesc calitatea de succesori ai autorilor F. V. şi V.E., acţiunea acestora neputând fi paralizată de actul de dispoziţie făcut de unul singur dintre moştenitori.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare, tribunalul a reţinut că este întemeiată, având în vedere că reclamanţii nu îşi pot realiza dreptul pretins faţă de acest pârât, care nu invocă vreun drept de proprietate sau alt drept real cu privire la imobilul în litigiu.

Prin Sentinţa civilă nr. 863 din 07 octombrie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acţiunea împotriva acestui pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, ca neîntemeiată.

A respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii SC H. SA, SC C.I. SRL, C.G.M.B., Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare, Municipiul Bucureşti prin Primarul General.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că reclamanţii nu au reuşit să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, dovadă ce presupune şi identificarea imobilului raportat la actele exhibate de reclamanţi, situaţie faţă de care acţiunea în revendicare întemeiată pe art. 480 - 481 C. civ. nu poate fi primită.

Prin Decizia civilă nr. 1638/A din 12 decembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei sus-menţionate, pe care a desfiinţat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că reclamanţii au făcut dovada că autorii lor au fost proprietarii bunurilor revendicate.

Prin Decizia nr. 8110 din 12 octombrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi SC C.I. SRL împotriva deciziei curţii de apel sus-menţionate, dispunând casarea acesteia şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, aceleiaşi instanţe.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că, deşi în primul grad de jurisdicţie s-a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi s-a respins acţiunea faţă de acest pârât, în nesocotirea acestui considerent, instanţa de apel a admis apelul reclamanţilor, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă, deci şi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Pe de altă parte, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., deoarece prima instanţă, după ce s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiilor de procedură în condiţiile art. 137 C. proc. civ., a intrat în cercetarea fondului pricinii.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 2185/2/2007.

Prin încheierea din data de 24 mai 2007, instanţa a constatat că, urmare a decesului apelantului-reclamant V.G.O., calitatea lui procesuală s-a transmis moştenitoarei C.E.P. şi a dispus introducerea acesteia în cauză.

Prin Decizia civilă nr. 812A din 13 decembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 863 din 07 octombrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că acţiunea în revendicare promovată la 31 iulie 2002, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu este admisibilă, eventual reclamanţii beneficiind de o reparaţie, în nici un caz de restituirea în natură (art. 6, Cap. VII din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005), translaţia dreptului de proprietate a imobilului între cele două societăţi comerciale făcându-se cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare.

De asemenea, reclamanţii nu au demonstrat vreun motiv de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare atacate.

Împotriva acestei din urmă decizii a curţii de apel au declarat recurs reclamanţii.

Prin Decizia nr. 1043 din 04 februarie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamanţilor, a casat decizia atacată, precum şi Sentinţa nr. 863 din 07 octombrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi a trimis cauza, pentru rejudecare, acestei din urmă instanţe, în vederea calificării juridice exacte a acţiunii, calificare de care depinde şi soluţionarea speţei în raport de dispoziţiile legale aplicabile.

În fond după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 1058.01/3/2002.

La data de 02 aprilie 2010, reclamanta C.E.P. a formulat cerere de introducere în cauză, în calitate de pârâtă, a numitei C.M., solicitând ca în contradictoriu cu aceasta să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente, respectiv contractele nr. 4362 din 20 noiembrie 2002 şi nr. 573 din 13 februarie 2002, inclusiv a actului adiţional la ultimul dintre acestea, şi să se dispună obligarea pârâtei la restituirea terenului şi a construcţiilor deţinute în baza celor două contracte de vânzare-cumpărare.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 05 august 2010, sub nr. 37618/3/2010, reclamanţii R.M., P.G.L., I.V., R.C.I., T.R.J., L.H., V.I., T.R.G.A., V.F., E.S.A., P.S.C., I.D.I., T.C., F.C.A. şi F.L. au chemat în judecată pe pârâta C.M., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

1. să fie obligată pârâta C.M. să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 23000 mp, având nr. cadastral provizoriu 9157/2, înscris în CF nr. 10389 Bucureşti Sector 1 la PI/4, situat în Bucureşti, şos. B.P. nr. 64, sectorul 1, împreună cu toate construcţiile existente în prezent pe acest teren, în starea în care se află, libere de orice sarcini, conform art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 10/2001;

2. să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4362 din 20 noiembrie 2002, intervenit între SC C.I. SRL şi pârâta C.M., privind terenul în suprafaţă de 23000 mp, situat în Bucureşti, şos. B.P. nr. 64, sectorul 1, având nr. cadastral provizoriu 9157/2, înscris în CF nr. 10389 Bucureşti Sector 1 la PI/4, având ca vecinătăţi: la Vest - Şos. B.P., la Est - Unitate Militară; la Sud - str. Padina, la NV - proprietate privată ADS şi la NE-E - Ocolul Silvic Băneasa;

3. să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 573 din 13 februarie 2002 şi a actului adiţional nr. 1 la acest contract, autentificat sub nr. 217 din 23 ianuarie 2006, intervenite între SC C.I. SRL şi pârâta C.M.;

4. să se dispună radierea din CF provizorie nr. 10389 Bucureşti, nr. cadastral 5997 şi 9157/2, a intabulării dreptului de proprietate a terenului în suprafaţă de 23.000 mp şi a activelor în suprafaţă construită de 5461,48 mp, situate în Bucureşti, şos. B.P. nr. 64, sector 1, în favoarea pârâtei C.M..

În acest din urmă dosar, a formulat cerere de intervenţie în interes propriu numita C.E.P., solicitând ca în contradictoriu cu pârâţii C.M., SC C.I. SRL şi SC H. SA să se dispună:

1. constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4344 din 19 noiembrie 2002, dintre SC H. SA şi C.I. SRL;

2. constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente, autentificate sub nr. 4362 din 20 noiembrie 2002 şi nr. 573 din 13 februarie 2002, inclusiv a actului adiţional nr. 1 la ultimul dintre acestea;

3. obligarea pârâţilor la restituirea întregului teren şi a construcţiilor deţinute în baza celor trei contracte, situate în Bucureşti, şos. B.P. nr. 64, sector 1.

Prin încheierea din data de 22 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o Secţiei a IV-a civile a Tribunalului Bucureşti, pentru discutarea conexării la Dosarul nr. 1058.01/3/2002.

Prin încheierea din data de 21 ianuarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a dispus conexarea Dosarului nr. 37618/3/2010 la Dosarul nr. 1058.01/3/2002 şi, apoi, încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie principală formulată de C.E.P.

Prin Sentinţa civilă nr. 475 din 09 martie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea principală şi cererea conexă.

A admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta C.E.P.

A constatat că imobilul teren în suprafaţă de 23.364 mp, situat în şos. B.P., km 11, fostă proprietatea V., a fost preluat în mod abuziv de către stat, în temeiul Legii nr. 351/1945.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 561 din 13 februarie 2002, încheiat între SC H. SA şi SC C.I. SRL, precum şi a actului adiţional nr. 569 din 13 februarie 2002 la acest contract, privind construcţiile amplasate pe acest teren.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4344 din 19 noiembrie 2002, încheiat între SC H. SA şi SC C.I. SRL, privind terenul în suprafaţă de 23.000 mp, situat la adresa sus-menţionată.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 573 din 13 februarie 2002 şi a actului adiţional nr. 1 la acest contract, încheiat între pârâtele SC C.I. SRL şi C.M., privind construcţiile amplasate pe terenul situat în Bucureşti, şos. B.P. nr. 64, sector 1.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4362 din 20 noiembrie 2002, încheiat între pârâtele SC C.I. SRL şi C.M., privind terenul în suprafaţă de 23.000 mp, situat în Bucureşti, şos. B.P. nr. 64, sector 1.

A obligat pârâtele să restituie reclamanţilor şi intervenientei terenul în suprafaţă reală de 22.626,42 mp (faţă de suprafaţa de 23.000 mp din acte) şi construcţiile amplasate pe acest teren, situate în Bucureşti, şos. B.P. nr. 64, sector 1, identificate prin raportul de expertiză efectuat de expertul F.F.A.: A - B - 2.155 - C - Z 130 - Z 131 - Z 170 - Z 184 - Z 183 - Z 182 - D.E. F.A.

A omologat raportul de expertiză efectuat de expertul F.F.A.

A obligat pe pârâţi la 1000 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Terenul în suprafaţă de 23.000 mp, situat în Bucureşti şos. B.P. km 11, a fost proprietatea fam. V., dobândit prin contactul de vânzare-cumpărare nr. 1075 din 15 ianuarie 1931, respectiv suprafaţa de 1,4 ha, iar pentru terenul de 9.000 mp s-a făcut dovada constituirii unei ipoteci ce poartă numai asupra unui drept real de proprietate şi nu ar fi fost posibilă fără a se face dovada acestui drept.

Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la doar, acest teren a fost rechiziţionat la data de 18 februarie 1949, în temeiul Legii nr. 351/1945, şi a fost ulterior încredinţat spre folosinţă Societăţii Comerciale de Stat "Central Fermelor Alimentare", serele cu tot inventarul şi utilajul existent proprietatea fam. V..

Pe imobilul teren în suprafaţă de 23.000 mp, aşa cum rezultă din minuta încheiată la 25 noiembrie 1960, se aflau 3 clădiri din cărămidă şi 3 sere care au fost transmise prin ordinul 506 din 05 ianuarie 1961 din administrarea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei - G.A.S.R. în administrarea Sfatului popular al Capitalei pentru Întreprinderea Horticolă 1 Mai Bucureşti, în temeiul Deciziei 48 din 03 februarie 1961 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei.

Astfel, bunul imobil în întregimea sa a intrat în mod abuziv în proprietatea statului, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Faţă de dispoziţiile Deciziei de casare nr. 1043 din 04 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de fond trebuie să lămurească temeiul de drept al cererii de chemare în judecată şi să dea o calificare juridică exactă petitului cererii, faţă de raportul între legea specială şi legea generală, cu menţiunea că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Tribunalul a constatat că reclamanţii, în calitate de moştenitori ai foştilor proprietari, au formulat o acţiune în revendicare în contradictoriu cu SC H. SA, care a format obiectul dosarului 1219/1998 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă; că la data de 18 septembrie 1998 au depus o precizare a acţiunii, prin care au solicitat chemarea în judecată a C.G.M.B. şi a Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ.

Parcurgând un ciclu procesual (fond, apel, recurs), în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cauza a fost suspendată în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 până la soluţionarea procedurii administrative.

În prezenta cauză, reclamanţii au indicat ca temei juridic atât dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., cât şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel că tribunalul a procedat în continuare la calificare, pe baza probelor administrate şi a raportului dintre legea generală şi legea specială, potrivit dispoziţiilor din decizia de casare.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii, în calitate de moştenitori ai foştilor proprietari al căror imobil fusese preluat în mod abuziv de către stat, au formulat notificare depusă prin B.E.J. sub nr. 2525 din 11 aprilie 2001, prin care solicitau unităţii deţinătoare, respectiv SC H. SA, ca în conformitate cu dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii de restituire, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării.

S-a mai formulat o notificare sub nr. 598 din 01 februarie 2001 către SC H. SA şi SC C.I. SRL, prin care se aducea la cunoştinţă entităţilor notificate să nu execute nicio modificare, demolare, săpare a construcţiei şi nicio adăugire la imobilul compus din teren în suprafaţă de 23.364 mp şi construcţii, situat în Bucureşti, şos. B.P. 64 (km 11).

SC H. SA a dobândit terenul iniţial în administrare, prin Ordinul Ministerului Agriculturii 506 din 05 ianuarie 1961 şi, ulterior, prin Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 2109 din 14 decembrie 2000 emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei pentru terenul în suprafaţă de 23.738,04 mp, teren situat în şos. B.P. 64, înscris în CF Sector 1 sub nr. 8105 din 07 august 2000 şi în baza sentinţei civile 9935 din 26 mai 2000 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul 5420/2000, rămasă definitivă şi irevocabilă prin neapelare, prin care s-a constatat că SC H. SA (fostă Întreprinderea H. 1 Mai) este proprietara activelor situate în Bucureşti, şos. B.P. 64, sector 1, active ce au fost înscrise în CF 10389 a localităţii Bucureşti la PI/1,2, cu încheierea 373 din 23 ianuarie 2002 emisă de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - Biroul de Carte Funciară.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 561 din 13 februarie 2002, SC H. SA a vândut către SC C.I. SRL activele în suprafaţă construită de 5.461,48 mp, situate în Bucureşti şos. B.P. 64, sector 1, având nr. cadastral provizoriu 5997 şi 9157, împreună cu mijloacele fixe aferente, active aflate pe terenul în suprafaţă de 51.404,03 mp şi care nu face obiectul acestui contract de vânzare-cumpărare.

Ulterior, prin actul adiţional la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 561 din 13 februarie 2002, s-a specificat că obiectul contractului îl constituie activele în suprafaţă construită de 5.461,48 mp, situate la adresa din contract, casele cu nr. 13, 14, 15, 17, 18, 19, 23, 31, 32, 33 în suprafaţă de 4.652,48 mp şi mai multe corpuri de clădire reprezentând birouri, piscină, magazie, WC, rezervor apă, contor gaze etc.

Terenul în suprafaţă de 23.738,04 mp, situat în Bucureşti, şos. B.P. 64, sector 1, având nr. cadastral provizoriu 9157, a fost vândut de către SC H. SA, prin contractul de vânzare-cumpărare 4344 din 19 noiembrie 2002, către SC C.I. SRL, care, la rândul său, la data de 20 noiembrie 2002 l-a vândut către C.M., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4362 din 20 noiembrie 2002 (la 1 zi diferenţă de la data dobândirii sale de la SC H. SA).

Tribunalul a constatat că reclamanţii sunt proprietarii imobilului teren în suprafaţă de 23.000 mp, dobândit prin succesiune legală, potrivit certificatelor de moştenitor depuse la dosar, de la adevăraţii proprietari ai imobilului, respectiv E.V. şi F.V., că aceştia au declanşat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, solicitând deţinătorului imobilului, respectiv SC H. SA, să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată, în termen de 60 zile, asupra restituirii în natură, pe această perioadă neputându-se încheia acte juridice de înstrăinare.

Tribunalul a constatat, aplicând dispoziţiile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, că întrucât imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de către stat, în prezenta cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără titlul valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, iar instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

Cu privire la titlul statului, nu numai că această preluare a fost declarată abuzivă prin dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, dar imobilul a fost rechiziţionat de la foştii proprietari, rechiziţia neconstituind un mod de dobândire legală a proprietăţii de către stat nici potrivit Constituţiei din 1948 şi nici prezentei Constituţii a României.

Aşa cum au precizat reclamanţii, în momentul în care aceştia au formulat notificare, unitatea deţinătoare, respectiv SC H. SA, care dobândise dreptul de proprietate asupra imobilului în condiţiile Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, avea obligaţia de a se pronunţa prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură.

În cazul în care s-ar fi refuzat restituirea în natură, decizia sau dispoziţia putea fi contestată conform Legii nr. 10/2001 sau se puteau propune măsuri reparatorii prin echivalent, unitatea deţinătoare fiind la rândul ei despăgubită fie de către AVAS, fie această instituţie urmând să acorde măsurile reparatorii prin echivalent.

Fără a se pronunţa asupra notificării, deşi era pusă în întârziere de către moştenitorii foştilor proprietari, SC H. SA a încheiat cu SC C.I. SRL contractul de vânzare-cumpărare pentru teren, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001, în sensul că cele două pârâte nu ar fi trebuit să încheie un astfel de contract înainte de soluţionarea irevocabilă a procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001.

SC C.I. SRL a vândut către C.M., prin act autentic de vânzare-cumpărare, terenul şi ulterior construcţiile amplasate pe acest teren la doar o zi distanţă de data dobândirii de la SC H. SA, această înstrăinare constituind o prezumţie în favoarea reclamanţilor.

Cu privire la cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta C.E.P., tribunalul a constatat că aceasta şi-a dovedit calitatea de moştenitoare a soţilor V., aşa cum rezultă din certificatele de moştenitor, actele de stare civilă, sentinţa civilă 18575 din 18 decembrie 1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, care consfinţeşte succesiunea pe ramura V.F. (F.).

Autorul intervenientei, V.G.O., a notificat SC H. SA, solicitând restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 23.000 mp, situat în Bucureşti, şos. B.P. 64, sector 1 şi a tuturor construcţiilor aflate pe acest teren, cu notificarea 2054 din 23 martie 2001.

Tribunalul a constatat că intervenienta are, la rândul său, calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, justificând cererea de intervenţie potrivit art. 49-55 C. proc. civ., motiv pentru care aceasta a fost admisă.

Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că reclamanţii puteau solicita instanţei, potrivit art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nulitatea absolută a actelor de înstrăinare, în termen de 1 an de la apariţia legii, respectiv până la 14 mai 2002, prelungit ulterior cu 3 luni prin O.U.G. 145/2001, termen care s-a împlinit la 14 august 2002. Acţiunea introductivă de instanţă a fost formulată şi depusă la Tribunalul Bucureşti la data de 31 iulie 2002, deci în termen legal.

Pe cale de consecinţă, tribunalul a constatat că pârâta SC H. SA a înstrăinat bunul imobil teren şi construcţie deşi fusese notificată de către foştii proprietari şi fără a se pronunţa prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii acestora, înstrăinare nelegală, fiind vorba despre un bun imobil care nu avea destinaţia de locuinţă şi care potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001 urma să fie restituit persoanelor îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere a unităţii deţinătoare.

Potrivit art. 21 lit. d), în cazul în care unitatea deţinătoare este regie autonomă, societate sau companie naţională, societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale ori locale este acţionar sau asociat majoritar, şi restituirea în natură este posibilă potrivit legii, această măsură este obligatorie, obligaţia legală de restituire prevalând asupra oricărei alte opţiuni a deţinătorului bunului imobil solicitat, ceea ce este şi cazul pârâtei SC H. SA.

Pe cale de consecinţă, dând prioritate legii speciale nr. 10/2001, tribunalul a admis acţiunea reclamanţilor, aşa cum a fost formulată şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta C.E.P., a constatat că imobilul teren în suprafaţă de 23.364 mp, situat în şos. B.P., km 11, fostă proprietatea V., a fost preluat în mod abuziv de către stat în temeiul Legii nr. 351/1945.

Ca urmare a faptului că statul nu a avut un drept legitim asupra acestui imobil, iar, pe de altă parte, că SC H. SA avea doar un drept de administrare asupra terenului, conform Deciziei 48 din 03 februarie 1961 a fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al Capitalei, iar titlul de proprietate emis în baza Legii 15/1990 a fost dat cu nerespectarea art. 20 alin. (2) din acest act normativ, a admis şi capetele de cerere privind nulitatea absolută a actelor de înstrăinare pentru construcţii şi teren, aşa cum acestea au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat de expertul F.F.A.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, SC H. SA şi C.M.

Învestită cu judecarea căii de atac, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin încheierea din data de 29 mai 2013, a decis următoarele:

1. capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al preluării şi restituirea imobilului reprezintă o contestaţie întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001, care, potrivit Legii nr. 202/2010, este supusă doar căii de atac a recursului;

2. capetele de cerere privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare sunt supuse căii de atac a apelului, conform art. 282 C. proc. civ.;

3. disjungerea acestor două cereri şi formarea unui nou dosar pentru cererile privind nulitatea contractelor.

În urma disjungerii, s-a format Dosarul nr. 4484/2/2013, având ca obiect apelul pe cererile în nulitate.

În Dosarul nr. 1058.01/3/2002, Curtea de Apel Bucureşti a rămas învestită cu judecarea recursurilor privind contestaţia pe Legea nr. 10/2001, iar prin încheierea din data de 25 septembrie 2013 a dispus suspendarea judecării recursurilor până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 4484/2/2013, în temeiul dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ.

În cadrul dosarului de faţă, nr. 4484/2/2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat Decizia civilă nr. 39A din 05 februarie 2014, prin care:

A respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtele SC H. SA şi C.M.

A admis apelurile declarate de pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a respins acţiunea faţă de aceşti pârâţi, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Situaţia de fapt:

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2756 din 29 ianuarie 1930 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, D.G. a vândut soţilor E. şi F. V. "terenul în suprafaţă de 9.000 mp formând lotul de împroprietărire 107 din moşia Băneasa judeţul Ilfov", în contract fiind menţionate vecinătăţile terenului şi titlul de proprietate al vânzătorului. La dosar a fost depusă, de asemenea, "Anexa 1b cu numele proprietarilor loturilor din parcelarea Băneasa", întocmită de Direcţia de Administraţie Publică, în care la poz. 33 este menţionat D.G. Radu cu lotul 107 în suprafaţă de 8.800 mp (Dosarul nr. 2185/2/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1075 din 15 ianuarie 1931 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, T.I.G. a vândut soţilor E. şi F.V., horticultori, terenul "în întindere de 1 hectar şi 4.000 mp din moşia Băneasa, fostă proprietatea D-nei Contesa de Montesqieu, situat în comuna suburbană Băneasa, jud. Ilfov", în contract fiind menţionate vecinătăţile terenului şi titlul de proprietate al vânzătorului. La dosar a fost depusă, de asemenea, "Anexa 1b cu numele proprietarilor loturilor din parcelarea Băneasa", întocmită de Direcţia de Administraţie Publică, în care la poz. 116 este menţionat T.I.G. cu lotul 106 în suprafaţă de 13.800 mp (Dosarul nr. 5486 - vol. I al Tribunalului Bucureşti şi 102 din Dosarul nr. 2185/2/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Potrivit art. 2 din Decizia nr. 2051/1949 publicată în M. Of. nr. 43 din 21 februarie 1949, în temeiul Decretului nr. 35/1949 pentru organizarea Ministerului Comerţului şi Alimentaţiei şi a Legii nr. 351/1945 pentru reprimarea speculei ilicite şi a sabotajului economic, pe data publicării deciziei în M. Of. a deciziei, "serele cu tot inventarul şi utilajul existent, proprietatea V., şoseaua B.P., km 11" au fost rechiziţionate şi încredinţate spre folosinţă Societăţii Comerciale de Stat "Centrala Fermelor Alimentare" (Dosarul nr. 5486 - vol. I al Tribunalului Bucureşti).

Prin Ordinul nr. 506 din 5 ianuarie 1961 emis de Ministerul Agriculturii, în temeiul Decretului nr. 409/1955, serele formate din construcţiile şi instalaţiile aferente situate pe şoseaua B.P. nr. 64, identificate în Minuta din 25 noiembrie 1960, s-au transmis din administrarea Ministerului Agriculturii - G.A.S.R., în administrarea Sfatului Popular al Capitalei, pentru Întreprinderea Horticolă "1 Mai" (Dosarul nr. 5486 - vol. I al Tribunalului Bucureşti).

Potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 2109 din 14 decembrie 2000, SC H. SA este proprietara terenului în suprafaţă de 23.738,04 mp, identificat în Anexa 2 la certificat; prin Sentinţa civilă nr. 9935 din 26 mai 2000 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1, definitivă prin neapelare şi nerecurare, a fost admisă acţiunea formulată de SC H. SA în contradictoriu cu C.G.M.B. şi s-a constatat că reclamanta este proprietara imobilului situat în Bucureşti, şos. B.P. nr. 64, sector 1, compus din clădiri şi sere.

Prin notificarea înregistrată la executorul Judecătoresc din cadrul Judecătoriei sectorului 1 sub nr. 2525 din 11 aprilie 2001, V.G.O., R.M., I.G.A., R.C.I., C.M., T.R.J., L.H., V.I., T.R.G.A., V.F., E.S.A., P.S.C., I.D.I., T.C., F.C.A. şi F.L., în calitate de moştenitori ai defuncţilor E. şi F. V., au notificat SC H. SA că înţeleg să solicite restituirea în natură a imobilului în suprafaţă de 23.364 mp împreună cu toate construcţiile existente pe teren, imobilul fiind situat în Bucureşti, şos. B.P. nr. 64. Notificarea nr. 2525/2001 a fost înregistrată la SC H. SA în data de 25 aprilie 2001, după cum reiese din dovada de comunicare depusă la dosar.

Prin notificarea înregistrată la Executorul Judecătoresc din cadrul Judecătoriei sectorului 1 sub nr. 2054 din 23 martie 2001, V.G.O. şi R.M., în calitate de moştenitori ai defunctului F. V., au notificat SC H. SA că înţeleg să solicite restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 2,3 ha, situat în Bucureşti, şos. B.P. nr. 64, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001. Notificarea nr. 2054/2001 a fost înregistrată la SC H. SA în data de 5 aprilie 2001, după cum reiese din dovada de comunicare depusă la dosar.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 561 din 13 februarie 2002, apelanta-pârâtă SC H. SA a vândut intimatei-pârâte SC C.I. SRL "activele în suprafaţă construită de 5461,48 mp, situate în Bucureşti, şos. B.P. nr. 64, sector 1, având număr cadastral provizoriu 5997 şi 9157, împreună cu mijloacele fixe aferente". Prin actul adiţional la acest contract, autentificat sub nr. 569 din 13 februarie 2002, s-a precizat că obiectul contractului îl constituie construcţiile C1 - C9 identificate în actul adiţional.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4344 din 19 noiembrie 2002, apelanta-pârâtă SC H. SA a vândut intimatei-pârâte SC C.I. SRL terenul în suprafaţă de 23.738,04 mp, situat în Bucureşti, şos. B.P. nr. 64, sector 1, având număr cadastral 9157.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 573 din 13 februarie 2002, intimata-pârâtă SC C.I. SRL a vândut apelantei-pârâte C.M. "activele în suprafaţă construită de 5461,48 mp, situate în Bucureşti, şos. B.P. nr. 64, sector 1, având număr cadastral provizoriu 5997 şi 9157, împreună cu mijloacele fixe aferente". Prin actul adiţional nr. 1, autentificat sub nr. 217 din 23 ianuarie 2006, s-a precizat că obiectul contractului îl constituie construcţiile, respectiv casele cu nr. 13, 14 şi 15 identificate în actul adiţional.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4362 din 20 noiembrie 2002, intimata-pârâtă SC C.I. SRL a vândut apelantei-pârâte C.M. terenul în suprafaţă de 23.738,04 mp, situat în Bucureşti, şos. B.P. nr. 64, sector 1, având număr cadastral 9157.

Prin raportul de expertiză efectuat de expert I.I. s-a constatat că terenul, identificat în baza actelor de proprietate ale reclamanţilor, este situat în Bucureşti, şos. B.P. nr. 64, sector 1, că este în suprafaţă totală de 24.415 mp. Prin acelaşi raport de expertiză s-a mai constatat că pe suprafaţa acestui teren au existat mai multe construcţii, în suprafaţă de 5461,48 mp, identificate potrivit procesului-verbal din 1959 (care au intrat în patrimoniul SC H. prin Ordinul Ministerului Agriculturii nr. 506/1961), care au fost demolate după încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4344 din 19 noiembrie 2002 dintre SC H. SA şi SC C.I. SRL, la momentul efectuării expertizei pe teren mai aflându-se patru construcţii.

Prin răspunsul la obiecţiunile formulate de SC H. SA, expertul I.I. a arătat că terenul expertizat a fost identificat în baza actelor de proprietate depuse la dosar de către reclamanţi şi că a stabilit identitatea dintre imobilul revendicat, compus din teren şi construcţii, şi imobilul proprietatea SC H., în baza actelor de proprietate ale reclamanţilor, respectiv act de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1075 din 15 ianuarie 1931, act adiţional la actul de împrumut autentificat sub nr. 1078 din 15 ianuarie 1931, extrasul de plan parcelar parcelele 106 şi 107, schiţa cu dispunerea şi vecinătăţile proprietăţii V. eliberată de Primăria Sectorului 1, precum şi a actelor de proprietate ale SC H., respectiv documentaţia care a stat la baza eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 2109, înscrisuri care au fost ataşate de expert la raportul de expertiză sub formă de anexe.

Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, expertul F.F.A. a întocmit Planul topo-cadastral al terenului cumpărat de autorii reclamanţilor, reprezentând loturile de împroprietărire 106 şi 107 de pe planul de lotizare din comuna Băneasa întocmit în anul 1926. În zona pozată în verde, expertul a identificat terenul proprietatea SC H. SA în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate, iar în zona pozată în portocaliu a identificat suprafaţa de teren care se poate restitui reclamanţilor.

Analiza apelurilor declarate de pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice:

În calea de atac formulată împotriva Sentinţei civile nr. 475/2002, pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice au formulat atât critici cu privire la soluţia dată de tribunal asupra capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare privind terenul şi construcţiile, precum şi critici cu privire la soluţia pronunţată de tribunal asupra capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al preluării şi restituirea imobilului compus din teren şi construcţii.

Având în vedere că prin încheierea din 29 mai 2013, Curtea de Apel Bucureşti a disjuns capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al preluării şi restituirea imobilului, cu privire la care a constatat că este incidentă calea de atac a recursului, de capetele de cerere privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare nr. 561/2002 şi actul adiţional 569/2002, 4344/2002, 573/2002 şi 4362/2002, cu privire la care a constatat că este incidentă calea de atac a apelului, instanţa de apel a constatat că este investită în urma disjungerii doar cu analiza criticilor împotriva sentinţei de fond privind admiterea capătului de cerere în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

Astfel, prin apelurile de faţă, apelanţii-pârâţi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice au susţinut că nu au calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare efectuate asupra imobilului situat în Bucureşti, şos. B.P. nr. 64, sector 1, deoarece nu sunt părţi la încheierea contractelor a căror nulitate se solicită.

Critica este întemeiată.

Într-adevăr, apelanţii-pârâţi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu sunt părţi în contractele de vânzare-cumpărare cu privire la care reclamanţii şi intervenienta principală au solicitat a se constata nulitatea absolută în prezenta cauză.

Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

Cum prin acţiunea principală, acţiunea conexă şi cererea de intervenţie principală, reclamanţii şi intervenienta principală nu au solicitat constatarea nulităţii vreunui act juridic emis sau încheiat de apelanţii-pârâţi Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, nu este justificată calitatea procesuală pasivă a acestora, motiv pentru care apelurile pe care le-au exercitat sunt fondate cu privire la criticile împotriva sentinţei de fond privind admiterea nulităţii absolute a contractelor, impunându-se schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu consecinţa respingerii acţiunii formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Analiza apelului declarat de pârâta SC H. SA:

În calea de atac formulată împotriva Sentinţei civile nr. 475/2002, pârâta SC H. SA a formulat critici atât cu privire la soluţia dată de tribunal asupra capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare privind terenul şi construcţiile, cât şi cu privire la soluţia pronunţată de tribunal asupra capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al preluării şi restituirea imobilului compus din teren şi construcţii.

Având în vedere disjungerea dispusă de Curte prin încheierea din 29 mai 2013, instanţa de apel a constatat că este investită doar cu analiza criticilor împotriva sentinţei de fond privind admiterea capătului de cerere în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

1. La pct. 1, apelanta-pârâtă a făcut precizări cu privire la calea de atac incidentă în cauză, aspecte care au fost puse în discuţia părţilor şi soluţionate prin încheierea din data de 29 mai 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1058.01/3/2002 al Curţii de Apel Bucureşti.

2. Criticile de la pct. 2.1 privesc capătul de cerere privind constatarea preluării abuzive, pentru soluţionarea cărora Curtea de Apel Bucureşti a rămas în continuare investită în cadrul Dosarului nr. 1058.01/3/2002, având în vedere că prin încheierea din data de 25 septembrie 2013, pronunţată în acest dosar, Curtea a constatat că petitul privind constatarea caracterului abuziv al preluării împreună cu cel privind restituirea în natură a terenului şi construcţiilor reprezintă o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, astfel că sentinţa de fond este supusă căii de atac a recursului.

Prin urmare, aceste critici vor fi analizate în cadrul recursului formulat de recurenta-pârâtă SC H. SA împotriva Sentinţei civile nr. 475/2012.

La pct. 2.2., apelanta-pârâtă SC H. SA a susţinut că actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1075/1931, privind terenul în suprafaţă de 14.000 mp, nu cuprinde alte elemente de identificare în afară de vecinătăţi, astfel că nu poate fi identificat.

Curtea nu a primit această critică, întrucât, aşa cum s-a reţinut la expunerea situaţiei de fapt, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1075 din 15 ianuarie 1931 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, prin care T.I.G. a vândut soţilor E. şi F. V. un teren în suprafaţă de 1,4 ha din moşia Băneasa, situat în comuna suburbană Băneasa, jud. Ilfov, precizează atât vecinătăţile terenului cât şi titlul de proprietate al vânzătorului; iar din coroborarea acestui înscris cu înscrisul intitulat "Anexa 1b cu numele proprietarilor loturilor din parcelarea Băneasa", întocmită de Direcţia de Administraţie Publică, în care la poz. 116 este menţionat T.I.G. cu lotul 106 în suprafaţă de 1.3800 mp, rezultă că obiectul vânzării l-a reprezentat Lotul 106 din moşia Băneasa, astfel cum a fost identificat acest lot pe Extrasul de plan cadastral scara 1:5000 din anul 1926 (Anexa 15 la raportul de expertiză topografie întocmit de expert I.I.) şi pe "Schiţa cu dispunerea şi vecinătăţile proprietăţii V.", eliberată de Serviciul cadastru din cadrul Primăriei Sector 1 (Anexa 16 la raportul de expertiză topografie întocmit de expert I.I.).

Nu este întemeiată nici critica prin care apelanta-pârâtă SC H. SA a susţinut că în contractul de împrumut garantat cu ipotecă nu se precizează în baza cărui act de proprietate se face dovada calităţii de proprietar a autorilor reclamanţilor pentru a se institui ipoteca, având în vedere că reclamanţii au depus la dosar titlul de proprietate deţinut de autori asupra terenului în suprafaţă de 9.000 mp, reprezentând fostul lot 107 din moşia Băneasa, respectiv contractul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. 2756 din 29 ianuarie 1930 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, prin care D.G. a vândut acest teren soţilor E. şi F. V., precum şi înscrisul intitulat "Anexa 1b cu numele proprietarilor loturilor din parcelarea Băneasa", întocmită de Direcţia de Administraţie Publică, în care la poz. 33 este menţionat vânzătorul D.G. Radu ca proprietar al lotului 107.

2.3. Criticile formulate de apelanta-pârâtă SC H. SA la pct. 2.3 privesc modalitatea de aplicare de către instanţa de fond a prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în ceea ce priveşte restituirea construcţiilor de pe teren, astfel că nu fac obiectul investirii instanţei de apel conform încheierii de disjungere din data de 25 septembrie 2013.

2.4. Cu privire la nepronunţarea instanţei de fond asupra capătului de cerere privind evacuarea şi radierea menţiunilor din cartea funciară, Curtea a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 281² C. proc. civ., numai partea interesată, respectiv reclamanţii şi intervenienta principală, pot invoca o vătămare sub aspect procesual datorată nepronunţării asupra acestor capete de cerere, or, în prezenta cauză, reclamanţii şi intervenienta principală nu au formulat calea de atac prin care să invoce nepronunţarea instanţei de fond cu privire la capetele de cerere privind evacuarea şi radierea menţiunilor din cartea funciară.

2.5. Cu privire la critica potrivit căreia instanţa de fond a admis acţiunea din Dosarul nr. 1219/1998, deşi acţiunea principală formulată de reclamanţi a format obiectul Dosarului nr. 5486/2002, Curtea a apreciat că nu este un motiv de nulitate a hotărârii, aşa cum susţine apelanta-pârâtă, ci o eroare materială care poate fi îndreptată de instanţa de fond în procedura prevăzută de dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., la solicitarea părţii interesate.

O cerere de îndreptare a erorilor materiale strecurate în dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti are natura juridică a unei cereri incidentale, astfel încât ea este de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea despre care se afirmă că, cuprinde acea eroare materială.

2.6. Ca motiv de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 561 din 13 februarie 2002 şi actul adiţional nr. 569 din 13 februarie 2002 şi sub nr. 4344 din 19 noiembrie 2002, dintre apelanta-pârâtă SC H. SA şi intimata-pârâtă SC C.I. SRL, cu privire la terenul în suprafaţă de 23.000 mp şi construcţii amplasate pe acest teren, tribunalul a reţinut că SC H. SA avea obligaţia de a se pronunţa prin decizie sau dispoziţie motivată asupra notificării formulate de reclamanţi, conform dispoziţiilor legii speciale nr. 10/2001, astfel că nu ar fi trebuit să încheie contractele respective până la soluţionarea irevocabilă a notificărilor.

Ca motiv de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 573/.13 februarie 2002 şi actul adiţional nr. 1 la acest contract şi sub nr. 4362 din 20 noiembrie 2002, dintre intimata-pârâtă SC C.I. SRL şi apelanta-pârâtă C.M., cu privire la terenul în suprafaţă de 23.000 mp şi construcţii amplasate pe acest teren, tribunalul a reţinut că este consecinţa nulităţii contractelor încheiate între unitatea deţinătoare notificată şi vânzătoarea din aceste din urmă contracte.

Prin urmare, nu poate fi reţinută critica potrivit căreia instanţa de fond a reţinut greşit momentul încheierii contractului nr. 573 din 13 februarie 2002 privind vânzarea clădirilor, apelanta arătând că acesta în realitate a fost încheiat înainte de introducerea acţiunii (31 iulie 2002), deoarece tribunalul nu a reţinut ca motiv de nulitate absolută a acestui contract încălcarea dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 54/1998 (invocate de către intervenienta în interes propriu) privind interdicţia vânzării imobilelor cu privire la titlul cărora există litigii la instanţele judecătoreşti, pe tot timpul soluţionării acestor litigii.

Motivul de nulitate absolută a contractului autentificat sub nr. 573 din 13 februarie 2002 şi actul adiţional nr. 1 la acest contract, ca şi a contractului autentificat sub nr. 4362 din 20 noiembrie 2002, încheiate între intimata-pârâtă SC C.I. SRL şi apelanta-pârâtă C.M., cu privire la terenul în suprafaţă de 23.000 mp şi construcţii amplasate pe acest teren, îl constituie principiul de drept resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.

Astfel, potrivit unuia dintre principiile efectelor nulităţii, desfiinţarea actului juridic principal atrage şi desfiinţarea actelor juridice subsecvente încheiate în baza lui.

Anularea contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 561 din 13 februarie 2002 şi actul adiţional nr. 569 din 13 februarie 2002 şi sub nr. 4344 din 19 noiembrie 2002, dintre apelanta-pârâtă SC H. SA şi intimata-pârâtă SC C.I. SRL, cu privire la terenul în suprafaţă de 23.000 mp şi construcţiile amplasate pe acest teren, are drept consecinţă lipsirea acestor acte juridice de orice efecte juridice, conform principiului "quod nullum est, nullum producit efectum", în sensul că titlul de proprietate al vânzătoarei SC C.I. SRL este considerat că nu a existat niciodată.

Prin urmare, tribunalul a făcut aplicarea principiului general de drept în materia efectelor nulităţii, invocat de reclamanţi şi de intervenienta în interes propriu în motivarea cererii principale, a cererii conexe şi a cererii de intervenţie principale, potrivit căruia nulitatea actului juridic primar atrage şi nulitatea actului juridic subsecvent (următor), datorită legăturii lor juridice.

Cu privire la critica prin care apelanta-pârâtă SC H. SA a susţinut că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 561 din 13 februarie 2002 nu a încălcat nicio lege pentru a fi nul şi că acest contract a fost încheiat în baza O.G. nr. 88/1996 şi H.G. nr. 450/1999 privind vânzarea activelor în leasing, Curtea a reţinut că motivul de nulitate absolută a acestui contract îl reprezintă încălcarea la momentul încheierii sale a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora, sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative sau, după caz, judiciare generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea bunurilor imobile notificate potrivit prevederilor prezentei legi.

Or, aşa cum s-a reţinut în cadrul situaţiei de fapt, notificarea nr. 2525 din 11 aprilie 2001 a fost înregistrată la apelanta-pârâtă SC H. SA în data de 25 aprilie 2001, iar notificarea nr. 2054 din 23 martie 2001 a fost înregistrată la SC H. SA în data de 05 aprilie 2001.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, notificarea înregistrată face dovadă deplină în faţa fiecărei autorităţi, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut de lege pentru formularea notificării.

Scopul instituirii interdicţiei reglementate de acest text de lege a fost indisponibilizarea bunurilor ce au format obiectul notificării şi evitarea posibilităţii ca unităţile deţinătoare sau cele însărcinate cu soluţionarea notificărilor să scoată bunurile notificate din patrimoniul lor, în scopul eludării dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, în mod corect tribunalul a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 561 din 13 februarie 2002 şi actul adiţional nr. 569 din 13 februarie 2002 şi sub nr. 4344 din 19 noiembrie 2002, dintre apelanta-pârâtă SC H. SA şi intimata-pârâtă SC C.I. SRL, cu privire la terenul în suprafaţă de 23.000 mp şi construcţiile amplasate pe acest teren, făcându-se o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, fiind îndeplinită în cauză premisa ca acest articol să fie incident în cauză, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă solicitarea de constatare a nulităţii absolute a unor acte juridice de înstrăinare a unui imobil care a făcut obiectul unei notificări formulate în termenul şi condiţiile de formă prevăzute de lege şi care a fost înstrăinat de unitatea deţinătoare notificată ulterior declanşării procedurii administrative reglementată de Legea nr. 10/2001.

2.7. Critica potrivit căreia instanţa de fond a calificat greşit temeiul juridic al acţiunii este nefondată.

Astfel, tribunalul a respectat îndrumările obligatorii date de Înalta Curte prin Decizia nr. 1043/2009, în sensul de a se proceda la calificarea juridică exactă a acţiunii, în ceea ce priveşte capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare a imobilului notificat, reţinând că temeiul juridic al acţiunii este dat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Pentru aceste motive, apelul declarat de pârâta SC H. SA este nefondat.

Analiza apelului declarat de pârâta C.M.:

1. Precizările de la pct. 1 privind calificarea căii de atac nu reprezintă critici împotriva sentinţei de fond, calificarea căii de atac fiind făcută prin încheierea din data de 25 septembrie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 1058.01/3/2002.

2. Cu privire la calificarea acţiunii, apelanta-pârâtă a arătat că reclamanţii au precizat pentru prima dată temeiul juridic al acţiunii ca fiind Legea nr. 10/2001, după casare.

Curtea a constatat că sentinţa apelată respectă îndrumările cu caracter obligatoriu date prin decizia de casare nr. 1043/2009, prin care instanţa de recurs a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă de fond în vederea corectei calificări juridice a acţiunii.

De asemenea, cu privire la capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare a imobilului notificat, Curtea a constatat că în mod corect tribunalul a reţinut că temeiul juridic este dat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

3. Curtea a constatat că apelanta C.M. a dobândit calitatea de pârâtă ca urmare a promovării acţiunii înregistrate sub nr. 37618/3/2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, de către reclamanţii R.M., P.G.L., I.V., R.C.I., T.R.J., L.H., V.I., T.R.G.A., V.F., E.S.A., P.S.C., I.D.I., T.C., F.C.A. şi F.L., prin care au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 573 din 13 februarie 2002 şi a actului adiţional nr. 1 la acest contract, autentificat sub nr. 217 din 23 ianuarie 2006, precum şi a contractului autentificat sub nr. 4362 din 20 noiembrie 2002, ambele intervenite între SC C.I. SRL şi pârâta C.M., privind terenul în suprafaţă de 23000 mp, situat în Bucureşti, şos. B.P. nr. 64, sectorul 1, precum şi construcţiile edificate pe acest teren.

Acest dosar a fost conexat la Dosarul nr. 1058.01/3/2002 (aflat în stadiul de rejudecare a Dosarului nr. 5486/2002), prin încheierea din data de 21 ianuarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Curtea a respins criticile prin care apelanta-pârâtă a susţinut că prin introducerea sa în cauză au fost încălcate dispoziţiile art. 134 şi 132 alin. (1) C. proc. civ., ca urmare a faptului că tribunalul a primit o cerere modificatoare sub aspectul părţilor şi obiectului litigiului după prima zi de înfăţişare, având în vedere că apelanta C.M. a dobândit calitatea de pârâtă prin promovarea unei acţiuni separate împotriva sa, iar prin apelul promovat, aceasta nu a adus critici cu privire la soluţia de conexare a celor două dosare.

În al doilea rând, Curtea a mai constatat că cererea formulată de intimata C.E.P. la data de 02 aprilie 2010, astfel cum a fost modificată la data de 3 septembrie 2010, în contradictoriu şi cu apelanta-pârâtă C.M., a fost calificată de tribunal ca fiind o cerere de intervenţie în interes propriu şi admisă în principiu prin încheierea din 21 ianuarie 2011.

De asemenea, prin apelul de faţă, apelanta-pârâtă nu a formulat critici sub aspectul aplicării dispoziţiilor art. 49 rap. la art. 51 C. proc. civ. de către tribunal, iar criticile prin care apelanta-pârâtă a invocat faptul că tribunalul a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ. nu au relevanţă din punct de vedere juridic, întrucât tribunalul nu a luat act de modificarea cererii de chemare în judecată, aşa cum susţine apelanta-pârâtă, ci a procedat la punerea în discuţia părţilor şi la admiterea în principiu a unei cereri de intervenţie în interes propriu.

4. Prin criticile de la pct. 4, apelanta-pârâtă a susţinut că termenul de prescripţie pentru constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare în litigiu era epuizat, deoarece acţiunea a fost formulată la 8 ani de la expirarea termenului de prescripţie prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Critica este nefondată.

Ca motiv de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 561 din 13 februarie 2002 şi actul adiţional nr. 569 din 13 februarie 2002 şi sub nr. 4344 din 19 noiembrie 2002, dintre apelanta-pârâtă SC H. SA şi intimata-pârâtă SC C.I. SRL, cu privire la terenul în suprafaţă de 23.000 mp şi construcţii amplasate pe acest teren, tribunalul a reţinut că SC H. SA avea obligaţia de a se pronunţa prin decizie sau dispoziţie motivată asupra notificării formulate de reclamanţi, conform dispoziţiilor legii speciale nr. 10/2001, astfel că nu ar fi trebuit să încheie contractele respective până la soluţionarea irevocabilă a notificărilor. Prin urmare, temeiul juridic reţinut de tribunal în privinţa acestor capete de cerere este dat de dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care dispun în mod textual ceea ce tribunalul a reţinut în motivarea hotărârii.

Contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 561 din 13 februarie 2002, nr. 569 din 13 februarie 2002 şi nr. 4344 din 19 noiembrie 2002 au fost încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că nu este îndeplinită premisa pentru a fi incidente dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, deoarece din conţinutul acestui text de lege rezultă că este vorba doar despre acele acte juridice de înstrăinare ce au fost încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

O asemenea ipoteză nu este incidentă în cauza de faţă, deoarece contractele de vânzare-cumpărare privind imobilul notificat, încheiate între entitatea juridică deţinătoare notificată şi SC C.I. SRL, au fost încheiate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru care, dimpotrivă, legiuitorul a prevăzut sancţiunea nulităţii absolute şi deci caracterul imprescriptibil al acţiunii, prin dispoziţiile art. 21 alin. (5) din lege.

5. Cu privire la critica privind dovedirea dreptului de proprietate al reclamanţilor, Curtea a constatat că, aşa cum s-a reţinut în cadrul situaţiei de fapt, reclamanţii şi intervenienta principală au dovedit dreptul de proprietate al autorilor lor prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1075 din 15 ianuarie 1931 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2756 din 29 ianuarie 1930 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, prin înscrisul intitulat "Anexa 1b cu numele proprietarilor loturilor din parcelarea Băneasa" întocmit în anul 1926 de Direcţia de Administraţie Publică, în care la poz. 116 este menţionat vânzătorul T.I.G. ca proprietar al lotului 106, iar la poz. 33 este menţionat vânzătorul D.G. Radu ca proprietar al lotului 107.

6. Cu privire la modul de aplicare de către instanţa de fond a prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în ceea ce priveşte restituirea construcţiilor existente pe teren, Curtea a constatat că nu fac obiectul investirii instanţei de apel, conform încheierii de disjungere din data de 25 septembrie 2013.

Pentru aceste considerente, apelul declarat de pârâta C.M., cu privire la criticile privind nulitatea contractelor, este nefondat.

Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs, în termen legal, pârâtele SC H. SA şi C.M., această din urmă pârâtă declarând recurs şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 29 mai 2013.

I. Recurenta-pârâtă SC H. SA a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurată este lipsită de temei legal şi dată cu aplicarea greşită a legii sub următoarele aspecte:

1. În legătură cu capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 561 din 13 februarie 2002 şi a actului adiţional nr. 569 din 13 februarie 2002 (pentru active), încheiate între SC H. SA şi SC C.I. SRL, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4344 din 19 noiembrie 2002 (pentru teren), încheiat între SC H. SA şi SC C.I. SRL, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 573 din 13 februarie 2002 (pentru construcţii), încheiat între SC C.I. SRL şi C.M. şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4362 din 20 noiembrie 2002 (pentru teren), încheiat între SC C.I. SRL şi C.M., aceste vânzări-cumpărări s-au făcut în baza O.G. nr. 88/1996 şi a H.G. nr. 450/1999 privind vânzarea activelor în leasing.

Deci, la încheierea fiecărui contract nu s-a încălcat nicio lege pentru a putea fi constatat nul.

Astfel, între SC H. SA şi SC C.I. SRL au intervenit două contracte de vânzare-cumpărare, respectiv contractul autentificat sub nr. 569 din 13 februarie 2002, având ca obiect vânzarea activelor în suprafaţă construită de 5461,48 mp, situate în Bucureşti, şos. B.P. nr. 64, sector 1 şi contractul autentificat sub nr. 4344 din 19 noiembrie 2002, având ca obiect vânzarea terenului în suprafaţă de 23.738,04 mp, situat în Bucureşti, şos. B.P. nr. 64, sector 1.

Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 569 din 13 februarie 2002 s-a încheiat în baza O.G. nr. 88/1996 şi a H.G. nr. 450/1999 privind vânzarea activelor în leasing, între părţi încheindu-se anterior un contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, nr. 1888 din 27 iulie 1999, având ca obiect preluarea de către utilizator (SC C.I. SRL) a bunului imobil ce constă în Ferma Băneasa.

Contractul de leasing fiind încheiat cu clauză irevocabilă de vânzare, determină ca în cazul refuzului vânzării să fie incidentă clauza penală de plată a daunelor interese pentru nerespectarea clauzelor contractuale, ce ar fi atras încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ. şi a dispoziţiilor prevăzute în O.G. nr. 88/1996 şi H.G. nr. 450/1999, or hotărârile instanţelor de fond şi apel nu au avut în vedere aceste dispoziţii invocate în apărare.

În plus, instanţa de fond şi instanţa de apel nu au avut ca reper faptul că acest contract a fost încheiat la data de 27 iulie 1999, înainte de apariţia Legii nr. 10/2001, înainte ca societatea să fie notificată.

2. Ferma Băneasa a fost preluată de către SC H. SA de la fosta Întreprindere H. 1 Mai Bucureşti care, în conformitate cu Legea nr. 15/1990 şi Decizia nr. 1142 din 03 decembrie 1990 a Tribunalului Bucureşti, s-a reorganizat în două societăţi comerciale, una dintre aceste societăţi fiind SC H. SA.

În urma reorganizării, SC H. SA a preluat activul şi pasivul întreprinderii H. 1 Mai Bucureşti, activ din care a făcut parte şi Ferma Băneasa. Întreprinderea H. 1 Mai Bucureşti a preluat Ferma Băneasa de la centrala Fermelor Alimentare la data de 25 noiembrie 1960, după care, prin Ordinul nr. 506/1961 al Ministerului Agriculturii, a fost transmisă în administrarea fostului Sfat Popular al Capitalei, iar ulterior, prin Decizia nr. 48/1961 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei, s-a dispus trecerea acestei ferme în administrarea Întreprinderii H. 1 Mai Bucureşti. Prin Hotărârea de Guvern nr. 834/1991, Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor a emis titlu de proprietate pentru o suprafaţă de 23.000 mp, teren aferent construcţiilor, restul suprafeţei de teren din Ferma Băneasa aflându-se în administrarea SC H. SA.

Prin acţiunea introductivă, la data de 31 iulie 2001 reclamanţii au solicitat instanţei să constate că Statul Român a preluat în mod abuziv, prin rechiziţionare, proprietatea F. V. şi V.E., situată în Bucureşti, şos. B.P. nr. 64, sector 1, compusă din teren în suprafaţă de 23.000 mp împreună cu toate construcţiile existente pe acea suprafaţă, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 569 din 13 februarie 2002, încheiat între SC C.I. SRL şi SC H. SA, radierea din cartea funciară provizorie nr. 10389 Bucureşti, nr. cadastral 5997 şi 9157, a intabulării dreptului de proprietate a activelor în suprafaţă construită de 5461,48 mp, situate în Bucureşti, şos. B.P. nr. 64, sector 1, în favoarea SC C.I. SRL, să fie obligaţi pârâţii să le lase în deplină proprietate, liniştită posesie şi folosinţă terenul în suprafaţă de 23.000 mp, situat în Bucureşti, şos. B.P. nr. 64, sector 1, împreună cu toate construcţiile existente pe această suprafaţă. Chiar şi după disjungere, instanţa rămâne investită, în limitele conferite de acţiunea dedusă judecaţii, cu cauzele de nulitate invocate de reclamanţi.

S-a menţionat momentul introducerii acţiunii întrucât cauzele de nulitate invocate de reclamanţi aveau în vedere dispoziţiile legale existente la aceea dată în Legea nr. 10/2001, care nu au nicio legătură cu dispoziţiile invocate de instanţele de fond şi apel, respectiv art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel încât aceste hotărâri sunt pronunţate cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

La momentul introducerii acţiunii, art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu exista, aşa încât greşit a fost aplicat în speţă acest text de lege.

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit legea, întrucât dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu existau la momentul când instanţa a fost investită, ele fiind introduse ulterior, în anul 2009, iar regula de bază era ca instanţa să se pronunţe în baza dispoziţiilor invocate de reclamanţi la momentul depunerii acţiunii şi investirii sale.

3. În cauză îşi fac aplicabilitatea dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că "pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi privatizate, persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate".

Aşa fiind, chiar şi în situaţia în care s-ar dovedi că există identitate între imobilul proprietatea SC H. SA şi cel revendicat de către reclamanţi, aceştia nu ar avea dreptul la restituire în natură.

Legiuitorul, prin dispoziţiile art. 27, a instituit o excepţie de la regula restituirii în natură a imobilelor, în sensul că imobilele nu se restituie în natură, întrucât în absenţa acestora, realizarea obiectului de activitate al societăţii este împiedicată, urmând ca foştii proprietari să beneficieze de măsuri prin echivalent.

Or, instanţa de apel a evitat să se pronunţe pe aceste dispoziţii, având în vedere limita investirii sale la momentul depunerii cererii.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârilor instanţelor de apel şi fond şi rejudecând cauza, respingerea cererii reclamanţilor şi a cererii de intervenţie în interes propriu având ca obiect nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare privind imobilul litigios.

II. Recurenta-pârâtă C.M. a invocat următoarele:

A. Cu privire la încheierea de şedinţă din data de 29 mai 2013, a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel, aplicând greşit dispoziţiile art. XXVI din Legea 202/2010 şi ale art. 165 C. proc. civ., i-a cauzat o vătămare ce nu poate fi remediată decât prin casarea încheierii şi deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Prin încheierea din 29 mai 2014, Curtea de Apel Bucureşti a decis următoarele:

- capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al preluării şi restituirea imobilului reprezintă o contestaţie întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001, care, potrivit Legii 202/2010, este supusă căii de atac a recursului;

- capetele de cerere privind constatarea nulităţii contractelor 561 din 13 februarie 2002 şi actul adiţional 569 din 13 februarie 2002, 4344 din 19 noiembrie 2002, 573 din 13 februarie 2002, 4362 din 20 noiembrie 2002 sunt supuse căii de atac a apelului, conform art. 282 C. proc. civ.

1. Instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. XXVI din Legea 202/2010.

Conform art. XXVI din Legea 202/2010, "Dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

În cauză, în mod eronat instanţa de fond s-a prevalat de dispoziţiile art. 26 alin. (3) ale Legii nr. 10/2001, modificată de Legea 202/2010, în sensul că "hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel".

Această aplicare greşită a legii a fost făcută şi de instanţa de recurs în Dosarul nr. 1058.01/3/2002, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, când, prin încheierea din 29 mai 2013, a disjuns capetele de cerere întemeiate pe Legea nr. 10/2001 de capetele de cerere privind constatarea nulităţii contractelor.

Instanţa menţionează, fără a argumenta, faptul că "o contestaţie întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001, potrivit Legii 202/2010 este supusă căii de atac a recursului".

Or, în speţă, ne aflăm exact în situaţia prevăzută de art. XXVI din Legea 202/2010, în sensul că s-a pronunţat deja o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a legii, în primul ciclu procesual, respectiv Sentinţa nr. 863 din 07 octombrie 2004 a Tribunalului Bucureşti.

Astfel, se impunea ca toate capetele de cerere să fie supuse căii de atac a apelului, iar cauza să fie judecată în mod unitar, fără disjungerea unei părţi din aceasta.

2. Curtea de Apel a aplicat greşit prevederile art. 165 C. proc. civ., dispunând în mod nelegal măsura de disjungere.

Art. 165 C. proc. civ. prevede faptul că "în orice stare a judecăţii se pot desparţi pricinile întrunite, dacă instanţa socoteşte că numai una din ele este în stare de a fi judecată".

În Decizia Curţii Constituţionale nr. 254/2006, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 165 C. proc. civ., se arată faptul că "măsura disjungerii este luată de instanţa de judecată numai în cazul în care soluţionarea uneia sau a unor cereri ar fi întreruptă de imposibilitatea soluţionării alteia sau altor cereri, iar această măsură are drept scop soluţionarea cererilor care sunt în stare de a fi judecate într-un termen rezonabil".

Scopul urmărit de art. 165 C. proc. civ. este acela al soluţionării cu celeritate a unor cauze şi nicidecum divizarea cauzei în funcţie de temeiul de drept invocat. Prin măsura disjungerii, nu s-a ajuns la o mai bună administrare a justiţiei prin judecarea acelei pricini aflate în stare de judecată, ci, dimpotrivă, s-a comis o greşeală de procedură prin separarea unor chestiuni litigioase aflate în strânsă legătură unele cu altele.

În speţă, instanţa de apel a apreciat că se impune soluţionarea cu precădere a chestiunii privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, urmată apoi de soluţionarea capetelor de cerere întemeiate pe Legea nr. 10/2001.

Însă, având în vedere finalitatea tuturor capetelor de cerere formulate de către reclamanţi, acestea sunt indisolubil legate între ele, nefiind posibilă soluţionarea separată, cu atât mai mult cu cât tot instanţele de fond au calificat acţiunea ca fiind întemeiată pe Legea nr. 10/2001.

Se impunea astfel, soluţionarea unitară a tuturor capetelor de cerere, iar măsura disjungerii a fost dispusă de instanţă doar în considerarea unui argument facil, respectiv faptul că în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute, calea de atac este apelul, fără a analiza temeinic atât unitatea cauzei, cât şi prevederile art. XXVI din Legea 202/2010.

În Decizia nr. 2183/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a motivat următoarele: "în mod nelegal instanţa a dispus disjungerea judecării apelurilor în raport de obiectul fiecărui capăt de cerere şi a procedat la judecata separată a acestora în raport de obiectul fiecărui capăt de cerere.

Disjungerea judecării pricinilor este admisibilă dacă se constată că una dintre ele este în stare de judecată, iar această regulă este aplicabilă pricinilor în întregul lor, greşit reţinând instanţa aplicabilitatea dispoziţiilor art. 165 C. proc. civ., în apel, calea de atac fiind unică şi hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzută de lege, nefiind permisă disjungerea judecării apelurilor, prin raportare în mod separat la criticile invocate aduse modului de soluţionare fiecărui capăt de cerere. Posibilitatea disjungerii apelurilor este admisibilă numai în situaţia în care instanţa, ulterior conexării mai multor apeluri, ar găsi că o bună administrare a justiţiei reclamă judecarea separată a unuia dintre apelurile conexate, nu şi în situaţia în care nu există o "întrunire" (conexare) anterioară a cererilor de apel, judecata apelului privind acţiunea în integralitatea sa, legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate".

B. Cu privire la Decizia civilă nr. 39A din 05 februarie 2014 a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat greşit Legea nr. 10/2001, respectiv art. 21 şi 46 şi a argumentat în baza unui text de lege care nu exista la data introducerii acţiunii, respectiv art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală.

1. Aplicarea greşită şi diferenţiată a Legii nr. 10/2001.

Instanţa de apel susţine, în mod eronat, faptul că "legiuitorul a prevăzut sancţiunea nulităţii absolute şi deci caracterul imprescriptibil al acţiunii, prin dispoziţiile art. 21 alin. (5) din lege".

Legea aplicabilă în materia nulităţii este cea de la data încheierii actelor. Or, alin. (5) al art. 21, pe care instanţa de apel îşi întemeiază soluţia, nu exista în forma Legii nr. 10/2001 în vigoare la data introducerii acţiunii, respectiv 31 iulie 2002.

Separând în mod artificial capetele de cerere întemeiate pe Legea nr. 10/2001, de capetele de cerere privind constatarea nulităţii contractelor, instanţa a creat premisa introducerii unui raţionament eronat, bazat pe invocarea incorectă a formei actuale a Legii nr. 10/2001, în loc de forma în vigoare la data introducerii acţiunii iniţiale, respectiv forma legii la data de 31 iulie 2002.

Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, conţinea însă prevederile art. 46 alin. (5), potrivit cărora, "Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Instanţa de apel invocă art. 46 alin. (5) din lege pentru a constata că reclamanţii puteau solicita nulitatea absolută a actelor de înstrăinare, în termen de 1 an de la apariţia legii, termen prelungit ulterior cu 3 luni.

Prin cererea conexă introdusă la 05 august 2010, reclamanţii au solicitat, în temeiul art. 9 şi 10 din Legea nr. 10/2001, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare intervenit între SC C.I. SRL şi C.M..

Din moment ce instanţa se prevalează de art. 46 alin. (5) pentru a găsi întemeiată şi în termen cererea pentru constatarea nulităţii contractului între H. şi C.I., este logic că acest articol este aplicabil şi solicitării pentru constatarea nulităţii contractelor dintre C.I. şi C.M.

Or, s-a cerut constatarea acestor nulităţi în anul 2010, la 8 ani după expirarea termenului prevăzut de art. 46 alin. (5) din lege, "indiferent de cauza de nulitate". Nu se poate ca termenul de prescripţie pentru constatarea unei nulităţi, odată epuizat, să fie reactivat.

Instanţa de apel, preluând aceeaşi eroare, admite posibilitatea reclamanţilor de a solicita anularea conform art. 46 alin. (5) din lege, respectiv în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, dar nu face aplicarea aceluiaşi text şi în favoarea subdobânditoarei, invocând în mod eronat prevederile formei actuale a art. 21 alin. (5), potrivit cu care, "Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi", text inexistent la data introducerii acţiunii şi deci inaplicabil în speţă.

Instanţa face aplicarea Legii nr. 10/2001, când în forma iniţială, când în formă modificată, pentru a-şi argumenta raţionamentul, deşi legea aplicabilă acestei acţiuni este forma de la data introducerii ei.

De aceeaşi manieră analizează instanţa de apel şi motivele de nulitate ale contractelor încheiate între H. şi C.I., invocând acelaşi art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, inexistent la data încheierii respectivelor contracte.

Instanţa a aplicat greşit legea asupra regimului restituirii construcţiilor existente pe teren, considerând că se impune anularea contractelor privind vânzarea acestora, fără a observa mai întâi dacă acestea erau supuse restituirii.

Constatând anularea contractelor privind vânzarea construcţiilor şi dispunând restituirea în natură a terenului respectiv, instanţa a ignorat prevederile legii, respectiv art. 10 alin. (2), în sensul că "în cazul în care pe terenurile imobilelor preluate în mod abuziv s-au ridicat construcţii, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natura a părţii de teren rămasă liberă".

Construcţiile existente pe teren au fost edificate anterior anului 1989, dar după preluarea terenurilor de către stat, reclamanţii nefiind îndreptăţiţi la restituirea acestora.

Construcţiile în discuţie nu pot face obiectul unei eventuale restituiri, de vreme ce, pe de o parte, aceste construcţii au fost edificate după pretinsa preluare abuzivă, dar înainte de anul 1989, iar, pe de altă parte, contractul de vânzare-cumpărare prin care C.M. a dobândit aceste construcţii s-a încheiat înainte de introducerea acţiunii de faţă.

Contractul 573 din 13 februarie 2002 privind vânzarea clădirilor a fost încheiat înainte de introducerea acestei acţiuni de către reclamanţi, respectiv la data de 31 iulie 2002. Perioada scurtă de timp scursă între vânzarea către C.I. şi, ulterior, către C.M. nu constituie o dovada de rea credinţă. Vânzarea clădirilor nu era supusă Legii nr. 10/2001, fiind clădiri ridicate după pretinsa preluare abuzivă. Pe rolul instanţelor nu exista nicio acţiune judecătorească privitoare la clădiri, acestea neputând face obiectul restituirii. Acţiunea în revendicarea terenului, suspendată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte privea doar terenul, iar, pe de altă parte, pretenţiile reclamanţilor fuseseră respinse la fond şi apel. În plus, SC C.I. încheiase contractul de leasing cu clauza irevocabilă de vânzare încă din anul 1999.

2. Aplicarea greşită a regimului nulităţii - nulitate absolută faţă de nulitatea relativă.

Reţinând în mod eronat dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv "Sub sancţiunea nulităţii absolute", instanţa de apel respinge în mod eronat argumentaţia subdobânditoarei cu privire la prescripţia dreptului la acţiune în termen de 1 an, prevăzută de art. 46 alin. (5) din lege.

În speţă, indiferent de cauza de nulitate, acţiunea era prescriptibilă în termenul special de 1 an, prevăzut de Legea nr. 10/2001 la art. 46 alin. (5).

În concluzie, recurenta a solicitat, în principal, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casarea deciziei recurate şi trimiterea spre rejudecare la instanţa de apel, cu dezlegarea chestiunii privind calea de atac aplicabilă hotărârii de fond.

În subsidiar, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a solicitat modificarea deciziei recurate, admiterea apelului şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii principale, precum şi a cererii conexe, în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

Examinând recursurile exercitate în cauză în ordinea în care desfăşurarea judecăţii o impune, în raport de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la recursul declarat de pârâta C.M. împotriva încheierii de şedinţă din data de 29 mai 2013:

1. Prima critică adusă acestei încheieri vizează greşita calificare drept recurs a căii de atac împotriva sentinţei de fond în ceea ce priveşte contestaţia pe Legea nr. 10/2001, sens în care s-a imputat curţii de apel că a făcut aplicarea eronată a dispoziţiilor art. XXVI din Legea 202/2010.

Prin încheierea din 29 mai 2013, Curtea de Apel Bucureşti, investită cu calea de atac împotriva sentinţei de fond dată într-o acţiune cu mai multe capete de cerere, a calificat capetele de cerere în constatarea caracterului abuziv al preluării şi restituirea imobilului litigios ca reprezentând o contestaţie întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi a stabilit că aceasta este supusă doar căii de atac a recursului, conform Legii nr. 202/2010, în timp ce capetele de cerere în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare sunt supuse căii de atac a apelului, conform art. 282 C. proc. civ., iar în raport de aceste constatări a dispus disjungerea celor două cereri, cu formarea unui nou dosar vizând cererile în nulitate, respectiv Dosarul nr. 4484/2/2013.

Rezultă că, în urma disjungerii, curtea de apel a rămas investită în dosarul iniţial nr. 1058.01/3/2002 cu calea de atac privind contestaţia pe Legea nr. 10/2001, iar în dosarul nou format nr. 4484/2/2013 a devenit investită cu calea de atac privind cererile în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.

Prin prezentul recurs, exercitat în Dosarul nr. 4484/2/2013, pârâta C.M. critică calificarea dată de curtea de apel căii de atac privind contestaţia pe Legea nr. 10/2001, deci o măsură care vizează o cerere ce face obiectul altui dosar, şi anume Dosarul nr. 1058.01/3/2002.

Prin urmare, întrucât contestaţia pe Legea nr. 10/2001 nu face obiectul dosarului pendinte nr. 4484/2/2013, criticile privind calificarea căii de atac relativă la această contestaţie nu pot fi valorificate în prezentul recurs, fiind astfel inadmisibile şi, ca atare, nu pot fi analizate.

2. A doua critică adusă încheierii din 29 mai 2013 vizează măsura disjungerii cererilor în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare de contestaţia pe Legea nr. 10/2001.

Această critică, deşi admisibilă întrucât pune în discuţie o măsură a instanţei care vizează cererile în nulitate ce fac obiectul dosarului pendinte nr. 4484/2/2013, nu este însă fondată.

Astfel, măsura disjungerii, dispusă de curtea de apel la data de 29 mai 2013, a fost determinată de căile de atac diferite de care este susceptibilă sentinţa de fond, în raport de obiectul cererilor deduse judecăţii: recurs în ce priveşte contestaţia pe Legea nr. 10/2001 şi apel în ce priveşte cererile în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.

Este adevărat că între cererile în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare privind imobilul litigios şi contestaţia pe Legea nr. 10/2001 există o strânsă legătură, întrucât problema restituirii în natură a imobilului, ce se pune în cadrul contestaţiei, este condiţionată de constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare a imobilului, dar aceasta nu infirmă legalitatea măsurii disjungerii, dispusă de curtea de apel, cum neîntemeiat susţine recurenta.

Cât timp sentinţa fondului este supusă recursului în ce priveşte contestaţia la Legea nr. 10/2001 (aspect stabilit de curtea de apel şi care nu poate fi cenzurat de prezenta instanţă, potrivit celor arătate la pct. 1 supra) şi apelului în ce priveşte cererile în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare (aspect stabilit de curtea de apel şi necontestat pe calea prezentului recurs), deci unor căi de atac diferite în raport de obiectul cererilor deduse judecăţii, judecarea lor împreună nu era posibilă, dat fiindcă apelul se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursul în complet format din 3 judecători, potrivit dispoziţiilor art. 54 alin. (2) din Legea de organizare judiciară nr. 304/2004.

În contextul arătat, în mod corect curtea de apel a procedat la disjungere, dispunând judecarea separată a apelului pe cererile în nulitate de recursul pe contestaţia la Legea nr. 10/2001, o atare măsură asigurând o bună administrare a justiţiei, ceea ce corespunde scopului pentru care disjungerea a fost reglementată prin dispoziţiile art. 165 C. proc. civ. Aceasta cu atât mai mult cu cât cererea în constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare privind un imobil ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 are caracter prejudicial faţă de cererea de restituire în natură a imobilului, ce face obiectul contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, justificându-se astfel rezolvarea cu prioritate a chestiunii prejudiciale, adică a cererilor privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece soluţia dată acestor cereri va avea o înrâurire covârşitoare asupra cererii de restituire în natură a imobilului.

Cât priveşte decizia de speţă invocată de către recurentă (Decizia nr. 2183/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), aceasta nu poate fi avută în vedere în dezlegarea prezentei cauze, deoarece practica judiciară nu constituie izvor de drept şi oricum circumstanţele din cauza în care a fost pronunţată sunt diferite de cele din prezenta cauză. Astfel, după cum rezultă din chiar pasajul din respectiva decizie, redat în cuprinsul cererii de recurs, în cauza în care s-a pronunţat acea decizie instanţa inferioară dispusese disjungerea judecării apelurilor în raport de obiectul fiecărui capăt de cerere, calea de atac fiind unică, respectiv apelul, pe când în prezenta cauză calea de atac nu este unică, disjungerea dispunându-se tocmai pentru că hotărârea de fond nu era susceptibilă, în întregul ei, de aceeaşi cale de atac, ci de căi de atac diferite în raport de obiectul cererilor deduse judecăţii (recurs pe contestaţia la Legea nr. 10/2001 şi apel pe cererile în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare).

Faţă de considerentele prezentate, recursul declarat de pârâta C.M. împotriva încheierii de şedinţă din data de 29 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă va fi respins, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la recursul declarat de pârâta SC H. SA împotriva Deciziei civile nr. 39A din 05 februarie 2014:

Recurenta-pârâtă SC H. SA critică soluţia de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, pronunţată la fond şi menţinută în apel, dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte, susţine că nulitatea nu putea fi constatată cât timp contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate urmare a unui contract din 1999 de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, deci cu respectarea O.G. nr. 88/1996 şi H.G. nr. 450/1999, apărări pe care instanţa de apel nu le-ar fi avut în vedere; pe de altă parte, susţine că instanţa de apel a aplicat greşit legea, reţinând ca temei al nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, inexistente la data introducerii acţiunii.

1. Criticile prin care se impută instanţei de apel că nu a avut în vedere apărările în sensul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare dintre SC H. SA şi SC C.I. SRL cu respectarea dispoziţiilor O.G. nr. 88/1996 şi H.G. nr. 450/1999, privind vânzarea activelor în leasing, sunt nefondate.

Astfel, în considerentele deciziei recurate, în partea care cuprinde analiza apelului pârâtei SC H. SA, instanţa a făcut referire expresă la critica cu acest obiect, pe care a înlăturat-o cu argumentul că motivul de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare dintre SC H. SA şi SC C.I. SRL îl reprezintă încălcarea, la momentul încheierii acestora, a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative sau, după caz, judiciare generate de această lege, este interzisă înstrăinarea bunurilor imobile notificate (pag. 26, paragraful 6 din decizie).

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel i-a analizat critica a cărei omisiune de cercetare o invocă în recurs.

Cât priveşte argumentul cu care instanţa de apel a înlăturat critica în discuţie, acesta este corect, fiind, într-adevăr, irelevant, în cauză, în raport de motivul de nulitate invocat prin cererea de chemare în judecată, faptul că SC H. SA, care a înstrăinat imobilul litigios către SC C.I. SRL, încheiase anterior cu această societate un contract de leasing imobiliar care o obliga la vânzare. Respectarea legislaţiei în materia vânzării activelor în leasing, pe care o invocă recurenta, nu este o chestiune relevantă în cauză atât timp cât nici nu s-a contestat sau pus în dezbatere pe parcursul procesului de faţă, ca motiv de nulitate, încălcarea actelor normative în materie de vânzare active în leasing, reclamanţii susţinând nerespectarea textelor de lege care împiedicau perfectarea actului până la soluţionarea notificării, şi care au determinat instanţele anterioare să constate nevalabilitatea actelor juridice în litigiu.

2. Criticile prin care se impută instanţei de apel că a aplicat greşit legea, deoarece a reţinut ca temei al nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare un text de lege inexistent la data introducerii acţiunii [art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001], sunt nefondate.

Mai întâi este de precizat că în analiza acestei critici interesează dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, iar nu la data introducerii acţiunii în nulitate, cum greşit invocă recurenta, deoarece nulitatea operează în raport de cauze concomitente încheierii actului juridic.

Chiar dacă la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare dintre SC H. SA şi SC C.I. SRL (contractul de vânzare-cumpărare nr. 561 din 13 februarie 2002 şi actul adiţional la acesta nr. 569 din 13 februarie 2002, având ca obiect construcţii, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 4344 din 19 noiembrie 2002, având ca obiect teren) nu erau în vigoare dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, ele fiind introduse prin Legea nr. 247/2005, în mod corect instanţa de apel a reţinut incidenţa lor în cauză.

Nu se poate considera că aceste dispoziţii legale conţin un nou motiv de nulitate şi că astfel, aplicarea lor în litigiul de faţă ar însemna încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile.

Aplicarea, în speţă, a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi considerată retroactivă raportat la dispoziţiile art. 43 din aceeaşi lege (art. 42, în prezent), în vigoare de la data publicării actului normativ şi, în consecinţă, şi la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în discuţie.

Potrivit alin. (1) din articolul de lege menţionat, "imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptăţite rămân în administrarea deţinătorilor actuali".

În alin. (2) se arată că "imobilele cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, prevăzute în alin. (1), se pot înstrăina potrivit legislaţiei în vigoare".

În acelaşi sens, alin. (3) se referă la înstrăinarea imobilelor cu destinaţia de locuinţă.

Dispoziţiile legale arătate prevăd, în mod expres, că numai bunurile care nu se restituie în natură persoanelor îndreptăţite rămân în administrarea deţinătorilor şi pot fi înstrăinate celor interesaţi, ceea ce implică, în cazul formulării unei notificări, ca aceste persoane să se abţină de la încheierea actului juridic până la şi în funcţie de soluţia dată notificării.

Din interpretarea art. 43 se deduce că, în cazul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare pentru un bun notificat, anterior rezolvării notificării, intervine sancţiunea nulităţii, ceea ce reprezintă un caz de nulitate virtuală.

Textul de lege sus-menţionat are ca suport juridic aplicarea dispoziţiilor art. 20 din aceeaşi lege (în forma iniţială), care instituie regula restituirii în natură către foştii proprietari sau moştenitorii lor, a imobilelor preluate abuziv de către stat şi care cad sub incidenţa legii, această formă de reparaţie constituind scopul şi esenţa actului normativ respectiv.

De asemenea, pentru a se garanta aplicarea cu precădere şi unitară a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, s-a statuat, în mod explicit, prin H.G. nr. 498/2003 (art. 20.1), indisponibilizarea imobilelor restituibile şi suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptăţite în temeiul legii speciale, cu începere de la data intrării sale în vigoare şi până la soluţionarea notificării.

În plus, conform aceleiaşi hotărâri de guvern (art. 43.2), s-a menţionat ca aplicarea art. 43 alin. (2) şi 3 din lege să se realizeze numai după soluţionarea definitivă a procedurilor administrative şi, după caz, jurisdicţionale, generate de aplicarea legii.

Chiar dacă H.G. nr. 498/2003 nu era în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în discuţie, ea este pe deplin aplicabilă în cauză deoarece vizează Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care sunt de natură să expliciteze doar conţinutul actului normativ în aplicarea căruia au fost edictate.

Faţă de aceste argumente, Înalta Curte constată că art. 21 alin. (5) nu retroactivează în speţă, textul de lege consacrând, în mod expres, cazul de nulitate virtuală din art. 43 al Legii nr. 10/2001, care, aşa cum s-a arătat, era în vigoare la data autentificării actelor juridice de înstrăinate încheiate de unitatea deţinătoare SC H. SA cu SC C.I. SRL.

În acelaşi sens, într-un caz similar, dar în legătură cu chestiunea referitoare la buna-credinţă a părţilor contractante sau, cel puţin a cumpărătorului, la încheierea unui act de înstrăinare, Curtea Constituţională a decis respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, criticate pentru încălcarea principiului neretroactivităţii legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României (Decizia nr. 191 din 25 iunie 2002).

În esenţă, Curtea Constituţională a arătat că este neîntemeiată susţinerea autorului excepţiei privind retroactivitatea aplicării art. 46 alin. (2) actelor juridice încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi, în sensul că buna-credinţă ar salva actul respectiv de la nulitate, deoarece dispoziţia legală enunţată nu are caracter "novator" şi, prin aceasta, retroactiv. Astfel, a reţinut Curtea că singurul element de noutate al art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 îl constituie "consacrarea în terminis, pe cale legală, a principiului ocrotirii bunei-credinţe, într-un domeniu particular, dar de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989".

Acest raţionament juridic al Curţii Constituţionale, într-un caz similar, din perspectiva aplicării unei dispoziţii legale unor situaţii juridice anterioare edictării sale, justifică aplicarea aceluiaşi raţionament şi în cauza de faţă, în aprecierea inexistenţei elementului de noutate al motivului de nulitate introdus prin art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În concluzie, în mod legal instanţa de apel a confirmat soluţia fondului de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare iniţiale, încheiate între SC H. SA şi SC C.I. SRL, prin aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, text care nu face decât să consacre în terminis motivul de nulitate virtuală din art. 43 al Legii nr. 10/2001, în forma iniţială, în vigoare la data autentificării actelor juridice de înstrăinate încheiate de unitatea deţinătoare SC H. SA.

În aplicarea motivului de nulitate pe care îl consacră expres dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, interesează exclusiv dacă imobilul înstrăinat era notificat potrivit Legii nr. 10/2001 şi dacă înstrăinarea s-a făcut înainte de soluţionarea notificării, or ambele condiţii sunt îndeplinite în speţă, după cum a reţinut şi instanţa de apel. Astfel, imobilul litigios - teren şi construcţii - a făcut obiectul notificărilor de restituire nr. 2525 din 11 aprilie 2001 şi nr. 2054 din 23 martie 2001, înregistrate de moştenitorii foştilor proprietari, în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, la SC H. SA, iar înstrăinarea lui de către această societate a avut loc la 13 februarie 2002 (construcţiile) şi la 19 noiembrie 2002 (terenul), ulterior formulării notificărilor şi mai înainte de rezolvarea acestora, deci cu încălcarea interdicţiei de înstrăinare prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

3. Criticile vizând forma de reparaţie cuvenită persoanelor îndreptăţite pentru imobilul litigios nu pot fi analizate, întrucât nu au legătură cu soluţia din decizia recurată, pronunţată în apelul privind capetele de cerere în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, cu care curtea de apel a rămas investită în prezentul dosar, urmare a disjungerii dispuse prin încheierea din 29 mai 2013.

Faţă de considerentele prezentate, urmează a se reţine că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză (art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001), astfel că nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de pârâta SC H. SA va fi respins, ca nefondat, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la recursul declarat de pârâta C.M. împotriva Deciziei civile nr. 39A din 05 februarie 2014:

1. Criticile vizând aplicarea greşită şi diferenţiată a Legii nr. 10/2001, în ceea ce priveşte problema prescripţiei dreptului material la acţiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, nu sunt fondate.

În speţă, instanţa de apel a reţinut ca temei al nulităţii pentru contractele de vânzare-cumpărare iniţiale, încheiate între SC H. SA şi SC C.I. SRL (contractul nr. 561 din 13 februarie 2002 şi actul adiţional la acesta nr. 569 din 13 februarie 2002, privind construcţiile şi contractul nr. 4344 din 19 noiembrie 2002, privind terenul), dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar pentru contractele de vânzare-cumpărare subsecvente, încheiate între SC C.I. SRL şi C.M. (contractul nr. 573 din 13 februarie 2002 şi actul adiţional nr. 1 la acesta, privind construcţiile şi contractul nr. 4362 din 20 noiembrie 2002, privind terenul), principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial - resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.

Susţinerile recurentei în sensul greşitei aplicări, în speţă, a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deoarece aceste dispoziţii nu erau în vigoare la data introducerii acţiunii principale (31 iulie 2002), nu sunt întemeiate.

În ceea ce priveşte legea aplicabilă în materia nulităţii actelor juridice, aceasta este legea de la data încheierii actelor juridice atacate, deoarece nulitatea presupune cauze concomitente încheierii actului juridic.

Este adevărat că la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare dintre SC H. SA şi C.I. SRL nu erau în vigoare dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, ele fiind introduse prin Legea nr. 247/2005. Cu toate acestea, în mod corect instanţa de apel a reţinut incidenţa lor în cauză, ca temei al nulităţii acestor contracte, neputându-se considera că respectivele dispoziţii ar fi aplicate retroactiv în cauză, cât timp ele nu fac decât să consacre, în mod expres, cazul de nulitate virtuală din art. 43 al Legii nr. 10/2001, în forma iniţială, care era în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în discuţie. Argumentarea detaliată privind incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, a fost prezentată în analiza recursului pârâtei SC H. SA, urmând a fi avută în vedere şi în recursul pârâtei C.M., pentru înlăturarea criticii vizând aplicarea greşită, în raportul juridic dedus judecăţii, a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea în cauză a art. 46 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 45, în prezent), susţinerile recurentei sunt, de asemenea, neîntemeiate. Astfel, art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 instituie un caz special de nulitate, incident în ipoteza încheierii unui contract de vânzare-cumpărare pentru un imobil notificat până la data soluţionării notificării, ceea ce este şi cazul în speţa de faţă.

Ca atare, acest text de lege înlătură aplicarea art. 45 (fost 46) din aceeaşi lege, inclusiv din perspectiva termenului de prescripţie prevăzut în alineatul final.

De altfel, termenul de prescripţie reglementat în alin. (5) din articolul arătat, derogator de la dreptul comun atât în ceea ce priveşte durata, cât şi incidenţa lui în cazul motivelor de nulitate absolută, se calculează de la "data intrării în vigoare a prezentei legi", ceea ce presupune înlăturarea din sfera sa de aplicare a actelor de înstrăinare încheiate ulterior momentului arătat. Nu poate fi incident un termen de prescripţie al cărui curs începe de la momentul intrării în vigoare a legii în cazul unui act juridic încheiat ulterior acestui moment, dreptul părţii interesate de a solicita nulitatea actului nefiind, în mod obiectiv, născut, la data de 14 februarie 2001 (intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001).

În speţă, contractele de vânzare-cumpărare atacate, încheiate între SC H. SA şi SC C.I. SRL şi între SC C.I. SRL şi C.M., sunt ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind autentificate la 13 februarie 2002, la 19 noiembrie 2002 şi la 20 noiembrie 2002 şi, ca atare, excluse de la regimul juridic în materie de prescripţie reglementat de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Sub aspectul prescripţiei, raportat la motivul de nulitate invocat de reclamanţi în privinţa contractelor de vânzare-cumpărare iniţiale, încheiate între SC H. SA şi SC C.I. SRL, care se circumscrie dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, este aplicabilă regula de drept comun, potrivit căreia acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă, adică ea poate fi intentată oricând, indiferent de timpul scurs de la data încheierii actului.

Nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente, încheiate între SC C.I. SRL şi C.M., fiind solicitată ca efect al nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare iniţiale, ea urmează acelaşi regim juridic ca şi nulitatea actelor iniţiale, astfel că şi acţiunea în nulitatea actelor subsecvente este imprescriptibilă extinctiv.

Contrar susţinerilor recurentei, nu instanţa de apel s-a prevalat de dispoziţiile art. 46 alin. (5) [art. 45 alin. (5), în prezent] pentru a considera în termen cererea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare iniţiale, formulată la data de 31 iulie 2002, ci prima instanţă (pag. 18, paragrafele 10-11 din Sentinţa civilă nr. 475 din 09 martie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă). Argumentul primei instanţe nu a fost însă însuşit de instanţa de apel, care, dimpotrivă, a reţinut că, în cauză, nu este îndeplinită premisa pentru a fi incidente dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, textul referindu-se la actele juridice de înstrăinare încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, şi că o asemenea ipoteză nu este incidentă în cauza de faţă, deoarece contractele de vânzare-cumpărare privind imobilul notificat, dintre entitatea juridică deţinătoare notificată şi SC C.I. SRL, au fost încheiate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru care legiuitorul a prevăzut sancţiunea nulităţii absolute şi, deci, caracterul imprescriptibil al acţiunii, prin dispoziţiile art. 21 alin. (5) (pag. 28, parag. 7 - 8 din decizia recurată), ceea ce este corect, potrivit analizei anterior prezentate.

Raportat la argumentele instanţei de apel, redate mai sus, nu poate fi primită nici critica potrivit căreia această instanţă ar fi aplicat diferenţiat Legea nr. 10/2001, când în forma iniţială, când în forma modificată, instanţa de apel fundamentându-şi soluţia numai pe art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, text corect aplicat în cauză, după cum s-a arătat deja.

Recurenta-pârâtă a invocat şi faptul că instanţa de apel a analizat greşit motivele de nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între SC H. SA şi SC C.I. SRL, prin aplicarea unui text de lege care nu era în vigoare la data încheierii acestor contracte - art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Problema incidenţei, în speţă, a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv a motivului de nulitate prevăzut de aceste dispoziţii, cu referire la contractele de vânzare-cumpărare iniţiale, încheiate între SC H. SA şi SC C.I. SRL, a fost deja analizată în recursul pârâtei SC H. SA, criticile în acest sens fiind găsite neîntemeiate, astfel încât aceeaşi argumentare şi soluţie vor primi şi criticile din cadrul recursului exercitat de pârâta C.M., care pun în discuţie aceste aspecte.

Pe de altă parte, recurenta a susţinut că instanţa a aplicat greşit legea asupra regimului restituirii construcţiilor existente pe teren, ignorând prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport de care construcţiile existente pe teren nu pot fi restituite, fiind edificate după preluarea terenului de către stat.

Aceste critici nu pot fi analizate, întrucât nu au legătură cu soluţia din decizia recurată, pronunţată în apelul privind capetele de cerere în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, cu care curtea de apel a rămas investită în prezentul dosar, urmare a disjungerii dispuse prin încheierea din 29 mai 2013; problema restituirii imobilului litigios - teren şi construcţii - face obiectul Dosarului nr. 1058. 01/3/2002, în care curtea de apel a rămas investită, în urma disjungerii, cu recursul la contestaţia pe Legea nr. 10/2001.

Cu referire la contractul de vânzare-cumpărare nr. 573 din 13 februarie 2002, prin care SC C.I. SRL i-a vândut construcţiile, recurenta a susţinut că acesta a fost încheiat înainte de data introducerii acţiunii principale din prezenta cauză (31 iulie 2002), că perioada scurtă de timp dintre prima şi a doua vânzare nu constituie o dovadă de rea-credinţă, că vânzarea clădirilor nu era supusă Legii nr. 10/2001, fiind clădiri ridicare după pretinsa preluare abuzivă, că pe rolul instanţelor nu exista nicio acţiune cu privire la clădiri, ci numai cu privire la revendicarea terenului, şi aceea respinsă în fond şi apel.

Deşi recurenta nu invocă expres, întrucât prin aceste susţineri tinde să demonstreze buna sa credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare privind construcţiile, iar cazul subdobânditorului de bună-credinţă şi cu titlu oneros al unui imobil reprezintă o excepţie de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis), susţinerile în discuţie vor fi analizate din perspectiva incidenţei, în speţă, a excepţiei de la principiul menţionat.

Astfel, pârâta C.M. a dobândit construcţiile în litigiu prin cumpărare de la SC C.I. SRL, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 573 din 13 februarie 2002, în aceeaşi zi în care SC C.I. SRL dobândise aceleaşi bunuri prin cumpărare de la SC H. SA, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 561 din 13 februarie 2002.

Fiind un dobânditor subsecvent cu titlu oneros al construcţiilor, poziţia subiectivă a pârâtei C.M. la momentul contractării prezintă relevanţă în sensul excepţiei de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial, numai că, în speţă, nu se poate reţine buna-credinţă în persoana acestei pârâte.

Chiar dacă faptul încheierii contractului de vânzare-cumpărare subsecvent privind construcţiile în aceeaşi zi cu cel iniţial (13 februarie 2002) nu poate demonstra, prin el însuşi, reaua-credinţă a subdobânditoarei, şi chiar dacă la data încheierii contractului subsecvent privind construcţiile nu era pe rolul instanţelor judecătoreşti nicio acţiune privind revendicarea construcţiilor, aceasta nu înseamnă că subdobânditoarea a fost de bună-credinţă la contractare. Cât priveşte faptul că edificarea clădirilor s-ar fi realizat după preluarea abuzivă a terenului litigios, acesta interesează exclusiv în soluţionarea cererii de restituire a imobilului litigios, ce face obiectul Dosarului nr. 1058.01/3/2002, cu care Curtea de Apel Bucureşti a rămas învestită în urma disjungerii dispuse la data de 29 mai 2013, urmând a fi verificat în cadrul acelui dosar, neavând nicio relevanţă în aprecierea poziţiei subiective a subdobânditoarei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare privind construcţiile. Esenţial pe acest aspect este faptul că, la data încheierii acestui contract, imobilul în întregul său, teren şi construcţii, era notificat în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi, ca atare, şi subdobânditorul trebuia să procedeze în sensul diligent al verificării unor pretenţii în legătură cu bunul pe care urma să-l cumpere, din partea fostului proprietar, din moment ce dobândirea imobilului este ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, necesitând, astfel, respectarea tuturor dispoziţiilor prevăzute în cuprinsul său.

Cât timp existenţa notificării de restituire, în legătură cu imobilul pe care urma să-l cumpere, trebuia şi putea fi cunoscută, de către subdobânditoare, cu minime diligenţe, prin efectuarea de verificări, în legătură cu existenţa înregistrării, la entitatea prevăzută de legea specială, care ar fi putut fi învestită cu notificare (unitatea deţinătoare), buna credinţă a subdobânditoarei nu poate fi reţinută în speţă şi, ca atare, nici incidenţa cazului de excepţie de la principiul "resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis", care ar fi permis menţinerea actului subsecvent, deşi se constatase nulitatea actului iniţial.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei în sensul că SC C.I. SRL încheiase cu SC H. SA, încă din anul 1999, contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, aceasta este lipsită de relevanţă în cauză, sub aspectul soluţiei de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, pentru considerentele deja expuse în analiza recursului pârâtei SC H. SA şi care astfel nu vor mai fi reluate.

2. În dezvoltarea criticii vizând aplicarea greşită a regimului nulităţii (nulitate absolută/nulitate relativă), recurenta a invocat că, urmare a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care prevăd sancţiunea nulităţii absolute, instanţa de apel a ajuns să respingă argumentaţia sa cu privire la prescripţia dreptului la acţiune în termenul de 1 an prevăzut de art. 46 alin. (5) din lege, susţinând, totodată, că, în speţă, indiferent de cauza de nulitate, acţiunea era prescriptibilă în termenul special de 1 an, prevăzut de Legea nr. 10/2001 la art. 46 alin. (5).

Această critică readuce în discuţie problema dispoziţiilor legale aplicabile, în cauză, sub aspectul motivului de nulitate incident actelor de înstrăinare atacate şi a termenului de prescripţie operant. Or, această problemă a fost deja analizată, sub ambele aspecte, în cadrul motivului de recurs anterior, aşa încât reluarea analizei ei nu se mai impune, critica finală a recurentei urmând a primi aceeaşi argumentare, expusă mai sus, la pct. 1, pentru care Înalta Curte o consideră neîntemeiată.

Faţă de considerentele prezentate, reţinând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză [art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001], ceea ce face inaplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta C.M. împotriva Deciziei civile nr. 39A din 05 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, ca nefondat, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta C.M. împotriva încheierii de şedinţă din data de 29 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele C.M. şi SC H. SA împotriva Deciziei nr. 39 A din 05 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2015.

Procesat de GGC - GV

← ICCJ. Decizia nr. 294/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 298/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 296/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 296/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs