ICCJ. Decizia nr. 298/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 298 /2015
Dosar nr. 37154/3/2012
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2015
Prin cererea înregistrată la data de 21 septembrie 2012, reclamantul a solicitat instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 129.511,5 RON reprezentând diferenţa dintre suma încasată pe acţiuni şi echivalentul creanţei garantate asupra Statului, în cuantum de 238.506 RON, conferită de titlul de despăgubire din 25 iulie 2006 emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
A susţinut că, prin decizia din 25 iulie 2006, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a acordat despăgubiri materializate în 4.770.139 acţiuni, la o valoare nominală de 1 RON pentru fiecare acţiune, în valoare totală de 47.701.391.220 RON, moştenitorilor defunctei I.C.
Ulterior, acţiunile Fondului Proprietatea au fost împărţite între moştenitori, numitului G.A.V. revenindu-i 286.209 acţiuni. În temeiul contractului de cesiune înregistrat din 21 februarie 2008 acesta a cesionat reclamantului un număr de 238.206 acţiuni, cu valoarea nominală de 1 RON. După listarea Fondului Proprietatea, reclamantul a vândut aceste acţiuni în pierdere, cu suma de 4,57 bani pe acţiune, primind în total suma de 108.994,5 RON.
S-a susţinut de reclamant că acţiunile la Fondul Proprietatea reprezintă titluri de despăgubire cu regim de creanţă garantată asupra statului, iar în condiţiile în care, în urma vânzării acţiunilor, a primit mai puţin de jumătate din suma garantată, se consideră a fi îndreptăţit la plata diferenţei de valoare de către pârât, acesta fiind cel care a tergiversat la nesfârşit listarea Fondului Proprietatea la bursă.
A invocat dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001, art. 3 şi urm. din Legea nr. 247/2005 şi art. 112 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1782 din 16 octombrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.
Instanţa a reţinut că, deşi acţiunile au fost înstrăinate contra unui preţ mai mic decât valoarea nominală stabilită iniţial, nu poate reţine în cauză răspunderea civilă delictuală a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru prejudiciul astfel suferit de către reclamant, deoarece nu sunt îndeplinite în cauză condiţiile prevăzute de art. 998–999 C. civ., pentru angajarea unei astfel de răspunderi.
Valoarea nominală a acţiunilor nu garantează obţinerea sumei de bani reprezentând această valoare la data la care titularul s-ar hotărî să vândă aceste acţiuni, iar statul nu şi-a asumat niciodată obligaţia de a achita persoanelor îndreptăţite despăgubiri egale cu sumele menţionate în titlul de despăgubire, ci măsurile reparatorii urmează a fi realizate în condiţiile prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. În această situaţie, riscul privind diferenţa de valoare dintre valoarea nominală a acţiunilor şi preţul de tranzacţionare, indiferent că este în plus sau în minus, trebuie să fie suportat de persoana îndreptăţită.
Instanţa a reţinut şi practica C.E.D.O., constatând că în cauza Maria Atanasiu ş.a. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat expres că „plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă”, stabilirea unor termene administrative constituie „măsuri capabile să păstreze justul echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii”.
Instanţa a concluzionat că, prin admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, s-ar ajunge ca instanţa civilă să recunoască reclamantului drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale şi să instituie un mecanism de despăgubiri pe cale jurisprudenţială, conferind acestuia posibilitatea de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială.
Calea de atac exercitată de reclamant împotriva sentinţei instanţei de fond a fost înregistrată ca recurs, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, iar la termenul de judecată din 8 septembrie 2014 a fost calificată de instanţa de control judiciar ca fiind apel, în raport de dispoziţiile art. 282 coroborat cu art. 2821 C. proc. civ. şi de valoarea obiectului cererii.
Prin decizia civilă nr. 334 din data de 8 septembrie 2014, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 1782 din 16 octombrie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Curtea a reţinut că autorul reclamantului a urmat o procedură specială, în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001 cu referire la Legea nr. 247/2005, modalitatea efectivă de încasare a despăgubirilor cuvenite fiind, de asemenea, reglementată prin dispoziţii speciale.
Potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005 titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit acestei legi şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul Proprietatea şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute în prezenta lege.
Prin urmare, procedura de valorificare şi de realizare a drepturilor conferite de Legea nr. 10/2001 este reglementată de Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost completată şi modificată, dreptul comun în materie invocat de recurent, respectiv art. 998-999 C. civ., precum şi dispoziţiile noului C. civ., fiind înlăturate de legea specială în virtutea principiului speciala derogant generalibus.
În acest context, şi faţă de argumentele formulate de apelantul-reclamant, referitoare la încălcarea principiului nediscriminării, reglementat de art. 14 din CEDO, Curtea are în vedere jurisprudenţa în materie a Curţi Europene care a arătat că art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile transmise lor înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru contra României, de exemplu), Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenţia.
Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenţiei, iar în cauza Atanasiu, Curtea Europeană a interpretat Convenţia şi art. 1 din Protocolul nr. 1 în raport cu legislaţia internă, reţinând că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2001 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism anterior pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri .
În consecinţă, s-a apreciat că, transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, se subordonează îndeplinirii, de către partea interesată, a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.
Autorul apelantului-reclamant a urmat procedura menţionată anterior, a optat pentru conversia titlurilor de despăgubiri în acţiuni la Fondul Proprietatea, iar ulterior apelantul-reclamant a dobândit aceste acţiuni, prin act de cesiune încheiat pe baza liberului acord de voinţă al părţilor, fiind conştient de alegerea sa şi de faptul că valoarea de tranzacţionare a acţiunilor fluctuează în permanenţă, fără ca statul sau altă entitate să aibă posibilitatea de a anticipa sensul şi amploarea acestei fluctuaţii, cum în mod corect a apreciat şi instanţa de fond.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 998-999 C. civ., legiuitorul a stabilit că Fondul Proprietatea, ce iniţial a avut drept acţionar unic Statul Român, este un organism de plasament colectiv, din categoria altor organisme de plasament colectiv (AOPC), sub forma unei societăţi de investiţii de tip închis, prevăzută de art. 114 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 297/2004, precum şi din conţinutul dispoziţiilor art. 187 şi 188 din Legea nr. 247/2005, din care rezultă că voinţa reală a fost aceea ca valoarea acţiunilor ce făceau obiectul titlurilor de conversie să fie stabilită de cererea şi oferta de pe piaţa reglementată pe care acţiunile sunt tranzacţionate.
Recurentul a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, la data de 17 noiembrie 2014, invocând, subsumat dispoziţiilor art. 483 şi urm. din noul C. proc. civ., faptul că decizia atacată este nelegală.
A susţinut recurentul faptul că, în mod greşit, instanţa a respins apelul reclamantului prin care a invocat existenţa unei discriminări între cele două categorii de proprietari naţionalizaţi. Astfel, în prima categorie, în care se află reclamantul, statul a acordat despăgubiri la o valoare de 1 RON/acţiune, iar pentru cea de-a doua categorie, persoanele îndreptăţite la despăgubiri au primit acţiuni evaluate în funcţie de media lor de tranzacţionare, nicidecum la valoarea lor de tranzacţionare standard de un RON.
Cum acţiunile reclamantului au fost emise înaintea tranzacţionării acestora la bursă, realizarea conversiei în acţiuni nu s-a putut stabili în conformitate cu prevederile art. 18 din Capitolul V al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel că s-a creat o discriminare între persoanele îndreptăţite la despăgubiri.
A mai susţinut recurentul că statul, prin conversia în acţiuni şi evaluarea acţiunilor la 1 RON/acţiune şi-a asumat obligaţia de a achita persoanelor îndreptăţite despăgubiri egale cu sumele menţionate în titlu de despăgubire, la momentul listării acţiunilor pe Bursă.
În situaţia în care acţiunile erau listate pe Bursă la valoarea de 1 RON/acţiune, iar persoanele îndreptăţite nu doreau să le valorifice imediat, iar preţul de tranzacţionare scădea era evident că Statul nu putea să-şi asume nicio obligaţie de plată la valoarea despăgubirilor întrucât persoanele îndreptăţite şi-au asumat riscul ca acţiunile ar putea să scadă.
Reclamantul este în situaţia în care la tranzacţionare a pierdut 55% din valoarea acţiunilor, acţiuni evaluate de stat la 1 RON/acţiune, situaţie care se datorează exclusiv Statului, prin faptul că, de la momentul evaluării până la momentul tranzacţionării pe Bursă, s-a scurs foarte mult timp, fapt ce a condus la scăderea acţiunilor.
Văzând realitatea bursieră, pârâta a îndreptat aceasta eroare şi a dispus, în temeiul art. 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, conversia în acţiuni raportat la ultimele 60 de şedinţe de tranzacţionare, conversie de care reclamantul nu a beneficiat.
Întrucât, în temeiul art. 3 lit. a) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi art. 3 lit. i) din acelaşi act normativ, aceste acţiuni la Fondul Proprietatea reprezintă titluri de despăgubire cu regim de creanţă garantată asupra statului, orice creanţă se stinge la momentul plăţii integrale. Existenţa unui prejudiciu este evidentă, întrucât reclamantul a primit la tranzacţionare mai puţin de jumătate din suma garantată, culpa aparţinând în exclusivitate Statului, întrucât au tergiversat listarea Fondului Proprietatea la Bursă.
Înalta Curte constată că recursul este nefondat având în vedere următoarele considerente:
Cu caracter prealabil, Înalta Curte reţine că, potrivit normelor tranzitorii cuprinse în art. 24 din noul C. proc. civ. [art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind noul C. proc. civ.], dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.
Având în vedere data formulării cererii de chemare în judecată, 22 septembrie 2012, rezultă că sunt aplicabile cererii pendinte dispoziţiile vechiului C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivele de recurs invocate, faţă de dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acestea pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentului litigiu, reclamantul a solicitat despăgubiri de la statul român invocând răspunderea civilă delictuală, întrucât la data tranzacţionării acţiunilor la bursă acestea au avut o valoare mai mică decât cea la care a fost convertită suma stabilită ca reprezentând despăgubiri pentru imobilul naţionalizat în acţiuni la Fondul Proprietatea.
Reclamantul a susţinut că statul a încălcat, în cazul său, prin convertirea acţiunilor la valoarea nominală a titlului de despăgubire (1 RON pe acţiune) principiul restituirii integrale, raportat la dreptul comun în materia stingerii creanţelor şi modalitatea de evaluare a despăgubirilor datorate pentru imobilele naţionalizate abuziv şi principiul nediscriminării raportat la titularii titlurilor de despăgubiri care au ales să le valorifice prin convertirea în acţiuni după listarea la bursă a Fondului Proprietatea.
În ceea ce priveşte încălcarea principiului restituirii integrale recurentul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I art. 3 din O.G. nr. 81/2007 publicată în M.O. Partea I nr. 446/29.06.2007, [titlul de despăgubire „(...) încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate"].
Potrivit art. 3 lit. a) din Titlul VII (Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005 în înţelesul acestui titlu, ”titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul "Proprietatea" şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute în prezenta lege”.
Raportat la pretenţiile recurentului nu se pune problema încălcării dispoziţiilor privind stingerea creanţelor, întrucât nemulţumirea recurentului nu priveşte titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor în acţiuni, deci după ce creanţa împotriva statului a fost stinsă.
În ceea ce priveşte modalitatea de conversie a despăgubirilor în acţiuni, la valoarea nominală (1 RON pe acţiune), autorul recurentului avea posibilitatea, aşa cum se menţionează expres în art. 2 al deciziei, să conteste titlul de conversie la instanţa de contencios administrativ, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. În cadrul acestei proceduri putea invoca eventuala nerespectarea a CEDO prin efectuarea conversiei la valoarea nominală a despăgubirilor stabilite prin titlul de despăgubire.
Atâta timp cât nu fost urmată această procedură specială nu mai poate invoca ulterior încălcarea vreunui drept prin efectuarea conversiei despăgubirilor în acţiuni la valoarea de 1 RON pe acţiune.
Or, recurentul nu contestă procedura de acordare a măsurilor reparatorii, ci reclamă faptul că măsurile reparatorii acordate nu au fost efective, ci parţiale.
Cum însă valoarea acţiunilor la Fondul Proprietatea este fluctuantă valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a recurentului care devenind acţionar, suportă consecinţele fluctuaţiei valorii acţiunilor pe piaţa bursieră. Aceste fluctuaţii nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nici o încălcare a principiului reparaţiei integrale, care guvernează legile speciale în materie.
În concret, recurentul nu a indicat nicio dispoziţie legală care instituia obligativitatea ca la momentul primei listări la bursă, acţiunile Fondului Proprietatea să aibă valoarea de 1 RON.
Mai mult, cu referire la împrejurarea că recurentul nu ar obţine plata integrală a creanţei, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant este deţinătorul acţiunilor astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul sumei de bani pe care aceasta o va încasa efectiv, dacă va decide să vândă acţiunile.
Astfel, recurentul-reclamant, invocând dispoziţii cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale şi să se instituie, pe cale jurisprudenţială, un mecanism de despăgubire în alte condiţii şi în altă procedură decât cele instituite de legea specială.
Sunt nefondate şi motivele de recurs prin care se susţine încălcarea principiului nediscriminării prin conversia despăgubirii în acţiuni la valoarea de 1 RON pe acţiune, prin raportare la situaţia persoanelor care au optat pentru conversie ulterior listării la bursă a acţiunilor Fondului Proprietatea.
În ceea ce priveşte pretinsa discriminare între diversele categorii de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reţine că principiul nediscriminării presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situaţii similare.
Examinarea în concret a existenţei unei situaţii discriminatorii nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situaţiilor similare şi a încălcării principiului egalităţii în faţa legii.
Înalta Curte reţine că Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, începând cu 29 iunie 2007, menţionează, în mod expres, modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acţiuni, ulterior listării la bursă (art. 187 şi urm.).
Prin instituirea dispoziţiei conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul Proprietatea [art. 181 alin. (4) din acelaşi titlu menţionat anterior], s-a dat posibilitate posesorilor de asemenea titluri, între care se regăseşte şi recurentul, al cărui titlu de despăgubiri a fost emis la data de 25 iulie 2006, să opteze pentru conversie ulterior listării acţiunilor la bursă.
Astfel, în baza propriei opţiuni asupra momentului conversiei, i s-a aplicat unul din modurile de calcul prevăzute de lege, neputând să se constate în aceste condiţii existenţa vreunei discriminări.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.M. împotriva deciziei civile nr. 334 A din 08 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 296/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 300/2015. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
