ICCJ. Decizia nr. 3293/2015. Civil

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 3293/2015

Dosar nr. 397/212/2012

Şedinţa publică de la 28 octombrie 2014

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 2222 din 09 septembrie 2013 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta la plata următoarele sume:

- 83.989,67 euro, dobânda achitată în plus de către reclamantă;

- 12.256,92 euro reprezentând actualizarea sumei de 83.989,67 euro pentru perioada cuprinsă între data tragerii dobânzilor percepute în plus de pârâtă şi data de 30 aprilie 2013;

- 15.369,76 euro reprezentând dobândă legală remuneratorie asupra sumei de 83.989,67 euro pentru perioada cuprinsă între data tragerii dobânzilor percepute în plus de pârâtă şi data de 30 aprilie 2013;

- 1.300 euro, reprezentând diferenţa de comision de rambursare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie de la data plăţii efective precum şi cu adăugarea dobânzii legale remuneratorii prev. de O.G. nr. 13 din 24 august 2011.

A respins cererea reclamantei privind plata sumei de 19.800 euro şi a sumei de 600 euro, actualizarea acestora cu rata de inflaţie şi cu aplicarea dobânzii legale, ca nefondată.

A luat act de renunţarea reclamantei la judecată cu privire la cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de beneficiu nerealizat.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 12.094,85 lei - reprezentând cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru (11.089,85 lei), timbru judiciar (5 lei) şi onorariu expert (1.000 lei).

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că reclamanta a perfectat cu pârâta SC B.C. SA două contracte de credit, respectiv contractul de credit din 19 mai 2006 şi din 16 ianuarie 2007 în valoare totală de 1.100.000 euro, care au suferit mai multe modificări şi completări pe perioada derulării.

La data de 08 iulie 2009, odată cu perfectarea celor două acte adiţionale părţile au convenit potrivit art. 5.1 din Actele Adiţionale şi modificarea dobânzii care a fost stabilită la valoarea Euribor la 6 luni plus o marjă de 1,43% pe an, însă pârâta, care avea dreptul să opereze retrageri direct din contul societăţii reclamante, a retras nu această dobândă renegociată ci dobânda iniţială stabilită prin contractele de credit, respectiv 6 M + 8,4 pp pe an (9,63% pe an) aşa cum recunoaşte pârâta prin punctul de vedere transmis reclamantei cu ocazia concilierii directe precum şi în răspunsul la interogatoriu, motivând că în actele adiţionale era o "simplă eroare materială" cuantumul marjei de 1,43% pp.

Instanţa a reţinut că din raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză de expert G.L., dobânda achitată în plus de către reclamantă este în cuantum de 83.989,67 euro, iar nu de 88.733,23 euro cât a solicitat reclamanta în petitul principal din acţiune. Potrivit raportului de expertiză şi a răspunsului la obiecţiuni, depus de acelaşi expert judiciar, dobânda achitată în plus de reclamantă este de 83.989,67 euro, din care: 50.811,03 euro la contractul de credit din 19 septembrie 2006 şi 33.178,65 euro la contractul de credit din 16 ianuarie 2007.

Astfel, potrivit art. 969 alin. (1) din vechiul C. civ. aplicabil relaţiilor dintre părţi (respectiv în vigoare la data perfectării contractelor şi a actelor adiţionale), convenţiile legal făcute, au putere de lege între părţile contractante, iar potrivit art. 1073 C. civ., creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi, în caz contrar are dreptul la dezdăunare.

Luând în considerare dispoziţiile art. 969 alin. (1) din vechiul C. civ. aplicabil relaţiilor dintre părţi, cum din cele două acte adiţionale la cele două contracte de credit perfectate între părţi, a rezultat că voinţa reală a părţilor a fost de a modifica dobânda iniţială la valoarea Euribor la 6 luni plus o marjă de 1,43% pe an, având în vedere şi că potrivit art. 983 C. civ., potrivit căruia, în caz de neînţelegeri, contractul se interpretează în favoarea celui care se obligă, având în vedere şi că nu există nici o probă pertinentă din care să rezulte că pârâta B.C. a convenit din "eroare" o marjă de 1,43% pe an la dobânda Euribor la 6M, instanţa, ţinând cont şi de concluziile expertului contabil judiciar, a admis în parte acţiunea, în sensul că a obligat pe pârâtă să achite reclamantei dobânda achitată în plus de către reclamantă în cuantum de 83.989,67 euro, iar nu de 88.733,23 euro cât a solicitat reclamanta.

Această sumă va fi actualizată cu rata de inflaţie şi dobânda legală remuneratorie prev. de O.G. nr. 13 din 24 august 2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Actualizarea sumei şi dobânda legală remuneratorie, au rolul de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a sumei de bani reţinută în mod nelegal de pârâtă, precum şi devalorizarea sumei prin trecerea perioadei de timp în care reclamanta a fost lipsită de folosul acestei sume de bani.

Potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, suma de 12.256,92 euro reprezintă actualizarea sumei 83.989,67 euro, iar dobânda legală calculată pentru aceeaşi sumă este de 15.369,76 euro, calculul fiind făcut pentru perioada cuprinsă între data tragerii dobânzilor percepute în plus de pârâtă şi data de 30 aprilie 2013.

Cu privire la cererea reclamantei de a fi obligată pârâta la plata sumei de 19.800 euro şi a sumei de 600 euro, instanţa a reţinut că aceste sume reprezintă comisionul de rambursare anticipată (rambursare anticipată pe care a efectuat-o reclamanta prin refinanţare), prevăzut la art. 7.1. din contractele de credit, astfel că ele au fost în mod legal percepute de către bancă, în condiţia în care clauza menţionată din contract nu a fost renegociată, anulată sau constată drept nulă.

Pentru considerentele reţinute, instanţa a respins petitul cererii de chemare în judecată privind obligarea pârâtei la plata sumei de 19.800 euro şi a sumei de 600 euro, actualizarea acestora cu rata de inflaţie şi cu aplicarea dobânzii legale, ca nefondat.

Cu privire la cererea reclamantei de a fi obligată pârâta la plata sumei de 1.300 euro, reprezentând diferenţa de comision de rambursare, sumă actualizată cu indicele de inflaţie precum şi cu adăugarea dobânzii legale aferentă acestei sume, instanţa a reţinut că această sumă a fost percepută de către pârâtă după ce iniţial operase calcularea comisionului de rambursare anticipată în cuantum de 1,5% flat la sold, această sumă de 1.300 euro reprezentând diferenţa de până la 2% flat la scont, însă reclamanta nu datora comisionul de rambursare în cuantum de 2% flat la scont ci de doar 1,5% flat la scont, potrivit art. 7.1 liniuţa doi din contractul de creditare, deoarece rambursarea anticipată a avut loc după trecerea unei perioade de 5 ani de la contractarea creditului, (caz în care comisionul datorat era de 1,5% flat din suma rambursată în avans), iar nu în primii 5 ani de la perfectarea creditului.

Pentru considerentele reţinute, instanţa a admis cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1.300 euro, reprezentând diferenţa de comision de rambursare, sumă care să fie actualizată cu indicele de inflaţie precum şi cu adăugarea dobânzii legale remuneratorii prev. de O.G. nr. 13 din 24 august 2011, aferentă acestei sume.

Actualizarea sumei şi dobânda legală remuneratorie, având rolul de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a sumei de bani reţinută în mod nelegal de pârâtă, precum şi ca urmare a devalorizării sumei prin trecerea perioadei de timp în care reclamanta a fost lipsită de folosul acestei sume de bani, aşa cum s-a mai menţionat.

Pentru suma de 50.000 euro solicitată de reclamantă cu titlu de beneficiu nerealizat, instanţa a luat act de renunţarea reclamantei la această sumă.

În conformitate cu prev. art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat pârâta, ca parte căzută în pretenţii şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.094,85 lei - reprezentând taxă judiciară de timbru (11.089,85 lei), timbru judiciar (5 lei) şi onorariu expert (1.000 lei), cheltuieli de judecată efectuate în cauză de reclamantă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC B.C.R. SA.

Prin Decizia nr. 53 din 29 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins apelul declarat de apelanta pârâtă - B.C. SA, ca nefondat.

Curtea a reţinut că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti impusă instanţelor naţionale prin art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, chiar dacă nu implică existenţa unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată, presupune să fie examinate în mod real problemele esenţiale care au fost supuse analizei instanţei, iar în considerentele hotărârii să fie redate argumentele care au condus la pronunţarea acesteia.

Din această perspectivă critica formulată de apelantă cu referire la nemotivarea hotărârii este neîntemeiată deoarece pronunţarea acesteia nu s-a făcut cu nesocotirea unei obligaţii legale a judecătorului, aceea de a proceda la motivarea hotărârii, aceasta fiind amplu motivată, între considerentele hotărârii şi dispozitiv nu există contradicţii, iar soluţia reprezintă concluzia logică a considerentelor de fapt şi de drept avute în vedere de instanţa de judecată.

În referire la fondul litigiului, Curtea a constatat că, în speţă, nu se contestă existenţa celor două contracte - din 19 mai 2006 şi din 16 ianuarie 2007 şi a clauzelor contractuale cuprinse în ele, contracte prin care reclamanta a beneficiat de acordarea unor credite de investiţii în valoare de 410.000 euro şi respectiv de 700.000 euro, ci se contestă cuantumul dobânzii percepute de pârâtă în baza actelor adiţionale din iulie 2009.

Potrivit art. 6.1. din contractul din 16 ianuarie 2007 dobânda curentă aplicabilă era de 9,5% pe an pentru creditul în sumă de 410.000 euro, variabilă în funcţie de evoluţia dobânzilor pe piaţa financiar bancară, în timp ce dobânda aplicabilă creditului de 710.000 euro aferent contractului din 19 mai 2006 era de 9% pe an.

În data de 29 mai 2007 s-a încheiat actul adiţional nr. 1 la contractul de credit din 16 ianuarie 2007 care modifică dobânda de la 9,5% la 9% pe an.

Curtea a constatat că ambele contracte prevăd în art. VIII graficul cu numărul de rate lunare, valoarea şi scadenţa acestora.

La peste 3 ani de la încheierea contractelor, la data de 08 iulie 2009 părţile au convenit de comun acord modificarea clauzelor din cele două contracte de credit prin acte adiţionale, în sensul reactivării ratei de principal restant la data efectuării operaţiunii şi adăugarea acesteia la soldul curent al creditului şi reeşalonarea noului sold de credit prin prelungirea termenului de rambursare cu încă 4 ani şi refacerea graficului de rambursare, scadenţa finală a creditului devenind astfel 22 mai 2017, respectiv 22 noiembrie 2017.

În ambele acte adiţionale s-a prevăzut expres că "dobânda curentă aplicabilă contractelor este Euribor la 6 luni + o marjă de 1,43% pe an" iar în cazul în care rambursarea nu se face la termenele stabilite se percepe o dobândă majorată, respectiv dobânda curentă la care se adaugă 7 p.p. pe an.

Susţinerea apelantei că în cele două acte adiţionale s-a strecurat o eroare materială în ceea ce priveşte dobânda curentă, respectiv că în loc de marja de 1,43% pe an trebuia să se menţioneze o marjă de 8,40 p.p. pe an, în acest fel reclamanta beneficiind, urmare restructurării celor două credite în luna iulie 2009, de o reducere de dobândă la 9,63% pe an, nu poate fi primită deoarece dobânda curentă prevăzută prin care cele două contracte, anterior modificărilor,"era de 9% pe an, deci mai mică decât cea afirmată de pârâtă.

Curtea a constatat că ambele contracte prevăd la art. VIII graficul cu numărul de rate lunare, valoarea şi scadenţa acestora.

Deşi prin cererea de apel pârâta apelantă a solicitat în susţinerea criticilor aduse hotărârii tribunalului proba cu expertiză judiciară contabilă, probă care nu a mai fost susţinută la dezbaterile din faţa curţii, s-a constatat din cenzurarea obiectivelor stabilite de apelantă la pag.10 din cererea de apel că această probă nu era utilă şi concludentă.

Aceasta pentru că evidenţele contabile ale reclamantei au fost examinate de expertul desemnat de tribunal, iar analiza comparativă a ofertelor similare din punct de vedere al costurilor pe piaţa bancară aferente perioadei iulie 2009 se putea face prin depunerea de către apelantă de înscrisuri care să dovedească susţinerile sale.

A rezultat cu evidenţă că în raport de clauzele contractuale înserate în actele adiţionale încheiate la 08 iulie 2009 sumele plătite de reclamantă cu titlu de dobândă către pârâtă sunt mai mari, respectiv cu 50.811,03 euro pentru contractul din 19 mai 2006 şi cu 33.178,65 euro pentru contractul din 16 ianuarie 2007.

În cauză, s-a demonstrat că reclamanta nu a efectuat lunar nicio plată reprezentând dobânda aferentă contractelor ci doar îşi alimenta contul său în euro iar banca, având acces la contul reclamantei prin operaţiunea de debitare directă proceda unilateral la tragerea sumelor cu titlu de rată şi dobândă, fără ca pe ordinele de schimb valutar întocmite de reclamantă să se precizeze destinaţia sumelor.

Din interpretarea clauzei contractuale înserate în cele două acte adiţionale modificatoare ale contractelor de credit încheiate de părţi, rezultă că nu există nici un echivoc cu privire la formula de determinare a dobânzii curente aplicabilă creditelor acordate reclamantei, respectiv Euribor la 6 luni + o marjă de 1,43% pe an, fiind lipsite de relevanţă motivele pentru care în anul 2011 (21 februarie 2011) reclamanta a acceptat încheierea unor acte adiţionale care prevăd altă dobândă, ce s-a dovedit împovărătoare pentru aceasta sens în care a apelat la creditele unei alte bănci, O. Bank, cu ajutorul căreia a rambursat la 01 septembrie 2011, anticipat, în totalitate, creditele acordate de pârâtă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 977 C. civ. "interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor", sarcina de a dovedi că voinţa reală este alta, care nu corespunde cu voinţa declarată în contract, revenind părţii interesate.

Art. 977 C. civ. este completat de art. 982 C. civ. potrivit căruia "toate clauzele convenţie se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg".

În speţă, Curtea a constatat că apelanta nu a convins instanţa de fond că dobânda curentă stabilită de comun acord cu reclamanta prin cele două acte adiţionale încheiate la 08 august 2009 reprezintă o eroare materială - pe care avea obligaţia să o îndrepte în deplină cunoştinţă de cauză cu reclamanta, nicidecum să procedeze unilateral la debitarea contului reclamantei cu c/valoarea în euro a sumei pe care pârâta o consideră ca fiind cea reală cu privire la dobândă.

Mai mult, Curtea a constatat că pârâta nu explică cum s-a ajuns la o astfel de "eroare materială" ca "în loc de 8,40 p.p." cât consideră că este dobânda corectă s-a trecut "Euribor la 6 luni + o marjă de 1,43% pe an", cum a fost determinată marja de 1,43% pe an şi nu o altă marjă.

Faţă de claritatea clauzei contractuale, care nu dă loc unei alte interpretări în legătură cu voinţa comună a părţilor la momentul semnării actelor adiţionale, Curtea a apreciat că, în mod corect tribunalul a reţinut că, faţă de obligaţia stipulată expres în contract şi realitatea schimburilor valutare trase direct de pârâtă din contul reclamantei, există o neconcordanţă sub aspectul cuantumului total al dobânzii curente, respectiv că pârâta a reţinut necuvenit suma de 83.989,67 euro.

Evidenţierea în balanţa contabilă a societăţii reclamante a sumelor încasate de bancă în perioada august 2009 - februarie 2011 nu poate constitui un argument juridic valabil cu privire la cuantumul dobânzii curente convenite de părţi, în sensul celor susţinute de apelantă, motivat de faptul că dispoziţii legale din Legea nr. 82/1991 privind întocmirea şi ţinerea contabilităţii impun această obligaţie de evidenţiere a tuturor cheltuielilor efectuate, inclusiv a celor cuprinse în extrasele de cont eliberate de bancă.

Împrejurarea că rezultatele financiare raportate de reclamantă, urmare înregistrării în contabilitate a sumelor achitate în perioada litigioasă către pârâtă, au fost influenţate, în sensul diminuării profitului impozabil, este, de asemenea, lipsit de relevanţă deoarece în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive reclamanta are obligaţia regularizării impozitului pe profit în raport de situaţia nou creată.

Potrivit dispoziţiilor C. civ. în vigoare la momentul încheierii contractului, interpretarea actelor juridice incidente se face după intenţia comună a părţilor contractante, toate clauzele interpretându-se unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg, iar atunci când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui care se obligă.

Curtea a reţinut că hotărârea tribunalului a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în speţă, aceasta deoarece clauzele stabilite prin contract trebuie să asigure un echilibru rezonabil între interesul prestatorului de servicii şi interesul particularului în considerarea căruia s-a realizat contractul.

În ceea ce priveşte critica referitoare la suma de 1300 euro Curtea a apreciat-o, de asemenea, ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit celor reţinute de tribunal suma restituită reclamantei reprezintă diferenţa dintre comisionul de rambursare de 1,5% flat la scont, cât s-a considerat că datora în realitate reclamanta, urmare restituirii anticipate a creditelor, şi 2% flat la scont cât s-a apreciat că a reţinut necuvenit pârâta, considerându-se că ambele credite au fost restituite după expirarea unui termen de 5 ani.

Împrejurarea că, potrivit calculul pârâtei, diferenţa dintre comisionul de 1,5 şi cel 2% ar fi de 3.092,35 euro şi nu de 1.300 lei nu poate constitui o critică adusă hotărârii, în defavoarea apelantei, chiar dacă ar fi o eroare de calcul, în propria sa cale de atac.

Apelanta susţine că acest comision de rambursare s-a perceput în procente diferite, conform clauzelor din cele două contracte, în funcţie de perioada de timp scursă de la acordare până la rambursare, ori instanţa de fond a apreciat ca acest comision ar fi trebuit perceput la fel, în cota de 1,5%.

Curtea a constatat că potrivit clauzelor inserate în cele două contracte - art. 7.1 din contractul din 19 mai 2006 şi art. 7.1 din contractul din 16 ianuarie 2007 împrumutatul se obliga să plătească băncii, printre alte comisioane, un comision de rambursare anticipată de 2% flat din suma rambursată în avans în primii 5 ani de creditare şi de 1,5% din suma rambursată între 5 - 7 ani.

Prin cele două acte adiţionale semnate la data de 08 iulie 2009 au fost aduse modificări contractelor de credit mai sus menţionate, inclusiv în ceea ce priveşte clauza de la art. 7.1 - acest text având o altă reglementare, care nu se mai referă la plata comisionului de rambursare anticipată, astfel că din această perspectivă s-ar pune problema plăţii acestuia.

Împotriva Deciziei nr. 53 din 29 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs recurenta-pârâtă B.C. SA Bucureşti solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului şi schimbării sentinţei civile în sensul respingerii acţiunii. Solicită restabilirea situaţiei anterioare în sensul obligării intimatei reclamante la restituirea sumelor executate silit.

În dezvoltarea criticilor întemeiate pe art. 304 pct. 9 se arată că decizia instanţei de apel este dată cu încălcarea legii în ceea ce priveşte aprecierea asupra modului de aplicare a art. 261 C. proc. civ. de către instanţa de fond întrucât s-a reţinut că hotărârea instanţei de fond este amplu motivată, deşi nu s-a analizat sub nicio formă apărările şi probatoriul invocat de B.C. în privinţa executării contractelor de credit în cunoştinţă de cauză, de către reclamantă, pe perioada de valabilitate a celor două acte adiţionale. în acest sens recurenta învederează aspecte care ţin de conduita intimatei imputându-i faptul că aceasta a ţinut evidenţa contabilă la valoarea reală a datoriilor, a ridicat extrasele de cont în care sunt evidenţiate operaţiunile de debitare a dobânzilor, nu a formulat obiecţiuni cu privire la sumele pretins eronate, a calculat în contabilitate dobânzile la valoarea lor reală încasată de bancă, a autorizat expres banca să debiteze automat la scadenţă contul curent în euro, rezultatele financiare au fost influenţate de aceste sume.

Instanţa de a apel nu a observat că raporturile juridice deduse judecăţii nu au fost analizate în profunzime ci doar formal, neţinându-se seama de voinţa internă a părţilor pentru a se concluziona asupra existenţei erorii materiale invocate de B.C. Instanţa a interpretat restrictiv principiul disponibilităţii părţilor, neprocedând la analiza dinamicii clauzelor contractuale şi nici la analiza comportamentului părţilor în executarea contractelor.

Printr-o altă critică se apreciază că instanţa de apel a pronunţat Decizia nr. 53 din 29 ianuarie 2014 cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, respectiv art. 969, 977, 982 din C. civ. în acest sens se arată că, prin interpretarea contractelor de credit, conform art. 982 din C. civ. rezultă că părţile au convenit, prin acte adiţionale succesive ale contractelor de credit, prin care s-au modificat clauzele privind dobânda, reducerea succesivă a dobânzii, aceasta fiind interpretarea logică a evoluţiei contractelor.

Instanţa nu a identificat problema juridică ce se impunea a fi soluţionată în speţă respectiv cea a clarificării voinţei reale a părţilor şi a istoricului comportamentului lor contractual care ar fi dovedit indubitabil existenţa erorii materiale din actele adiţionale. În condiţiile în care reclamanta a formulat pentru ambele contracte, ulterior actelor adiţionale, cereri de restructurare pentru reducerea dobânzii, este evident că în actele adiţionale s-a strecurat o eroare materială, reducerea neputând opera decât de la o valoare mai mare la o valoare mai mică a dobânzii.

Dacă iniţial cele două credite au avut dobânda de 9% şi respectiv 9,5%, ţinând cont că, potrivit contractelor, dobânda era variabilă în funcţie de evoluţia dobânzilor pe piaţa financiar-bancară, aceasta a crescut de la valorile iniţiale la nivelul de 10,15%. Din scara de dobânzi a celor două credite pe anul 2009 rezultă fără echivoc reducerea dobânzii de la 10,15% la cea stabilită prin actele adiţionale. Operaţiunile de schimb valutar prin care s-a alimentat contul curent în euro în vederea plăţilor ratelor celor două credite au fost iniţiate exclusiv de reclamantă. Debitarea contului curent în euro în vederea rambursării ratelor la cele două credite s-a efectuat automat conform autorizării titularului. În cazul în care suma achitată lunar a cuprins dobânda de euribor 6M+ marja de 1,43 pp în mod necesar în evidenţele contabile ale reclamantei, diferenţa ar fi trebuit să diminueze valoarea creditelor de rambursat, cu consecinţa calculării unui profit şi a impozitului aferent datorat bugetului de stat.

Prin semnarea actelor adiţionale din februarie 2011 s-a materializat acordul părţilor privind reducerea dobânzii la cea real aplicată şi executarea contractelor în sensul plăţii ratelor de dobândă calculate corespunzător.

Cu privire la suma de 1300 de euro recurenta arată că instanţa a calificat greşit că această sumă este diferenţă de comision de rambursare.

În temeiul art. 404² C. proc. civ, recurenta solicită întoarcerea executării.

Înalta Curte, analizând recursul prin prisma motivelor invocate, îl va respinge ca nefondat pentru considerentele ce succed.

Recurenta a invocat în susţinerea cererii de recurs art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Constituie motiv de recurs întemeiat pe acest text de lege, situaţia în care când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs recurenta a invocat greşita interpretare de către instanţă a contractului încheiat cu reclamanta în sensul că instanţa trebuia să constate eroarea materială strecurată cu privire la cuantumul dobânzii percepute de pârâtă în baza actelor adiţionale din iulie 2009.

Această critică este nefondată având în vedere că recurenta nu a făcut proba existenţei pretinsei erori materiale or, conform art. 1169 din fostul C. civ. aplicabil-cauzei, cel care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească. În aceste condiţii, în mod corect a reţinut instanţa de apel valabilitatea menţiunilor privind modificarea cuantumului dobânzii prin actele adiţionale încheiate de părţi în 2009. Susţinerile recurentei privind comportamentul reclamantei în ceea ce priveşte asigurarea sumei în cont, înregistrările din contabilitate, ridicarea extraselor de cont în care sunt evidenţiate operaţiunile de debitare a dobânzilor, neformularea obiecţiunilor cu privire la sumele pretins eronate, autorizarea expresă a băncii să debiteze automat la scadenţă contul curent în euro, influenţarea rezultatelor financiare, surprind aspecte nerelevante asupra raportului juridic existent dintre părţi întrucât nu au aptitudinea să contureze o altă voinţă juridică decât cea consemnată în scris şi însuşită de ambele părţi prin semnătură.

Nici critica referitoare la aprecierea instanţei de apel asupra modului de aplicare a art. 261 C. proc. civ. de către instanţa de fond nu este fondată întrucât din considerentele hotărârii se poate constata că instanţa a analizat toate criticile formulate iar faptul că nu s-a achiesat la apărările apelantei nu constituie o încălcare de către instanţă a dispoziţiilor legale privind obligativitatea motivării hotărârii.

Nu pot fi primite susţinerile recurentei prin care arată că instanţa de apel nu a observat că raporturile juridice deduse judecăţii nu au fost analizate în profunzime ci doar formal şi că nu s-a ţinut seama de voinţa internă a părţilor pentru: a se concluziona asupra existenţei erorii materiale invocate de B.C. ca de altfel, nici cele care privesc faptul că instanţa a interpretat restrictiv principiul disponibilităţii părţilor, neprocedând la analiza dinamicii clauzelor contractuale şi nici la analiza comportamentului părţilor în executarea contractelor.

Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel a procedat la interpretarea clauzelor contractuale înserate în cele două acte adiţionale modificatoare ale contractelor de credit încheiate de părţi şi a ajuns la concluzia că nu există nici un echivoc cu privire la formula de determinare a dobânzii curente aplicabilă creditelor acordate reclamantei, respectiv Euribor la 6 luni+ o marjă de 1,43% pe an, motiv pentru care, considerând că voinţa părţilor este clar prevăzută, s-a reţinut în mod corect că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate.

Înalta Curte, reţine că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a principiului prevăzut de art. 969 din vechiul C. civ. coroborat cu art. 982 şi 977, reţinând claritatea clauzei contractuale privind modificarea dobânzii prin actele adiţionale, care nu dă loc unei alte interpretări în legătură cu voinţa comună a părţilor la momentul semnării acestora.

Nu sunt fondate nici celelalte critici prin care sunt reiterate aspecte de fapt cu privire la conduita intimatei reclamante, instanţele făcând o corectă aplicare a principiului pacta sunt servanda care impune acordul de voinţă al părţilor pentru modificarea unei clauze esenţiale a convenţiei, cum este în cauză clauza privind cuantumul dobânzii, principiu încălcat de recurentă prin perceperea, în mod unilateral, a unei dobânzi superioare celei agreate.

Contrar celor susţinute de recurentă, actele adiţionale din februarie 2011 părţile nu au stabilit efecte retroactive asupra cuantumului dobânzii astfel cum aceasta fusese stabilită prin actele adiţionale din 2009, astfel că şi această critică este nefondată.

Cu privire la critica privind suma de 1300 de euro şi aceasta se va reţine ca nefondată având în vedere că această suma rezultă din modificările aduse contractelor de credit prin actele adiţionale încheiate.

În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că nu este fondat motivul de recurs invocat în cauză şi că este legală hotărârea atacată, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B.C. SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 53 din 29 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 octombrie 2014.

Procesat de GGC - NN

← ICCJ. Decizia nr. 1718/2015. Civil		ICCJ. Decizia nr. 735/2015. Civil. Constatare nulitate act.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță