ICCJ. Decizia nr. 34/2015. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 34/2015
Dosar nr. 5025/3/2004*
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 25 iunie 2004 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 5025/3/2004, reclamanta B.G. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., în contradictoriu cu pârâţii O.V., O.I., T.Ş., T.M. şi B.I., obligarea acestora la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând repararea prejudiciului cauzat reclamantei de câinele lor, rasa Pitbull, în ziua de 01 iulie 2001.
În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat, în esenţă că, la data arătată, a fost atacată de câinele vecinilor săi exact la ieşirea din curtea acestora, câinele sărindu-i la gât, iar apoi muşcând-o de partea stângă a feţei - obraz, ochi, ureche - iar, pentru a doua oară, de partea dreaptă a feţei.
Deşi a fost supusă mai multor tratamente şi intervenţii medicale, starea sa de sănătate este departe de a fi rezolvată, după aproape trei ani ochiul stâng este încă grav afectat, canalul lacrimal distrus, iar faţa păstrează vizibile mai multe cicatrice.
În urma acestui incident s-a îmbolnăvit şi de inimă, iar activitatea profesională i-a fost afectată, deoarece nu a mai putut să-şi continue serviciul care presupunea contactul permanent cu publicul.
La data de 8 ianuarie 2010, reclamanta şi-a completat cererea, solicitând obligarea pârâţilor în solidar şi la plata unei pensii lunare de întreţinere, constând în diferenţa dintre salariul primit anterior incidentului şi pensia de invaliditate actuală.
La data de 19 februarie 2010 reclamanta a declarat că îşi completează cererea de chemare în judecată, conforma art. 132 C. proc. civ., solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei de 100.000.000 lei cu titlu de daune morale.
Prin sentinţa nr. 260 din 26 februarie 2010 pronunţată în Dosar nr. 5025/3/2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca tardivă, cererea completatoare formulate de reclamantă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâţii în solidar, la plata sumei de 5.000 euro, în echivalent lei, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlul de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin fapta animalului (câinele) aflat sub paza lor, şi a cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că cererea completatoare, prin care s-a solicitat plata unei pensii lunare de întreţinere, precum şi cea formulată la termenul din 19 februarie 2010 privind acordarea daunelor morale, sunt tardiv formulate, deoarece sunt capete noi de cerere care nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de dispoziţiile art. 132 pct. 2 C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că din probele administrate a rezultat cu certitudine împrejurarea în care câinele pârâţilor a atacat-o pe reclamantă, provocându-i leziuni pentru care au fost necesare 25 de zile de îngrijiri medicale, iar ulterior operaţii de reconstrucţie facială, instanţa apreciind asupra incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 998 şi 1001 C. civ.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere faptul că la data când a avut loc evenimentul, fapta nu era incriminată penal, dar pârâţii aveau obligaţia de a ţine câinele cu botniţă sau închis, având cunoştinţă de faptul că este un câine periculos.
Tribunalul a considerat că, prin atitudinea sa, reclamanta a avut o culpă în producerea incidentului, deoarece a intrat în curtea pârâţilor, deşi ştia că aceştia au un câine agresiv - rasa Pitbull, susţinere pe care reclamanta nu a putut-o răsturna prin proba cu interogatoriu şi proba testimonială ce i-a fost încuviinţată. Chiar astfel fiind, pârâţii erau obligaţi să ia toate măsurile necesare pentru ca animalul aflat în paza lor să nu producă nici unei persoane vreun prejudiciu, răspunderea acestora fiind solidară, deoarece toţi au fost de faţă când a avut loc incidentul, dovedindu-se, în urma administrării probei cu interogatoriu, dar şi din modul de formulare a întâmpinării, că toţi se consideră stăpânii câinelui.
Reţinându-se că reclamanta nu a adus dovezi din care să rezulte cheltuielile suportate, prima instanţă a arătat că nu a putut acorda acesteia decât suma de 5.000 euro, cu titlu de despăgubiri.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel toate părţile.
Prin Decizia nr. 708/A din 02 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelurile formulate de reclamanta B.G. şi de pârâţii T.F., T.M. şi B.I. împotriva sentinţei mai sus menţionate, ca nefondate; a admis apelul pârâţilor O.I. şi O.V., împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii O.I. şi O.V., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă şi au fost înlăturate dispoziţiile privind obligarea acestora la plata de despăgubirilor şi a cheltuielilor de judecată către reclamantă. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, iar reclamanta a fost obligată la plata sumei de 1.346,19 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea pârâţilor O.
Referitor la apelul declarat de pârâţii O.I. şi O.V., instanţa de apel a arătat că în acţiunea în răspundere civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de animale, responsabilitatea aparţine, în principiu, persoanei care la momentul producerii prejudiciului, avea paza juridică a animalului, conform art. 1000 C. civ.
Art. 3 în referire la art. 11 din O.U.G. nr. 55/2002 (ultimul text normativ fiind declarat neconstituţional de Curtea Constituţională prin Decizia sa nr. 903/2010, sub alte aspecte decât cel referitor la stabilirea persoanei căreia îi incumbă răspunderea juridică pentru prejudiciul cauzat), confirmă regula instituită de C. civ. în materie, stipulând că proprietarii sau deţinătorii temporari ai câinilor sunt responsabili, sintagma „deţinătorii câinilor” vizând categoria persoanelor cărora proprietarul le-a transmis folosinţa câinelui, în considerarea faptului că paza juridică poate fi transmisă.
Precizând că paza juridică nu se confundă cu paza materială (cu care, uneori, poate coexista) - aceasta din urmă presupunând doar un contact material cu animalul, neacordând dreptul paznicului, de a se folosi în propriul său interes, de animalul încredinţat - s-a arătat că distincţia este importantă, sub aspectul legitimării procesuale pasive, având în vedere împrejurarea că doar paza juridică atrage răspunderea civilă în condiţiile art. 1001 C. civ.
Dacă, în ceea ce îi priveşte pe pârâţii T.F., T.M. şi B.I., aceştia au recunoscut expres împrejurarea că paza juridică a câinelui le aparţinea, aspect confirmat şi prin declaraţiile date de T.F. şi T.M. în cadrul cercetărilor penale efectuate în urma plângerii penale depuse de reclamantă (aceştia folosind în referire la familia lor, sintagma”câinele nostru”), situaţia nu este valabilă şi în cazul pârâţilor O.
Instanţa de apel a constatat că cei doi pârâţi O. nu erau proprietarii câinelui, neavând aşadar, paza juridică a acestuia, iar pe de altă parte niciuna dintre părţi, nici măcar reclamanta, nu a invocat împrejurarea că celor doi soţi O. le-ar fi fost transmisă folosinţa animalului, pentru a le putea atribui calitatea de deţinători în sensul tezei secunde a art. 1001 C. civ. sau al art. 3 din O.U.G. nr. 55/2002, fapt care, de asemenea, le-ar fi atribuit calitate procesuală pasivă în cauză.
Împrejurarea că O.V. s-a aflat în curte la momentul atacului, nu echivalează cu existenţa în sarcina sa a vreunei obligaţii de control şi supraveghere asupra câinelui.
Referitor la apelurile declarate de reclamanta B.G. şi de pârâţii T.F. şi M. şi B.I., instanţa de apel le-a apreciat ca fiind nefondate, reţinând că în persoana pârâţilor T.F., M. şi B.I., condiţiile răspunderii civile delictuale au fost întrunite, de vreme ce paza juridică le aparţinea, iar căţelul Max a atacat şi produs în mod efectiv, prejudiciul reclamantei.
Cauza exoneratoare de răspundere a faptei victimei înseşi, invocată de aceşti apelanţi, nu a fost reţinută, instanţa de apel apreciind că sunt îndeplinite toate condiţiile angajării răspunderii civile a celor trei pârâţi, neexistând vreo cauză exoneratoare de răspundere civilă, în privinţa acestora.
Deşi se poate imputa reclamantei o culpă uşoară în producerea evenimentului, prin aceea că nu şi-a luat toate măsurile de precauţie la pătrunderea în curtea pârâţilor, s-a arătat că omisiunea sa de prevedere şi precauţie nu poate fi în nici un caz echivalată cu factorul decisiv declanşator al atacului canin, pentru a putea fi circumstanţiată cauzei exoneratoare de răspundere civilă delictuală.
În privinţa criticilor referitoare la întinderea despăgubirilor cuvenite, instanţa de apel a constatat împrejurarea că actele medicale atestă leziunile grave suferite de reclamantă, cu menţiuni ale unui handicap definitiv la os sau, cel puţin, ale unei infirmităţi permanente, precum şi cu tulburări depresive persistente, determinate de eveniment. Aceste documente confirmă asistenţa medicală acordată, spitalizarea repetată a reclamantei, determinată de evenimentul nefericit produs, aspecte care presupun în mod incontestabil, notoriu, efectuarea de cheltuieli materiale de către aceasta.
Raportat la ansamblul circumstanţelor cauzei şi în considerarea principiului echităţii, instanţa de apel a evaluat suma de 5.000 euro ca fiind un cuantum corespunzător prejudiciului cauzat, aprecierea instanţei de fond fiind corectă sub acest aspect.
În ceea ce priveşte criticile din cele două apeluri referitoare la greşita neîncuviinţare a unor întrebări din interogatoriul administrat pârâţilor, respectiv a unor probe, de către instanţa fondului, instanţa de apel a constatat că solicitarea reclamantei de încuviinţare a întrebărilor respinse din interogatoriul, este neîntemeiată, fiind corect apreciată de către tribunal.
Prin Decizia nr. 1130 din 21 februarie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamanta B.G. împotriva deciziei anterior arătate, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa supremă a reţinut că din acţiune rezultă că reclamanta a solicitat suma de 50.000 euro pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a agresiunii suferite prin fapta unui câine din rasa Pitbull, iar pentru aprecierea lui, instanţa trebuia să stabilească prin probe certe activităţile desfăşurate de reclamantă anterior accidentului, în ce măsură reclamanta mai poate sau nu presta aceleaşi activităţi şi ce venituri s-ar fi realizat prin acele activităţi sau costul suportat de reclamantă prin plata altor persoane care să presteze activităţile în locul ei, aspecte ce nu rezultă din considerentele deciziei.
În ceea ce priveşte daunele materiale privind intervenţiile chirurgicale la care urmează a fi supusă reclamanta, probatoriile sunt contradictorii, instanţa lipsind-o astfel de speranţa remedierii prejudiciului estetic.
De asemenea, instanţa nu a făcut referiri la natura despăgubirilor acordate, în sensul de a menţiona dacă este vorba despre daune materiale sau daune morale, ci s-a limitat a arăta că ”evaluează suma de 5.000 euro ca fiind un cuantum corespunzător prejudiciului cauzat”, deşi reclamanta a arătat că acestea (despăgubirile) decurg din internarea în spital, traumele fizice şi psihice, sechelele posttraumatice care afectează negativ participarea la viaţa socială, profesională şi de familie, ceea ce exprimă atât prejudiciu material, cât şi moral.
De asemenea, s-a apreciat ca necesară completarea probatoriului în ceea ce priveşte prejudiciul de agrement şi prejudiciul estetic (caracterizate, din punct de vedere obiectiv, prin vătămări aduse sănătăţii sau integrităţii corporale, iar din punct de vedere subiectiv, prin suferinţe fizice şi psihice) şi a se face o analiză a impactului asupra vieţii sociale şi de familie a reclamantei.
Spre deosebire de prejudiciul de agrement, cel estetic se rezumă la acele leziuni care înfrâng armonia fizică a persoanei, numai vătămările susceptibile să aducă atingere esteticii individului justificând indemnizarea.
Cauza suferinţelor psihice se analizează, de asemenea, diferit în situaţia daunelor estetice. Dacă în cazul prejudiciului de agrement leziunile se repercutează asupra tuturor acţiunilor pe care le presupune o viaţă normală, prejudiciul estetic influenţează în mod special anumite segmente ale vieţii sociale. Mutilările, cicatricele, desfigurările pot fi factori de natură a provoca pierderea locului de muncă - dacă aceasta este condiţionată de un aspect fizic agreabil - sau chiar „condamnarea” la singurătate. Urmările negative ale prejudiciului estetic se resimt cu precădere în plan familial şi profesional, fără a pierde din vedere împrejurarea că orice persoană suferă în urma conştientizării plăgilor sau cicatricelor inestetice.
Absenţa din analiza cauzei a tuturor acestor aspecte, au evidenţiat pentru instanţa de recurs faptul că instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe un material probator incomplet şi contradictoriu, ceea ce echivalează cu o nesoluţionare a cauzei pe fondul său.
În consecinţă, s-a stabilit că se impune completarea probatoriului şi determinarea în concret în ce constau daunele acordate, din ce probe rezultă existenţa lor şi ce criterii au stat la baza evaluării de către instanţă a cuantumului despăgubirilor acordate ca daune morale sau daune materiale.
Pentru evaluarea prejudiciului de agrement, instanţa de recurs a constatat necesară efectuarea unei expertize de către o comisie medico-legală, în a cărei alcătuire să intre şi specialişti în chirurgia plastică, expertiză care să aibă în vedere următoarele criterii: gravitatea mare a leziunilor, viaţa părţii vătămate fiind pusă în pericol urmare imediată şi nemijlocită a faptei animalului de talie mare şi de o agresivitate deosebită - rasa Pitbull (şi nu ”căţelul Max”, cum în mod repetat se exprimă instanţa de apel, fiind în eroare, probabil, cu privire la caracteristicile unei asemenea rase); durata şederii în spital; gravitatea şi intensitatea mare a durerilor; sechelele tardive constând în pierderea definitivă a funcţionalităţii unui organ (ochiul stâng) şi cicatricile permanente la nivelul feţei; vârsta reclamantei; angoasele acesteia referitoare la starea actuală şi viitoare a sănătăţii sale şi consecinţele pentru starea psihică a reclamantei, precum şi caracterul durabil al atingerii aduse, fiind previzibil că această atingere a integrităţii corporale se va menţine, cel puţin cu aceeaşi gravitate, pe toată durata vieţii reclamantei.
S-a indicat că trebuie avut în vedere şi faptul că reclamanta a dovedit că leziunile traumatice suferite au necesitat şi necesită în continuare îngrijiri medicale, respectiv tratamente de întreţinere şi refacere a esteticii feţei, pe o perioadă nedeterminată, posibile doar cu ajutorul unor medici specialişti din afara graniţelor ţării, apreciindu-se că nu este admisibilă reducerea despăgubirilor solicitate de reclamantă fără o motivare temeinică (excepţie făcând cazul în care părţile se înţeleg asupra existenţei şi cuantumului daunelor).
În rejudecare, instanţa va face şi o corectă reapreciere a gradului de culpă a părţilor în producerea prejudiciului şi a cuantumului despăgubirilor materiale şi morale, urmând ca pârâţii să fie obligaţi proporţional cu gradul de culpă al fiecăruia.
Sub acest aspect, este necesar a se reanaliza calitatea procesuală pasivă a pârâţilor O.V. şi O.I., având în vedere şi înscrisurile depuse în faza procesuală a recursului şi eventual, administrarea de noi probatorii sub aspectul stabilirii cu certitudine a persoanelor care aveau paza juridică a animalului.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a, la data de 5 aprilie 2014, făcându-se în faţa acestei instanţe dovada survenirii decesului apelantei-pârâte B.I. la data de 23 mai 2012, împrejurare faţă de care judecata a continuat în raporturile cu celelalte părţi din dosar faţă de indicarea ca moştenitori ai părţii decedate a apelantelor pârâte T.M. şi O.V., în calitate de fiice.
Prin Decizia nr. 231/A din 2 iunie 2014 pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelurile formulate de reclamanta B.G. şi de pârâţii T.Ş., T.M. împotriva sentinţei nr. 260 din 26 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul pârâţilor O.I. şi O.V. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca fiind fără calitate procesuală pasivă şi a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de aceştia, ca nedovedită, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a reţinut prin decizia pronunţată că în apel, potrivit îndrumărilor instanţei de casare, s-a dispus efectuarea unei expertize medico-legale, iar reclamanta şi-a apreciat daunele materiale la 150.000 euro, formulând şi obiecţiuni la expertiza medico-legală, care însă au fost respinse.
Faţă de concluziile expertizei medico-legală, dar şi faţă de celelalte mijloace de probă aflate la dosar (fond şi apel), anume înscrisuri şi declaraţii martori, reanalizând situaţia de fapt, instanţa de apel a reţinut că şi B.G. are o culpă importantă în producerea evenimentului întrucât a intrat în curtea pârâţilor, deşi ştia că aceştia au un câine agresiv. Comparând culpa numitei B.G. cu cea a pârâţilor T.Ş. şi T.M., s-a reţinut că o contribuţie mai mare la producerea evenimentului nefericit îl are B.G.
Faptul că acest câine (care păzea această curte) era sau nu împiedicat, eventual prin legare, la o anumită rază de acţiune, s-a apreciat că are o relevanţă relativă, întrucât se afla în curte pentru a asigura „paza” efectivă a acelui loc. Cine pătrundea în aceea proprietate neasigurat se expunea voit şi la asumarea unor riscuri urmate de consecinţe, ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat.
Tot în acest context s-a reţinut că pârâţii O.I. şi O.V. nu aveau paza materială a animalului, nefăcându-se dovada că le-a fost încredinţată paza câinelui de către proprietarii acestuia (chiar dacă se invocă eventuale concluzii ale unei anchete penale). Neexistând o sentinţă penală în care soţii O. să fi demonstrat cert că sunt proprietarii animalului agresiv, nu a putut fi reţinută răspunderea acestora în baza art. 1001 C. civ., apreciindu-se că cei doi nu au calitate procesuală pasivă.
Referitor la cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamantă, s-a apreciat că acesta a fost corect stabilit la suma de 5.000 euro, apreciere ce se bazează pe culpa tuturor părţilor participante la eveniment.
În aprecierea elementelor răspunderii civile delictuale în baza art. 1001 C. civ., nu poate fi reţinută ca având aceeaşi importanţă şi culpa numitei B.G. Aceasta şi-a asumat un risc foarte mare pătrunzând într-o proprietate, indiferent dacă nu a prevăzut că în ea se află un câine. Minimele diligenţe ar fi impus în conduita victimei agresiunii animale, să-şi ia toate măsurile de siguranţă pentru a evita unele urmări neprevăzute. Prin conduita sa, victima s-a expus (voit sau nevoit) unor riscuri, care ulterior au apărut. Astfel în acelaşi mod cu culpa proprietarilor animalului agresiv, este apreciată şi culpa victimei.
Ca atare, s-a reţinut culpa atât a victimei, B.G., cât şi anumiţilor T., iar suma de 5.000,00 euro, este un prejudiciu atât material cât şi moral (incluzând pe lângă prejudiciul material şi pe cel de agrement şi estetic), neputându-se face o apreciere clară, cât este prejudiciul material şi cât este prejudiciul moral.
Cuantumul de 5.000 euro reţinut a fi primit de B.G., este reflectarea corectă atât a prejudiciului material cât şi a celui moral rezultat din mijloacele de probă aflate la dosar.
De altfel, B.G. pe parcursul procesului a solicitat diferite sume drept despăgubiri, de la 50.00 euro la 150.000 euro, explicând în cererea de la filele 162 şi 163 din prezentul dosar, în ce constau acestea, dar nefăcând nicio dovadă în acest sens.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., reclamanta B.G., formulând următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:
- Instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.) Aceasta întrucât a hotărât că pârâţii O.I. şi V. nu au calitate procesuală pasivă fără să pună această excepţie în discuţia părţilor pe parcursul cercetării judecăţii, încălcând astfel principiul contradictorialităţii. De asemenea, hotărârea pronunţată este nelegală întrucât instanţa de apel a dat o încheiere de îndreptare a hotărârii, admiţând cererea intimaţilor O. de acordare a cheltuielilor de judecată şi de obligare a reclamantei la suportarea acestora, în condiţiile în care înscrisurile doveditoare nu au fost depuse până la încheierea dezbaterilor.
Un al treilea motiv de nulitate a hotărârii a fost invocat pentru motivul judecării pricinii fără introducerea în cauză a moştenitorilor pârâtei B.I., decedată în timpul procesului.
- Instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Pornind de la îndrumările date de instanţa de recurs, recurenta a arătat că instanţa de rejudecare nu a făcut decât să administreze o expertiză medico-legală, iar la elaborarea hotărârii judecătoreşti judecătorii apelului au avut în vedere că doar sentinţa tribunalului a fost desfiinţată, nu şi probatoriul câştigat cauzei.
Aşadar, pe baza aceluiaşi probatoriu, instanţa de rejudecare a stabilit că reclamanta a avut o contribuţie mai mare la producerea evenimentului nefericit, concluzie care vădeşte un mod părtinitor de interpretare a probelor.
În opinia recurentei, nici o probă nu susţine acest fapt ci, dimpotrivă, cercetarea penală efectuată în anii 2001-2005 a stabilit că vina aparţine exclusiv celor 5 pârâţi care au lăsat câinele lor, rasa Pitbull, nesupravegheat, fără lesă şi botniţă. De asemenea, probatoriile cauzei au confirmat existenţa acceptului pârâţilor în aflarea reclamantei în curtea lor.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală a pârâţilor O., recurenta a criticat neadministrare niciunei probe în cadrul cercetării judecătoreşti, ca şi concluzia la care a ajuns instanţa de rejudecare, concluzie opusă celor stabilite în dosarul instrumentat de Poliţia sector 2, în care s-a reţinut cu certitudine faptul că toţi pârâţii aveau paza juridică a câinelui. În opinia sa, faptul că acel câine stătea perioade lungi de timp în curtea lor, că îl hrăneau şi adăposteau, că răspunderea la comenzile lor constituie tot atâtea dovezi că aceşti pârâţi aveau şi paza juridică şi paza materială a animalului. Relevantă în acest sens este chiar declaraţia lui O.I. dată în faţa organelor de poliţie, dar şi probele care dovedesc faptul că soţii O. erau proprietarii imobilului din str. R.G., aspect pe care aceştia au încercat fie să-l ascundă instanţei, fie să-l denatureze, pretinzând că nu locuiau la adresă la data evenimentului.
În continuare, recurenta a analizat înscrisurile administrate de pârâţii O. în dovedirea acestei împrejurări, susţinând conţinutul lor nerelevant.
În opinia sa, din cele prezentate, rezultă că instanţa de apel nu a complinit dispoziţiile obligatorii ale instanţei de recurs, decizia pronunţată bazându-se în exclusivitate pe probatoriul iniţial administrat, probatoriu caracterizat de instanţa de recurs drept „incomplet şi contradictoriu”.
Modul în care instanţa de apel s-a conformat dispoziţiilor din decizia de casare cu privire la dispunerea unei expertize medico-legale dovedeşte încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Aceasta întrucât expertiza efectuată nu a răspuns obiectivelor indicate de instanţa de recurs, comisia ce a efectuat-o nu a avut competenţa solicitată (un medic specialist în chirurgie plastică şi reparatorie) şi s-a pronunţat exclusiv pe actele existente în dosar.
Nu a răspuns obiectivelor expertizei nici expertiza refăcută din februarie 2014 şi nici de această dată nu a fost cooptat în echipă un medic specialist în chirurgia plastică şi reparatorie.
Concluzia expertizei refăcute este contradictorie: deşi afirmă că plăgile prezente nu constituie sluţire, consideră că acestea dau o infirmitate estetică permanentă.
Judecătorii din apel au refuzat însă să preia chiar şi concluziile acestui raport de expertiză care menţionează că leziunile reprezintă prejudiciu estetic permanent, echivalentul noţiunii de „sluţire” din vechiul C. pen. Nereferindu-se la acest handicap permanent, instanţa de apel a considerat relevant doar faptul că „nu este afectată vederea”.
Hotărârea instanţei de apel nu conţine o motivare temeinică prin care să justifice diminuarea cuantumului despăgubirilor şi omite în mod deliberat să se refere la completarea expertizei medico-legale care confirmă existenţa unui prejudiciu estetic permanent la ochiul stâng.
Susţinând în mod fals că vederea recurentei nu a fost afectată, cu intenţie omite să ia în considerare disfuncţionalitatea canalului lacrimal, ce deserveşte tot funcţia văzului.
Cât priveşte daunele solicitate, fără a le departaja, instanţa de apel a acordat o sumă minimă, nerealistă, recurenta afirmând că agravarea stării sale fizice şi psihice justifică majorarea despăgubirilor având în vedere că disfuncţia canalelor lacrimale ale ochiului stâng, depresia, anxietatea şi multiplele atacuri de panică s-au accentuat şi cronicizat, necesitând susţinerea prin tratamente psihice până la sfârşitul vieţii.
În finalul motivelor sale de recurs, recurenta-reclamantă a justificat în mod detaliat daunele materiale (în cuantum de 237.975 euro) şi daunele morale solicitate (în cuantum de 300.000 euro), subliniind că a suferit o sluţire a feţei, dar şi pierderea parţială a vederii unui ochi, aspect esenţial în analiza prejudiciului estetic şi de agrement cerută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin precedenta decizie de casare pronunţată în cauză.
Indicând şi criteriile de avut în vedere în cuantificarea prejudiciului de ordin moral, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi rejudecarea pricinii.
La 5 noiembrie 2014 au formulat întâmpinare intimaţii O.V. şi I., solicitând respingerea recursului ca nefondat întrucât recurenta nu a reuşit să dovedească pe parcursul cercetării judecătoreşti că la data producerii incidentului ei aveau paza juridică a câinelui.
În legătură cu criticile de recurs formulate, au arătat că în rejudecare, la primul termen de judecată, a fost reiterată excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive şi au fost solicitate probe pe excepţie.
În ceea ce priveşte încheierea de îndreptare a erorii judiciare, au arătat că înscrisul doveditor al cheltuielilor de judecată datează din 10 ianuarie 2013, existând la dosar la data pronunţării hotărârii.
Reclamanta era cea datoare şi interesată să indice moştenitorii lui B.I., însă aceasta nu a făcut decât să indice că T.M. şi O.V. sunt fiicele defunctei.
Conform art. 108 alin. (3) C. proc. civ., nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt.
Soluţia instanţei de apel este corectă şi în ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului, având în vedere că reclamanta nu a administrat suficiente probe în vederea determinării acestuia.
Intimaţii O. au ataşat întâmpinării adeverinţă privitoare la locul de muncă şi venitul lui O.I., adeverinţă privitoare la adresa locuinţei lor, memoriul tehnic al construcţiei ridicate la adresa din str. Sold. G.R., sector 2.
La termenul de judecată din 12 noiembrie 2014 a formulat întâmpinare şi intimata T.F., solicitând să fie avută în vedere drept note scrise, faţă de depunerea sa cu depăşirea termenului legal.
La data de 6 ianuarie 2015 recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinare intimaţilor O.
În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciază că recursul declarat este întemeiat în limitele şi pentru argumentele ce se vor arăta în continuare.
Este nefondat cel dintâi motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă ce a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi susţinut prin trei argumente de nelegalitate a deciziei atacate.
Astfel, cel dintâi argument a susţinut nulitatea deciziei atacate pentru motivul încălcării principiului contradictorialităţii în privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor O., pe care instanţa de apel a admis-o fără a o pune în discuţia contradictorie a pârâţilor.
Formulând această critică, recurenta-reclamantă scapă însă din vedere un aspect esenţial ce demonstrează caracterul nefondat al susţinerii sale, respectiv faptul că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor O. a constituit chiar cel dintâi motiv al apelului pe care aceste părţi l-au exercitat împotriva hotărârii de primă instanţă, sentinţa civilă nr. 260 din 26 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti.
Prin urmare, cauza fiind retrimisă Curţii de Apel Bucureşti pentru rejudecarea apelurilor, contradictorialitatea în privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor O. a fost deplin asigurată chiar prin dezbaterile asupra apelurilor ce s-au declarat în cauză, moment procesual petrecut la termenul de judecată din 19 mai 2014 şi la care recurenta-reclamantă a participat prin avocatul său, căruia i s-a acordat posibilitatea dezbaterii contradictorii a tuturor problemelor ce au constituit obiect al apelurilor părţilor, potrivit menţiunilor încheierii de dezbaterii de la acel termen.
Cel de-al doilea argument a susţinut nulitatea deciziei din apel - singurul act procedural al instanţei de apel ce a fost atacat prin recursul declarat de reclamantă - în raport de emiterea ulterioară a unei încheieri de îndreptare a acesteia, prin care, potrivit susţinerilor, s-au acordat cheltuieli de judecată pârâţilor O. în condiţiile nedepunerii înscrisurilor constatatoare ale efectuării acestora până la încheierea dezbaterilor.
Critica este însă inaptă de a dovedi nelegalitatea deciziei de apel şi de a conduce la reţinerea nulităţii acesteia atâta timp cât neregularităţile invocate sunt exterioare actului atacat, referindu-se la acte procedurale ale instanţei emise ulterior pronunţării hotărârii recurate şi care, deşi menite să îndrepte pretinse erori ale acesteia, au o existenţă distinctă, de sine stătătoare. În alte cuvinte, în măsura în care s-ar dovedi temeinicia susţinerilor recurentei, neregularităţile semnalate s-ar răsfrânge negativ exclusiv asupra încheierii de îndreptare a erorii materiale, nu însă şi asupra deciziei de apel.
Cum însă recurenta nu a criticat pe calea recursului nici direct, dar nici indirect, încheierea instanţei de apel din 23 iunie 2014, ci a invocat doar, pornind de la dezlegările acesteia, un motiv de nulitate a Deciziei nr. 231/A din 2 iunie 2014 întemeiat pe dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că această critică este nerelevantă sub aspectul reţinerii nelegalităţii hotărârii atacate, prin raportare la obiectul căii de atac declarate (reprezentat exclusiv de decizia instanţei de apel).
Cel de-al treilea argument de nelegalitate a hotărârii recurate a semnalat împrejurarea judecării pricinii fără introducerea în cauză a moştenitorilor pârâtei B.I., decedată pe parcursul judecării procesului, respectiv după trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor.
În legătură cu acest aspect, instanţa de recurs reţine că încă de la data iniţierii acestui litigiu, reclamanta a atras în proces, în calitate de pârâţi, atât pe numita B.I., cât şi pe cele două fiice ale acesteia O.V. şi T.M. (redevenită B. în urma divorţului) împreună cu soţii fiecăreia dintre ele.
În faţa instanţei de rejudecare, ulterior survenirii decesului apelantei-pârâte B.I., prin înscrisul depus la fila 27 a dosarului de apel, reclamanta a fost cea care a indicat în calitate de moştenitori ai părţii decedate pe cele două fiice ale acesteia, respectiv apelantele-pârâte O.V. şi T.M., solicitând ca judecata să continue faţă de acestea, având în vedere împrejurarea că moştenitoarele figurau deja ca părţi în cauză, fiind şi legal reprezentate.
În aceste circumstanţe, orice neregularitate ar fi decurs din judecarea cauzei în acest cadru procesual, nu ar putea fi invocată chiar de partea care a provocat-o prin propriul său fapt, respectiv de către reclamantă, dat fiind că, în acord cu dispoziţiile art. 108 alin. (4) C. proc. civ., nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt.
Separat de acest argument de ordin procedural, se reţine că recurenta-reclamantă nu a învederat care ar fi interesul său ori vătămarea suferită în drepturile şi interesele sale procesuale, decurgând din faptul judecării pricinii în contradictoriu cu cele pe care chiar ea le-a indicat instanţei de rejudecare drept moştenitori ai părţii decedate, în calitate de fiice ale acesteia.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a criticat decizia atacată, acuzând că aceasta a fost pronunţată cu încălcarea legii.
Cu toate acestea, contrar exigenţelor căii de atac promovate, într-o măsură consistentă a părţii memoriului de recurs ce a dezvoltat această critică, recurenta-reclamantă a reiterat aspecte ale situaţiei de fapt a cauzei, a prezentat şi analizat probe care, în opinia sa, susţin realitatea desfăşurării evenimentelor, a criticat modul de interpretare şi apreciere a probelor de către instanţa de apel, contestând concluziile deduse de aceasta în urma unei atare analize.
Pe baza unor atare critici, recurenta-reclamantă a susţinut, spre exemplu, faptul că în mod părtinitor instanţa de apel a apreciat că ea ar fi avut o culpă importantă în producerea evenimentului (concluzie pe care a contestat-o, afirmând că nu este susţinută prin nicio probă şi că ar contraveni rezultatului cercetării penale efectuată în anii 2001-2005) ori că pârâţii O.I. şi O.V. nu aveau paza materială şi juridică a câinelui la data producerii agresiunii (aspect de asemenea combătut pe mai multe pagini ale recursului prin prezentarea unor elemente de fapt şi prin analiza probatoriilor).
Or, astfel de critici, doar în mod formal circumscrise prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu corespund exigenţelor căii de atac a recursului în actuala sa reglementare legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanţei de apel, exclusiv pentru motivele limitativ enumerate la pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ.
Vechile dispoziţii ale art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ., ce permiteau în recurs reanalizarea situaţiei de fapt a cauzei, îndreptarea erorilor de fapt săvârşite de instanţele de apel ori corectarea modului de interpretare şi apreciere a probelor, au fost abrogate aşa încât critici similare celor invocate de recurenta-reclamantă în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt incompatibile cu temeiul legal arătat, dar şi cu structura actuală a recursului, în ansamblul său.
În măsura în care, rediscutând situaţia de fapt a cauzei ori interpretând şi analizând probatoriile administrate, recurenta-reclamantă conchide pe baza acestor factori că instanţa de apel nu a complinit, în timpul cercetării judecătoreşti, dispoziţiile obligatorii ale instanţei de recurs evocate de ea la lit. a), b), c) şi e), nu se poate aprecia că această susţinere ar constitui o reală critică de nelegalitate a deciziei atacate, cât timp dezvoltarea acesteia nu se regăseşte în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Instanţa de recurs apreciază însă atât încadrabilă în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar şi întemeiată acea critică a recurentei-reclamante care a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de către instanţa de apel prin nerespectarea dezlegărilor obligatorii ale deciziei de casare, sub aspectul evidenţierii şi valorizării (cuantificării) prejudiciului de agrement şi a celui estetic.
Sub acest aspect, prin Decizia de casare nr. 1130 din 21 februarie 2012 - reţinându-se că reclamanta şi-a justificat pretenţia de dezdăunare atât cu referire la prejudiciile de ordin material, cât şi cu referire la cele de ordin moral - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a impus cu titlu obligatoriu completarea probatoriului în ceea ce priveşte prejudiciul de agrement şi estetic (spre a nu o lipsi pe reclamantă de speranţa remedierii acestora) şi efectuarea unei analize a impactului asupra vieţii sociale şi de familie a reclamantei, urmând ca instanţa de rejudecare să detalieze daunele acordate, criteriile ce au stat la baza evaluării, apreciind că „nu este admisibilă reducerea despăgubirilor solicitate de reclamantă fără o motivare temeinică” ori în afara acordului părţilor. Aceste îndrumări obligatorii au fost stabilite subsecvent constatării instanţei de recurs în sensul că reclamantei îi fusese acordată în fazele procesuale anterioare ale litigiului o despăgubire în cuantum de 5.000 euro, fără o detaliere a prejudiciului acoperit prin aceasta, în condiţiile în care, prin hotărârea de primă instanţă, fusese respinsă o cerere completatoare a reclamantei vizând acordarea de daune morale.
Rejudecând cauza, instanţa de apel deşi reţine, trunchiat şi incomplet, concluziile completării raportului de expertiză medico-legală (filele 133-138 dosar apel) ce confirmă că agresiunea animală, căreia reclamanta i-a căzut victimă, i-a produs acesteia un prejudiciu estetic permanent şi o disfuncţionalitate permanentă a organului vizual (ochiul stâng) - cu referire la abolirea punctului lacrimal superior şi secţionarea canalului lacrimal, intervenţia chirurgicală de reparare a conductului lacrimal fiind considerată tardivă - apreciază că despăgubirea acordată de prima instanţă, de 5.000 euro, a fost corect stabilită.
Or, potrivit contextului procesual al cauzei din primul ciclu procesual, suma de 5.000 euro pare a fi fost văzută de instanţe ca acoperind doar prejudiciile de ordin material şi, în tot cazul, potrivit dezlegărilor instanţei de recurs, aceasta nu includea repararea prejudiciilor de ordin estetic şi de agrement, a căror necesitate în identificarea şi evaluare, alături de alte aspecte ale cauzei, a şi antrenat soluţia de casare cu trimitere.
Dar, nu numai că suma de 5.000 euro acordată reclamantei prin hotărârea de primă instanţă a fost apreciată drept corect stabilită, ci în paragrafele următoare ale hotărârii sale, instanţa de apel explică, într-un mod contradictoriu şi confuz, că aceasta reflectă atât prejudiciile de ordin material, cât şi pe cele de ordin moral rezultate din mijloacele de probă aflate la dosar, incluzând, aşadar, atât prejudiciul material, dar şi pe cele de agrement şi estetic. Aceasta, în condiţiile în care, cum s-a arătat, hotărârea de primă instanţă a acordat reclamantei o despăgubire de 5.000 euro pentru prejudiciile suferite (nenominalizate), concomitent cu respingerea ca tardivă a cererii completatoare de acordare a daunelor morale, în timp ce prejudiciile estetic şi de agrement au fost probate pentru prima oară în proces chiar în instanţa de rejudecare (din apel) care avea şi misiunea evaluării acestora în scopul asigurării reparării lor.
Or, maniera în care a procedat instanţa de apel în rejudecare - păstrând cuantumul despăgubirii acordate de prima instanţă chiar în prezenţa probării indubitabile a unor prejudicii noi şi de altă factură celor avute în vedere de către tribunal când i-a obligat pe pârâţi la plata sumei de 5.000 euro - demonstrează neîndoielnic că aceasta doar a simulat respectarea îndrumărilor obligatorii din decizia de casare, care îi impuneau în mod clar şi sarcina cuantificării acestui tip de prejudicii.
În acest fel, instanţa de apel din rejudecare a ajuns chiar la rezultatul ce s-a dorit evitat prin decizia de casare, respectiv acela de a nu-i fi răpită reclamantei speranţa (vocaţia) remedierii prejudiciilor estetic şi de agrement.
Cum o atare evaluare excede atribuţiilor instanţei de recurs, întrucât presupune în mod necesar o raportare la probatoriile litigiului, o evaluare a acestora şi a circumstanţelor factuale şi personale ale reclamantei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul acestei părţi în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va casa în parte decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare în limitele celor arătate anterior.
Reţinând că prin recursul său, recurenta-reclamantă fie nu a criticat în mod direct, fie a criticat într-un mod impropriu - potrivit celor arătate anterior, cu referire la elemente ale situaţiei de fapt şi la probatoriile cauzei - soluţiile instanţei de apel date apelurilor celorlalte părţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei de casare, referitoare la respingerea apelurilor pârâţilor T.F. şi M. (actuală B.) şi la admiterea apelului pârâţilor O.V. şi O.V.
Cât priveşte modul în care, în finalul motivelor sale de recurs, recurenta-reclamantă şi-a justificat în mod detaliat cuantumul daunelor pretinse pe parcursul derulării procedurii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu l-a putut avea în vedere cu consecinţe asupra soluţionării, fie a prezentului recurs, fie a cauzei în viitor, de vreme ce această prezentare nu a corespuns ori nu a fost însoţită de formularea unor critici clare de nelegalitate a deciziei atacate.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va avea în vedere că ea rămâne mai departe ţinută de îndrumările obligatorii trasate în sarcina sa prin cea dintâi decizie de casare, aceea de a se pronunţa asupra despăgubirilor solicitate de reclamantă, precizând natura acestora, probele din care rezultă existenţa lor şi criteriile ce vor fi avute în vedere cu ocazia evaluării cuantumului despăgubirilor. De asemenea, se va avea în vedere că statuările instanţei din apelul pârâţilor O. - devenite irevocabile prin efectul soluţiei din actualul recurs - sub aspectul reţinerii lipsei calităţii procesuale pasive a acestora a vizat exclusiv responsabilitatea personală a celor doi pârâţi faţă de producerea agresiunii animale căreia i-a fost victimă reclamanta, din perspectiva condiţiei pazei juridice ori a celei materiale a animalului agresor. Prin urmare, nu se va scăpa din vedere că, potrivit solicitării reclamantei din cursul rejudecării cauzei în apel, numitele B. (fostă T.) M. şi O.V. au fost indicate şi menţinute în cauză şi în calitatea lor de succesoare în drepturi ale părţii decedate B.I., în privinţa căreia, alături de pârâţii T.F. şi B.M., s-a reţinut tot cu titlu irevocabil, potrivit dezlegărilor anterioare ale instanţelor, responsabilitatea personală în legătură cu producerea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta B.G. împotriva Deciziei nr. 231/A din 02 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei referitoare la respingerea apelului pârâţilor T.F. şi T.M. şi la admiterea apelului pârâţilor O.V. şi O.I.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 32/2015. Civil. Acţiune în revendicare.... | ICCJ. Decizia nr. 35/2015. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
