ICCJ. Decizia nr. 344/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 344/2015
Dosar nr. 57896/3/2010*
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 241 din 8 februarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de către reclamanta N.S., în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi Statul Român, prin M.F.P.
Prin Decizia nr. 50 din 20 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei menţionate, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că prima instanţă nu a lămurit obiectul cererii de chemare în judecată şi calitatea procesuală a părţilor chemate în judecată, nepronunţându-se astfel cu privire la cererea dedusă judecăţii.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 57896/3/2010*.
La data de 6 decembrie 2013, reclamanta şi-a precizat cererea de chemare în judecată, în sensul că a arătat că a înţeles să se judece în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, Statul Român, prin M.F.P., SC H.N. SA şi A.F.I., solicitând instanţei de judecată ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea în solidar a pârâţilor la plata următoarelor sume: 1.1.572.782 lei (echivalentul sumei de 125.187 euro) reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului; 1.2.3.351.525 lei (echivalentul sumei de 750.000 euro) reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a imposibilităţii de a înstrăina imobilul într-o perioadă economică favorabilă; 1.3.297.941 lei (echivalentul sumei de 66.673 euro) reprezentând costul lucrărilor de reparaţii şi consolidare a imobilului; 1.4.670.305 lei (echivalentul sumei de 150.000 euro) reprezentând daune morale.
Prin sentinţa nr. 542 din 11 aprilie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a anulat ca netimbrate primele trei capete de cerere şi a respins ca nefondat cel de-al patrulea capăt de cerere.
În privinţa primelor trei capete de cerere evaluabile în bani, tribunalul a făcut aplicarea prevederilor art. 14 şi art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 146/1997, constatând neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru până la termenul fixat în acest scop.
Pe fondul litigiului, instanța, raportat la obiectul şi cauza cererii, a constatat că în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 998, 999 C. civ.
Pretinsa faptă ilicită o reprezintă nesoluţionarea în termen a notificării, iar reclamantul nu a făcut dovada, în condiţiile art. 1169 C. civ., a prejudiciului material invocat, astfel încât nu există un raport de cauzalitate între faptele pretins ilicite şi prejudiciul invocat.
Prin Decizia nr. 397 din 6 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei menţionate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a înlăturat criticile relative la greşita calificare a temeiului juridic al acţiunii, deoarece tribunalul, conformându-se deciziei de casare, în mod corect a stabilit obiectul şi calitatea procesuală a părţilor raportându-se la temeiul juridic al cererii dedusă judecății - răspunderea civilă delictuală, astfel cum aceasta este reglementată prin dispoziţiile art. 998, 999 C. civ.
Acestea au fost, de altfel, şi prevederile legale invocate de reclamantă în justificarea, în drept, a cererii sale: prin însăşi cererea introductivă, s-a pretins repararea prejudiciului creat de pârâţii menţionaţi ulterior, în cererea precizatoare de la 6 decembrie 2013 (când a fost reluată judecata în al doilea ciclu procesual, în fond), prejudiciu reprezentat de: contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, daunele suferite ca urmare a imposibilităţii de a înstrăina imobilul într-o perioadă economică favorabilă, costul lucrărilor de reparaţii şi consolidare a imobilului şi daunele morale.
Toate aceste pretenţii sunt fundamentate de reclamantă pe fapta ilicită a pârâţilor care, în opinia acesteia, au exercitat o detenţie nelegală, fără titlu, asupra imobilului reclamantei împiedicând-o să încheie acte juridice de înstrăinare deşi, la nivelul anului 2007, a avut foarte multe oferte de preţ.
Pretenţiile civile exhibate exced reglementării Legii nr. 10/2001, al cărei obiect de reglementare îl reprezintă procedura efectivă de restituire a imobilelor care au fost preluate abuziv de către stat în perioada de referinţă legii.
În cazul reclamantei, această procedură de restituire a bunului, în baza legii speciale, a fost finalizată prin sentinţa civilă nr. 1294 din 10 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Pretenţiile ulterioare, care formează obiectul speţei, sunt fundamentate pe dispoziţiile dreptului comun şi, prin urmare, în mod corect prima instanţă, în aplicarea prevederilor art. 14 şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, a stabilit taxa de timbru în sarcina reclamantei, înlăturând aplicabilitatea prevederilor art. 15 lit. p) şi r) din Legea nr. 146/1997.
Mai mult, Curtea a observat că modul de sesizare al primei instanţe, din perspectiva satisfacerii exigenţelor legale legate de timbrarea cererii, au fost sesizate de prima instanţă la termenul de judecată de la 14 februarie 2014; cauza a fost amânată la 11 aprilie 2014 pentru ca reclamanta să achite taxa de timbru astfel stabilită, iar împotriva acestei măsuri reclamanta avea la dispoziţie calea de atac prevăzută de art. 18 din Legea nr. 146/1997, respectiv cererea de reexaminare.
S-a apreciat că a fost soluţionat în mod corect şi ultimul petit al acţiunii al cărui obiect este reprezentat de daunele morale.
Instanţa de fond a arătat reclamantei consideraţiile de ordin teoretic în această materie şi a apreciat că, prin raportare la acestea, pretenţiile sale nu pot fi justificate nici chiar la nivelul unui prejudiciu de agrement. Soluţia de respingere a avut în vedere faptul că reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze acest prejudiciu moral, care este, în mod concret, leziunea care i-a fost adusă şi care este valoarea fundamentală astfel afectată.
Hotărârile ulterioare celei prin care a fost admisă contestaţia formulată în condiţiile Legii nr. 10/2001 sunt în măsură să confere, dealtfel, satisfacţia pretinsă pe calea daunelor morale din prezenta, reţinându-se că municipalitatea a fost deja obligată, pe de o parte, la amendă civilă iar, pe de altă parte, la daune interese de 150.000 lei pentru neîndeplinirea obligaţiei de emitere a dispoziţiei.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termen legal, reclamanta N.S.L., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la primele trei capete de cerere, având ca obiect daune materiale, s-a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe de anulare ca netimbrate a acestor petite, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 15 lit. p) şi r) din Legea nr. 146/1997, precum şi ale art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Din interpretarea dispoziţiilor legale menţionate, se desprinde concluzia că cererea cu acest obiect este scutită de taxă de timbru, indiferent dacă aceasta a fost sau nu întemeiată pe dispoziţiile de drept comun în materie, respectiv prevederile art. 998 şi 999 C. civ.
Procedura de restituire întemeiată pe Legea nr. 10/2001 nu putea fi considerată finalizată decât la data predării efective a posesiei asupra imobilului către reclamantă, şi nu la data de 10 septembrie 2010, când Tribunalul Bucureşti a pronunţat o hotărâre cu privire la restituirea imobilului, astfel cum a apreciat instanţa de apel.
De asemenea, prejudiciile suferite de aceasta nu derivă dintr-o pretinsă „detenţie nelegală”, ci din neîndeplinirea obligaţiilor legate de procedura de restituire.
Astfel, noţiunii de „restituire a unui imobil preluat abuziv de stat” i se circumscrie şi acţiunea care urmăreşte repararea prejudiciilor cauzate de restituirea incompletă sau întârziată. Dacă scopul legiuitorului a fost acela de a crea o facilitate pentru persoanele care sunt îndreptăţite la restituirea unui imobil, această facilitate se întinde asupra tuturor demersurilor complementare sau accesorii.
În caz contrar, persoanele îndreptăţite ar fi împiedicate să exercite toate demersurile date la îndemâna lor de lege prin stabilirea unor taxe de timbru în cuantum ridicat (raportate la valoarea imobilului), ceea ce ar goli de conţinut facilitatea prevăzută de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
Recurenta a susţinut, totodată, că petitele formulate prin cererea de chemare în judecată sunt legate de aplicarea Legii nr. 10/2001 şi de bunurile care fac obiectul acesteia, intrând astfel în sfera de aplicabilitate a art. 50 din Lege.
Astfel, pretenţiile deduse judecăţii derivă din nelegala soluţionare a unei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, nerespectarea dispoziţiilor care reglementează procedura administrativă şi refuzul ori întârzierea de a preda un bun ce face obiectul acestei legi.
Mai mult, Legea nr. 10/2001 conţine doar dispoziţii procedurale care nu înlocuiesc principiile fundamentale ale dreptului comun, ci vin doar să le reglementeze efectele.
Astfel, spre exemplu, nici cererea având ca obiect nulitatea unui act de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nici cererea pentru restituirea preţului actualizat formulată de persoana al cărui titlu a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească nu sunt reglementate de art. 45, respectiv art. 47 din Legea nr. 10/2001, ci de dispoziţiile corespunzătoare din dreptul comun, în vreme ce prevederile Legii nr. 10/2001 stabilesc doar anumite condiţii de exercitare ale acestor acţiuni.
Practica judecătorească este constantă în a califica acţiuni precum cea dedusă judecăţii ca fiind legate de aplicarea prevederilor prezentei legi şi de bunurile care fac obiectul acesteia, fiind astfel scutite de taxe de timbru.
Recurenta a criticat şi aprecierea instanţei de apel, în sensul că reclamanta nu a formulat o cerere de reexaminare în condiţiile art. 18 din Legea nr. 146/1997, deoarece această cerere a fost în fapt formulată la data de 5 februarie 2014 şi respinsă de instanţă.
S-a subliniat că în Dosarul nr. 7625/302/2010, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 6667 din 13 octombrie 2010 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, prin care aceeaşi pârâtă - Primăria Municipiului Bucureşti - a fost obligată la despăgubiri pentru aceleaşi temeiuri, cauza a fost soluţionată fără impunerea plăţii vreunei taxe de timbru.
În ceea ce priveşte modul de soluţionare al ultimului petit, instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea, pe de o parte, prin calificarea greşită a naturii daunelor morale solicitate, iar pe de altă parte, prin aprecierea eronată că acestea ar fi nedovedite.
S-a susţinut că, pentru corecta soluţionare a acestui petit, este necesară administrarea de probe noi, motiv pentru care se impune trimiterea integrală a cauzei spre rejudecare.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Criticile recurentei au vizat, în primul rând, soluţia de menţinere a hotărârii primei instanţe de anulare ca netimbrate a primelor trei capete de cerere, având ca obiect daune materiale pentru pretinsul prejudiciu constând în lipsa de folosinţă a imobilului, imposibilitatea de a înstrăina imobilul într-o perioadă economică favorabilă şi costul lucrărilor de reparaţii şi consolidare a imobilului.
În acest context, instanţa de apel a constatat că reclamanta avea la dispoziţie calea de atac prevăzută de art. 18 din Legea nr. 146/1997, anume cererea de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, ceea ce înseamnă că s-a apreciat că această cale de atac asigura un cadru eficient pentru analiza criticilor părţii referitoare la modul de timbrare a cererii în pretenţii deduse judecăţii şi, ca atare, criticile cu acest obiect nu puteau fi reiterate pe calea apelului.
Înalta Curte constată că această apreciere este corectă, fiind fără relevanţă dacă partea nemulţumită de modul de stabilire a taxei judiciare de timbru a uzat sau nu de calea reexaminării, împrejurare la care se referă recurenta în prezentul recurs.
Se observă că susţinerile recurentei privind modul de timbrare a primelor trei capete de cerere vizează incidenţa art. 50 din Legea nr. 10/2001, în considerarea legăturii dintre obiectul pretenţiilor şi aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, precum şi cu bunurile ce formează obiectul aceluiaşi act normativ.
Reexaminarea prevăzută de art. 18 din legea taxelor judiciare de timbru în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată implică tocmai cercetarea acestor aspecte, în scopul stabilirii caracterului timbrabil sau netimbrabil al cererii, în raport de legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, precum şi al eventualei incidenţe a unor norme ce prevăd scutiri de la plata taxei judiciare de timbru.
Aşadar, calea de atac menţionată este una efectivă, în sensul că i se dă posibilitatea părţii de a supune analizei unui alt judecător susţinerile şi apărările referitoare la obligaţia de timbrare stabilită în sarcina sa de către instanţa învestită cu fondul pretenţiilor, din perspectiva normelor relevante.
Întrucât cererea de reexaminare se soluţionează prin încheiere irevocabilă, în conformitate cu art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, dispoziţia instanţei cu privire la modul de timbrare a cererii intră în puterea lucrului judecat, ceea ce înseamnă nu numai că împotriva sa nu mai poate fi exercitată nicio cale de atac, ci şi că aspectele dezlegate prin încheierea irevocabilă nu pot fi repuse în discuţie de aceeaşi parte în căile de atac exercitate împotriva hotărârii pronunţate cu privire la fondul litigiului.
Ca atare, este inadmisibilă formularea de critici cu acelaşi obiect pe calea apelului împotriva hotărârii prin care cererea a fost anulată ca netimbrată.
Această constatare se impune indiferent dacă partea a uzat sau nu, în mod efectiv, de calea de atac a reexaminării, deoarece s impla existenţă în cuprinsul legii a reglementării căii de atac eficiente reprezintă o garanţie a accesului la justiţie, partea fiind îndreptăţită să parcurgă această procedură pentru a-i fi luate în considerare şi analizate susţinerile referitoare la modul de timbrare a cererii de chemare în judecată.
La data pronunţării deciziei recurate, practica judiciară pe aspectul admisibilităţii în calea de atac a criticilor referitoare la modul de timbrare a cererii de chemare în judecată era neunitară, aspect relevat prin recursul în interesul legii promovat în acest sens, iar Decizia nr. 7 din 8 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care acesta a fost soluţionat (în sensul că atare critici sunt inadmisibile), nu şi-a produs efectele până la data soluţionării prezentului recurs, nefiind publicată în M. Of.
În consecinţă, ţinându-se cont şi de faptul că raportarea la calea de atac a reexaminării taxei judiciare de timbru a reprezentat doar un argument în sprijinul soluţiei de respingere a apelului ca nefondat, iar motivele de recurs vizează şi celelalte considerente ale deciziei recurate, urmează a fi examinate toate criticile recurentei referitoare la soluţia de menţinere a dispoziţiei de anulare a primelor trei capete de cerere.
În acest context, se constată că susţinerile recurentei sunt nefondate.
În conformitate cu prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „ Cererile sau acţiunile în justiţie, precum şi transcrierea sau intabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea prevederilor prezentei legi şi de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru.”
Această normă prevede o scutire in rem pentru acele cereri sau acţiuni în justiţie care privesc bunuri preluate de stat în mod abuziv în perioada de referinţă, care sunt întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001, în sensul că, în cadrul obiectiv şi subiectiv fixat prin pretenţiile deduse judecăţii, instanţa de judecată verifică aplicabilitatea şi, eventual, face în concret aplicarea normelor de drept substanţial ori procesual cuprinse în acest act normativ cu caracter special.
Or, în cauză, despăgubirile materiale solicitate de către reclamantă nu au fost fundamentate în drept pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ci pe cele de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală. În acest cadru procesual, instanţa de judecată nu urma a face aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, ci era chemată să evalueze doar întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâţilor, în aplicarea art. 998 - 1000 şi 1003 C. civ.
De altfel, cu ocazia rejudecării în primă instanţă după desfiinţarea, prin Decizia nr. 50 din 20 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a sentinţei iniţial pronunţate, reclamanta a clarificat elementele cererii de chemare în judecată (file 14 - 15 Dosarul nr. 578963/2010* al Tribunalului Bucureşti), deoarece prin decizia de trimitere a cauzei spre rejudecare se constatase că instanţa de fond nu a lămurit obiectul cererii de chemare în judecată şi calitatea procesuală a părţilor.
Prin aceste precizări, pe lângă cele referitoare la obiectul şi valoarea pretenţiilor, perioada pentru care le solicită şi persoana pârâţilor, reclamanta a motivat în fapt capetele de cerere privind despăgubirile materiale exclusiv în considerarea deţinerii fără a titlu a imobilului, de către autoritatea administrativă locală, începând cu anul 1998, când a fost formulată cererea în revendicare pe temeiul art. 480 C. civ., admisă ulterior în mod irevocabil. În motivarea acestor pretenţii, nu s-a făcut referire la neîndeplinirea de către autoritatea administrativă locală a obligaţiilor referitoare la procedura Legii nr. 10/2001, ce a fost iniţiată de către reclamantă în paralel cu acţiunea în revendicare pe dreptul comun.
Din acest punct de vedere, susţinerile recurentei referitoare la reţinerea greşită de către instanţa de apel în sensul că prejudiciul suferit de către reclamantă ar deriva dintr-o pretinsă „detenţie nelegală”, în loc de neîndeplinirea obligaţiilor legate de procedura de restituire, astfel cum s-a invocat, contrazic propriile susţineri formulate în cursul procesului.
Mai mult, criticile nu pot fi primite şi din perspectiva faptului că, în cadrul rejudecării fondului, reclamantei i s-a pus în vedere de către instanţă, în exercitarea rolului activ, să lămurească elementele cererii de chemare în judecată. Or, în măsura în care reclamanta nu a înţeles să reia toate motivele de fapt inserate în cererea iniţială, respectiv şi pe cele referitoare la derularea procedurii Legii nr. 10/2001, prin motivele de recurs tinde să-şi invoce propria culpă în modul de derulare a procesului, în contextul art. 129 alin. (1) C. proc. civ., prin neîndeplinirea obligaţiei puse în sarcină de către instanţă, ceea ce este inadmisibil, conform art. 108 alin. ultim C. proc. civ.
În acelaşi timp, chiar dacă s-ar considera că reclamanta a urmărit sancţionarea atitudinii culpabile a pârâtei şi în legătură cu derularea procedurii Legii nr. 10/2001 - pornindu-se de la premisa că a intenţionat menţinerea tuturor motivelor de fapt din cererea iniţială, accentuând prin precizările ulterioare doar elemente ale cererii precum obiectul şi valoarea pretenţiilor, persoana pârâţilor, tot nu s-ar ajunge la concluzia incidenţei art. 50 din Legea nr. 10/2001 referitor la scutirea de la plata taxei judiciare de timbru.
Referirile la Legea nr. 10/2001 au drept finalitate relevarea conduitei culpabile a autorităţii administrative locale, care a refuzat constant să îi predea reclamantei imobilul, inclusiv prin neemiterea dispoziţiei de soluţionare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, în pofida hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cursul procedurii legii speciale.
Chiar în acest cadru, instanţa de judecată tot nu ar fi făcut aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, procedând la evaluarea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâţilor, în aplicarea art. 998 - 1000 şi 1003 C. civ., din perspectiva unor hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate în baza Legii nr. 10/2001. Invocarea legii speciale în speţă are legătură doar cu motivarea în fapt a pretenţiilor, nu şi cu temeiul juridic al acesteia, ceea ce exclude incidenţa art. 50 din Legea nr. 10/2001, care are în vedere acele cereri care implică aplicarea prevederilor de drept material sau procesual ale acestei legi.
Faţă de considerentele expuse, criticile pe acest aspect sunt nefondate şi vor fi respinse ca atare, inclusiv pe cele referitoare la art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997, normă relevantă doar dacă s-ar fi reţinut incidenţa art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Cât priveşte aplicabilitatea prevederilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, se constată, de asemenea, că susţinerile recurentei sunt nefondate.
Norma prevede explicit care sunt titularii cererilor vizate de scutirea fiscală expres reglementată, dar şi obiectul unor asemenea cereri, ca fiind „ restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cererile accesorii şi incidente”.
Fiind vorba despre o normă de excepţie de la regula caracterului timbrabil al oricăror cereri evaluabile în bani, este de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinsă, pe cale de interpretare, la alte situaţii decât cele anume reglementate.
Astfel, o cerere în despăgubiri nu este echivalentă unei cereri de restituire a imobilului, iar caracterul de cerere accesorie sau incidentală ar fi subzistat doar dacă cererea în despăgubiri ar fi fost formulată fie ca un capăt de cerere a cărui soluţionare depindea de soarta cererii principale, fie ca o cerere reconvenţională sau o cerere de intervenţie, în cadrul unui proces în care cererea de restituire a imobilului ar fi reprezentat cererea principală. Or, cât timp cererea în pretenţii a fost formulată ca o cerere de sine - stătătoare, pe cale principală, este exclusă incidenţa art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
În ceea ce priveşte critica referitoare la cererea de acordare a daunelor morale, se constată că recurenta a susţinut calificarea greşită, de către instanţa de apel, a naturii daunelor morale solicitate, fără a dezvolta această susţinere şi fără a arăta în concret argumente în sprijinul acesteia şi în combaterea considerentelor din decizia recurată.
În aceste condiţii, simpla afirmare a unei greşeli săvârşite de către instanţa de apel în aplicarea legii, neînsoţită de o demonstrare a nelegalităţii enunţate, nu echivalează cu o veritabilă critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi încadrată în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi analizată ca atare de către instanţa de control judiciar.
În absenţa motivelor de fapt şi de drept pentru care recurenta pretinde încălcarea sau aplicarea greşită a legii în legătură cu cererea având ca obiect daunele morale, nu este posibil controlul de legalitate exercitat de către această instanţă de recurs, susţinerile recurentei urmând a fi înlăturate.
Faţă de toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta N.S.L. împotriva Deciziei nr. 397/A din 6 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 397/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1940/2015. Civil → |
|---|
