ICCJ. Decizia nr. 1940/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1940/2015
Dosar nr. 29960/3/2014
Şedinţa din camera de consiliu din 29 septembrie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 4 septembrie 2014, contestatorul Z.G. a chemat în judecată Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând instanţei anularea Deciziei de compensare nr. 1283 din 05 iunie 2014 emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că emiterea deciziei s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 41 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor era obligată să emită titlul de despăgubire şi nu decizie de compensare prin puncte, întrucât dosarul era aprobat de C.C.S.D., iar obligaţia de emitere a titlului de despăgubire era stabilită definitiv şi irevocabil prin hotărâre judecătorească.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.
Prin sentinţa civilă nr. 1401 din 2 decembrie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a formulat contestaţie împotriva Deciziei de compensare din 05 iunie 2014 emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediu! entităţii» în termen de 30 de zile de la data comunicării.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 3 pct. 4 lit. d) şi art. 4 din Legea nr. 165/2013, tribunalul a apreciat că entitatea ia care fee trimitere dispoziţiile art. 35 nu este Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, ci entitatea care a fost învestită cu soluţionarea notificării, care în cazul de faţă este Municipiul Craiova, prin primar.
În susţinerea aceleiaşi interpretări, tribunalul a menţionat şi faptul că art. 35 nu face referire la „entitatea emitentă ” a deciziei de validare, ci la .entitate”, precum şi că de fiecare dată când intenţia legiuitorului a fost de a stabili competenţa unei singure instanţe, a identificat-o prin denumire (ex; art. 18 şi 20 din Legea nr. 14/2003.)
O interpretare contrară ar conduce la concluzia că potrivit Legii nr. 165/2013 soluţionarea tuturor contestaţiilor formulate împotriva deciziilor emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, referitor la imobilele de pe teritoriul întregii ţări ar reveni în competenţa unei singure instanţe - Tribunalul Bucureşti, probatoriul urmând a fi administrat în numeroase cazuri prin comisie rogatorie de către tribunalele de la locul imobilului, cu consecinţa temporizării actului de justiţie, finalitate ce este dificil de prezumat că ar putut fi urmărită de către legiuitor.
Tribunalul Dolj, secţia I civilă, prin Sentinţa nr. 334 din 12 iunie 2015 a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie pentru a-l soluţiona,
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că temeiul de drept al cererii invocat de către reclamant îl reprezintă dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora „Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării”.
Deşi legea nu defineşte sintagma „sediul entităţii”, instanţa a apreciat că prin aceasta sintagmă legea are în vedere sediul instituţiei/ autorităţii care a emis decizia care este contestată în cauză, respectiv sediul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, situat m mun. Bucureşti, Calea Horească, sector 1, concluzie la care se ajunge din interpretarea a textelor din cuprinsul Legii nr. 165/2013.
Astfel, potrivit art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013, prin „entitate învestită de lege” se înţelege şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, care reprezintă astfel una dintre entităţile cu atribuţii în aplicarea Legii nr. 165/2013, alături de entităţile învestite de lege cu aplicarea legilor fondului funciar sau a Legii nr. 10/2001.
Totodată, la punctul 5 al art. 3 se arată că, prin „decizia entităţii învestite de lege” se înţelege decizia/ dispoziţia/ ordinul/ hotărârea emisă de către entitatea învestită de lege, prevăzută la pct. 4, deci, inclusiv decizia emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, cum este cea atacată în prezenta cauză.
Textul art. 35 alin. (1) este unul general prin faptul că face referire la art. 33 şi art. 34, rezultând că entitatea învestită de lege poate fi şi una abilitată să soluţioneze notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 sau cererile întemeiate pe legile fondului funciar.
În consecinţă, de la caz la caz, în funcţie de emitentul actului administrativ contestat, sediul entităţii învestite de lege în raport de care se stabileşte competenţa teritorială exclusivă poate fi al oricărei entităţi prevăzute de art. 3 pct. 4 din Legea nr. 165/2013, cum ar fi cele chemate să soluţioneze notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 (unitatea deţinătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluţioneze o notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său ori autoritatea publică locală, care poate fi primarul, primarul general al municipiului Bucureşti sau preşedintele consiliului judeţean, potrivit art. 21 coroborat cu art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001), al celorlalte entităţi prevăzute de art. 3 pct. 4 din Legea nr. 165/2013 în materia legilor fondului funciar, dar şi sediul comisiei prevăzute de art. 34 din Legea nr. 165/2013 (Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, constituită potrivit Legii nr. 247/2005) sau cel al comisiei înfiinţate potrivit Legii nr. 165/2013 (Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor), ambele funcţionând în subordonarea Cancelariei Primului-Ministru şi având sediul în municipiul Bucureşti.
În concluzie, faţă de argumentele prezentate, entitatea la care se referă art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nu poate fi alta decât cea care a emis decizia contestată în cauză, respectiv Comisia Naţională pentru Compensarea imobilelor şi nu Primăria municipiului Craiova, cum în mod eronat a apreciat Tribunalul Bucureşti, întrucât prin cererea de chemare în judecată nu se atacă o decizie a acestei autorităţi.
Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru următoarele considerente:
Într-adevăr norma de competenţă incidenţă raportului juridic litigios este cea invocată de cele două instanţe, respectiv dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165 din 16 mai 2013.
Dispoziţiile legale sus-menţionate instituie o normă de competenţă teritorială absoluta, ce conferă tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii învestite de lege, competenţa de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva deciziilor emise de aceasta.
Se observă că instanţele aflate în conflict au analizat, din perspective diferite, noţiunea de „entitate” folosită de legiuitor în conţinutul textului anterior citat.
Noţiunea de entitate învestită de lege este explicităţi ta art. 3 alin. (1) pct. 4 lit. g), în sensul că are această semnificaţie şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.
Întrucât, în cauză, decizia de compensare nr. 1283 din 05 iunie 2014, contestată de reclamant, a fost emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, iar potrivit art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013, această instituţie are calitatea de entitate învestită de lege, astfel încât, conform art. 35 alin. (1) din acelaşi act normativ, competenţa de soluţionare a cauzei revine tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul acestei entităţi.
Având în vedere că sediul Comisiei Naţionale pentru Compensarea imobilelor se află în circumscripţia Tribunalului Bucureşti, aceasta este instanţa competentă teritorial să soluţioneze cauza dedusă judecăţii.
Argumentul potrivit căruia o interpretare contrară ar face ca soluţionarea tuturor contestaţiilor formulate împotriva deciziilor emise de Comisia Naţionala pentru Compensarea Imobilelor, referitor la imobilele de pe teritoriul întregii ţări ar reveni în competenţa unei singure instanţe - Tribunalul Bucureşti, probatoriul urmând a fi administrat în numeroase cazuri prin comisie rogatorie de către tribunalele de la locul imobilului, nu are relevanţă sub aspectul stabilirii normei de competenţă incidenţă în cauză.
În consecinţă, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului în circumscripţia căreia se află sediul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, respectiv Tribunalul Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 344/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 696/2015. Civil → |
|---|
