ICCJ. Decizia nr. 826/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 826/2015
Dosar nr. 1650/110/2014
Şedinţa din camera de consiliu de la data de 19 martie 2015
Asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 1650/110/2014, la data de 07 aprilie 2014, pe rolul Tribunalului Bacău, reclamantul Tribunalul Vrancea a chemat în judecată pe pârâţii B.N., C.N., C.P.O., M.M., M.N., R.P., R.N.G., C.F., D.I., N.L., D.I., V.V., având calitatea de agenţi procedurali, respectiv aprozi sau conducători auto, pentru ca aceştia să fie obligaţi la plata sumelor de bani încasate necuvenit, în temeiul hotărârii nr. 30 din 21 aprilie 2010 a Colegiului de Conducere a Curţii de Apel Galaţi, ulterior modificată. În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 256 alin. (1) C. muncii.
Prin sentinţa civilă nr. 1277 din data de 15 octombrie 2014, Tribunalul Bacău, secţia I civilă, în temeiul art. 132 C. proc. civ., a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bacău, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.
Instanţa a reţinut că pârâţii au calitatea de personal conex în cadrul Tribunalului Vrancea, iar nu de judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier, motiv pentru care în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., care sunt de strictă interpretare, ci dispoziţiile de drept comun referitoare la competenţă, respectiv dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 63/2011.
Prin sentinţa civilă nr. 13 din 13 ianuarie 2015, Tribunalul Vrancea, secţia I civilă, a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată din oficiu declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău şi, constatând invit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa a reţinut că litigiul face parte din categoria celor date de lege în competenţa jurisdicţiei muncii, definită la art. 266 C. muncii, fiind vorba despre un litigiu în legătură cu executarea raporturilor de muncă dintre părţi. Totodată, raportul juridic litigios constituie un conflict individual de muncă, definit în art. 1 lit. n) şi p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.
A reţinut instanţa că, în materia legislaţiei muncii, relevantă pentru stabilirea competenţei în cauză, sunt C. muncii, act normativ cu caracter general, respectiv, respectiv Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, act normativ cu caracter special, raportul dintre cele două acte normative rezultând din prevederile art. 1 C. muncii, precum şi din examinarea relaţiilor sociale reglementate prin cele două acte normative.
Din examinarea comparativă a celor două articole de lege, instanţa a reţinut că art. 269 C. muncii stabilea că un conflict de muncă este de competenţa teritorială a instanţei în a cărei circumscripţia reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul; în schimb, art. 210 din Legea nr. 62/2011 stipulează că soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
Astfel, art. 269 C. muncii includea în sfera sa de incidenţă atât conflictele în care reclamant era angajatul, cât şi pe cele în care parte reclamantă este angajatorul, concluzie care rezultă din adăugarea termenului final „sediul”. În schimb, art. 210 din Legea nr. 62/2011 exclude din sfera sa de incidenţă conflictele individuale de muncă în care parte reclamantă este angajatorul, legiuitorul atribuind competenţă teritorială acelui tribunal în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, fiind deci vorba despre cel angajat, iar nu şi despre angajator.
În raport de conţinutul normativ al celor două texte, Tribunalul a constatat că prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 au abrogat implicit, prevederile art. 269 C. muncii, la data sesizării instanţei singurul text în vigoare fiind cel prevăzut la art. 210 din Legea nr. 62/2011.
Tribunalul Vrancea a constatat astfel că prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 nu erau aplicabile litigiului de faţă, întrucât parte reclamantă nu este angajatul, ci angajatorul. Nefiind aplicabile prevederile speciale din Legea nr. 62/2011, rezultă că, în materia competenţei teritoriale devin aplicabile prevederile cu caracter general din C. proc. civ. Potrivit regulii instituite la art. 107 C. proc. civ. cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază pârâtul.
În cazul în care reclamantul nu respectă această normă, singurul participant din proces care poate invoca excepţia necompetenţei este partea pârâtă, excepţia putând fi invocată doar prin întâmpinare, astfel cum prevede art. 130 alin. (3) C. proc. civ. Pârâţii din cauza de faţă nu au invocat, prin întâmpinare, excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bacău, ci, dimpotrivă, au declarat expres că nu înţeleg să invoce excepţii, Tribunalul Bacău a devenit instanţă competentă teritorial să judece în primă instanţă cererea de chemare în judecată, o asemenea situaţia de pasivitate a pârâţilor având acelaşi efect cu alegerea competenţei, act pe care părţile îl pot face în condiţiile art. 126 C. proc. civ.
Tribunalul Vrancea a constatat, totodată, că nu este instanţă competentă teritorial să judece în primă instanţă cererea de chemare în judecată, invocarea din oficiu a acestei excepţii neîncălcând prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., normă ce este aplicabilă doar instanţei sesizate de către părţi, iar nu celei sesizate indirect, prin declinarea competenţei.
Analizând conflictul de competenţă dedus prezentei judecăţi, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Litigiul de faţă, având ca obiect, cererea formulată de reclamantul Tribunalul Vrancea, în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoanele fizice pârâte, angajaţi ai persoane juridice, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.
Se reţine că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenţei în cauza de faţă, dispoziţiile art. 269 C. muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.
Potrivit dispoziţiilor art. 269 din C. muncii, în vigoare la data de (...).
„ (1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform C. proc. civ.
(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul”.
De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special faţă de C. muncii, intrat în vigoare la data de (...). Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
Din interpretarea literală a celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 C. muncii are în vedere atât situaţia în care reclamant este persoana fizică angajată, cât şi cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.
În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acţiunea poate fi promovată fie la instanţa de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă.
Se observă că textul art. 210 din Legea nr. 62/2011, nu reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.
Având în vedere caracterul de normă specială al dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, în raport de dispoziţiile art. 269 C. muncii, şi principiul interpretării restrictive a normelor cu caracter special, rezultă că, prin textul art. 210 din Legea nr. 62/2011 intrat în vigoare ulterior C. muncii, nu s-a realizat o abrogare implicită a normei de competenţă teritorială prevăzută de art. 269 alin. (2) C. muncii, pentru situaţia conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, ci numai o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) C. proc. civ., în legătură cu competenţa de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.
Că norma de competenţă generală cu care se completează norma cuprinsă în art. 210 din Legea nr. 62/2011 este înscrisă în art. 269 alin. (2) C. muncii, rezultă din dispoziţiile art. 216 din Legea nr. 62/2001 care prevăd că:
„Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.”.
Din interpretarea literală, rezultă că textul art. 216 din Legea nr. 62/2001, îngăduie aplicarea dispoziţiilor C. proc. civ. numai pentru situaţia în care este vorba despre normele care reglementează procedura de soluţionare a conflictelor.
În speţă însă, trebuie determinată norma de competenţă teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, dispoziţiile art. 269 alin. (2) C. muncii.
Se mai constată totodată şi faptul că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 127 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul cărora:
Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.
În cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.
Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor.
Dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. reprezintă o normă specială, de strictă interpretare în raport de dispoziţiile art. 107 C. proc. civ., ce nu se aplică în situaţia în care pârâţii au calitatea de personal conex în cadrul Tribunalului Vrancea, iar nu de judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier.
De asemenea, faţă de prevederile art. 269 alin. (2) C. muncii, normă specială în raport cu dreptul comun, prevederile C. proc. civ., nu se aplică în cauză nici dispoziţiile art. 107 C. proc. civ.
Prin urmare, faţă de prevederile art. 269 alin. (2) teza a II–a C. muncii, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine instanţei de la domiciliul angajatorului, respectiv Tribunalului Vrancea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 824/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 84/2015. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
