ICCJ. Decizia nr. 890/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 890/2015
Dosar nr. 29779/3/2013
Şedinţa publică din 26 martie 2015
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Constată că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la data de 01 iulie 2010, sub nr. 23013/300/2010, reclamanţii I.C. şi I.C. au chemat în judecată pe pârâţii S.R., prin M.F.P., M. Bucureşti, prin P.G., C.A.A., G.C.B., V.R.L. şi P.I.M., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:
1) obligarea pârâţilor S.R., prin M.F.P. şi M. Bucureşti, prin P.G. să le achite contravaloarea imobilului apartament nr. 6, situat în Bucureşti, str. Dianei contravaloare ce urmează a fi stabilită prin raportare la preturile practicate pe piaţa liberă imobiliară şi conformă cu standardele internaţionale de evaluare;
2) obligarea pârâtului M. Bucureşti, prin P.G. să le achite, cu titlu de daune, suma de 17.500 lei reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată pe care reclamanţii le-au suportat pe parcursul derulării litigiului de revendicare în dosarul nr. 18354/300/2006, în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice din prezenta cauză;
3) obligarea pârâţilor C.A.A., G.C.B., V.R.L. şi P.I.M. să le achite cu titlu de despăgubiri sporul de valoare pe care reclamanţii l-au adus imobilului, apartament nr. 6 situat în Bucureşti, str. Dianei, prin îmbunătăţirile necesare şi utile efectuate; se evaluează provizoriu îmbunătăţirile aduse imobilului la suma de 150.000 lei;
4) recunoaşterea în favoarea reclamanţilor a unui drept de retenţie asupra imobilului, apartament nr. 6 situat în Bucureşti, str. Dianei, ca mijloc de garantare a executării obligaţiilor de plată ce fac obiectul capătului de cerere;
5) obligarea pârâţilor în solidar la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 3515 din 12 martie 2012 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în dosarul nr. 23013/300/2010, a fost admisă în parte acţiunea, a fost obligat pârâtul M.F.P., reprezentant legal al S.R., să plătească reclamanţilor suma de 540.800 lei, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului apartament nr. 6 situat în Bucureşti, str. Dianei, au fost respinse capetele doi şi trei ale cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate, a fost respins al patrulea capăt al cererii de chemare în judecată, ca rămas fără obiect, şi a fost obligat pârâtul M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7.800 lei, către reclamanţi, reprezentând onorariu de avocat şi de expert.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul S.R. prin M.F.P., cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 14 ianuarie 2013.
Prin decizia civilă nr. 295/ A din 22 martie 2013 pronunţată în dosarul nr. 23013/300/2010 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis apelul formulat de S.R. prin M.F.P., a fost anulată sentinţa apelată şi s-a trimis cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă, fond Tribunalului Bucureşti, constatându-se că valoarea obiectului cererii de 540.800 lei este situată peste pragul valoric de 500.000 lei prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., astfel că, în cauză, competenţa de primă instanţă revine tribunalului.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 06 septembrie 2013, sub nr. dosar 29779/3/2013.
La termenul de judecată din 10 octombrie 2013, instanţa a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului S.R. prin M.F.P., invocată de acesta prin întâmpinare.
La termenul de judecată din data de 14 noiembrie 2014, instanţa a luat act de modificarea cadrului procesual pasiv în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, reclamanţii precizând că înţeleg să se judece şi cu M.F.P. în calitate de pârât şi a dispus unirea cu fondul cauzei a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M. Bucureşti prin P.G., tot în privinţa primului capăt de cerere, excepţie invocată din oficiu.
Prin sentinţa civilă nr. 2142 din decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor S.R. prin M.F.P. şi M.B. prin P.G. şi s-a respins primul capăt de cerere formulat în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind introdus împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii I.C. şi I.C., în contradictoriu cu pârâţii S.R. prin M.F.P., M. Bucureşti prin P.G., C.A.A., G.C.B., V.R.L. şi P.I.M.; a fost obligat pârâtul M.F.P. la plata către reclamanţi a sumei de 535.530 lei reprezentând preţul de piaţă al imobilului apartament nr. 6 situat în Bucureşti, str. Dianei; au fost obligaţi pârâţii persoane fizice la plata sumei de 5.270 lei cu titlu de despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătăţirile necesare şi utile; s-a respins, ca neîntemeiat, capătul trei al cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea M. Bucureşti prin P.G. la plata sumei de 17.500 lei; s-a respins, ca rămas fără obiect, capătul de cerere având ca obiect instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului şi a fost obligat pârâtul M.F.P. la plata către reclamanţi a sumei de 7.800 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului S.R. prin M.F.P. şi a pârâtului M. Bucureşti prin P.G., cu respectarea dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 50 alin. (3) din acelaşi act normativ, restituirea preţului de piaţă se face de M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în acest sens.
Tribunalul a constatat că, în cauză, titularul obligaţiei din cadrul raportului juridic dedus judecăţii este S.R., care a stabilit condiţiile şi limitele în care foştii chiriaşi cumpărători vor fi despăgubiţi pentru desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. Acesta stă în judecată prin M.F.P., în sarcina căruia este pusă obligaţia plăţii efective a despăgubirilor constând în preţul de piaţă sau preţul actualizat, după caz.
Totodată, faţă de dispoziţiile exprese şi derogatorii ale art. 501 din Legea nr. 10/2001, a fost înlăturată şi susţinerea în sensul că P.M. Bucureşti ar avea calitate procesuală în cauză, în calitate de vânzător, care trebuie să răspundă pentru evicţiune. Prevederile legale anterior menţionate reprezintă o reglementare cu caracter special, prin care legiuitorul a înţeles să deroge de la prevederile dreptului comun în materia răspunderii pentru evicţiune (art. 1337 şi urm. C. civ.), impunând în sarcina unei alte persoane decât vânzătorul bunului, respectiv M.E.F., în prezent M.F.P., obligaţia de restituire a preţului vânzării.
Invocarea temeiurilor generale pentru angajarea răspunderii pentru evicţiune, apare ca vădit lipsită de fundament legal în condiţiile în care, prin norme speciale derogatorii de la dreptul comun, legiuitorul a înţeles să stabilească în ipoteza dedusă judecăţii, că legitimarea procesuală aparţine M.F.P.
De altfel, prin adoptarea acestor dispoziţii cu caracter special s-a urmărit tocmai evitarea în asemenea litigii a unui întreg şir de procese ce ar implica într-o primă fază participarea vânzătorului răspunzător de garanţia contra evicţiunii, acesta la rândul său, urmând să se adreseze pentru plata făcută împotriva M.F.P. prin acţiune separată, în cazul în care nu formulează în cadrul aceluiaşi dosar cerere de chemare în garanţie.
Nu a putut fi reţinută nici încălcarea principiului relativităţii efectelor contractului aşa cum este reglementat de art. 973 C. civ., în sensul că M.F.P. nu poate fi obligat la plata preţului, fiind terţ faţă de contract, deoarece acesta nu este chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicţiune şi ca parte contractantă.
În lumina celor de mai sus, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor S.R. prin M.F.P. şi M. Bucureşti prin P.G. şi, pe cale de consecinţă, a respins primul capăt de cerere formulat în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind introdus împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Asupra fondului cauzei, analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:
În fapt, reclamanţii I.C. şi I.C., în calitate de cumpărători, au încheiat cu P.M. Bucureşti, în calitate de vânzător, reprezentată de SC A. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare nr. 2142 din 17 ianuarie 1997, având ca obiect imobilul apartament nr. 6 situat în Bucureşti, str. Dianei.
Prin sentinţa civilă nr. 6179 din 25 iunie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în dosarul nr. 18354/300/2006, reclamanţii I.C. şi I.C. au fost obligaţi să lase pârâţilor C.A.A., G.C.B., V.A.L. şi P.I.M. în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 6 situat în Bucureşti, str. Dianei, compus din trei camere, hol, cămară, două bucătării, baie, vestibul, culoar, wc, baie, balcon, boxă, în suprafaţă utilă de 99,96 mp, precum şi o cotă indiviză de 9,87 % din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi terenul în suprafaţă de 21,42 mp teren situat sub construcţie.
Prin decizia civilă nr. 393/ A din 17 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în acelaşi dosar nr. 18354/300/2006, a fost admis apelul promovat împotriva sentinţei civile nr. 6179 din 25 iunie 2008, de către soţii I., fiind schimbată în parte sentinţa civilă apelată şi respinsă acţiunea în revendicare, ca neîntemeiată.
Ulterior, prin decizia civilă nr. 1603 din 23 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis recursul formulat împotriva deciziei din apel, a fost modificată decizia recurată în tot, în sensul că a fost respins, ca nefundat, apelul declarat de apelanţii I. împotriva sentinţei civile nr. 6179 din 25 iunie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.
Prin concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, s-a stabilit că valoarea actuală de circulaţie cea mai probabilă a apartamentului nr. 6 situat în Bucureşti, str. Dianei, compus din 3 camere şi dependinţe, în suprafaţă utilă de 99,96 mp, inclusiv cota indiviză de 9,87 mp din părţile şi dependinţele comune, precum şi suprafaţa de teren indiviz de 21,42 mp situat sub construcţie, care include valoarea actuală rămasă a lucrărilor de îmbunătăţire efectuate, a fost estimată la suma de 540.800 lei. echivalentul a 128.100 Euro exclusiv TVA (pentru un curs de schimb valutar de 4,2219 lei /euro comunicat de B.N.R. la data de 30 august 2011).
În privinţa sporului de valoare adus apartamentului în litigiu şi a terenului aferent acestuia în funcţie de îmbunătăţirile aduse de reclamanţi, expertul a precizat că lucrările de reparaţii şi îmbunătăţirile de acest gen aduse unei locuinţe, în general, nu pot genera creşterea valorii de circulaţie a terenului; referitor la sporul de valoare adus locuinţei, se poate aprecia o creştere a valorii acesteia, strict aferentă cheltuielilor efectuate cu lucrările de amenajare considerate şi evaluate, estimate la 6.930 lei.
Referitor la primul capăt al cererii de chemare în judecată, raportând dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 la situaţia de fapt reţinută, s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile stabilite în textul de lege aplicabil, astfel că reclamanţii au dreptul la preţul de piaţă al imobilului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, de care au fost evinşi prin admiterea acţiunii în revendicare.
Deşi textul art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 reglementează situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, această reglementare defectuoasă din punct de vedere al tehnicii legislative, în realitate, are în vedere şi ipoteza în care, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, foştii chiriaşi cumpărători au fost obligaţi să lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie foştilor proprietari, titlul acestora din urmă fiind considerat preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate ale părţilor.
Acesta este singurul sens ce poate fi dat textului legal menţionat pentru a produce efecte juridice, întrucât, raportând dispoziţia legală menţionată la principiile şi regulile generale de drept, niciuna dintre acestea nu susţin o asemenea soluţie juridică, astfel încât tribunalul a constatat că o altă interpretare a normei legale ar fi de natură să o lipsească de orice efect util, ceea ce ar contraveni intenţiei legiuitorului avută în vedere la edictarea respectivei norme juridice.
Astfel, având în vedere că dispoziţiile menţionate anterior se referă la desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare, iar nu în mod expres şi necesar la declararea nulităţii acestor contracte, tribunalul a apreciat că şi obligarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a reclamanţilor la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului în cauză în favoarea foştilor proprietari persoane fizice reprezintă o cauză de ineficacitate a contractului, fiind incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, lege specială, ce înlătură de la aplicare dispoziţiile Codului civil referitoare la evicţiune. Raţionamentul juridic expus are la bază regulile de interpretare logică ce se exprimă prin adagiul „unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă”, în sensul că generalitatea formulării unui text legal va conduce la generalitatea aplicării lui, fără a se introduce distincţii pe care textul respectiv nu le conţine, precum şi prin corelaţia existentă între norma generală şi norma specială.
Tribunalul a constatat că în considerentele hotărârilor pronunţate în acţiunea în revendicare nu s-a analizat incidental eventuala nerespectare a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, reţinându-se că împrejurarea că reclamanţii, pârâţi în cauza respectivă, „au intrat în posesia apartamentului cu bună-credinţă nu este de natură să le consolideze titlul de proprietate”.
Prin urmare, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, astfel că reclamanţii se pot prevala de dreptul conferit de lege privind restituirea preţului de piaţă al imobilului, întrucât contractul de vânzare-cumpărare prin care au dobândit proprietatea bunului a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, însă a fost desfiinţat ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare a foştilor proprietari, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă.
Având în vedere considerentele anterioare, reclamanţii sunt îndreptăţiţi să fie despăgubiţi cu o sumă reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului de care au fost evinşi.
Prin expertiză, preţul de piaţă al imobilului în litigiu, la data de 30 august 2011, a fost stabilit la suma de 540.800 lei, sumă ce include şi sporul de valoare adus apartamentului de îmbunătăţirile efectuate de reclamanţi, în cuantum de 5.270 lei.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, faţă de raţiunea şi conţinutul reglementării Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost completată şi modificată prin Legea nr. 1/2009, prin care foştilor chiriaşi, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 li s-a acordat posibilitatea de a obţine pentru imobilele de care au fost evinşi valoarea de piaţă a acestora, deşi fuseseră cumpărate prin plata unor preţuri mult mai mici, instanţa a constatat că, odată ce reclamanţii au ales solicitarea valorii de piaţa a imobilului de care au fost evinşi, nu mai au dreptul la ceea ce îngăduia art. 1341 pct. 3 C. civ., respectiv spezele instanţei deschise de cumpărător în contra vânzătorului şi ale celei deschise de evingător în contra sa, astfel încât instanţa a constatat neîntemeiate pretenţiile prin care reclamanţii solicitau obligarea pârâtului M. Bucureşti prin P.G. la a le achita suma de 17.500 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată pe care reclamanţii le-au suportat pe parcursul derulării litigiului de revendicare.
Referitor la capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor persoane fizice la plata sporului de valoare adus imobilului, instanţa a constatat temeinicia acestor pretenţii.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile. Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirii revine persoanei îndreptăţite.
În consecinţă, cererea de obligare a proprietarilor evingători la plata sporului de valoare al apartamentului este întemeiată, pârâţilor persoane fizice, în calitate de „persoane îndreptăţite”, cărora li s-a restituit în natură imobilul în litigiu prin Dispoziţia nr. 735 din 24 martie 1998 emisă de P . M. Bucureşti, revenindu-le obligaţia de a suporta aceste despăgubiri.
Conform raportului de expertiză efectuat în cauză, sporul de valoarea adus apartamentului prin lucrările de îmbunătăţire indicate şi evaluate la momentul expertizei, 30 august 2011, este de 5.270 lei, la efectuarea lucrării, expertul ţinând seama de dispoziţiile art. 48 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi de norma metodologică de aplicare.
Având în vedere că în valoarea de piaţă a imobilului expertizat a fost inclus şi sporul de valoare, iar admiterea celui de-al treilea capăt de cerere determină îmbogăţirea fără justă cauză a reclamanţilor, prin încasarea de două ori a sporului de valoare adus imobilului prin realizarea îmbunătăţirilor, urmează ca la stabilirea despăgubirilor reprezentând preţul de piaţă al apartamentului, din suma de 540.800 lei reprezentând valoarea de circulaţie a apartamentului stabilită de expert, să fie scăzut sporul de valoare în cuantum de 5.270 lei.
Cât priveşte al patrulea capăt de cerere, prin care se solicită instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului, luând act de susţinerile pârâţilor şi recunoaşterile reclamanţilor, reţinând că s-a efectuat predarea-primirea imobilului între părţi pe cale amiabilă, instanţa a constatat că acest capăt de cerere a rămas fără obiect, element esenţial pentru exercitarea oricărei acţiuni, motiv pentru care a fost respins în consecinţă, ca rămas fără obiect.
Împotriva sentinţei civile nr. 2142 din 19 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat apel apelantul-pârât M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.M. Bucureşti.
Prin decizia civilă nr. 451/ A din 12 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.M. Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 2142 din 19 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C.A.A., G.C.B., P.I.M. şi V.R.L., M. Bucureşti prin P.G., S.R. prin M.F.P. şi intimaţii-reclamanţi I.C. şi I.C.
A fost obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii I.C. şi I.C., în sumă de 2000 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Au fost înlăturate criticile relative la neîndeplinirea cerinţelor art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât evingerea în revendicare a reclamanţilor din prezenta cauză echivalează cu invalidarea de către instanţe a contractului lor, situaţie echivalentă celei în care titlul a fost desfiinţat.
Apoi, nici un element probatoriu din dosar nu duce la concluzia că, în cauză, contractul încheiat de reclamanţi în virtutea Legii nr. 112/1995 nu ar fi respectat legea, hotărârile judecătoreşti înseşi pronunţate în revendicare (mai cu seamă decizia nr. 1603/2009 a Curţii de Apel Bucureşti pronunţată în recurs) făcând exclusiv o comparaţie de preferabilitate a titlurilor, fără a reţine nelegalitatea contractului reclamanţilor din prezenta cauză şi recunoscându-le buna credinţă, pe care au înlăturat-o nu ca nereală, ci pentru că nu reprezenta un criteriu de preferabilitate al titlului.
În ceea ce priveşte criticile aduse raportului de expertiză efectuat în faţa primei instanţe, Curtea a constatat că acestea vizează exclusiv emiterea unei aprecieri subiective a apelantului în sensul că trebuia diminuată valoarea cu cel puţin 30 %, întrucât reclamanţii îl achiziţionaseră la un preţ social.
Din punctul de vedere al Curţii, expertul nu a avut de calculat decât valoarea de piaţă a imobilului, aşa cum dispune legea şi cum i s-a cerut de către instanţă, împrejurarea că imobilul a fost achiziţionat la un preţ social, subvenţionat de lege, nefiind de natură să schimbe valoarea de piaţă, ci, cel mult, să confere reclamanţilor un avantaj al cărui merit este, poate, discutabil principial, însă nu este discutabil din punct de vedere legal, câtă vreme legiuitorul a optat să recunoască cumpărătorilor evinşi un atare avantaj.
Prin urmare, nefiind vorba despre un element care să afecteze valoarea de piaţă, nu se impunea efectuarea unei noi expertize şi nici critica nu poate fi primită, faţă de dispoziţia clară a legii în sensul că se acordă valoarea de piaţă a imobilului.
Din acelaşi motiv, va fi înlăturată şi critica referitoare la faptul că se impunea acordarea diferenţei dintre valoarea de piaţă a bunului la momentul încheierii contractului şi cel de la momentul evicţiunii, această diferenţă constituind, în realitate, sporul de valoare ce ar trebui suportat în cazul stabilirii răspunderii pentru evicţiune; legea dispune foarte clar că ceea ce se acordă este valoarea de piaţă a imobilului (art. 501 din Legea nr. 10/2001).
În fine, simpla apreciere subiectivă a apelantului în sensul că o corecţie procentuală pentru inactivitatea pieţei ar fi trebuit a fi calculată la, 30 % în loc de, 15 % cum a considerat expertul, nu justifică nici schimbarea soluţiei şi nici efectuarea unui nou raport de expertiză; această apreciere rămâne o simplă apreciere subiectivă în lipsa unor elemente şi argumente de natură tehnică, obiectivă sau a prezentării unor comparabile din piaţă care să sugereze alte valori decât cele avute în vedere de expert, iar aprecierea subiectivă gratuită nu constituie temei pentru efectuarea unei noi expertize evaluatoare.
În fine, cheltuielile de judecată au fost corect puse în sarcina părţii care a pierdut procesul, conform art. 274 şi urm. C. proc. civ., iar onorariul avocaţial nu era de 7800 lei, ci de 5500 lei, diferenţa constituind-o onorariul de expert; pentru un proces de o valoare de circa 550.000 lei, prelungit în timp pe o durată de 3 ani, suma de 5500 lei nu apare ca fiind un onorariu avocaţial exagerat.
În consecinţă, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul ca nefondat.
Totodată, în baza art. 274 C. proc. civ., a obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată avansate de intimaţii-reclamanţi, reprezentând onorariul de avocat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. Bucureşti.
I. Hotărârea este nelegală şi netemeinică, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea acestei critici se arată că, în mod eronat instanţele de fond au apreciat că acţiunea reclamanţilor este întemeiată, deşi, în prezenta cauză nu este îndeplinită nicio condiţie dintre cele două prevăzute imperativ de art. 501 Legea nr. 10/2001.
Astfel, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă a imobilului este necesară îndeplinirea a două condiţii: prima condiţie este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie este ca ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Având în vedere, pe de o parte, faptul că pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piaţă art. 501 din Legea nr. 10/2001 prevede îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii expuse mai sus, iar pe de altă parte, faptul că reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii niciuneia dintre acestea, recurentul pârât apreciază că speţa nu se circumscrie dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001.
II. Un al doilea motiv de recurs vizează faptul că, în mod eronat a respins instanţa de apel solicitarea pârâtului apelant de a se efectua un nou raport de expertiză din care să rezulte preţul de piaţă corect al apartamentului în cauză, deoarece expertiza întocmită la fond nu reflectă preţul real al imobilului în discuţie.
Astfel, Curtea a reţinut că susţinerile cu privire la primul raport de expertiză nu reprezintă altceva decât aprecieri subiective ale apelantului şi prin urmare, nu se impune refacerea acesteia.
Concluziile instanţei de apel sunt nefondate, în condiţiile în care expertul a stabilit un preţ de piaţă de 128.100 euro (1281 euro/mp), preţ exorbitant pentru un imobil construit în perioada interbelică - 1940, care a suferit de pe urma tuturor marilor seisme produse până în prezent.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte data la care trebuie calculată valoarea de piaţă a imobilelor ce fac obiectul raportului de expertiză, se arată că, în concordanţă cu practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ex. decizia civilă nr. 7290 din 28 noiembrie 2012), aceasta ar trebui să fie data achiziţionării imobilului de către reclamanţi, respectiv la data încheierii contractului de vânzare cumpărare.
În această situaţie, expertul ar trebui să calculeze valoarea de piaţă a imobilului în discuţie la data 17 ianuarie 1997, respectiv data achiziţionării imobilului de către reclamanţi şi nu raportându-se la perioada în care preţurile imobilelor au înregistrat cotele cele mai ridicate (2011).
Această opinie este susţinută inclusiv de intenţia legiuitorului la momentul promulgării Legii nr. 10/2001 în sensul că, prin acordarea preţului de piaţă actual al imobilului, se permite chiriaşilor care au fost evinşi de adevăratul proprietar să îşi achiziţioneze, în prezent, o locuinţă în locul celei pierdute în procesul de revendicare (motivare des întâlnită în practica judiciară).
Însă, având în vedere aspectele menţionate mai sus, în situaţia acordării preţului de piaţă actual, prin expertiza efectuată în cauză ar fi trebuit să se procedeze şi la stabilirea valorii actualizate a diferenţei dintre acest preţ şi cel de achiziţie a imobilului (subvenţionat implicit de stat prin subevaluare), pentru ca această diferenţă să fie imputată asupra sumei reprezentând preţul de piaţă.
III. Soluţia instanţei de apel este eronată şi cu privire la obligarea M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată.
În primul rând, pârâtul nu a dat dovadă de rea-credinţă, neglijenţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Neexistând culpa procesuală a M.F.P., conform art. 274 C. proc. civ., este neîntemeiată obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
În al doilea rând, suma de 7.800 lei reprezentând cheltuieli de judecată dispuse la fondul cauzei, la care se adaugă 2.000 lei pentru faza apelului, compusă din onorariu de expert şi onorariu de avocat este exagerată din perspectiva celui din urmă. În mod evident, complexitatea cauzei nu justifică un asemenea onorariu de avocat, instanţa de judecată având obligaţia de a îl cenzura, în conformitate cu prevederile art. 274, alin. (3) C. proc. civ.
În plus, acţiunea reclamanţilor a fost formulată în contradictoriu cu mai mulţi pârâţi şi a conţinut mai multe capete de cerere, unele admise, altele respinse, unul singur dintre acestea fiind admis în contradictoriu cu M.F.P. Prin urmare, nu se justifică stabilirea întregii sume reprezentând cheltuieli de judecată în sarcina unui singur pârât.
În consecinţă, se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei din apel şi schimbarea sentinţei civile atacate în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată.
În recurs au formulat întâmpinare, intimaţii-reclamanţi I.C. şi I.C., solicitând respingerea recursului declarat de M.F.P., cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, pentru motivele pe larg expuse în cuprinsul acestei cereri.
Examinând recursul declarat de pârâtul M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. Bucureşti, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed:
O primă critică formulată în recurs vizează nelegalitatea deciziei atacate pentru încălcarea şi aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel, care a apreciat în mod eronat că acţiunea reclamanţilor este întemeiată, confirmând soluţia pronunţată de prima instanţă, deşi, în cauză, nu este îndeplinită nicio condiţie dintre cele două prevăzute în mod imperativ de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată.
În primul rând, trebuie statuat asupra faptului că în mod corect instanţele de fond au apreciat că, în speţă, sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 1/2009, în vigoare la data pronunţării hotărârii atacate.
Potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel, cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Aceste prevederi legale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 501 din acelaşi act normativ, introdus de asemenea, prin Legea nr. 1/2009, conform cărora: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”.
Problema de drept ce se solicită a fi examinată, este cea legată de corecta interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, care face vorbire despre „contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”, ce „au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile”, text de lege ce are în vedere, aşadar, atunci când reglementează plata preţului de piaţă, existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile în care să se reţină respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.
Prin urmare, toată această analiză a întrunirii condiţiilor legale trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt şi de drept reţinute prin hotărârea judecătorească, definitivă şi irevocabilă, prin care contractul a fost „desfiinţat”, hotărâre la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate.
Or, în cauza de faţă, s-a reţinut corect că prin sentinţa civilă nr. 6179 din 25 iunie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, pârâţii I.C. şi I.C. au fost obligaţi să lase reclamanţilor C.A.A., G.C.B., V.A.L. şi P.I.M. în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 6 situat în Bucureşti, str. Dianei. Prin decizia civilă nr. 393/ A din 17 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul promovat împotriva sentinţei menţionate, de către pârâţii I., fiind schimbată în parte sentinţa civilă apelată şi respinsă acţiunea în revendicare, ca neîntemeiată.
Ulterior, prin decizia civilă nr. 1603 din 23 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis recursul formulat împotriva deciziei nr. 393/ A din 17 martie 2009, a fost modificată decizia recurată în tot, în sensul că a fost respins, ca nefundat, apelul declarat de apelanţii pârâţi I. împotriva sentinţei civile nr. 6179 din 25 iunie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, pe care o menţine.
În considerentele acestei din urmă hotărâri pronunţată în recurs, în mod irevocabil, nu s-a analizat incidental eventuala nerespectare a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, reţinându-se numai că, împrejurarea că reclamanţii, pârâţi în cauza respectivă, „au intrat în posesia apartamentului cu bună-credinţă nu este de natură să le consolideze titlul de proprietate”. Aşadar, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, hotărârile judecătoreşti pronunţate în revendicare au făcut exclusiv o comparaţie de preferabilitate a titlurilor de proprietate în conflict, fără a reţine nelegalitatea contractului reclamanţilor din prezenta cauză şi recunoscându-le buna credinţă, pe care au înlăturat-o nu ca nereală, ci pentru că nu reprezenta un criteriu de preferabilitate al titlului.
Nu rezultă că, în speţă, contractul încheiat de reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995 nu ar fi respectat legea, astfel că aceştia se pot prevala de dreptul conferit de lege, acela de a solicita restituirea preţului de piaţă al imobilului, întrucât contractul de vânzare-cumpărare prin care au dobândit proprietatea bunului a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, însă a fost desfiinţat ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare a foştilor proprietari, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă.
Evingerea reclamanţilor din prezenta cauză în acţiunea în revendicare a fostului proprietar echivalează cu invalidarea de către instanţe a contractului lor de vânzare cumpărare, situaţie echivalentă celei în care titlul a fost desfiinţat.
Prin urmare, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, fiind îndeplinite cele două condiţii cumulative, prevăzute în mod imperativ de textul de lege, reclamanţii intimaţi fiind îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al apartamentului litigios.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, care vizează faptul că, în mod eronat, a respins instanţa de apel solicitarea pârâtului apelant de a se efectua un nou raport de expertiză, din care să rezulte preţul de piaţă corect al apartamentului în cauză, deoarece expertiza întocmită la fond nu reflectă preţul real, Înalta Curte constată că nu este fondat.
În apel, Curtea a reţinut că susţinerile cu privire la raportul de expertiză efectuat la fond nu reprezintă altceva decât aprecieri subiective ale apelantului pârât şi prin urmare, nu se impune refacerea acestuia.
Refacerea probelor în apel nu este obligatorie în raport de dispoziţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ. Instanţa de apel este în drept a respinge cererea de a se efectua un nou raport de expertiză, când o asemenea probă s-a administrat la prima instanţă şi raportul experţilor a fost de natură a forma pe deplin convingerea magistraţilor.
Având în vedere că instanţa de apel a motivat de ce nu a primit cererea privind efectuarea unei noi expertize specialitatea evaluare imobiliară, formulată de apelantul pârât, în asemenea împrejurări instanţa a făcut numai uz de dreptul ce i-a fost conferit de lege şi nu a încălcat prin aceasta nicio dispoziţie legală.
Pe de altă parte, problema admiterii sau neadmiterii de noi probe în apel este o chestiune de apreciere a mijloacelor de probă care scapă controlului instanţei superioare. Instanţa de apel a uzat de un drept suveran de apreciere a mijloacelor de probă invocate în cauză când a înlăturat efectuarea unui nou raport de expertiză cerută de pârât în apel.
În ceea ce priveşte criticile vizând supraevaluarea imobilului prin expertiza tehnică efectuată în primă instanţă, Înalta Curte urmează a înlătura susţinerile recurentului pârât în sensul că ar fi trebuit calculată valoarea de piaţă a imobilului de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, fiind evident că aceste afirmaţii sunt contrare textului incident raportului juridic dedus judecăţii.
Aşadar, dispoziţiile Legii nr. 10/2001, republicată, statuează în mod expres că foştii chiriaşi evinşi au dreptul la preţul de piaţă al imobilului, fără a adăuga sintagma „de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare”.
Înalta Curte constată, din această perspectivă, că finalitatea normei speciale incidente în materia stabilirii acestor despăgubiri cuprinsă în Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, a fost, în ipoteza de faţă, aceea de a se asigura celor deposedaţi de un „bun” (în sensul Protocolului nr. 1 adiţional C.E.D.O. şi jurisprudenţei Curţii Europene relevante) deţinut anterior conform unor titluri de proprietate valabile, o despăgubire reală şi efectivă, echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului respectiv la momentul stabilirii acestor dezdăunări.
În ceea ce priveşte solicitarea de analiză a concluziilor raportului de expertiză întocmit în primă instanţă, Înalta Curte constată că nu este aplicabil art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care se referă exclusiv la interpretarea şi/sau aplicarea greşită a legii în speţă şi nu la interpretarea probelor deja administrate, control de netemeinicie ce excede limitelor presupuse de art. 304 C. proc. civ., în general, şi nu intră în atribuţiile instanţei de recurs.
O ultimă critică de recurs vizează soluţia instanţei de apel privind obligarea M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care, nu a dat dovadă de rea credinţă, neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata unor asemenea cheltuieli.
Critica este nefondată, Înalta Curte constatând că s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care, „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.
Dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., chiar dacă nu menţionează in terminis, induc o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui ce prin atitudinea sa a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia purtării procesului.
Cheltuielile de judecată au rolul de a acţiona ca veritabile sancţiuni procedurale, fiind suportate în final de către partea din vina căreia s-a promovat acţiunea, aceasta fiind partea care a pierdut procesul, neavând relevanţă de la cine le solicită partea adversă care a efectuat asemenea cheltuieli.
În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor acordate, instanţa de apel a reţinut că onorariul avocaţial în faţa primei instanţe nu era de 7800 lei, ci de 5500 lei, diferenţa constituind-o onorariul pentru expert.
În apel, au fost acordate cheltuieli în cuantum de 2000 lei reprezentând onorariu de avocat. Pentru un proces de o valoare de circa 550.000 lei, prelungit în timp pe o durată de aproximativ 5 ani, în care volumul mare de muncă depus de avocat este evident, suma de 7500 lei nu apare ca fiind un onorariu avocaţial exagerat.
În consecinţă, nu este întemeiată solicitarea recurentului pârât de înlăturare a obligaţiei de plată, respectiv de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate în cauză de reclamanţi.
Prin urmare se constată că nu sunt incidente în recurs motive de modificare a hotărârii atacate, situaţie în care Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât în cauză.
Totodată, având în vedere aceleaşi considerente de ordin teoretic şi practic, în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentului-pârât, Înalta Curte va obliga pe acesta la plata sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, către intimaţii reclamanţi I.C. şi I.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 451/ A din 12 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Obligă recurentul pârât la plata sumei de 1500 lei către intimaţii reclamanţi I.C. şi I.C., reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1720/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 896/2015. Civil. Fond funciar. Revizuire -... → |
|---|
