ICCJ. Decizia nr. 238/2016. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 238/2016
Dosar nr. 704/102/2015
Şedinţa din camera de consiliu de Ia 2 februarie 2016
Asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele;
Prin cererea înregistrată la data de 24 martie 2015, reclamanţii A.P., A.I.A., A.V., C.C.M., C.M.E., C.M., C.L.M., G.E., H.R., l.M.D., M.E.N., N.I., O.A.C., O.G., P.B.A., P.I., R.M., S.F., T.I., T.S., U.I.C., U.A.S. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Neamţ, obligarea pârâţilor la acordarea fiecăruia dintre reclamanţi a unei despăgubiri echivalente cu contravaloarea tichetelor de vacanţă în sumă de 6 salarii, de bază minime brute pe ţară, în cuantumul prevăzut pentru fiecare an dedus judecăţii, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii şi dobânda legală aferentă calculată de la data naşterii dreptului şi până la data achitării integrale a sumelor menţionate în petitul 1.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că îndeplinesc funcţia de judecători şi personal auxiliar de specialitate la Judecătoria Târgu Neamţ, că dreptul la acordarea tichetelor de vacanţă a fost recunoscut prin O.U.G. nr. 8/2009. S-a susţinut că actul normativ respectiv nu a fost abrogat şi că potrivit art. 160 C.muncii, raportat la art. .40 alin. (2) lit. c), angajatorul are obligaţia acordării tuturor drepturilor ce decurg din lege.
Prin sentinţa civila nr. 987 din 10 septembrie 2015, Tribunalul Mureş a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu de instanţă, la primul termen de judecată, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ.
Tribunalul a reţinut că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., deoarece acestea se referă la situaţia în care personalul enumerat de acest articol îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă. în speţa, reclamanţii îşi desfăşoară activitatea la judecătorie, instanţă ce nu este competentă să soluţioneze litigii de muncă.
În raport de prevederile art. 269 alin. (2) C.muncii, astfel cum au fost modificate implicit şi parţial prin art. 210 din Legea nr, 62/2011, reclamanţii, care au domiciliul şi locul de muncă în judeţul Neamţ, trebuiau să înregistreze cererea de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Neamţ.
La rândul său, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 2024/C din 12 noiembrie 2015, a admis excepţia necompetenţei saie teritoriale, invocată din oficiu şi a decimat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, s-a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, spre competentă soluţionare.
Tribunalul Neamţ a reţinut că, deşi reciamanţii sunt judecători în cadrul Judecătoriei Târgu-Neamţ, sunt aplicabile dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., întrucât noţiunea de „instanţă la care îşi desfăşoară activitatea", cuprinsă în textul de lege, trebuie interpretată în sens larg, cu referire la curtea de apel în cadrul căreia este arondată instanţa respectivă, la care face referire chiar şi textul legal ce obligă la alegerea unei instanţe de acelaşi grad „învecinată cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se afla instanţa la care îşi desfăşoară activitatea".
Astfel, deşi reclamanţii nu îşi desfăşoară activitatea la Tribunalul Neamţ, competent material raportat la dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, coroborat cu prevederile art. 95 alin, (1) C. proc. civ., să soluţioneze litigiul dedus judecăţii în primă instanţă, ci la Judecătoria Târgu-Neamţ, această din urmă instanţă este arondată Curţii de Apel Bacău, unde ar urma să se soluţioneze eventuala calea de atac ce ar putea fi promovată împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, conform art. 214 şi 26 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu prevederile art. 96 alin. (2) C. proc. civ.
În susţinerea acestei concluzii, Tribunalul Neamţ a mai reţinut că în considerentele Deciziei nr. 558 din 16 octombrie 2014, pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în M. Of. nr. 897 din 10 decembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1), teza 1, art. 143 alin. (1) şi ale art. 145 alin. (1) teza l C. proc. civ., s-a reţinut că norma cuprinsă în art. 127 alin. (1) C. proc. civ. este un mijloc procedural ce urmăreşte înlăturarea oricărei suspiciuni de soluţionare părtinitoare a cauzei datorate calităţii părţii, fiind o alternativă la instituţia strămutării.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Litigiul de faţă, având ca obiect cererea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu persoanele juridice angajatoare, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum este definit de dispoziţiile art. 1 lit. rt) şi p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.
Se reţine că, în materia conflictelor individuale de muncă, pentru situaţia în care salariatui este reclamant, sunt relevante pentru stabilirea competenţei dispoziţiile art. 210 din Legea nr, 62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora „Cererile referitoare Ia soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de munca reclamantut.
Având în vedere locul de munca, judecător, respectiv personal auxiliar de specialitate, la Judecătoria Târgu Neamţ, dar şi domiciliul reclamanţilor, ambele situate în judeţul Neamţ (cu excepţia a trei reclamanţi, S.F., P.l. şi A.l.A. care au domiciliul în municipiul Bacău, municipiul Suceava şi respectiv municipiul Botoşani, dar locul de muncă în Târgu Neamţ), rezultă ca, în raport de dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, revine Tribunalului Neamţ competenţa teritorială de soluţionare a cauzei.
Problema pe care o ridică conflictul de competenţă este dacă, faţă de norma generală cuprinsă în textele legale mai sus-menţionate şi de competenţa care derivă din acestea, sunt incidente în speţă dispoziţiile speciale, derogatorii de la dreptul comun, cuprinse în art. 127 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul cărora:
„(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate ca curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.
(2) În cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care îşi desfăşoară activitatea Ia instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor."
Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. reglementează un caz de competenţă alternativă (facultativă), ceea ce corespunde denumirii marginale a textului, pentru ipoteza în care judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul are calitatea de reclamant, respectiv de pârât, norma interzicând sesizarea instanţei competente dacă este aceea la care părţile, având calitatea menţionată, îşi desfăşoară activitatea.
În acest caz, reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, situate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate curţii de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.
Fiind vorba despre o normă eu caracter special, ea este de strictă interpretare şi nu poate fi supusă, prin urmare, unei interpretări extensive.
Astfel, sintagma folosită de legiuitor în art. 127 C. proc. civ. „competenţa instanţei ia care îşi desfăşoară activitatea" nu poate fi interpretată în sens larg, de curtea de apel în a cărui circumscripţie îşi desfăşoară activitatea judecătorul reclamant, ci are înţelesul strict de instanţa judecătorească la care acesta funcţionează efectiv.
Se reţine faptul că scopul normei de excepţie reglementată de dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. este acela de a asigura imparţialitatea instanţei de judecată, prin aceea că nu poate soluţiona pricina acea instanţă la care funcţionează ca judecător, asistent judiciar sau grefier reclamantul, sau aceea pe lângă care funcţionează procurorul, scopul normei juridice nefiind înfrânt prin faptul că judecătorii sau personalul auxiliar care funcţionează la o instanţă inferioară celei competente să soluţioneze cererea nu sunt cuprinşi în ipoteza normei menţionate.
Înalta Curte mai observă că legea de procedură reglementează, prin dispoziţiile art. 140 şi urm. C. proc. civ., instituţia juridică a strămutării la care părţile au posibilitatea de a recurge în caz de bănuială asupra imparţialităţii judecătorilor pentru motive legate de calitatea părţilor.
Or, deşi, aşa cum s-a dezlegat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 558 din 16 octombrie 2014, norma cuprinsă în art. 127 C. proc. civ. apare ca alternativă la instituţia strămutării, în ipoteza aplicării sale nefiind necesară formularea cererii de strămutare a procesului civil pe motiv de bănuială legitimă cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorilor din pricina calităţii părţilor, această alternativă se limitează numai la ipoteza strict determinata de textul de lege în interpretarea restrictivă mai sus-arăiată.
În cauză, se reţine că la momentul introducerii prezentei cereri, majoritatea reclamanţilor erau judecători, respectiv personal auxiliar de specialitate la Judecătoria Târgu Neamţ, cu excepţia reclamantei O.A.C., ce era, la data promovării acţiunii, judecător la Judecătoria Urziceni.
În consecinţa, ipoteza vizată de norma cuprinsă în art. 127 C. proc. civ., în interpretarea sus-menţionată, nu este aplicabila, deoarece reclamanţii nu funcţionau, la data formulării acţiunii, la instanţa competentă să judece acţiunea, respectiv Tribunalul Neamţ.
Prin urmare, faţă de prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011, având în vedere şi dispoziţiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Neamţ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ.
Definitivă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 237/2016. Civil | ICCJ. Decizia nr. 236/2016. Civil → |
|---|
