ICCJ. Decizia nr. 25/2016. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 25/2016
Dosar nr. 48123/3/2012
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2016
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 13 decembrie 2012, D.M.C. a solicitat instanţei - în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin primar general - să oblige pârâtul la emiterea deciziei de expropriere pentru terenul în suprafaţă de 505,31 mp, înscris în C.F. a Municipiului Bucureşti, situat în București, sector 6, precum şi la plata unei despăgubiri în sumă de 300.000 euro, echivalent în lei, aferentă valorii de piaţă a terenului.
S-a solicitat totodată ca pârâtul să fie obligat la plata sumei de 20.212 euro, echivalent în lei, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a nemişcătorului, în perioada 12 aprilie 2012-30 decembrie 2012.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este proprietarul terenului în discuţie, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 martie 2010 şi că în vederea edificării pe această suprafaţă a unui imobil cu destinaţie de locuinţă a fost obţinut Certificatul de Urbanism din 16 decembrie 2010 eliberat de Primăria sector 6,însă prin avizul tehnic datat 05 aprilie 2011, a fost încunoștiințat că nemişcătorul este afectat de realizarea unei artere de circulaţie de Categoria a III-A „Drum Expres” fiind cuprins în P.U.G. şi Regulamentul Local de Urbanism ale Municipiului Bucureşti, motiv pentru care reclamantul a solicitat pârâtului să dispună revocarea în tot a Avizului tehnic de consultanţă preliminară mai sus arătat.
S-a mai învederat că prin sentinţa civilă nr. 1575 din 12 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, devenită irevocabilă, s-a dispus anularea acestui aviz şi obligarea pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti la emiterea avizului tehnic de consultanţă preliminară de circulaţie necesar edificării unei construcţii cu destinaţia de locuinţă pe terenul în litigiu,totodată pârâta fiind obligată la plata de despăgubiri, însă aceasta deşi a fost ulterior notificată de reclamant a refuzat să procedeze la eliberarea avizului de circulaţie necesar pentru ridicarea construcţiei.
Reclamantul a mai arătat că deşi, în drept, nu s-a efectuat transferul de proprietate, în fapt, asupra terenului se exercită un drept de folosinţă în interes public, chiar dacă nu a fost emisă o decizie de expropriere, situaţie care echivalează cu o îngrădire a dreptului de proprietate, neînsoţită de o despăgubire justă stabilită în raport de valoarea de circulaţie a suprafeţei de teren.
Demersul judiciar a fost fundamentat pe dispoziţiile art. 555, 562 alin. (3) şi art. 1357 C. civ. şi Legea nr. 33/1994.
Învestit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 228 din 16 februarie 2015, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată de pârâtul Municipiul București, prin primar general.
A respins totodată acţiunea, ca nefondată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că Legea nr. 33/1994, reglementează o anumită procedură prealabilă ce trebuie derulată, anterior transferului dreptului de proprietate către stat, procedură urmare căreia expropriatorul va propune despăgubirile la care este îndreptăţită persoana al cărei bun imobil este propus spre expropriere.
În cadrul acestei proceduri, se arată, nu reclamantul este cel care poate solicita direct, exproprierea unui imobil.
Tot astfel, nu poate fi primită nici solicitarea formulată de reclamant prin cererea de chemare în judecată în sensul obligării pârâtului Municipiul Bucureşti la plata de despăgubiri reprezentând valoarea de piaţă a terenului în suprafaţă de 505,31 mp,valoare stabilită prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, sub acest aspect avându-se în vedere că în cadrul procedurii de expropriere reglementată de Legea nr. 33/1994 se va realiza evaluarea terenului în litigiu de către un expert evaluator specializat, respectiv un expert A.N.E.V.A.R. care va calcula despăgubirile ce se cuvin ca urmare a trecerii bunului imobil în proprietatea statului.
Pe de altă parte, reţine tribunalul, nu s-ar putea dispune obligarea pârâtului să plătească contravaloarea de piaţă a unui teren care în prezent reprezintă proprietatea reclamantului.
Cu privire la cererea ca pârâtul să plătească despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, aferente perioadei 12 aprilie 2012-30 decembrie 2012;
Printre temeiurile de drept invocate de reclamant în acţiune se numără şi dispoziţiile art. 1357 C. civ. care, reglementând răspunderea civilă delictuală prevede la art. 1 că „ Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită,săvârşită cu vinovăţie,este obligat să îl repare”.
Prima instanţă a avut în vedere că pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală trebuiesc îndeplinite cumulativ anumite condiţii şi anume: să existe un prejudiciu,să existe o faptă ilicită,un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi să existe vinovăţia sub forma intenţiei sau culpei.
În speţă, se conchide, nu poate fi reţinută săvârşirea unei fapte ilicite de către pârâtul Municipiul Bucureşti, nefiind probată existenţa prejudiciului material suferit de către reclamant, câtă vreme nu a avut loc realizarea obiectivelor legate de expropriere,astfel că susnumitul poate folosi terenul în litigiu.
Ca atare, instanţa a apreciat că în cauza de faţă nu sunt întrunite cerinţele răspunderii civile delictuale aşa cum se pretinde, prin cererea introductivă.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, în esenţă cu aceeaşi motivare, prin Decizia nr. 381/A din 10 septembrie 2015, a respins ca nefondat apelul reclamantului reţinând că, niciuna din datele cauzei nu conduce la concluzia că terenul achiziţionat de reclamant în anul 2010, înscris în categoria de folosinţă „intravilan arabil” ar fi fost supus unei exproprieri, în fapt.
În cauză, a declarat recurs în termen legal, reclamantul D.M.C. care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, în vigoare la data iniţierii demersului judiciar, critică decizia dată în soluţionarea apelului, după cum urmează:
- au fost greşit interpretate dispoziţiile sentinţei civile nr. 1575 din 12 aprilie 2012 dată de Tribunalul Bucureşti, irevocabilă, care a dispus emiterea, în favoarea reclamantului, a unui aviz tehnic de consultanţă preliminară de circulaţie, necesar edificării unei construcţii cu destinaţia de locuinţă pe terenul situat în Bucureşti, sector 6.
- reclamantul este practic împiedicat să îşi exercite atributele dreptului său de proprietate asupra terenului în cauză, fără să existe un fundament legal, în acest sens.
- instanţa trebuia să constate că pârâtul a declanşat deja procedura exproprierii pentru obiectivul „artere de circulaţie de categoria a III-a Drum Expres”, situaţie ce a generat încălcarea dreptului său de proprietate, în condiţiile în care, nu poate utiliza terenul conform destinaţiei.
- imobilul a fost supus unei exproprieri de fapt, procedură luată în discuţie de C.E.D.O. care, în practica sa constantă a arătat că este vorba despre o astfel de expropriere de fiecare dată când, diversele măsuri ale autorităţilor statale au ca rezultat lipsirea titularului de posibilitatea exercitării atributelor dreptului său.
Ca atare, se arată, făcându-se trimitere la cauza Sporrong et. Lonnroth c. Suedia exproprierea de fapt există de fiecare dată când există o legătură directă între măsurile pe care o persoană le-ar putea aştepta de la stat şi exercitarea efectivă a prerogativelor dreptului de proprietate.
În speţă, se arată, faptul că pârâtul nu a parcurs etapele legale în vederea exproprierii terenului a determinat imposibilitatea utilizării acestuia de către proprietar, căruia i s-a produs un prejudiciu a cărui reparare presupune stabilirea unor despăgubiri potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994.
Tot astfel, conchide reclamantul, în mod greşit s-a apreciat că ar fi solicitat „direct” exproprierea imobilului, în condiţiile în care a cerut doar continuarea procedurilor prevăzute de art. 4 al Legii nr. 255/2010, respectiv consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirii pentru imobilul care face parte din coridorul de expropriere şi transferul dreptului de proprietate.
Prin întâmpinare, Municipiul Bucureşti prin primar general, a invocat excepţia nulităţii recursului, raportat la împrejurarea că motivele arătate prin cererea de recurs, nu vizează aspecte ce ţin de nelegalitatea hotărârii.
Pe fondul cauzei, se solicită respingerea recursului, ca nefondat şi pe cale de consecinţă, menţinerea hotărârii pronunţată în apel.
Examinând criticile aduse de recurent hotărârii atacate, se constată că acestea pot fi încadrate în temeiul de drept invocat, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, urmând a fi analizate în consecinţă.
Ca atare, urmează a fi respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general.
Tot astfel, recursul se va respinge, ca nefondat, în considerarea argumentelor ce succed.
Este de necontestat că reclamantul este proprietarul terenului în suprafaţă de 505,31 mp, intravilan-arabil, situat în Bucureşti, sector 6, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 18 martie 2010 şi înscris în C.F. a oraşului Bucureşti.
Raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţe şi la criticile formulate de recurent împotriva deciziei atacate, se impune, dintru început, a se analiza dacă asupra terenului în litigiu a operat o expropriere de facto, respectiv dacă s-a produs o ingerinţă asupra dreptului de proprietate al reclamantului, în dezacord cu dispoziţiile art. 1 al Protocolului nr. 1, adiţional la C.E.D.O., potrivit căruia „orice persoană, fizică sau juridică, are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”
Pe marginea criticilor formulate şi trimiterilor făcute de recurent la practica instanţei europene, se impune a preciza că, în adevăr, chestiunea exproprierii de facto a fost tranşată de C.E.D.O. care, în mai multe cauze, a statuat că preluarea unui imobil, în absenţa unui act de expropriere formală, cu consecinţa pentru proprietar de a fi pierdut definitiv dispoziţia asupra acestuia, poate fi asimilată unei exproprieri de fapt, ingerinţă arbitrară şi de natură să rupă „echilibrul just” între exigenţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea cauzele Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, Vergu împotriva României).
Tot astfel, într-o altă cauză, C.E.D.O. a reţinut că în lipsa unor acte de expropriere, situaţia reclamanţilor, datorată ocupării ireversibile a terenului în litigiu, de către autorităţi, cu nerespectarea principiului legalităţii, nu poate fi considerată „previzibilă” şi corespunzătoare principiului securităţii juridice (cauza Burghelea împotriva României).
În cauza dedusă judecăţii însă, nu se poate reţine că s-ar fi produs o ingerinţă litigioasă asupra dreptului de proprietate al reclamantului, cu consecinţa pierderii definitive a dreptului său de dispoziţie în legătură cu nemişcătorul ori a ocupării ireversibile a acestuia.
Astfel, chiar dacă, în adevăr, terenul este inclus într-un plan urbanistic general care, pe viitor, antamează realizarea unui tronson al „Drumului expres” cât şi rearanjarea configuraţiei la sol a intersecţiei arterelor de circulaţie şi deservire locală, este important de subliniat că, acest P.U.G. cât şi hotărârile Consiliului General al Municipiului Bucureşti arătate, sunt anterioare momentului la care reclamantul a devenit proprietar al imobilului care, nu şi-a schimbat nici categoria de folosinţă (intravilan-arabil) şi nici situaţia juridică.
Tot astfel, bunul s-a aflat, de la data vânzării, neîntrerupt în posesia reclamantului care, a putut dispune de imobil în acord cu regulile aplicabile în acea zonă, ţinând cont de categoria de folosinţă a nemișcătorului.
Ca atare, atâta vreme cât imobilul nu a fost preluat efectiv şi nu a fost încă grevat de lucrările de interes local menţionate, nu se poate susţine că pârâtul ar fi operat o expropriere „de facto”, împrejurare care să-i fi produs reclamantului (în condiţiile în care acesta nu a pierdut niciun moment atributele posesiei şi folosinţei) o ingerinţă incompatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la C.E.D.O.
Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, nemulţumirea reclamantului, legată de împrejurarea că are interdicţie de a construi pe un teren care, încă de la data achiziţionării acestuia, era înscris în categoria de folosinţă „intravilan-arabil” poate fi valorificată din punct de vedere legal, doar într-un eventual litigiu purtat cu vânzătorii terenului, în măsura în care reclamantul s-a aflat în eroare cu privire la bunul ce a făcut obiectul vânzării.
Totodată, în lipsa demarării oricăror proceduri vizând exproprierea ori a unei exproprieri „de facto”, nu poate fi susţinută nici cererea vizând obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri, reprezentând valoarea de piaţă a terenului în suprafaţă de 505,31 mp, nefiind probată nici existenţa vreunei fapte ilicite şi respectiv a unui prejudiciu cauzat de aceasta, sub acest aspect fiind irelevantă împrejurarea anulării, prin hotărâre judecătorească a unui aviz tehnic de consultanţă preliminară de circulaţie, ca urmare a întemeierii acestuia pe o hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti care, şi-ar fi încetat valabilitatea.
Astfel, instanţa de control judiciar a reţinut corect că refuzul Municipiului Bucureşti prin primar general de a-i permite celui în cauză să construiască după alte reguli decât cele aplicabile zonei, nu poate fi apreciat ca o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu.
Aceasta, în contextul în care terenul nu a făcut obiectul unor limitări suplimentare celor ce existau deja la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare când, obiectivele de investiţii propuse de municipalitate, intraseră deja în dezbatere publică iar respectivele hotărâri ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti ar fi putut fi atacate în contenciosul administrativ.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.M.C. împotriva Deciziei nr. 381/A din 10 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 249/2016. Civil | ICCJ. Decizia nr. 250/2016. Civil → |
|---|
