ICCJ. Decizia nr. 247/2016. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 247/2016
Dosar nr. 1665/117/2013
Şedinţa publică din 3 februarie 2016
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 301 din 22 mai 2015 a Tribunalului Cluj a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta SC E.G. SRL în contradictoriu cu pârâtul Judeţul Cluj prin preşedintele Consiliului Judeţean, având ca obiect despăgubiri din expropriere, şi în consecinţă:
Pârâtul a fost obligat să plătească în favoarea reclamantei despăgubiri în sumă de 881.439,3 lei, reprezentând echivalentul a 199.529 euro, după cum urmează: 780.413,21 lei pentru terenul în suprafaţă totală de 4.840 mp, compus din suprafaţa de 2.985 mp, situat în municipiul Cluj-Napoca, înscris în C.F. Cluj-Napoca, şi în suprafaţă de 1.855 mp, înscris în C.F. Cluj-Napoca, reprezentând valoarea reală a imobilului expropriat (176.660 euro), precum şi 101.026,09 lei pentru prejudiciul cauzat prin expropriere (22.869 euro).
A fost respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la exproprierea în întregime a terenului înscris în C.F. Cluj-Napoca, în suprafaţă de 6.044 mp, înscris în C.F. Cluj-Napoca, în suprafaţă de 2.387 mp.
A fost respinsă acţiunea faţă de Consiliul Judeţean Cluj ca fiind înaintată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată parţiale în sumă de 6.500 lei.
În dispozitivul sentinţei este indicată calea de atac ca fiind apelul în termen de 30 de zile de la comunicare.
Sentinţa primei instanţe a fost comunicată reclamantei la data de 30 iunie 2015, conform dovezii de comunicare aflată la fila 185, vol. II din dosarul tribunalului, iar pârâtului la data de 29 iunie 2015, conform dovezii de la fila 186 din acelaşi volum.
Împotriva acestei sentinţe, ambele părţi au declarat apel, solicitând schimbarea ei în sensul celor invocate de fiecare în faţa primei instanţe.
Reclamanta a expediat cererea de apel prin poştă la data de 20 iulie 2015, aşa cum rezultă din plicul de la fila 13, iar pârâtul la data de 16 iulie 2015, conform plicului de la fila 6 din volumul instanţei de apel.
Prin Decizia nr. 2118/A din 8 octombrie 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, a fost respinsă cererea de repunere în termen formulată de reclamantă şi respinse, ca tardive, apelurile formulate de ambele părţi.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 17 ianuarie 2013, adică sub imperiul vechiului C. proc. civ., care rămâne legea aplicabilă fazei de judecată, conform dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, de punere în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind N.C.P.C.
Potrivit dispoziţiilor art. 284 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii.
Acest termen s-a împlinit, pentru reclamantă, la data de 16 iulie 2015, iar pentru pârât la data de 15 iulie 2015.
Curtea a invocat din oficiu, în temeiul art. 137 alin. (1) şi art. 103 alin. (1) C. proc. civ., excepţia tardivităţii, având în vedere momentul comunicării sentinţei către cele două părţi raportat la momentul expedierii cererilor de declarare a apelului.
Reclamanta a solicitat repunerea în termenul de exercitare a căii de atac în temeiul art. 103 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., apreciind că a fost împiedicată, printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei, să exercite calea de atac în termenul prevăzut de lege. Această împrejurare este reprezentată de faptul că, în cuprinsul sentinţei obiect al apelului, prima instanţă a indicat termenul de 30 de zile de la comunicare prevăzut de noua lege procesual civilă, iar partea a realizat abia la termenul de judecată din apel, când s-a invocat excepţia tardivităţii, că cererii sale, înregistrată sub imperiul vechiului C. proc. civ., i se aplică reglementările acestuia, inclusiv cele privind termenul de exercitare a căii de atac. Susţine că a fost indusă în eroare de dispoziţiile privitoare la termenul de apel din hotărârea pronunţată şi, astfel, a apreciat că termenul indicat de judecător este cel legal, cu atât mai mult cu cât administratorul societăţii reclamante este inginer, deci nu are cunoştinţe juridice. Reclamanta a susţinut că, ceea ce partea nu a cunoscut, a fost legea aplicabilă. Câtă vreme hotărârea judecătorească a fost pronunţată în temeiul legii noi, deşi trebuia pronunţată în temeiul legii vechi, calea de atac a fost corect înregistrată în interiorul termenului de 30 de zile prevăzut de legea nouă.
Instanţa de apel a respins cererea de repunere în termen, considerând că principiul referitor la cunoaşterea legii se referă atât la dreptul prescriptiv primar, care modelează conduita juridică a părţilor din proces (deci, în cauză, cel referitor la termenul de exercitare a căii de atac), cât şi la norma conflictuală.
Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 17 ianuarie 2013, prin avocat, şi a urmat regulile din vechiul C. proc. civ., fără a trece, de exemplu, prin etapa scrisă reglementată de art. 200 - 201 din N.C.P.C., neexistând astfel dubii cu privire la legea aplicabilă cererii de chemare în judecată.
În cursul procesului, la scurt timp după înregistrarea cererii, a intrat în vigoare N.C.P.C., însă nicăieri în cuprinsul vreunei încheieri nu s-a indicat că s-ar fi ridicat problema legii aplicabile.
Mai mult decât atât, în cererea de recuzare înregistrată la peste un an de la data intrării în vigoare a noului cod, respectiv la 17 iunie 2014, depusă la fila 5 în vol. II din dosarul tribunalului, reclamanta a invocat ca temei juridic pentru recuzarea experţilor art. 27 pct. 7 din vechiul C. proc. civ. (art. 27 din N.C.P.C. referindu-se la legea aplicabilă hotărârilor judecătoreşti în ceea ce priveşte exercitarea căilor de atac).
Prin urmare, instanţa de apel a constatat că partea cunoştea legea aplicabilă procesului, deci inclusiv art. 284 alin. (1) C. proc. civ. şi faptul că, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, acesta este textul care reglementează calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe şi termenul în care aceasta trebuie exercitată.
S-a considerat că menţionarea, de către instanţa de apel, a unui alt termen în dispozitivul hotărârii, este o eroare materială în sensul art. 281 C. proc. civ., instanţele având pe rol cauze cărora le aplică norme procesuale diferite, în funcţie de momentul debutului procesului, cauze soluţionate inclusiv la acelaşi termen de judecată, ceea ce explică eroarea materială din dispozitiv. S-a apreciat că partea are (prezumabil) un singur proces pe care trebuie să-l urmărească şi să cunoască legea aplicabilă acestuia, o eroare materială a judecătorului primei instanţe neputând prelungi termenul de decădere, de ordine publică, statornicit de legiuitor pentru exercitarea căii de atac.
Din aceste considerente, a fost respinsă cererea de repunere în termenul de exercitare a căii de atac şi, în temeiul art. 137 alin. (1) raportat la art. 103 alin. (1) şi 284 alin. (1) C. proc. civ., au fost respinse ambele apeluri ca tardive.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs părţile.
În recursul său, invocând disp. art. 304 pct. 9, art. 103 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. şi art. 488 din N.C.P.C., reclamanta solicită, în principal, casarea hotărârii Curţii de Apel Cluj-Napoca şi trimiterea cauzei pentru soluţionarea apelului, cu următoarele argumente:
La primul şi ultimul termen de judecată din apel, cel din data de 01 octombrie 2015, Curtea a ridicat din oficiu excepţia tardivităţii apelurilor declarate de către cele două părţi. Instanţa, verificând înscrisurile de la dosar, a reţinut că în dispozitivul sentinţei Tribunalului Cluj a fost indicat un termen de apel de 30 de zile, însă termenul de apel prevăzut de legea procesual civilă veche, aplicabilă speţei deduse spre judecată, este de 15 zile.
Având în vedere poziţia instanţei de apel, reclamanta susţine că a solicitat repunerea în termenul de exercitare a acestei căi de atac. Precizează că, până la acest moment, a considerat ca fiind corect termenul de 30 de zile pentru exercitarea căii de atac a apelului indicat în dispozitivul hotărârii, menţiune care are menirea de a ajuta părţile litigante în exercitarea căii de atac, dându-le astfel posibilitatea de a se informa eficient şi operativ asupra dreptului de a o ataca.
Apreciază că argumentele aduse de instanţa de apel în sprijinul soluţiei de respingere a cererii de repunere în termen sunt neîntemeiate. Criteriul numărului de dosare de judecată al părţilor sau al instanţei de fond, pe care Curtea de Apel şi-a motivat respingerea cererii de repunere în termenul de apel, nu poate constitui o unitate de măsură în evaluarea culpei unuia sau altuia dintre participanţii la procesul civil. Chiar dacă volumul de muncă al instanţei de judecată este unul deosebit de mare, incomparabil cu cel al reclamantei, societatea având înregistrate pe rolul instanţelor de judecată în jur de 20 de dosare, instanţa de judecată investită cu soluţionarea unei cereri are îndatorirea de a rezolva fiecare dosar în conformitate cu prevederile legale. Având în vedere că legea procesual civilă în vigoare stabileşte un termen de apel de 30 de zile, termenul indicat în hotărârea judecătorească a fost unul aparent legal.
Pornind de la această stare de fapt ce rezultă din înscrisurile de la dosar, apreciază că este înlăturată culpa societăţii în exercitarea căii de atac a apelului peste termenul prevăzut de vechiul C. proc. civ.
Deşi societatea nu se poate bucura de un termen de apel extins peste cel stabilit de lege, în acelaşi timp, respectarea termenului de apel pe care chiar instanţa de fond l-a stabilit contrar legii, nu poate atrage asupra reclamantei - apelante sancţiunea decăderii din dreptul de exercitare a căii de atac.
Consideră că respingerea cererii de repunere în termenul de apel, ţinând cont de buna credinţă în exercitarea drepturilor procesuale conferite de hotărârea judecătorească, încalcă dreptul său la un proces echitabil, în condiţiile în care eroarea instanţei de fond ar sancţiona societatea cu decăderea din dreptul de a utiliza o cale de atac conferită de lege. Nu este just ca societatea reclamantă să fie decăzută din exercitarea căii de atac a apelului în condiţiile în care nu a făcut altceva decât să se supună unei hotărâri judecătoreşti care, şi la acest moment, se bucură de o aparentă legalitate.
Pentru toate aceste considerente, apreciază că cererea de repunere în termenul de apel este una legală, motiv pentru care solicită admiterea ei, casarea deciziei Curţii de Apel Cluj Napoca şi trimiterea cauzei spre rejudecare la această instanţă.
Privitor la eroarea materială invocată de Curtea de Apel, reclamanta menţionează că instanţa de apel nu poate îndrepta o eroare materială a instanţei de fond, din oficiu, această posibilitate revenind doar instanţei care a pronunţat hotărârea. La data soluţionării apelului nu a existat vreo cerere de îndreptare a erorii materiale a vreunei părţi din prezentul dosar şi nici instanţa care a pronunţat hotărârea nu s-a pronunţat din oficiu asupra vreunei erori ce ar fi cuprinse în conţinutul hotărârii atacate.
Având în vedere aceste considerente, apreciază că instanţa de apel în mod greşit şi-a motivat hotărârea pe existenţa unei erori materiale, în condiţiile în care o astfel de eroare nu a fost identificată de părţile litigante sau instanţa care a pronunţat hotărârea.
Termenul de apel de 30 de zile, stabilit prin hotărârea judecătorească pronunţată de către Tribunalul Cluj cu încălcarea dispoziţiilor legale, este obligatoriu pentru părţi atât timp cât el este prevăzut într-un act care se bucură de putere executorie.
Arată reclamanta şi faptul că excepţia tardivităţii apelului a fost invocată din oficiu de instanţa de apel la primul termen de judecată pornindu-se de la principiul că nimeni nu poate invoca necunoașterea legii (nemo legem ignorare censetur). În speţă, însă, nu este vorba de necunoaşterea legii, ci de aplicarea legii civile în timp, în condiţiile în care pe durata procesului au fost în vigoare două legi procesual civile. Astfel, la momentul pronunţării hotărârii dar şi al declarării apelului împotriva hotărârii, exista o lege procesual civilă ieşită din vigoare, care însă ultraactivează, şi care prevede un termen de apel de 15 zile, dar şi o lege procesual civilă nouă, în vigoare, care prevede un termen de apel de 30 de zile.
Instanţa de fond, prin hotărârea pronunţată a acordat părţilor litigante un termen de apel de 30 de zile, reglementat de legea nouă. Apelul a fost declarat în termenul acordat de instanţa de judecată, prevăzut de legea nouă sub imperiul căreia pare a fi fost pronunţată sentinţa atacată. Hotărârea judecătorească a fost dată în numele legii şi, conform dispoziţiilor legale, cuprinde şi calea de atac şi termenul în care se poate exercita aceasta.
Într-un stat de drept, hotărârile judecătoreşti nu trebuie să lase loc de interpretare ci trebuie să fie clare astfel încât cei interesaţi să poată controla şi verifica corelarea dintre măsurile impuse prin hotărârile judecătoreşti şi atitudinea acelora care au fost obligaţi prin aceste acte ale puterii judecătoreşti.
În condiţiile în care hotărârea a fost pronunţată sub imperiul legii noi iar termenul de apel stabilit de instanţa de fond a fost respectat, calea de atac trebuie să se bucure de o aparenţă de legalitate astfel cum se bucură şi sentinţa instanţei de fond.
În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care atitudinea procesuală a societăţii reclamante de a se supune unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în temeiul legii noi să fie sancţionată cu decăderea din dreptul de a mai exercita calea de atac a apelului întrucât acesta a fost declarat peste termenul procedural reglementat de legea veche. Se ajunge astfel ca un justiţiabil să fie sancţionat pentru faptul că nu a interpretat legea altfel decât a făcut-o instanţa de judecată, ceea ce nu doar că încalcă regulile de logică juridică dar şi actele normative în vigoare care stabilesc că hotărârile judecătoreşti sunt obligatorii.
Pentru aceste argumente, apreciază că excepţia tardivităţii apelului declarat de societatea reclamantă nu este întemeiată, motiv pentru care se impune casarea deciziei Curţii de Apel Cluj-Napoca şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În situaţia în care instanţa de recurs va aprecia că se impune casarea deciziei Curţii de Apel Cluj-Napoca şi va considera că poate trece la soluţionarea căii de atac, solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei Tribunalului Cluj, în sensul admiterii petitelor prin care se cere exproprierea totală a terenurilor, acordarea unor despăgubiri în cuantum de 553.349,45 euro şi obligarea intimatei-pârâte la plata unor daune interese, în cuantum de 314.567,45 euro pentru terenul expropriat şi 238.782 euro cu titlu de daune produse prin afectarea valorii terenurilor neexpropriate.
În motivarea recursului său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul a susţinut că apelul formulat de Judeţul Cluj prin Consiliul Judeţean a fost înregistrat cu respectarea termenului indicat de prima instanţă.
Curtea de Apel a respins apelul ca tardiv, fără a ţine seama de faptul că respectiva cale de atac, împreună cu termenul în care putea fi exercitată a fost indicată tocmai de instanţa de fond, pârâtul fiind indus în eroare cu privire la termenul de exercitare a căii de atac - ceea ce reprezintă o împrejurare mai presus de voinţa şi controlul său, care l-a împiedicat să exercite calea de atac a apelului în termenul prevăzut de lege.
Susţine că motivarea instanţei de apel este profund inexactă, inechitabilă şi nelegală. Astfel instanţa de apel avansează ideea că indicarea greşită a termenului de exercitare a apelului de către instanţa de fond este doar o eroare materială datorată numărului mare de dosare existente pe rol având ca obiect expropriere, dosare dintre care o parte se soluţionează în temeiul vechiului C. proc. civ., iar unele în conformitate cu N.C.P.C. Aşadar, în optica instanţei de apel, acest argument este suficient pentru a justifica o eroare cauzatoare de prejudicii a instanţei de fond. Însă motivarea şi soluţia instanţei de apel se bazează pe un raţionament greşit sau pe un raţionament care este valabil numai raportat la persoana reclamantului, întrucât într-adevăr, acesta are, cel puţin prezumabil, un singur proces. Această afirmaţie, însă, nu este valabilă în ceea ce priveşte Judeţul Cluj care are tot atâtea procese cu obiect expropriere ca şi instanţa de judecată, dintre care o parte se soluţionează în temeiul vechiului C. proc. civ., iar unele în conformitate cu N.C.P.C.
În concluzie, pentru că acelaşi raţionament trebuie să producă efecte identice dacă este aplicat la situaţii identice, instanţa de apel ar fi trebuit să constate că atâta timp cât, datorită împrejurărilor anterior menţionate, exercitarea peste termen a căii de atac nu este imputabilă instanţei de fond, ea nu este îi imputabilă nici pârâtului. În consecinţă, neputându-se reţine nicio culpă în sarcina Judeţului Cluj privind exercitarea peste termenul legal a apelului, apreciază că acest lucru se datorează unei împrejurări mai presus de voinţa sa, fiind astfel întemeiată solicitarea privind, în principal, considerarea apelului ca fiind declarat în termen, iar în subsidiar, repunerea sa în termenul de exercitare a apelului.
Având în vedere aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii apelului formulat.
Consiliul judeţean Cluj a formulat întâmpinare la recursul reclamantei solicitând respingerea acestuia.
Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
În esenţă, pentru a înlătura sancţiunea tardivităţii declarării căii de atac, aplicată de instanţa de apel, părțile reclamă faptul că s-au întemeiat, cu bună credinţă, pe menţiunea din dispozitivul sentinţei care indica un termen de 30 de zile pentru declararea apelului, eroarea în care s-au aflat nefiindu-le, astfel, imputabilă.
Ambele părţi critică atât soluţia instanţei de apel de respingere a căii de atac declarate cât şi motivarea acestei soluţii cu privire la o eventuală eroare în care s-a aflat instanţa de fond care judeca un număr mare de dosare, cărora le erau aplicabile atât vechea, cât şi noua reglementare procesual civilă.
În plus, reclamanta critică respingerea cererii de repunere în termen, susţinând că eroarea în care s-a aflat cu privire la termenul de declarare a apelului nu derivă din necunoaşterea legii, ci din faptul că s-a supus unei dispoziţii obligatorii, conţinută într-o hotărâre judecătorească ce se bucură de o aparentă legalitate, prin care a fost aplicată o normă din N.C.P.C.
Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de apel este corectă însă va proceda la substituirea motivării, dat fiind faptul că prezumţia conţinută în considerente privind eroarea primei instanţe generată de volumul mare de dosare, ce a determinat o greşită apreciere a legii aplicabile, în opoziţie cu volumul redus al activităţii judiciare a părților, nu reprezintă o motivare pertinentă pentru a susţine, din punct de vedere legal, soluţia.
Astfel, Înalta Curte constată că, în cauză, se aplică cu prioritate principiul legalităţii, conform căruia regimul căilor de atac (fel, condiţii, termen) este reglementat de lege şi nu îi este îngăduit niciunui participant al procesului civil să deroge de la acest principiu. Legea este cea care recunoaşte condiţiile de exercitare a căilor de atac, acestea nu sunt stabilite de judecător, astfel că menţiunile eronate din dispozitivul unei hotărâri privind regimul căii de atac nu sunt de natură a produce efecte juridice, în condiţiile în care sunt contrare legii, astfel că nu deschid părţilor drepturi pe care legea nu le acordă.
Nici în noua reglementare procesual civilă, legiuitorul nu a instituit o derogare de la acest principiu în ceea ce priveşte termenul de declarare a unei căi de atac. Este adevărat că atunci când reglementează principiul legalităţii căii de atac, N.C.P.C. dă părţii, care s-a întemeiat pe dispoziţia eronată a judecătorului, posibilitatea de a exercita calea de atac legală, însă, astfel cum rezultă din conţinutul art. 457 alin. (3), această procedură este permisă doar în situaţia în care s-a indicat greşit felul căii de atac deschisă părții şi, pentru acest motiv, aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă, nu şi în ceea ce priveşte eroarea privind termenul de exercitare.
Prin urmare, în absenţa unei dispoziţii, în legea aplicabilă, care să permită o atare calificare, conduita procesuală greşită întemeiată pe o menţiune eronată din hotărârea de primă instanţă nu poate fi justificată prin invocarea unei erori în care partea s-ar fi aflat în ceea ce priveşte identificarea normelor de procedură aplicabile.
În cauză, indiferent de motivul pentru care instanţa de fond a indicat greşit un termen de 30 de zile de declarare a căii de atac, respectiv dintr-o eroare materială sau o eroare de judecată, acesta a fost stabilit cu încălcarea art. 301 din vechiul C. proc. civ., aplicabil litigiului, care prevede pentru formularea apelului un termen de 15 zile.
Cum o astfel de împrejurare este cenzurabilă jurisdicţional de către instanţa de control judiciar, corect s-a reţinut, în apel, nelegalitatea acestei dispoziţii şi incidenţa termenului de 15 zile şi a fost aplicată sancţiunea prevăzută de lege pentru încălcarea acestei norme legale, respectiv tardivitatea declarării căii de atac.
În ceea ce priveşte pe reclamantă, cererea de repunere în termenul de exercitare a căii de atac a fost corect respinsă de către instanţa de apel.
Motivul invocat pentru susţinerea cererii de repunere în termen, a cărei respingere a fost criticată pe calea prezentului recurs, a fost acela al existenţei unui obstacol insurmontabil constând în convingerea părţii, întemeiată pe aparenţa de legalitate a hotărârii, că, inserând un termen de declarare a căii de atac de 30 de zile, instanţa a soluţionat litigiul cu aplicarea normelor legii în vigoare la data pronunţării sentinţei, respectiv N.C.P.C., rezolvând astfel un conflict de aplicare a legii în timp.
Or, invocarea unei convingeri proprii reprezintă un argument de natură subiectivă, ce nu poate fi asimilat unei imposibilităţi obiective, absolute sau mai presus de voinţa părţii, ce a determinat-o să declare apelul peste termenul legal de 15 zile prevăzut de vechiul C. proc. civ., împrejurare ce i-ar fi permis, eventual, repunerea în termen în conformitate cu dispoziţiile art. 103 C. proc. civ.
Dimpotrivă, se poate reţine, în sens contrar, că reclamanta a beneficiat, încă de la debutul litigiului, de asistenţă juridică calificată, a utilizat instituţiile juridice de drept procedural ale legii anterioare (astfel cum a remarcat instanţa de apel în ceea ce priveşte recuzarea expertului sau inexistenţa unei etape prealabile a pregătirii dosarului pentru proces) astfel că nu poate susţine că nu a cunoscut care este legea aplicabilă şi nici că a existat o confuzie în dosar cu privire la succesiunea în timp a legislaţiei procesual civile, ce a generat o problemă de interpretare şi aplicare a legii.
Principiul legalităţii prevalează oricărei alte aprecieri subiective a părţii, astfel că aceasta nu poate invoca necunoaşterea legii iar un termen procedural, menţionat greşit, nu justifică, pentru parte, invocarea unei erori de drept, chiar provocată de un organ jurisdicţional, în considerarea unei pretinse aparenţe de legalitate, în condiţiile în care dispoziţia tranzitorie privind legea procesuală aplicabilă, respectiv art. 27 din N.C.P.C. şi art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 134/2010, care a determinat incidenţa art. 301 C. proc. civ., este accesibilă, previzibilă şi nu lasă posibilitatea unei alte interpretări.
Cum nu s-au formulat obiecţiuni cu privire la procedura de comunicare a sentinţei, declararea căii de atac peste termenul de 15 zile, ce a început să curgă de la momentul comunicării, atrage sancţiunea tardivităţii acesteia.
Urmează a fi înlăturat considerentul referitor la eroarea materială a instanţei şi criticile privind imposibilitatea corectării unei erori materiale în calea de atac, întrucât, atât considerentul instanţei de apel, cât şi critica adusă acestuia sunt străine de principiul care a stat la baza confirmării soluţiei de respingere a apelurilor ca tardive, acela al prevalenţei principiului legalităţii căii de atac. Va fi înlăturat şi argumentul referitor la numărul mare de dosare al instanţei, faţă de cel al părţilor, de asemenea nerelevant faţă de prevalenţa principiului legalităţii.
În ceea ce priveşte eventuala nesocotire, susţinută de reclamantă, a dreptului la un proces echitabil, prin faptul că instanţa de fond ar fi privat părţile de oportunitatea de a-şi vedea susţinerile reexaminate la următorul nivel de jurisdicţie, Înalta Curte reţine că nu se poate aprecia o încălcare a dispoziţiilor art. 6 parag.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme termenul de exercitare a căii de atac era cuprins într-o normă legală, cu caracter previzibil, nesupusă vreunei contradicţii jurisprudenţiale în ceea ce priveşte aplicarea sa în timp. Prin urmare, nu se poate aprecia că, prin indicarea greşită a unui termen procedural, părţile au suferit o ingerinţă disproporţionată în dreptul lor de acces la o instanţă.
În consecinţă, faţă de faptul că în cauză niciodată nu s-a pus problema incidenţei N.C.P.C., vechea reglementare fiind o normă clară şi previzibilă, că ambele părţi au beneficiat, în timpul procedurilor, de asistenţă juridică specializată, fiind reprezentate prin avocat, respectiv consilier juridic, şi că termenul pentru declararea căii de atac are un caracter imperativ, prioritară fiind respectarea principiului legalităţii căii de atac şi nu a unei menţiuni dintr-o hotărâre pe care părţile au atacat-o, nu există un motiv temeinic şi de neînlăturat care să justifice nici repunerea în termenul de declarare a căii de atac şi nici considerarea menţiunii din sentinţă ca fiind o eroare insurmontabilă şi de natură a înlătura decăderea părţii din dreptul de a ataca respectiva sentinţă.
Faţă de aceste împrejurări, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC E.G. SRL şi de pârâtul Consiliul Judeţean Cluj împotriva Deciziei nr. 2118/A din 8 octombrie 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 februarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 246/2016. Civil | ICCJ. Decizia nr. 248/2016. Civil → |
|---|
