ICCJ. Decizia nr. 271/2016. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 271/2016
Dosar nr. 17903/3/2013
Şedinţa publică din 4 februarie 2016
Asupra recursului civil de faţa, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 13 mai 2013, sub nr. 17903/3/2013, reclamantele C.M. şi P. (fostă C.) A. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri în cuantum de 500.000 euro, pentru repararea prejudiciului cauzat autorului lor, C.C., prin:
- arestarea şi condamnarea sa abuzivă pentru o perioadă de 5 ani „temniţă grea", pentru infracţiunea de „crimă de uneltire împotriva ordinii statului";
- urmărirea şi supravegherea sa permanentă de către organele securităţii pe o perioadă de aprox. 32 ani, respectiv de ia eliberarea din închisoare până la data de 23 decembrie 1986.
Prin sentinţa civilă nr. 165 din 17 februarie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte pretenţiile derivate din arestarea şi condamnarea defunctului C.C. şi a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată cu privire la aceste pretenţii; a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 140/A din 27 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IIl-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei sus-menţionate.
Împotriva Deciziei nr. 140/A din 27 martie 201S a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs reclamantele, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au arătat următoarele;
I. Referitor la temeiul juridic principal invocat, respectiv dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului:
1. Curtea de apel a reţinut că, faţă dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prevederile art. 8, 9 şi 10 din Convenţie nu pot constitui temei juridic principal al soluţionării unei cauze dacă nu există neconcordanţă între norma internă şi pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului şi câtă vreme în legislaţia internă există un remediu legislativ efectiv - în prezenta cauză, acţiunea în răspundere civilă delictuală.
Rezultă ca, instanţa de apel nu a luat în considerare motivele de apel în care s-au detaliat considerentele pentru care se impune aplicarea la speţă a dispoziţiilor C.E.D.O., raportat la angajarea răspunderii obiective a Statului Român prin prisma acestor dispoziţii internaţionale, şi nicidecum angajarea răspunderii subiective a Statului Român care este reglementată de dreptul intern, respectiv răspunderea civilă delictuală.
În cererea de apel, dar şi în acţiunea iniţială, reclamantele au menţionat că dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., referitoare ia erorile judiciare, nu sunt aplicabile la speţă, astfel încât răspunderea obiectivă a statului, fiind o răspundere specială, sui generis, întemeiată pe ideea de garanţie, nu poate fi atrasă în baza acestor dispoziţii din dreptul naţional intern.
Situaţia de fapt invocată de reclamante, constând în arestarea şi condamnarea abuzivă a autorului lor pentru o perioadă de 5 ani „temniţă grea" şi urmărirea şi supravegherea sa permanentă de către organele securităţii o perioadă de aprox. 32 de ani, nu se regăseşte în cele două situaţii prevăzute de art. 504 C. proc. pen. privind erorile judiciare.
Astfel fiind, în mod temeinic şi justificat au invocat reclamantele dispoziţiile C.E.D.O., deoarece, prin aplicarea mecanismului prevăzut de art. 20 din Constituţia României, în dreptul intern nu există nicio reglementare cu privire la angajarea răspunderii obiective a Statului Român pentru faptele comise de reprezentanţii săi5 care să determine angajarea răspunderii obiective a acestuia, ca efect al împrejurării că autorul lor a fost arestat şi condamnat abuziv ia închisoare cu „temniţă grea" pentru o perioadă de 5 ani şi că a fost urmărit şi supravegheat de către organele securităţii o perioadă de aprox. 32 de ani.
Nu în ultimul rând, legislaţia naţională nu prevede în nicio dispoziţie angajarea răspunderii obleetive a statului pentru tortură, tratamente inumane sau degradante, pentru nerespectarea vieţii private şi de familie, pentru nerespectarea libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de religie, pentru abuzul de drept sau pentru limitarea folosirii restrângerilor drepturilor.
Ca atare, analizarea faptelor imputate de reclamante Statului Român nu este numai posibilă, dar şi necesară prin prisma normelor europene invocate.
2. Argumentul instanţei de apel, în sensul că faptele imputate de reclamante reprezintă lezări ale drepturilor recunoscute de Convenţie anterior ratificării acesteia de către România, este nelegală deoarece;
- pe de o parte, lezarea drepturilor recunoscute de Convenţie, invocată de reclamante ca temei juridic principal, nu se raportează la dispoziţiile dreptului intern, ca temei juridic subsidiar, reprezentat de art. 1000 alin. (3) C. civ., ci la dispoziţiile dreptului Intern care vizează răspunderea obiectivă a statului, respectiv răspunderea statului pentru erorile judiciare. Or, cum dreptul intern nu prevedere nicio dispoziţie aplicabilă situaţiei de fapt prezentată, prin mecanismul prevăzut de art. 20 din Constituţie urmează să fie aplicate, la speţă, dispoziţiile europene invocate;
- pe de altă parte, Convenţia a intrat în vigoare la data de 3 septembrie 1953, Iar România a ratificat-o în baza Legii nr. 30 din 31 mai 1994, care a intrat în vigoare ia data de 20 iunie 1994.
Faptul că statele membre au ratificat Convenţia ulterior intrării sale în vigoare, nu împiedică pe nici unul dintre cetăţenii lor ca, în cazul în care acel stat încalcă dispoziţiile Convenţiei, să solicite instanţei naţionale să sancţioneze statul pentru aceste încălcări şi, pe cale de consecinţă, să fie angajată răspunderea obiectivă a statului.
În această situaţie, este evident că aplicarea sau neaplicarea dispoziţiilor Convenţiei se raportează la momentul introducerii acţiunii formulată de către orice cetăţean al unui stat membru al Consiliului Europei, prin care se solicită sancţionarea statului respectiv pentru nerespectarea drepturilor recunoscute de Convenţie, şi nu raportat la momentul ratificării Convenţiei de către statul membru al Consiliului Europei.
În acest sens, semnificative sunt dispoziţiile Rezoluţiei nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste", prin care se recomandă statelor membre măsuri cu privire la compensaţiile materiale care trebuie acordate foştilor deţinuţi politici anticomunişti.
După cum reiese din „Măsurile" recomandate de Adunarea Consiliului Europei, compensaţiile care urmează a fi acordate foştilor deţinuţi politici anticomunişti trebuie să se alinieze celor ce se acordă în mod obişnuit de către instanţele de judecată potrivit prevederilor C. proc. pen., în capitolul „Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelega!" (respectiv art. 504-507).
Rezultă că, „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste, statuate prin Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei, sunt aplicabile atât pentru arestarea şi condamnarea abuzivă a autorului reclamantelor pentru o perioadă de 5 ani „temniţă grea", cât şi pentru urmărirea şi supravegherea acestuia pentru o perioadă de aprox. 32 de ani, în condiţiile în care cea din urmă faptă încalcă dispoziţiile art. 8, 9, 10, 17 şi 18 din C.E.D.O.
În concluzie, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au pronunţat hotărâri cu aplicarea greşită a normelor din dreptul intern naţional, deoarece, atâta timp cât aceste norme nu prevăd şi situaţia de fapt premisă din prezenta cauză, prin mecanismul instituit de art. 20 din Constituţie erau aplicabile dispoziţiile C.E.D.O.
II. Referitor la temeiul juridic subsidiar, respectiv art. 1000 alin. (3) C. civ., în baza căruia este atrasă răspunderea subiectivă a statului, întemeiată pe culpa prepuşilor săi, instanţa de apel a preluat efectiv argumentele instanţei de fond, fără să aibă în vedere motivele invocate de reclamante pentru atragerea acestei răspunderi subiective a statului, astfel că ambele hotărâri au fost date cu aplicarea greşită a normelor de drept material, deoarece:
1. În ceea ce priveşte prima fapta ilicită invocată - arestarea şi condamnarea abuzivă a autorului reclamantelor pentru o perioadă de 5 ani „temniţă grea", pentru infracţiunea de „crimă de uneltire împotriva ordinii statului", ambele instanţe apreciază, pe de o parte, că dreptul Ia despăgubirile rezultate din faptul detenţiei autorului este un drept patrimonial personal, născut direct în patrimoniul defunctului şi netransmisibil succesorilor săi şi, pe de altă parte, făcând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3, 8 şi 13 din Decretul nr. 167/1958, apreciază că acţiunea având ca obiect această faptă este prescrisă.
1.1. În ceea ce priveşte afirmaţia că dreptul la despăgubire, ca drept patrimonial „personal", s-a născut direct în patrimoniul autorului reclamantelor, astfel încât este netransmisibil, urmează a se constata, pe de o parte, că în clasificarea drepturilor subiective civile nu există categoria „drept patrimonial personal", iar, pe de alta parte, că drepturile patrimoniale sunt, prin definiţie - ca drepturi subiective civile cu conţinut economic, deci evaluabile în bani - transmisibile către alte persoane prin acte juridice, precum şi pe calea moştenirii legale. De asemenea, drepturile patrimoniale pot fi exercitate nu numai personal (ele neavând caracter intuiţii personae, caracteristic drepturilor personale nepatrimoniale), ci şi prin reprezentare (legală sau convenţională).
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 (nedeclarate neconstituţionale), potrivit cărora după decesul persoanei care a suferit condamnări cu caracter politic, soţul sau descendenţii săi până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita obligarea statului la repararea prejudiciului moral suferit prin condamnare de către autorul lor.
Raportat la a doua faptă ilicită invocată, şi instanţa de fond a apreciat că „.eventualul drept de despăgubire se naşte direct în patrimoniul, reclamantelor, el nefiind transmis pe cale succesorală cât timp defunctul nu cunoştea că a fost urmărit şi prin urmare nu putea suferi din acest motiv".
Pentru aceleaşi motie arătate anterior, urmează a se constata că şi dreptul la despăgubire pentru fapta ilicită de urmărire şi supraveghere permanentă a autorului de către organele securităţii pe o perioada de aproximativ 32 de ani, respectiv de la eliberarea sa din închisoare până la data de 23 decembrie 1986, s-a născut în patrimoniul autorului şi, fund un drept patrimonial, este transmisibil succesorilor săi.
În acest sens trebuie reţinută Rezoluţia Consiliului Europei nr. 1096 din 1996, prin care au fost adoptate „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste", măsuri care vizează în mod evident toate „activităţile" fostelor sisteme totalitare comuniste, inclusiv cele „specifice" organelor Securităţii Statului, de urmărire şi supraveghere a foştilor deţinuţi politici anticomunişti, măsuri care, prin conţinutul lor, au caracter patrimonial, astfel încât acţiunile care au ca obiect fapte „specifice" regimului totalitar comunist pot fi formulate şi de succesorii celor care au suferit de pe urma acestui regim.
1.2. Este greşită susţinerea ambelor instanţe că dreptul la despăgubire pentru prima faptă ilicită este prescris atât pentru reclamante, care, în calitate de moştenitoare, aveau posibilitatea să valorifice acest drept în temeiul legilor speciale, inclusiv Legea nr. 221/2009, cât şi pentru autorul lor, care avea posibilitatea să valorifice acest drept până în decembrie 1992.
Pe de o parte, până la apariţia Legii nr. 221/2009 nu a fost adoptată o altă lege specială care să dea posibilitatea succesorilor deţinuţilor politici să acţioneze statul pentru repararea prejudiciului cauzat autorilor ce au suferit condamnări politice. Pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 a intrat în vigoare la data de 14 iunie 2009, iar Deciziile C.C.R. nr. 1358 şi 1360 au fost pronunţate la data de 21 octombrie 2010, astfel încât temeiul juridic determinat de art 5 alin. (1) lit. a) teza I a putut fi invocat pe o perioadă limitată, perioadă în care reclamantele au făcut demersuri pentru a obţine hotărârea penală în baza căreia a fost condamnat autorul lor.
Abia la data de 24 ianuarie 2011, U.M. X Piteşti le-a comunicat copie extras de pe sentinţa penală nr. 979/1950, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, secţia a II-a. Nici autorul nu a fost în posesia hotărârii de condamnare, devreme ce nu a depus-o la dosarul de indemnizaţie lunară stabilită în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, după cum rezultă din conţinutul Hotărârii nr. 1851 din 8 noiembrie 1990 emisă în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
Conform probelor administrate, reclamantele au luat cunoştinţă de conţinutul sentinţei penale nr. 979 din 19 octombrie 1950 la data de 24 ianuarie 2011, când le-a fost comunicat un extras al acesteia de către U.M. X Piteşti, iar de traumele pe care le-a suferit autorul lor în penitenciare, precum şi de faptul că autorul a mai suferit o arestare ilegală de 4 luni anterior condamnării şi o prelungire a condamnării de 12 luni, au luat cunoştinţă abia la data de 04 octombrie 2012 când, pe bază de proces-verbal, le-au fost predate de către C.N.S.A.S. „73 de pagini executate în baza cererii din 28 mai 2012 din dosarul (dosarele) întocmite de organele de securitate privind pe C.C.".
Rezultă că prezenta acţiune, având ca obiect fapta ilicită de condamnare a autorului, deţinutul politic C.C., formulata de reclarname în calitate de moştenitoare ale acestuia, raportat la dreptul de reparare a prejudiciului suferit de autorul lor ca urmare a unei detenţii de „temniţă grea" pentru o perioadă de 5 ani, la care se adaugă 4 luni arestare anterioară condamnării şi 12 luni ulterioare „prelungite" condamnării, este formulată în termenul legal de prescripţie de 3 ani, calculat cu începere, fie de Ia data de 24 ianuarie 2011, când le-a fost comunicat un extras al sentinţei penale de către U.M. X Piteşti, fie de la data de 04 octombrie 2012, când au luat cunoştinţă de traumele suferite de autor în penitenciarele comuniste.
Astfel fiind, termenul general de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la data Ia care reclamantele} în calitate de moştenitoare, au luat cunoştinţă de conţinutul dosarul C.N.S.A.S., întrucât până la această dată susţinerile lor nu puteau fi dovedite.
2. În ceea ce priveşte a doua faptă ilicită invocată - urmărirea şi supravegherea permanentă a autorului de către organele securităţii pe o perioadă de aprox. 32 de ani. respectiv de la eliberarea din închisoare până la data de 23 decembrie 1986, instanţa de apei a preluat aceleaşi argumente ale instanţei de fond.
Ambele hotărâri pronunţate de instanţele anterioare sunt neconforme cu regulile de drept aplicabile, atât în ceea ce priveşte aplicarea la speţă a dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., cât şi prin prisma dispoziţiilor C.E.D.O., deoarece;
2.1. Reclamantele au luat cunoştinţă din dosarul C.N.S.A.S., pus la dispoziţie la data de 04 octombrie 2012, că autorul lor, după eliberarea din anul 1954 şi până în decembrie 1986, a fost în permanenţă şi în mod continuu urmărit şi supravegheat de organele de securitate, atât pe plan profesional, cât mai ales pe planul vieţii private, organele de securitate mergând până într-acolo încât. au instalat şi „instrumente de supraveghere" la domiciliul acestuia. A fost urmărit în ultima perioadă nu numai ca „element" ostil orânduirii comuniste. dar şi ca „pericol" pe linie de contraspionaj. Deşi autorul lor se pensionase încă din anul 1982 şi astfel nu mai prezenta un „pericol" pentru regimul comunist, cel puţin din punct de vedere profesional, totuşi organele de securitate comuniste au continuat, sub forma unei „supravegheri informative generale", să se amestece în continuare în viaţa privată şi socială a autorului.
Această „supraveghere şi urmărire" permanentă şi continuă a autorului, de către organele de securitate ale fostului regim totalitar comunist, demonstrează amestecul pârâtului Statul Român în viaţa privata şi de familie a autorului, îngrădirea de către pârât, prin organele sale de securitate, a libertăţii de gândire şî exprimare a autorului, toate acestea încadrându-se în dispoziţiile art. 8, 9 şi 10 din C.E.D.O.. dispoziţii care reprezintă temeiul juridic principal al acţiunii.
În atare situaţie, privitor şl la a doua faptă imputată pârâtului Statul Român, urmează a se constata că sunt incidente. în primul rând, dispoziţiile din Convenţia Buropeană a Drepturilor Omului, raportat la art 20 alin. (1) din Constituţie.
În conformitate cu aceasta normă constituţională, drepturile şi libertăţile cetăţenilor români prevăzute de Constituţia României trebuie interpretate şi aplicate la prezenta speţă în concordanţă cu dispoziţiile C.E.D.O., respectiv art. 8 - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, art. 9 - Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, art. 10 - Libertatea de exprimare. Această regulă de drept, deşi prevăzută de art. 20 alin. (1) din Constituţie, nu a fost aplicată de către instanţele anterioare acestea apelând numai la dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol pentru a Justifica" soluţia nelegală pronunţată.
2.2. În ceea ce priveşte dovada săvârşirii faptei ilicite, urmează a se constata că reclamantele, atât în cererea introductivă, cât şi în motivele de apel, au precizat în ce constau faptele încriminate - supravegherea şî urmărirea autorului, de către organele de securitate ale statului.
2.3. În ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit/cauzat autorului, reclamantele au menţionat că este evident că o persoană, faţă de care organele securităţii, în calitatea lor de prepuşi ai statului, au desfăşurat în mod continuu şi permanent o activitate de urmărire şi supraveghere, timp de 32 de ani, suportă consecinţele negative atât în plan personal şi profesional, dar şi în plan social.
Acest prejudiciu moral este cu atât mai evident cu cât Consiliul Europei, prin Rezoluţia nr. 1096 din 1996, a adoptat „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste", măsuri, care vizează toate „activităţile" fostelor sisteme totalitare comuniste, inclusiv cele specifice organelor securităţii statului, de urmărire şi supraveghere a foştilor deţinuţi politici anticomunişti.
De asemenea, în ceea ce priveşte „evaluarea" acestui prejudiciu, făcută global la fond, reclamantele au precizat în cuprinsul apelului că, raportat la gravitatea celor 5 ani de „temniţă grea" pe care autorul i-a executat în închisorile comuniste, solicită obligarea pârâtului Statul Român la plata unor despăgubiri în cuantum de 250.000 euro, iar raportat la perioada extrem de îndelungată de urmărire şi supraveghere a autorului, de aprox. 32 de ani, solicită obligarea pârâtului Statul Român la plata unor despăgubiri în cuantum de 250.000 euro.
În acţiunea introductivă s-a menţionat expres că fapta ilicită de urmărire şi supraveghere a autorului în mod continuu şi permanent, de către organele de securitate ale statului totalitar comunist, o perioadă de 32 de ani, i-au adus atingere nu numai valorilor şi atributelor personale care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie, dar şi valorilor care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile de familie, cu prietenii, toate acestea producând grave vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă pe toată perioada existenţei sale.
Reclamantele au solicitat obligarea pârâtului Statul Român la plata de despăgubiri cu scopul de a acoperi prejudiciul moral cauzat şi suferii de autorul lor, prejudiciu determinat de faptele ilicite ale prepuşilor pârâtului (organele de securitate ale statului totalitar comunist), care l-au urmărit şi supravegheat o perioadă de 32 de ani.
Or, instanţele anterioare, ambele, fac aceeaşi greşeală, invocând faptul că reclamantele trebuie să dovedească prejudiciul moral „personal", deci suferit de ele „personal", ca urmare a activităţii de supraveghere şi urmărire informativă a defunctului.
În ceea ce priveşte evaluarea prejudiciului moral suferit de autor, cu referire la Rezoluţia nr, 1096 din 1996 a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste", s-a exemplificat în acţiunea introductivă jurisprudenţa C.E.D.O. în materie (cauza Bursuc vs. România, cauza Barbu Anghelescu vs. România, cauza Rupă vs. România).
2.4. În ceea ce priveşte vinovăţia prepuşilor pârâtului Statul Român în activitatea lor de supraveghere şi urmărire a autorului reclamantelor pentru o perioadă, de 32 de ani, urmează a se constata evidenţa acesteia raportat la conţinutul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români consacrate, recunoscute şi garantate de Constituţia României, în art. 23, 26, 29 şi 30.
2.5. În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate, aceasta rezultă din însăşi derularea activităţii de urmărire şi supraveghere pentru o perioadă de 32 de ani a autorului reclamantelor, în raport de catalogarea acestei activităţi ca o „moştenire a fostului sistem totalitar comunist" din România, materializată în încălcarea atât a dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului anterior menţionate, cât şi în încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor români statuate în Constituţie.
2.6. În ceea ce priveşte raportul de prepuşenie, se reţine de către instanţa de fond, argumentaţie preluată implicit şi de instanţa de apel, că „reclamantele nu au dovedit nici raportul de prepuşenie între persoanele care au dispus/efectuat activităţi specifice de supraveghere informativă şi Statul Român, prin M.F.P. şi cu atât mai puţin că acest pârât (şi nu M.I. spre exemplu) ar fi încredinţat astfel de funcţii vreunui prepus de-al său".
Or, reclamantele au formulat prezenta acţiune împotriva Statului Român care, în raporturile juridice litigioase, este reprezentat de M.F.P.. Prin urmare, în cauză, M.F.P. nu participă nemijlocit, în nume propriu, ci ca reprezentant al Statului Român, ca subiect de drept civil.
În atare situaţie, reclamantele nu trebuie să dovedească vreun raport de prepuşeme între pârâtul M.F.P. - în opinia instanţei de fond - şi persoanele cărora acest pârât „ar fi încredinţat astfel de funcţii vreunui prepus al său".
Este evidentă confuzia pe care o fac instanţele anterioare, în condiţiile în care pârâtul Statul Român a încredinţat activitatea de urmărire şi cu supraveghere organelor sale specializate - prepuşii săi - cu această activitate, respectiv M.I. şi Securitatea Statului Român comunist".
În speţă, urmează a se constata că, având în vedere perioada vizată, respectiv 1954-1986, raportul de prepuşenie presupune exercitarea unei anumite funcţii de către prepus - miliţian sau securist - încredinţata de comitent - Statul Român - si posibilitatea acestuia din urmă să controleze modul de exercitare a atribuţiilor conferite de funcţia respectivă către prepus. Astfel, este evident că în perioada totalitarismului comunist în România, Statui Român comunist era cel care, prin organismele sale specializate ale Miliţiei şi Securităţii, proceda la urmărirea şi supravegherea foştilor deţinuţi politici, iar în cazul neexercitării „în bune condiţiuni" şi cu rezultate ale acestei activităţi, tot Statul era cel care sancţiona, prin retrogradare sau chiar eliminare, a prepuşilor săi, respectiv a funcţionarilor din M.I. sau „gradaţilor" din Securitatea comunistă.
În acest context, este demn de reţinut că toate „notele informative" privind urmărirea şi supravegherea autorului sunt „vizate" şi „supravizate" de prepuşii cu grad superior ceior care au efectuai, concret, activitatea de urmărire şi supraveghere a autorului reclamantelor pe perioada de 32 de ani.
Faţă de aceste considerente, rezultă că reclamantele au dovedit că, în ceea ce priveşte aplicarea art, 1000 alin. (3) C. civ. la cea de-a doua faptă încriminată, respectiv activitatea de urmărire şi supraveghere pe o perioadă de 32 de ani a autorului de către prepuşii pârâtului de la acea vreme, sunt îndeplinite atât condiţiile generale, cât şi condiţiile speciale impuse de textul de lege.
În urma comunicării cererii de recurs, intimat ui-părât nu a depus întâmpinare, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 alin. (5) C. proc. civ.
În raportul întocmii potrivit art. 493 C. proc. civ., în baza rezoluţiei din 17 septembrie 2015, s-a reţinut că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) C. proc. civ. şi că recursul este admisibil în principiu, completul urmând a se pronunţa asupra fondului recursului.
Prin încheierea de şedinţa din 20 ianuarie 2016, având în vedere dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată pe fond a recursuiui la data de 4 februarie 2016, cu citarea părţilor, în şedinţă pubiică.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente;
În speţă, acţiunea dedusă judecăţii este o acţiune în răspundere civilă pentru paguba cauzată prin faptă ilicită, reclamantele solicitând obligarea pârâtului la plata de despăgubiri băneşti pentru repararea prejudiciului moral cauzat autorului lor prin arestarea şi condamnarea sa abuzivă, din motive politice, respectiv prin urmărirea şi supravegherea acestuia, de către organele securităţii, timp de 32 de ani de la eliberarea din închisoare.
Prin urmare, dreptul subiectiv civil valorificat în cauză este un drept de creanţă, evaluabil în bani şi, ca atare, are natură patrimonială.
Or, drepturile patrimoniale, cum este şi cel de creanţă valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripţiei extinctive, sens în care sunt dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Decretui nr. 167/1958 privitor la prescripţia axtmctivă, potrivit cărora „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege".
Indiferent de natura răspunderii - obiectivă sau subiectivă, de temeiul juridic invocat - dispoziţiile C.E.D.O. sau cele de drept intern, de transmisibilitatea sau nu a drepturilor patrimoniale, acţiunea dedusă judecăţii este o acţiune supusă prescripţiei extinctive, raportat la natura patrimonială a dreptului valorificat.
De aceea, criticile din recurs vizând natura răspunderii ce s-a cerut a fi angajată, temeiul juridic al pretenţiilor formulate, transmisibilitatea drepturilor patrimoniale nu se impune a fi analizate, neputând influenţa soluţia dată, pe excepţia de prescripţie, cererii de chemare în judecată cu privire la pretenţiile patrimoniale derivate din arestarea şi condamnarea autorului reclamantelor.
Aşa cum s-a arătat deja, dreptul de creanţă valorificat în prezentul litigiu are natură patrimonială, iar un asemenea drept este supus prescripuei extinctive.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr, 167/1958, „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege", iar potrivit art. 3 alin. (1) din acelaşi decret, „Termenul de prescripţie este de 3 ani (...)". Pe de altă parte, art. 5 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât: şi pe cel care răspunde de ea", iar art. 13 lit. a) din acelaşi decret prevede că, „cursul prescripţiei se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să tacă acte de întrerupere".
Raportat la natura patrimoniala a dreptului valorificat în prezenta cauză şi la dispoziţiile legale privind prescripţia extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, redate anterior, în mod legal curtea de apel a confirmat soluţia primei instanţe de respingere, ca prescrisă, a cererii de chemare în judecată a reclamantelor, cu privire la pretenţiile derivate din arestarea şi condamnarea autorului lor.
Recurentele susţin că, pentru aceste pretenţii, termenul generai de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la data la care ele, în calitate de moştenitoare ale celui prejudiciat, deţinutul politic C.C., au luat cunoştinţă fie de conţinutul hotărârii penale de condamnare a autorului (24 ianuarie 2011), fie de conţinutul dosarului C.N.S.A.S. (04 octombrie 2012), întrucât până atunci susţinerile lor privind detenţia politică a autorului şi traumele suferite de acesta în penitenciarele comuniste nu puteau fi dovedite.
Raţionamentul recurentelor, potrivit căruia termenul de prescripţie ar începe să curgă de Ia data la care ele au luat cunoştinţă, fie de hotărârea penală de condamnare a autorului, fie de dosarul C.N.S.A.S. al acestuia, este greşit, criticile în acest sens fiind nefondate.
Astfel, în privinţa momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie în cazul acţiunii în răspundere civila pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 au instituit regula curgerii termenului de prescripţie de la momentul la care cel prejudiciat a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Rezultă că. legiuitorul leagă începutul prescripţiei de momentul cunoaşterii, de către cel prejudiciat, a pagubei şi a celui care răspunde de ea.
În speţă, se reclamă repararea prejudiciului moral cauzat autorului reclamantelor prin arestarea şi condamnarea sa politică.
Ca atare, cel pretins prejudiciat fiind autorul reclamantelor, în determinarea începutului prescripţiei extinctive interesează, potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, data ia care autorul - iar nu reclamantele - a luat cunoştinţă de paguba şi de cei răspunzător de ea.
Or, nu se poate susţine ca autorul reclamantelor, privat fiind de libertate pentru convingerile sale politice, nu a cunoscut, încă de atunci, consecinţele negative, de natură nepatrimonială, pe care privarea de libertate le-a avut asupra sa şi cine se face vinovat de această situaţie.
Rezultă ca, prescripţia dreptului ia repararea pagubei pricinuite autorului reclamantelor prin detenţia politică ar fi trebuit să înceapă să curgă de la momentul încetării faptei ilicite, respectiv de ia data eliberării din închisoare - 05 iunie 1954, acesta fiind momentul la care cel prejudiciat a cunoscut atât paguba - prejudiciul moral inerent lipsirii de libertate, cât şi pe cel răspunzător de ea - statul.
Regimul politic dictatorial care a subzistat în ţara noastră până la Revoluţia din decembrie 1989 se constituie, însă, într-un caz de forţă majoră, care a împiedicat, în mod obiectiv, pe autorul reclamantelor să promoveze acţiune în justiţie împotriva statului, pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei pricinuite prin detenţia politică la care a fost suspus de regimul statului totalitar comunist. A operat astfel cauza de suspendare prevăzută de art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, în temeiul căreia cursul prescripţiei a fost suspendat până în decembrie 1989, când a avut loc schimbarea regimului politic, moment după care cursul prescripţiei a fost reluat, aşa încât termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, s-a-împlinit în decembrie 1992, când autorul reclamantelor era în viaţă (decesul acestuia intervenind în anul 2008).
În consecinţă, în mod legal instanţele anterioare au apreciat că pretenţiile băneşti derivând din arestarea şi condamnarea autorului reclamantelor, formulate prin acţiunea dedusă judecăţii la data de 13 mai 2013, sunt prescrise, termenul de prescripţie împlinindu-se în decembrie 1992.
Întrucât pe cale succesorală nu se pot transmite mai multe drepturi decât are de cujus, lat" dreptul la repararea pagubei cauzate autorului reclamantelor prin arestare şi condamnare s-a stins prin neexercitarea lui în termenul general de prescripţie, împlinit în timpul vieţii autorului (efectul prescripţiei extinctive constă în stingerea dreptului ia acţiune neexercitat în termenul de prescripţie), acţiunea având ca obiect acest drept, dedusă judecăţii de către moştenitoare, este prescrisă.
În concluzie, menţinând soluţia dată în primă instanţă, aceea de respingere, ca prescrisă, a acţiunii reclamantelor cu privire la pretenţiile derivate din arestarea şi condamnarea autorului, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în maierie de prescripţie - art. 1 alin. (1), art. 3, art. 8 alin. (1) şi art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
În ce priveşte argumentul instanţei de apel privind posibilitatea succesorilor de a valorifica, în temeiul legilor speciale, inclusiv Legea nr. 221/2009. dreptul la repararea pagubei pricinuite autorului prin arestarea şi condamnarea sa politică, acesta este străin de natura pricinii, fundamentata pe dispoziţiile dreptului comun în materie de răspundere civilă delictuală, aşa încât va fi înlăturat, situaţie în care criticile din recurs pe acest aspect au rămas fără obiect şi nu se mai impune a fi analizate.
Criticile vizând n el egalitatea deciziei recurate, sub aspectul menţinerii soluţiei primei instanţe de respingere, ca neîntemeiată, a acţiunii reclamantelor în ceea ce priveşte pretenţiile băneşti derivate din urmărirea şi supravegherea autorului, de către organele de securitate, sunt nefondate.
Astfel, împrejurarea relevată de către reclamante, prin motivele de recurs, în sensul că au indicat, ca temei juridic principal al acestor pretenţii, dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la respectarea vieţii private, libertatea de gândire şi exprimare, şi numai în subsidiar dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., nu este de natură să modifice izvorul pretenţiilor lor, care se situează în materia răspunderii civile delictuale, câtă vreme s~a reclamat săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu.
Ca atare, contrar susţinerilor din recurs, dispoziţiile invocate ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu îşi pot avea justificare şi incidenţă pentru stabilirea sediului materiei, ci numai în mod incidental, pentru a se demonstra că fapta ilicită a adus atingere unui drept subiectiv.
Aşa fiind, în mod legal instanţa de apel, ca şi prima instanţă, a apreciat că pretenţiile deduse judecăţii se circumscriu unei acţiuni în răspundere civilă delictuală de drept comun, pentru care sediul materiei este dat de dispoziţiile art. 1000 alin. (3) raportat la art. 998-999 C. civ.
Prin acţiunea formulată, reclamantele au solicitat, într-adevăr, repararea prejudiciului moral pretins cauzat autorului lor prin fapta ilicită de urmărire şi supraveghere a acestuia, de către organele de securitate ale statului comunist, iar nu repararea unui prejudiciu propriu decurgând din urmărirea şi supravegherea informativă a autorului. Ca atare, aprecierile instanţelor anterioare referitoare la necesitatea demonstrării, de către reclamante, a unui prejudiciu moral personal sunt greşite, dar această greşeală nu este de natură să determine schimbarea soluţiei pronunţate în cauză, care este corectă, faţă de inexistenţa prejudiciului reclamat în persoana autorului, raportat ia circumstanţele factuale ale cauzei.
Astfel, potrivit situaţiei de fapt reţinută la fond şi neschimbată în apel, reclamantele au hiat cunoştinţă despre faptul că autorul lor a fost urmărit de organele de securitate când li s-au comunicat relaţiile de la C.N.S.A.S., şi anume în anul 2012. după decesul autorului, intervenit în anul 2008, defunctul necunoscând că a fost urmărit.
Or, raportat la această situaţie de fapt, ce nu poate fi reevaluată în, recurs faţă de structura art. 488 C. proc. civ., nu se poate reţine că autorul reclamantelor ar ii suferit un prejudiciu moral prin săvârşirea faptei ilicite constând în urmărirea şi supravegherea sa, de către organele de securitate, pentru că atâta timp cât nu a cunoscut că a fost urmărit şi supravegheat nu se poate justifica o suferinţă morală din această cauză.
Susţinerile recurentelor în sensul că activitatea de urmărire şi supraveghere realizată de organele securităţii statului totalitar comunist este de natură să lezeze drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului (dreptul la viaţă privată, libertatea de gândire şi de exprimare) şl că vătămarea ce se poate astfel produce rezidă în durerea morală încercată de victimă, sunt corecte, dar ele nu justifică, în circumstanţele concrete ale cauzei, existenţa prejudiciului moral reclamat.
Prejudiciul moral constă în efectul negativ, de natură nepatrimonială, suferit de o anumită persoana, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană, prin care se aduce atingere unor drepturi personal nepatrimoniale.
Fără prejudiciu nu poate lua naştere obligaţia de despăgubire. Simpla atingere adusă dreptului unei persoane nu îndreptăţeşte naşterea dreptului la reparaţie dacă printr-o asemenea atingere nici un prejudiciu nu a fost pricinuit.
Este şi situaţia din speţă întrucât, deşi autorul reclamantelor a fost urmărit şi supravegheat de organele de securitate ale statului, în perioada regimului totalitar comunist, necunoscând această situaţie, nu se poate susţine că a încercat o suferinţă morală din această cauză, în absenţa suportării, de către autorul reclamantelor, a unui asemenea rezultat negativ al faptei ilicite, prejudiciul reclamat nu există.
Condiţiile răspunderii civile delictuale sunt cumulative, astfel că neîntrunirea fie şi numai a uneia dintre ele face imposibilă angajarea acestei răspunderi, iară a mai fi necesară verificarea celorlalte, motiv pentru care, în speţă, în absenţa îndeplinirii condiţiei prejudiciului, devine inutilă analiza criticilor din recurs referitoare la vinovăţie, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, raportul de prepuşenie.
De asemenea, în absenţa îndeplinirii condiţiei prejudiciului, susţinerile recurentelor referitoare la criteriile de evaluare a prejudiciului moral sunt inutil de analizat.
În concluzie, având în vedere că, în speţă, nu este întrunită condiţia existenţei prejudiciului, pentru considerentele arătate în precedent şi care vor complini motivarea din decizia recurată, soluţia de respingere, ca neîntemeiata, a acţiunii reclamantelor, în ceea ce priveşte pretenţiile băneşti derivate din urmărirea şi supravegherea autorului, pronunţată în prima instanţă şi menţinută în apel, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente - art. 1000 alin. (3) raportat Ia art. 998-999 C. civ.
Faţa de toate considerentele prezentate, recursul reclamantelor apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunite cerinţele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele P.C.A. şi C.M. împotriva Deciziei nr. 140/A din 27 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IIl-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 270/2016. Civil | ICCJ. Decizia nr. 27/2016. Civil → |
|---|
