ICCJ. Decizia nr. 273/2016. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 273/2016
Dosar nr. 34956/3/2013
Şediaţa publică din 4 februarie 2016
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 30 octombrie 2013, sub nr. 34956/3/2013, reclamantul D.D.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1 milion de curo cu titlu de daune mitrale, pentru prejudiciul adus tatălui său. D.M.Ş. şi familiei sale, inclusiv reclamantului, prin actul de persecuţie din motive politice constând în denunţia politică a tatălui său şi în consecinţele acesteia repercutate asupra membrilor familiei sale: eu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 286/2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, intemeiată de pârât şi în consecinţă, a respins acţiunea, ca prescrisă.
Prin Decizia civilă nr. 30/A din 19 ianuarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca ne fondat, apelul declarat de reclamam împotriva sentinţei sus-menționate.
Împotriva Deciziei nr. 30/A din 19 ianuarie 201S a Curţii de Apei Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul, imoeând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pet. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele:
1. În mod grecii instanţa de apel a înlăturat de la aplicare prevederile Convenţiei ratificată de România prin Decretul nr. 547/1969 cu trimitere la art. 6 lit. o) din Statului Tribunalului Militar de la Nurenberg.
Curtea de apel a reţinut că fapta săvârşită împotriva tatălui reclamantului reprezintă un act de persecuţie din motive politice și nu o crimă împotriva umanităţii, iar pentru a motiva această idee a considerat că prevederile art. 1 din Convenţia ratificată de România prin Decretul nr. 547/1969, cu referire ia art. 6 lit. c) din Statutul Tribunalului Militar de la Nurenberg, definesc crimele împotriva umanităţii săvârşite înaintea sau în timpul războiului, adică fapte legate de cel de al doilea război mondial sau un act ce intră în jurisdicţia Tribunalului Penal Internaţional de la Nurenberg.
Argumentaţia folosită de curtea de apel pentru a motiva că persecuţia săvârşită contra tatălui reclamantului nu se circumscrie definiţiei art. 1 din Convenţia ratificată de România priit Decretul nr. 547/1969 este ilogică, având în vedere preambulul Convenţiei.
Astfel, dacă în domeniul de reglementare al menţionatei convenţii ar 11 intrat numai crimele împotriva umanităţii săvârşite înainte sau în timpul războiului, legate de cel de al doilea război mondial sau acte ce intrau în jurisdicţia Tribunalului Penal Internaţional de la Nurenberg, atunci nu era necesar să fie adoptată această convenţie în data de 26 noiembrie 1968, pentru că pentru fapte legate de al doilea război mondial şi. anterioare lui era suficient Statutul Tribunalului Militar internaţional de la Nurenberg (8 august 1945), raportat ia reglementarea din paragraful introductiv al art. 6 al acestui statut.
Mai mult, Tribunalul Militar Internaţional de la Nurenberg a funcţionat ca o instanţă constituită „ad-hoc", adică o instanţă fără caracter permanent, iar crimele împotriva umanităţii săvârşite înainte sau în timpul celui de al doilea război mondial au fost în competenţa sa ratione materiae. Prin urmare., era absolut inutilă adoptarea unei convenţii internaţionale în anul 1968, pentru a fi prevenite şi sancţionate fapte pentru care deja s-a pronunţat Tribunalul Militar internaţional de la Nurenberg.
Nu în ultimul rând, aşa cum precizează foarte clar preambulul Convenţiei ratificată de România prin Decretul nr. 547/1969, adoptarea acestei convenţii a urmărit să prevină săvârşirea de asemenea fapte şi să instituie caracterul imprescriptibil ai răspunderii juridice în cazul comiterii unor asemenea fapte. Or, având în vedere scopul „preventiv" al convenţiei, este cert că domeniul său de reglementare are în vedere şi fapte ce s-ar fi putut comite după cel de al doilea război mondial, nu numai faptele comise înainte sau în timpul războiului, aşa cum retine în mod greşit instanţa de apel. Doar aşa se poate justifica dintr-o perspectivă logică necesitatea adoptării Convenţiei asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii la 23 de ani după terminarea celui de al doilea război mondial.
Având în vedere că una din modalităţile de săvârşire a crimei împotriva umanităţii este persecuţia din motive politice, este limpede ca fapta ilicită săvârşită de prepuşii intimatului-pârât împotriva tatălui reclamantului reprezintă o crimă împotriva umanităţii.
Instanţa de apel a pronunţat o decizie cu încălcarea vădită a normelor de drept material referitoare la imprescriptibilitatea răspunderii juridice pentru crime împotriva umanităţii, cu atât mai mult cu cât la dosarul cauzei a fost depusa Hotărârea pronunţată în cauza Kononov contra Letoniei de Marea Cameră a C.E.I.X.), în care s-a arătat că Letonia a procedat legal şi temeinic condamnându-l pe reclamant pentru crime de război, în baza dreptului internaţional (parag. 208).
Prin urmare, instanţa de apel puica să îşi argumenteze raţionamentul pe dreptul internaţional, pentru că instanţele naţionale au rolul primar de a sancţiona crime împotriva umanităţii săvârşite chiar şi după ee de ai doilea război mondial şi indiferent dacă normele naţionale prevăd sau nu sancţiuni.
2. În mod greşit instanţa de apel a ignorat prevederile ari. 439 alin. (1) lit. j) din C. pen. în vigoare, motivând că ar fi incidente prevederile art. 3 din C. pen. în vigoare.
Curtea de apei a considerat ca nu se pot sancţiona infracţiunile contra umanităţii săvârşite sub imperiul Codului penal în vigoare în anul 1953, întrucât art. 3 C. pen. în vigoare stabileşte că,.legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare".
Art. 153 alin. (2) lit. a) C. pen. în vigoare instituie, însă, o excepţie de la regula înscrisă în art. 3 din acelaşi cod, în privinţa infracţiunilor contra umanităţii şi a altor infracţiuni foarte grave din dreptul penai naţional şi din dreptul internaţional. în privinţa ior arătându-se expres că „prescripţia nu înlătură răspunderea penală. indiferent de data la care au fost comise".
Cele statuate în parag. 208 al Hotărârii C.E.D.O. pronunţată în cauza Kononov contra Letoniei sunt suficient, de clare cât să excludă poziţia curţii de apel în ce priveşte sancţionarea crimelor împotriva umanităţii săvârşite în timpul în care legislaţia penală naţională nu incrimina crimele împotriva umanităţii.
3. În mod greşit s-a reţinut în decizia recurată că extinderea imprescriptibilităţii răspunderii şi în privinţa laturii civile a infracţiunilor contra umanităţii ar însemna ca instanţa să creeze norme de drept, ceea ce ar echivala cu o încălcare a Constituţiei.
Pe de o parte, este ilogic să consideri o crimă împotriva umanităţii ca fiind imprescriptibilă sub aspect penal şi prescriptibilă sub aspect civil, având în vedere că fapta ilicită civilă nu se poate compara cu fapta penală sub aspectul gravităţii sale. Pe de altă parte, pe data de 24 iulie 2015, Curtea de Apei Bucureşti a condamnat pe inculpatul V.A. la o pedeapsă penală (închisoare) şi la plata de despăgubiri civile de 300.000 de euro, considerând că este posibilă răspunderea civilă pentru crime împotriva umanităţii.
Trecând peste cele două aspecte învederate anterior, care pot fi combătute eu argumentul că sunt chestiuni ce ţin de o discuţie principială, iar nu de aplicarea regulilor de drept (interne sau internaţionale), este de menţionat că denumirea Convenţiei ratificată de România prin Decretul nr, 547/1969 este „Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii".
Astfel, din interpretarea gramaticala a scopului urmărit prin adoptarea convenţiei, respectiv acela de pedepsire electivă a crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii" pentru „prevenirea unor astfel de crime, în protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, de natură să încurajeze încrederea. să stimuleze cooperarea între popoare şi să favorizeze pacea şi securitatea internaţională", rezultă că elementul fundamental este acela al protecţiei drepturilor omului. Or. în cazul în care se săvârşeşte o crimă împotriva umanităţii nu ar putea fi altfel protejate drepturile fundamentale ale victimelor decât prin repararea prejudiciului material şi moral pe care acestea l-au suferit.
Este fără nici un dubiu că instituirea unei prescripţii face imposibilă exact „protejarea drepturilor fundamentale"' ale victimelor, iar acest aspect a fost precizat în mod expres în preambulul Convenţiei, unde se arată că, „Constatând că aplicarea, în ceea ce priveşte crimele de război şi crimele împotriva umanităţii, a regulilor dreptului intern referitoare la prescripţia pentru crime de drept comun. îngrijorează profund opinia publică mondială şi pedepsirea persoanelor responsabile pentru aceste crime".
Deci. precizând în mod expres şi în cel mai explicit mod posibil că aplicarea regulilor naţionale pmiloarc la prescripţia de drept comun şi crimelor împotriva unumităţii au îngrijorat profund opinia publică mondială'". Convenţia impune prin prevederile sale ea răspunderea să fie efectivă, concretă, astfel că prin sancţionarea celor vinovaţi de comiterea infracţiunii contra umanităţii să aibă loc şi o protecţie a drepturilor fundamentale ale omului (în special ale victimelor infracţiunii).
Or, satisfacerea în mod efectiv, concret, a drepturilor fundamentale ale victimelor infracţiunilor contra umanităţii nu se poate realiza altfel decât prin soluţionarea laturii civile a infracţiunii (repararea prejudiciului moral şi material).
În urma comunicării cererii de recurs, intimatul-părât nu a depus întâmpinare, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 alin. (5) C. proc. civ.
În raportul întocmit potrivit art. 493 C. proc. civ. în baza rezoluţiei din 15 septembrie 2015, s-a reţinut ca cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) C. proc. civ. şi că recursul este admisibil în principiu- completul urmând a se pronunţa asupra fondului recursului.
Prin încheierea de şedinţă din 20 ianuarie 2016, având în vedere dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului Ia data de 4 februarie 2016, cu citarea părţilor, în şedinţă publică.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin critici le formulate, recurentul invocă imprescriptibilitatea dreptului la acţiunea dedusă judecaţii, pe motiv că fapta ilicită imputata prepuşilor pârâtului reprezintă o crimă împotriva umanităţii, iar pentru crimele împotriva umanităţii răspunderea este imprescriptibilă, raportat la Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii, ratificată de România prin Decretul nr. 547/1969, şi la dispoziţiile art. 439 şi art. 153 alin. (2) lit. a) din N.C.P. al României.
Premisa de la care porneşte recurentul m susţinerea caracterului imprescriptibil al dreptului la acţiunea formulată este, însă, greşită.
Astfel, ceea ce are relevanţă în dezlegarea problemei prescripţiei în materie civilă este natura dreptului valorificat prin acţiune, iar nu izvorul acestuia, recurentul făcând o confuzie între dreptul valorificat prin acţiune şi ceea ce a generat naşterea acestui drept.
În speţă, acţiunea dedusă judecăţii esle o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispoziţiile art, 1000 alin. (3) C. civ., prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri băneşti cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul cauzat tatălui său şi familiei sate prin actul de persecuţie din motive politice constând în detenţia politică a autorului şi în consecinţele acesteia asupra membrilor familiei sale.
Prin urmare, dreptul subiectiv civil valorificat în cauză este un drept de creanţă, evaluabil în bani şi, ca atare, are natură patrimonială.
Făptui că despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu decurgând din săvârşirea unei pretinse fapte ilicite care. în opinia reclamantului, ar constitui o crimă împotriva umanităţii, nu schimbă cu nimic natura dreptului ce se cere a fi valorificat prin acţiunea dedusă judecăţii. Dreptul la despăgubiri băneşti este un drept eu conţinut economic, evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială este incontestabilă.
Or, drepturile patrimoniale, cum este şi cel de creanţă valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripţiei extînctive. sens în care sunt dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă. potrivit cărora „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege", termenul de prescripţie fiind de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) din acelaşi decret.
Contrar susţinerilor recurentului. Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, ratificată de România prin Decretul nr. 547/1969, este irelevantă în dezlegarea problemei de drept care s-a pus în cauză, aceea a prescripţiei dreptului materia! la acţiunea în răspundere civilă delictuală. Aceasta deoarece, imprescriptibilitatea crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, pe care o reglementează convenţia invocată, vizează răspunderea penală a celor vinovaţi de săvârşirea unor asemenea fapte.
Prin urmare, împrejurarea dacă pretinsa faptă ilicită constituie o crimă împotriva umanităţii în sensul Convenţiei ratificate de România prin Decretul nr. 547/1969 poate avea consecinţe numai sub aspectul prescripţiei răspunderii penale, nu şi a celei civile. Fiind, deci, irelevantă în stabilirea caracterului prescriptibil sau imprescriptibil al dreptului Ia acţiunea în răspundere civilă delictuală, o atare împrejurare era inutil de analizat în cauză, astfel că analiza realizată de instanţa de apel cu privire la încadrarea pretinsei fapte ilicite în categoria crimelor contra umanităţii, raportat la dispoziţiile Convenţiei ratificate de România prin Decretul nr. 547/1969 cu referire la art. 6 lit. c) din Statutul Tribunalului Internaţional de la Nurenberg, va fi înlăturată, situaţie în care critieile formulate în recurs pe acest aspect au rămas fără obiect şi nu se mai impune a fi analizate.
În ce priveşte reglementarea din N.C.P. al României, referitoare la incriminarea, ca infracţiune, a crimelor contra umanităţii, şi la caracterul imprescriptibil al răspunderii penale pentru aceste fapte (art. 439, respectiv art. 153 alin. (2) lit. a), pe care o invocă recurentul, nici aceasta nu prezintă relevanţă în cauza civilă de faţă, în dezlegarea problemei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Aşa cum s-a arătat deja, acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză vizează angajarea răspunderii civile delictuale a statului pentru o pretinsă faptă ilicită săvârşită de prepuşii acestuia, faptă care, în opinia reclamantului, ar constitui o crimă contra umanităţii. în acest cadru procesual, al acţiunii în răspundere civilă delictuală, nu are nicio relevanţă dacă prevederile art, 439 din N.C.P., care incriminează, ca infracţiune, crimele contra umanităţii se aplică sau nu unei fapte săvârşite anterior intrării sale în vigoare, întrucât instanţa nu este chemată să tragă la răspundere penală persoanele inovate de săvârşirea unei crime contra umanităţii, aşa încât să se pună problema stabilirii legii penale aplicabile pe cale de consecinţă, aprecierile instanţei de apel referitoare la aplicabilitatea, xitione temporis, a prevederilor art. 439 din N.C.P. urmează a fi înlăturate, criticile formulate în recurs pe acest aspect rămânând astfel fără obiectiv nu se mai impune a fi analizate.
Dispoziţiile art. 439 din N.C.P. în corelaţie cu cele ale art. 153 alin. (2) lit. a) din acelaşi cod, nu susţin caracterul imprescriptibil al dreptului la acţiunea dedusă judecăţii, cum neîntemeiat se pretinde prin recurs.
Astfel, art. 153 alin. (2) lit. a) din N.C.P. prevede că „Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor de genocid contra umanităţii şi de război, indiferent de data la care au fost comise", deci se referă ia răspunderea penală, iar nu la cea civilă, care s-a solicitat a se angaja în cauză.
În consecinţă, este corectă concluzia instanţei de apel în sensul că imprescriptibilitatea dreptului la acţiunea ce face obiectul prezentei cauze nu se justifică în raport de reglementarea N.C.P. reteritoare la infracţiunile contra umanităţii, care vizează răspunderea penală, nu civilă."
Prescripţia răspunderii penale şi aceea a răspunderii civile delictuale sunt autonome, fiind cu reguli de principii şi reguli proprii. Ca atare, imprescriptibilitatea răspunderii penale nu atrage şi imprescriptibilitatea dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuala, când fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este şi infracţiune, prescripţia dreptului la acţiune în lăspundere civilă delicluală rămânând supusă dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958.
Or, potrivit Decretului nr. 167/1958 privitor Ia prescripţia extinctivă, aplicabil în cauză, drepturile patrimoniale, cum este şi cel de creanţă valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripţiei extinetive (art. 1 alin. (1)), iar termenul de prescripţie este de 3 ani (art. 3 alin. (1)).
Contrar susţinerilor recurentului, nu se poate imputa instanţei de apel că a procedat în mod nelegal apreciind că nu este posibilă extinderea caracterului imprescriptibil al răspunderii penale pentru crimele contra umanităţii şi la răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracţiune, criticile în acest sens nefiind fondate.
Astfel, a se stabili, de către instanţă, că pentru faptele pentru care legea prevede imprescriptibilitatea răspunderii penale şi răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracţiune este imprescriptibilă, ar însemna crearea, de către instanţă, a unei norme de drept, depaşindu-se astfel funcţia jurisdieţională care presupune aplicarea legii, iar nu crearea acesteia.
În acest sens, în mod corect instanţa de apei s-a raportat la Constituţia României, reţinând că potrivit acesteia sarcina instanţelor judecătoreşti este să aplice legea (art. 124), iar nu să creeze norme de drept, atribuţie ce intră în competenţa exclusivă a puterii legiuitoare (art. 73).
Judecătorul tranşează litigii prin aplicarea normei de drept incidente, nefiindu-î permis să statueze pe cale de norme generale şî reglementare, pentru că altfel ar însemna să îa locul puterii legiuitoare.
Or, aşa cum puterea executivă nu poate adopta legi, ci doar trebuie să asigure măsuri pentru executarea lor, tot astfel, puterea judecătorească este chemată să aplice şi să interpreteze legea, nu să o creeze, asigurându-se astfel, respectarea principiului separaţiei puterilor în stat.
Ca atare, indiferent de gravitatea pretinsei fapte ilicite, instanţa nu poate considera imprescriptibil dreptul la acţiunea în răspundere civilă delictuală, penîru că aceasta ar însemna să-şi aroge practic o funcţie normativă, creând reguli de drept material noi, ca şi când ar avea delegată puterea legislativă.
Nici curtea de apel şi nici prima instanţă nu au negat dreptul reclamantului ia repararea prejudiciului pretins, stabilind, însă, în mod corect că dreptul la acţiune, având ca obiect pretenţiile patrimoniale ale reclamantului decurgând din eventualele prejudicii cauzate de regimul comunist, fundamentate pe dreptul comun este supus prescripţiei extinetive.
De menţionat că reclamantul nu a formulat în căile de atac şi critici cu privire la modui de calcul al prescripţiei, limitându-se să conteste caracterul prescriptibil al dreptului la acţiunea dedusă judecăţii.
Având în vedere considerentele prezentate, care complinesc în parte motivarea din decizia recurată, această decizie, prin care s-a confirmat soluția primei instanţe de respingere a acţiunii ca prescrisă, apare ca fond dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în materie de prescripţie (art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă).
Nefiind astfel întrunite cerinţele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.D.A. împotriva Deciziei nr. 30/A din 19 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astă, 14 februarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 285/2016. Civil | ICCJ. Decizia nr. 274/2016. Civil → |
|---|
