Respingerea ca tardivă a cererii de încuviințare a probelor formulată în fața instanței de judecată. Nelegalitate
| Comentarii |
|
C.proc.civ., art. 22, art. 478, art. 479, art. 488 pct. 5
Interpretarea potrivit căreia încuviințarea probelor este îngăduită numai în măsura în care ele sunt detaliat descrise și indicate în cererea de apel ar constitui un formalism excesiv, dat fiind faptul că legea procesuală oferă remedii pentru ipoteza în care instanța se află în fața unor cereri neclare ori lacunare, anume posibilitatea de a cere părților lămuririle necesare spre a se putea asigura aflarea adevărului în cauza dedusă judecății, potrivit prevederilor art. 22 alin.(2) din Codul de procedură civilă.
Atâta vreme cât teza probatorie a solicitării de probe era circumscrisă argumentelor din cererea de apel, care conținea solicitarea de a se administra dovada cu înscrisuri precum și orice alte dovezi a căror necesitate ar reieși din dezbateri, era, în mod evident, vorba de o solicitare care se reitera de o manieră mai detaliată în fața instanței, iar nu de o cerere de probe expusă pentru prima dată la termenul de judecată, care să fi fost afectată de viciul tardivității.
Î.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 537 din 25 februarie 2020
1.Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele Municipiul București, prin Primar și Consiliul General al Municipiului București, solicitând instanței ca, prin sentința ce va pronunța, să oblige pârâtele la plata sumei de 250.000 lei, evaluare provizorie până la administrarea probelor în prezenta cauză, reprezentând despăgubiri aferente lipsei de folosință a terenului proprietatea reclamantei, în suprafață de 4624 mp, situat în municipiul București, pentru perioada ianuarie 2006-februarie 2012.
Prin încheierea pronunțată în Cameră de consiliu la data de 15.04.2015, Tribunalul București - Secția a II-a contencios, administrativ și fiscal a trimis dosarul spre competentă soluționare unei secții civile a aceleiași instanțe, cu motivarea că litigiul are natură civilă, fiind pur patrimonial.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a civilă.
Pârâtul Municipiul București, prin Primar general, a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar în subsidiar, netemeinicia acțiunii, solicitând respingerea acesteia.
Prin întâmpinarea depusă de pârâtul Consiliul General al Municipiului București , reprezentat prin Primar General, s-a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, excepția prescripției dreptului material la acțiune și netemeinica acțiunii, solicitând respingerea acțiunii.
2. Hotărârea pronunțată în primă instanță:
Prin sentința civilă nr.1468 din 20.10.2017, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al municipiului București, pentru considerentele menționate în cuprinsul încheierii de ședință.
A admis, în parte, acțiunea civilă precizată, formulată de reclamanta A. A obligat, în solidar, pârâții Municipiul București, prin Primar General, și Consiliul General al Municipiului București să plătească reclamantei suma de 2.500.000 lei, cu titlu de daune interese.
A anulat în rest pretențiile, ca netimbrate.
3. Hotărârea pronunțată în apel:
Împotriva menționatei sentințe a declarat apel Municipiul București prin Primar General.
Prin decizia nr.64 A din 21.01.2019, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București prin Primar împotriva sentinței civile nr. 1468/2017.
4. Cererea de recurs:
Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București și a încheierii de ședință din data de 07.01.2019 a aceleiași instanțe, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul general.
În motivarea recursului se susține în esență că:
În mod greșit instanța de apel a respins ca tardivă cererea de probe formulată de apelanta-parată, prin încheierea din 07.01.2019, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.
Aceasta soluție a instanței de apel este greșită, având în vedere că: prin cererea de apel, Municipiul București a solicitat în mod expres încuviințarea probei cu înscrisuri, în conformitate cu art. 470 coroborat cu art. 194 lit. e) C.proc.civ.; în conformitate cu art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) C.proc.civ., instanța de apel poate „încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”, și de asemenea poate „dispune refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2)".
Singurul motiv pentru care instanța de apel ar fi putut să respingă proba ar fi fost inutilitatea acesteia, însă instanța nu a făcut această analiză.
Probarea faptului că terenul era neconstruibil anterior moștenirii acestuia de către reclamantă și, implicit, anterior pretinsului act vătămător - HCGMB nr. 232/2005 - prezenta utilitate vădită în dovedirea lipsei faptei ilicite ca element al răspunderii delictuale, precum și a începutului cursului prescripției extinctive.
O a doua critică a recurentului se referă la soluția dată în privința excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune, soluție pe care o consideră nelegală, facând incidente motivele de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 șl pct. 8 C.proc.civ.
Arată recurentul că instanța de apel s-a pronunțat asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune cu încălcarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și a art. 2.528 alin. (1) C.civ.
Atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel, Municipiul București a invocat și motivat extensiv excepția prescripției dreptului la acțiune în prezenta cauză.
Instanța de fond a respins excepția, reținând că, la data de 14.03.2011, când au fost solicitate despăgubirile, prescripția nu era împlinită, nefiind încetat faptul ilicit invocat de reclamantă ca fiind început în anul 2005; încetarea faptului ilicit a fost la momentul constatării de către instanța de contencios a rămânerii fără obiect a capătului de cerere principal, de a cărui soluție depindea soluționarea cererii în despăgubiri. Astfel, s-a reținut că doar la data de 13.12.2012 reclamanta a cunoscut paguba și pe cel răspunzător de ea, astfel că de la acea dată se calculează termenul de prescripție de 3 ani (...).
Prin decizia atacată, instanța de apel a motivat respingerea excepției reținând că: afectarea terenului reclamantei a avut loc în anul 2005, și a continuat până în 2012, fiind astfel vorba de o atingere continuă adusă dreptului subiectiv al acesteia. În această situație, nu se poate considera că termenul de prescripție a început să curgă din anul 2005, astfel cum a susținut pârâtul în fața primei instanțe, susținere dealtfel abandonată în apel, critica formulată în această procesuală vizând faptul că, în mod eronat, instanța de fond în prezentul dosar a considerat că prescripția începe să curgă la data de 13.12.2012, întrucât intimata-reclamantă a cunoscut atât paguba și întinderea acesteia, cât și pe cel răspunzător de ea, la data de 23.02.2012, când, în dosarul nr. x/3/2011, a luat cunoștință de Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 27/31.01.2012, prin care a fost aprobat PUZ str. X. cu indicatorii urbanistici solicitați de reclamantă.
A apreciat instanța de apel că este corectă susținerea menționată privind începutul curgerii termenului prescripției, însă nu se poate considera termenul ca fiind împlinit la data formulării acțiunii de către reclamantă. Conform datei de pe ștampila aplicată pe plicul atașat cererii de chemare în judecată, aceasta a fost depusă la data de 18.02.2015, și nu la data de 02.03.2015, cum greșit a susținut apelantul pârât. În consecință, acțiunea a fost formulată înăuntrul termenului de 3 ani care a început să curgă la data de 23.02.2012, față de prevederile art. 183 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
Precizează recurenta că nu a abandonat în apel susținerea că termenul de prescripție a început să curgă în 2005, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel.
Pe de altă parte, se susține că instanța de apel a apreciat în mod greșit normele care reglementează începutul și cursul prescripției extinctive, omițând să cerceteze susținerile apelantei-pârâte referitoare la celelalte ipoteze privind începutul cursului prescripției extinctive.
Astfel, instanța de apel a făcut confuzie cu privire la momentul de la care prescripția extinctivă începe să curgă.
Precizează recurentul că pretinsa faptă ilicită a avut caracter continuu și a generat prescripții succesive în timp, raportat atât la modul în care intimata-reclamantă a descris fapta ilicită a autorităților locale în fundamentarea pretențiilor sale, cât și la constatările primei instanțe referitoare la conținutul pretinsei fapte ilicite.
Susține recurentul că, în cauză, pretinsa faptă ilicită are caracter continuu și, astfel, generează prescripții succesive în timp. Este evident că reclamanta a cunoscut existența prejudiciului din momentul în care a cunoscut afectarea non-aedificandi terenului, deci cel târziu din 2006. Din acel moment, ar fi putut să formuleze o acțiune prin care să solicite despăgubiri. Principiul este aplicabil și în cazul unei potențiale afectări cu o întindere mai mare în timp, reclamantul putând introduce mai multe cereri de chemare în judecată, aferente intervalelor succesive de 3 ani.
Astfel, consideră recurentul că este vădit eronată aprecierea instanței de apel în sensul că prescripția începe să curgă ia data de 23.02.2012. Redarea caracterului construibil terenului prin HCGMB nr. 27/30.01.2012 reprezintă momentul încetării pretinsei fapte ilicite. Intimata-reclamantă nu era obligată și nici îndreptățită să aștepte modificarea regimului terenului pentru a cere despăgubiri. Pretinsa pagubă ar fi putut fi evaluată, indiferent de momentul introducerii acțiunii, pentru perioada de maximum 3 ani anterior acestui moment.
Și intimata cunoaște acest aspect, având în vedere că, prin acțiunea în contencios administrativ din dosarul nr. x/3/2011, aceasta a solicitat în contradictoriu cu Municipiul București și CGMB: obligarea pârâților fa declanșarea operațiunilor necesare exproprierii terenului în cauză, situat în București, precum și obligarea pârâților la plata despăgubirilor aferente lipsei de folosință a terenului. Astfel, în anul 2011 - anterior adoptării HCGMB nr. 27/2012, intimata deja solicitase despăgubiri aferente lipsei de folosință a terenului, prin urmare cunoștea pretinsa pagubă.
În continuare, se mai arată că terenul se afla încă din anul 1986 - înainte de restituirea acestuia către dna B. În 1999 și moștenirea lui de către intimată - în categoria de folosință „parcuri", conform adresei nr. 1149/17.01.2019 a Primăriei Municipiului București -Direcția Patrimoniu, iar intimata-reclamantă a cunoscut afectarea non-aedificandi a terenului cel puțin de la emiterea Certificatului de urbanism nr. 1318/17.08.2006 și a Certificatului de urbanism nr. 507/14.04.2009, documente în care erau menționate: regimul economic al terenului și regimul tehnic al acestuia, conform PUG aprobat cu HCGMB nr. 269/21.12.2000 și PUZ - Parcul X. aprobat cu HCGMB nr. 235/2005.
Referitor la caracterul continuu al pretinsei fapte ilicite și curgerea succesivă a prescripției în cauze ca cea de față, se arată că acestea sunt consacrate în jurisprudență, în acest context făcându-se referire la: decizia nr. 461 din 12 februarie 2014 a Înltei Curți de casație și Justiție, decizia civilă nr. 584A din 22 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a Vl-a civilă.
Precizează recurentul că pretinsa faptă ilicită a încetat la data de 30.01.2012, prin adoptarea HCGMB nr. 27/30.01.2012, iar prescripția curge cel mai târziu de la data de 17.02.2012, când HCGMB nr. 27/2012 a fost adus la cunoștință publică (prin publicarea pe website-ul Primăriei Municipiului București), conform prevederilor art. 49 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001.
Prin urmare, intimata-reclamantă ar fi trebuit sa aibă cunoștință de „redarea caracterului construibil" și implicit de întinderea pagubei cel târziu la data de 17.02.2012, și nu la 23.02.2012 - când această hotărâre a fost depusă în dosarul nr. x/3/2011. În consecință, considerând că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 18.02.2015, acțiunea ar fi trebuit respinsă ca prescrisă.
Chiar considerând că ultima prescripție a început să curgă la data de 23.02.2012, și acțiunea ar fi fost introdusă la data de 18.02.2015, despăgubirile nu pot fi acordate decât pentru perioada 18.02.2012 - 23.02.2012, începând în urmă cu 3 ani de la data introducerii acțiunii.
Relativ la fondul cauzei, susține recurentul că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, motiv de recurs circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 c.proc.civ.
Lipsesc fapta ilicită și a vinovăția.
Fapta ilicită, așa cum a fost descrisă de intimata-reclamantă, nu există. Funcția non-aedificandi acuzată de intimată nu a fost instituită prin HCGMB nr. 232/2005, ci terenul în cauză era afectat non-aedificandi cel puțin din anul 1986 - înainte de restituirea acestuia către dna B. În 1999 și moștenirea acestuia de către intimată - în categoria de folosință „parcuri".
Mai mult, conform PUG aprobat prin HCGMB nr. 269/2000, terenul se afla în „zona spațiilor verzi publice (v1 a)"/„parcuri, grădini și scuaruri publice orășenești și fâșii plantate publice", așa cum se menționează și în Certificatele de Urbanism nr. 699/2008, și nr. 507/2009.
În concluzie, terenul a avut de la bun început regimul economic și tehnic de parc / neconstruibil, iar intimata l-a moștenit ca atare, ceea ce demonstrează că nu există fapta ilicită a autorității publice invocată de intimata-reclamantă.
Pe de altă parte, HCGMB nr. 232/2005 nu poate fi considerat o „faptă ilicită" atât timp cât acest act administrativ nu a fost declarat nul / anulat de o instanță judecătorească în cadrul unei acțiuni în contencios administrativ conform art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004. Până la eventuala anulare de către o instanță judecătorească, actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate. Reclamanta avea la dispoziție o acțiune în contencios administrativ care să aibă ca obiect anularea HCGMB nr. 232/2005 și obligarea autorității la repararea pagubei. Aceleași considerente se aplică și în ceea ce privește inacțiunea imputată autorității publice în sensul de a nu declanșa operațiunile specifice exproprierii.
În acest context, recurentul evocă statuările făcute de instanțe în hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/3/20114.
Singura instanță care poate face constatarea nelegalității unui act administrativ sau a refuzului nejustificat al autorității de a soluționa o cerere ori de a efectua o operațiune administrativă este instanța de contencios administrativ în cadrul unei acțiuni formulate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 554/2014; o asemenea acțiune nu a fost formulată în prezenta cauză. Reclamanta a avut dreptul și calea procedurală de a acționa astfel, optând însă pentru acțiunea formulată în dosarul nr. x/3/2011.
Nu în ultimul rând, premisele cauzei Sporrong și Lonnroth c. Suedia invocate de reprezentantul reclamantei și reținute de ambele instanțe sunt - în susținerea recurentului -complet diferite de cele ale prezentei cauze. Astfel, menționata cauză, Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al CEDO în condițiile în care autoritatea publică a emis un permis de expropriere (act premergător demarării procedurilor de expropriere) care afectează dreptul proprietarului de a construi pe terenul respectiv în anul 1956, prelungind valabilitatea acestui act până în anul 1979, fără a demara până în acel an procedura de expropriere. A fost vorba, deci, despre o afectare a dreptului de construire a proprietarului pe o perioadă foarte lungă, de 23 de ani. În cauza de față, PUZ-ul a fost valabil pe o perioadă de numai 5 ani (HCGMB nr. 232/20.10.2005 - HCGMB nr. 27/30.01.2012), perioadă care trebuie pusă în balanță cu dreptul de apreciere a autorității publice față de oportunitatea măsurii luate. Invocă recurentul „echilibrul echitabil între interesul general al comunității și interesul de a proteja drepturile fundamentale ale indivizilor" (para. 69 Sporrong și Lonnroth c. Suedia) pe care însăși Curtea CEDO îl analizează în practica sa.
Se mai susține că lipsește și prejudiciul. Sub acest aspect, arată recurentul că este necesar a fi observat că, raportat la momentul încetării pretinsei fapte ilicite, și respectiv data introducerii acțiunii, durata pentru care se poate analiza și evalua prejudiciul este extrem de restrânsă. Mai exact, considerând că ultima prescripție a început să curgă la data de 23.02.2012, și acțiunea ar fi fost introdusă la data de 18.02.2015, despăgubirile nu pot fi acordate decât pentru perioada 18.02.2012 - 23.02.2012, începând în urmă cu 3 ani de ia data introducerii acțiunii.
Astfel, instanța nu poate compara prețul vânzării efective a terenului din 2012, decât cu prețul altor tranzacții similare, însă tot din 2012, cu consecința că prejudiciul este de fapt zero.
Sub un al doilea aspect, prejudiciul trebuie să fie cert, adică sigur - atât în privința existenței sale, cât și în privința posibilității de evaluare, chiar dacă este vorba de un prejudiciu viitor. În speță, avem însă de a face cu un prejudiciu eventual, care este lipsit de certitudine și nu poate justifica acordarea de despăgubiri.
Prin petitul cererii de chemare în judecată reclamanta a pretins „despăgubirile aferente lipsei de folosință a terenului”. Ulterior, prin obiectivele propuse pentru expertiza evaluatorie reclamanta a indicat și „prejudiciul suferit prin imposibilitatea valorificării terenului prin construire sau vânzare". Prin documentul intitulat „Precizarea cuantumului pretențiilor" depus la termenul din 21.06.2017, reclamanta a arătat că prejudiciul pe care înțelege să îl susțină constă, în principal, în diferența de sumă dintre valoarea la care a vândut terenul și valoarea la care l-ar fi putut vinde în absența pretinsei fapte ilicite și, în subsidiar, în contravaloarea lipsei de folosință prin simpla închiriere a terenului. La termenul de judecată din 18.10.2017, reprezentantul reclamantei a revenit oral, încă o dată, asupra acestor aspecte, susținând și ipoteza prejudiciului constând în sumele ce ar fi fost obținute prin închirierea terenului și a edificiilor ce se pretinde că ar fi fost construite pe acesta - 1.683.000 EUR/7.657.200 RON.
Instanța de fond a apreciat prejudiciul raportându-se la diferența de valoare prin vânzarea terenului în anul 2012 și cea cu care s-a vândut un teren similar, vecin cu proprietatea reclamantei, în anul 2006, când terenul proprietatea reclamantei a fost afectat de funcțiuni non aedificandi, apreciind că „această modalitate de cuantificare îndeplinește condiția certitudinii prejudiciului". De asemenea, instanța de fond a apreciat valoarea prejudiciului la suma de 7.896.786 lei (conform unuia dintre calculele din raportul de expertiză judiciară evaluatorie), acordând reclamantei suma de 2.500.000 lei - pretenții corespunzătoare taxei de timbru achitate.
Evocă recurentul precizări făcute în cuprinsul raportului de expertiză relativ la evoluția cererii pentru terenuri în perioada la care se referă pretenția în despăgubire a reclamantei, evocare prin prisma căreia precizează că terenul în cauză nu se încadrează între cele pentru care exista cerere în perioada relevantă, considerând astfel că prețul evaluat de expert la nivelul anului 2006 este pur ipotetic, existând îndoieli rezonabile că terenul ar fi putut fi valorificat în mod concret la acel preț.
Se mai susține că expertul a luat în mod eronat în considerare o valoare a terenului de 1.106 EUR/mp la data de 1 ianuarie 2016, dat fiind faptul că proprietatea de baza căreia s-a făcut comparația (comparabila nr, 3 din anexa 1 la răspunsul Ia obiecțiuni) nu este relevantă, întrucât prețul acesteia este prețul solicitat de vânzător, și nu reflectă neapărat și cererea pentru un astfel de teren, respectiv prețul oferit de un potențial cumpărător. Pe de altă parte, raportul de expertiză a făcut referire la contractul de vânzare cumpărare nr. x/03.03.20068 pentru terenul din București, care a fost încheiat pe un preț de 1033,33 EUR/mp. Aplicând acest preț pe mp terenului în speță, ar rezulta un preț total de 4.778.118 EUR, deci o diferență de 325.182 EUR față de evaluarea expertului pentru comparabila nr. 3. În acest caz, pretinsul prejudiciu al reclamantei ar fi de 1.405.818 EUR, și nu de 1.731.000 EUR.
Sub un alt aspect, se arată că instanța de fond ar fi trebuit să soluționeze cererea reclamantei doar în limita pretențiilor timbrate, respectiv suma de 2.500.000 lei. Cu toate că instanța de fond a dispus obligarea pârâților la plata sumei de 2.500.000 iei, cu titlu de daune-interese, prin aceeași Sentință instanța a statuat că valoarea prejudiciului suferit de reclamantă este de 7.896.786 lei. În temeiul principiului disponibilității, obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. În consecință, instanța de fond ar fi trebuit să își limiteze considerentele la suma pretinsă și timbrată, respectiv 2.500.000 lei.
Aspectele menționate au fost criticate prin apel, iar Curtea de Apel București în mod eronat a apreciat că:„Chiar dacă, în această modalitate de evaluare, cuantumul prejudiciului ar fi inferior celui menționat de tribunal în hotărârea sa, el se încadrează în cuantumul pretențiilor pentru care apelanta reclamantă a achitat taxa judiciară de timbru și care a fost acordat de tribunal, astfel încât această împrejurare nu conduce la modificarea soluției pronunțate".
Nu este relevant faptul că prejudiciul stabilit se încadrează în cuantumul pretențiilor pentru care apelanta reclamantă a achitat taxa judiciară de timbru, în condițiile în care: prima instanță a statuat că valoarea prejudiciului suferit de reclamantă este de 7.896.786 lei, chiar dacă a acordat efectiv 2.500.000 lei în urma timbrării, iar reclamanta a formulat o nouă cerere de chemare în judecată pentru diferența de prejudiciu în cuantum de 5.396.786 lei, înregistrată la data de 28.09.2019 în dosarul nr. y/3/2018 pe rolul Tribunalului București. În această ultimă acțiune, reclamanta se prevalează de autoritatea de lucru judecat a sentinței din prezentul litigiu, coroborat cu dispozițiile art. 2.539 C.civ.
În consecință, modul de calcul al prejudiciului în acest dosar este esențial, întrucât, indiferent de pretențiile acordate în acest dosar în urma timbrării, reclamanta solicită diferența de prejudiciu într-un dosar distinct.
Nu în ultimul rând, recurentul precizează că reclamanta este proprietara terenului încă din anul 1999, în timp ce actul administrativ a fost emis în anul 2005. Nu există nicio dovadă a faptului că reclamanta intenționa să înstrăineze terenul chiar în perioada în care a fost în vigoare HCGMB nr. 232/2005. Mai mult, chiar și acțiunea în contencios administrativ din dosarul nr. x/3/2011 a fost introdusă de reclamantă în martie 2011, la peste 5 ani de la adoptarea HCGMB nr. 232/2005.
Consideră recurentul că toate aceste elemente vădesc lipsa certitudinii prejudiciului invocat de reclamantă, atât sub aspectul existenței sale, cât și sub aspectul întinderii sale. Nu există vreun temei legal pentru susținerea reclamantei în sensul că „riscul necunoscutului îi suportă autorul faptei ilicite". Dimpotrivă, este mai degrabă aplicabil principiul în dubio pro reo, existent în dreptul penal și contravențional, dar și în dreptul civil - fiind consacrat în art. 983 C.civ. 1865 care prevede că atunci „când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă"; pe cale de analogie, principiul se aplică și în materia răspunderii civile delictuale.
5.Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Examinând decizia recurată, în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de dispozițiile art. 488 C.pr.civ., Înalta Curte reține următoarele:
Prima critică susținută de recurent se referă la măsura prin care instanța de apel a respins cererea de încuviințare a probei cu înscrisuri, ca fiind tardiv formulată.
Critica astfel formulată este apreciată de Înalta Curte ca fiind fondată, raportat la motivul de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ., pentru considerentele care succed:
Din analiza conținutului cererii de apel se constată că, în partea finală a acesteia, se regăsește precizarea părții apelante în sensul că solicită administrarea probei cu înscrisuri precum și a altor probe a căror necesitate ar rezulta din dezbateri.
Pe de altă parte, în motivarea apelului se regăsesc susținerile critice ale apelantei în sensul că fapta ilicită ce i s-a imputat de către reclamantă nu există, respectiv că prima instanță a reținut în mod eronat o astfel de faptă în sarcina sa.
Menționatelor critici ale apelantei le-a fost opusă, prin întâmpinare, apărarea în sensul că reclamanta nu a invocat, drept faptă ilicită, demersul de adoptare a HCGMB nr. 232/2005, respectiv dreptul municipalității de a declara - potrivit intereselor publice și în raport cu dreptul suveran de apreciere pe care îl are - terenul ca fiind afectat de sistematizări de interes public, ci ceea ce s-a invocat prin cererea de chemare în judecată a fost faptul că indisponibilizarea terenului în perioada reclamată (prin instituirea unor sarcini non aedificandi) reprezintă o afectare a substanței dreptului de proprietate asimilabilă noțiunii de „expropriere de fapt”. De asemenea, a susținut reclamanta intimată că prima instanță a făcut o analiză extinsă a culpei procesuale și a reținut în mod corect existența acestei culpe.
Ținând seama de solicitarea de probe făcută prin cererea de apel în modalitatea anterior menționată, dar și de susținerile divergente ale părților relative la existența și la conținutul faptei ilicite, faptă care constituie un element esențial al pretenției reclamantei de a fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei-apelante, în mod eronat instanța de apel a apreciat că este tardivă cererea prin care se solicita, la termenul de judecată din 07.01.2019, administrarea probei cu înscrisuri spre a se dovedi pretinsa inexistență a faptei reținute (prin hotărârea primei instanțe) în sarcina sa, respectiv de a dovedi care era situația terenului la data emiterii Hotărârii CGMB 232/2005 pe care reclamanta a indicat-o ca fiind actul generator al interdicției de a edifica (fapta imputată). Atâta vreme cât teza probatorie a solicitării de probe - la termenul de judecată - era circumscrisă argumentelor din cererea de apel, și se afla în legătură cu apărările ce s-au opus respectivelor argumente prin întâmpinare, iar cererea de apel conținea solicitarea de a se administra dovada cu înscrisuri dar și orice alte dovezi a căror necesitate ar reieși din dezbateri, era în mod evident vorba de o solicitare care se reitera de o manieră mai detaliată în fața instanței, iar nu de o cerere de probe expusă pentru prima dată la termenul de judecată, care să fi fost afectată de viciul tardivității.
Înalta Curte notează că ar constitui un formalism excesiv interpretarea potrivit căreia încuviințarea probelor este îngăduită numai în măsura în care ele sunt detaliat descrise și indicate în cererea de apel, dat fiind faptul că legea procesuală oferă remedii pentru ipoteza în care instanța se află în fața unor cereri neclare ori lacunare, anume posibilitatea de a cere părților lămuririle necesare spre a se putea asigura aflarea adevărului în cauza dedusă judecății. În acest sens sunt prevederile art. 22 alin.(2) C.pr.civ. conform cărora „Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc”.
Nu în ultimul rând, obligația instanței de a manifesta rol activ pentru aflarea adevărului, astfel cum transpare din norma procedurală enunțată și din prevederile art. 22 alin. (7) C.pr.civ. (conform căruia „Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, judecătorul va ține seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință”) corelată cu dreptul oricărei părți la un proces echitabil - astfel cum este configurat acest drept cu valoare de principiu prin art. 6 C.pr.civ. - impunea ca instanța să aprecieze asupra utilității și concludenței probelor propuse pe teza probatorie referitoare la situația pe care terenul o avea anterior momentului la care reclamanta a pretins că a debutat fapta ilicită imputată recurentului pârât, pentru că lămurirea acestei situații era esențială pentru calificarea conduitei supuse analizei (anume aceea de a se fi instituit o funcție non aedificandi) ca una cu caracter ilicit, iar acest aspect era unul care forma obiect de devoluțiunii în raport, pe de o parte, de prevederile art. 478 alin. (2) și 479 alin. (1) C.pr.civ. coroborat cu art. 205 C.pr.civ. și, pe de altă parte, de criticile care se regăseau în cererea de apel corelate cu apărările ce li se opuneau prin întâmpinarea depusă de reclamanta intimată.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că recurentul a și depus, anexat cererii de recurs, înscrisuri care privesc aspectul menționat, al situației tehnico economice a terenului anterior anului 2005, dreptul de a depune și implicit de a fi analizate aceste probe fiind recunoscut oricărui recurent (desigur sub condiția încuviințării lor de instanța de recurs) prin dispozițiile art. 492 raportat C.pr.civ. Înscrisurile au fost încuviințate de Înalta Curte și, dat fiind faptul că ele se referă la un aspect care este esențial pentru a se stabili existența sau nu a caracterului ilicit al faptei ce se impută recurentului pârât, iar acest aspect nu a fost lămurit în de instanțele ierarhic inferioare pe baza unui probatoriu complet, se impune ca, reținând incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ., să se dispună rejudecarea cauzei spre a stabili corect și complet situația de fapt, printr-o analiză coroborată a acestor probe cu cele administrate la judecata în primă instanță.
Având în vedere că cel de-al doilea motiv de recurs se referă la soluția adoptată de instanța de apel în privința excepției prescripției dreptului la acțiune, iar în ipoteza în care instanța de recurs ar stabili că este eronată menționata soluție ar deveni de prisos, cel puțin parțial, analiza relativă la fondul pretenției în despăgubire formulată de reclamanta intimată, urmează a fi analizate și criticile din cadrul acestui motiv de recurs. Urmare a acestei analize se va putea determina limitele rejudecării determinate de considerentele expuse în cadrul analizei referitoare la primul motiv de recurs.
Este de remarcat că excepția prescripției dreptului la acțiune a fost invocată de pârâți la judecata în primă instanță a cauzei, prima instanță soluționând această excepție în sensul respingerii ei, ca neîntemeiată; motivele adoptării acestei soluții au fost expuse în încheierea de ședință din data de 16.03.2016.
Respectiva soluție a instanței de fond a fost (și ea) atacată cu apel de Municipiul București.
Fiind în prezența unei soluții pronunțate de prima instanță, instanța de apel avea a realiza controlul judiciar al respectivei soluții, iar nu a analiza din nou excepția de prescripție în coordonatele în care ea fusese susținută în fața primei instanțe, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (5) C.pr.civ. - conform cărora „(5) Încheierea prin care s-a respins excepția, precum și cea prin care, după admiterea excepției, instanța a rămas în continuare învestită pot fi atacate numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel” - și cele ale art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) C.pr.civ care stabilesc limitele judecății în calea de atac astfel: ,, Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată””, respectiv ,, Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță””.
Ținând seama de exigențele care rezidă din normele procedurale enunțate, se impune a se constata că instanța de apel putea analiza doar criticile pe care pârâtul apelant le-a formulat cu privire la considerentele pentru care prima instanță a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, și că o analiză care ar fi depășit aceste limite ar fi reprezentat o încălcare a legii.
Or, verificând conținutul cererii de apel, Înalta Curte constată că argumentele critice expuse de apelant relativ la considerentele pentru care prima instanță a adoptat soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune au privit un singur aspect, anume acela că a fost greșit stabilită data de 13.12.2012 ca fiind momentul la care reclamanta a cunoscut paguba și persona responsabilă de aceasta. În acest context, pârâta apelantă a susținut că trebuia să se rețină că reclamanta cunoscut respectivele aspecte încă de la data 23.02.2012, așa cum a recunoscut ea însăși prin concluziile scrise depuse la data de 16.03.2016, consecința fiind aceea a stabilirii datei de 23.02.2012 ca moment de la care a început să curgă termenul de prescripție.
Această critică referitoare la greșita identificare a momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție a fost analizată de instanța de apel și a fost găsită întemeiată, însă soluția de respingere a excepției a fost menținută pentru considerentul că acțiunea pendinte a fost depusă la data de 18.02.2015, dată care se situează înăuntrul termenului de prescripție în raport de data indicată de apelant - cea din 23.02.2012 -, ținând seama de prevederile art. 183 alin. (1) C.pr.civ.
Nefiind învestită instanța de apel să verifice legalitatea soluției primei instanțe din perspectiva calificării faptei reclamate ca ilicite drept o faptă continuă și susceptibilă să genereze prescripții succesive în timp, nu exista cadrul legal pentru realizarea unei judecăți referitoare la aceste aspecte.
Ca atare, argumentele expuse în recurs referitor la asemenea trăsături pe care le atribuie faptei ilicite imputate (de reclamanta intimată) recurentului pârât sunt formulate cu neobservarea nu numai a limitelor în care instanța de apel se putea pronunța potrivit art. 477 alin. (1) și art. 499 alin. (1) C.pr.civ., dar și a principiului contradictorialității, corespunzător rigorilor care sunt stabilite prin art.14 alin. (2) - (4) C.pr.civ.: ,,(2) Părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea.
(3) Părțile au obligația de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părțile au obligația de a expune un punct de vedere propriu față de afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză.
(4) Părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu”.
În concluzie, Înalta Curte reține că nu există temei spre a se constata nelegalitatea deciziei recurate pentru considerentul că aceasta nu conține o analiză relativă la aspectele care, deși evocate în cererea de recurs, nu au fost deduse spre judecată, în etapa apelului, ca și critici împotriva hotărârii primei instanțe.
Se cuvine a fi subliniat că însăși premisa de la care pornește recurentul în dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs este eronată, anume aceea că „instanța de apel s-a pronunțat asupra excepției prescripției dreptului la acțiune invocată de apelanta-pârâtă, cu încălcarea normelor care reglementează instituția prescripției extinctive”; o asemenea premisă ignoră în mod evident particularitățile expuse anterior ale judecății ce se realizează în calea de atac a apelului și conținutul cererii de apel pe care a partea însăși dedus-o spre analiză în etapa apelului.
Totodată, este de observat că recurentul afirmă că nu a abandonat în apel susținerea în sensul că termenul de prescripție a început să curgă în anul 2005, iar instanța de apel ar fi reținut eronat o atare situație. Această afirmație este însă una lipsită de orice argumentare, nefiind indicat vreun reper de natură a permite identificarea vreunei critici prin care să se fi dedus instanței de apel, spre evaluare, chestiunea legată de începerea curgerii termenului de prescripție în anul 2005, și care să fi rămas neobservată instanței de prim control judiciar. Ca atare, se constată caracterul vădit nefondat al acestei afirmații a recurentului.
Pe de altă parte, formularea direct în recurs a criticilor referitoare la curgerea unor termene de prescripție succesive, raportat la caracterul de continuitate al faptei ilicite imputate de reclamanta intimată, și a criticilor referitoare la necesitatea stabilirii datei la care a început să curgă termenul de prescripție ca fiind data adoptării HCGMB 27/30.01.2012 ori cel mult data la care această ultimă hotărâre a fost adusă la cunoștință publică (anume 17.02.2012), nu poate determina analiza lor în această etapă procesuală. Un astfel de demers analitic ar avea caracter omissio medio, și ar fi contrar atât exigențelor impuse de art. 483 alin. (1) C.pr.civ. - care stabilește că hotărârea supusă controlului judiciar în recurs este cea a instanței de apel - cât și prevederile art. 488 alin. (2) C.pr.civ. conform cu care ,,Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor”.
Înalta Curte notează că nu poate forma obiect de analiză nici argumentul invocat de recurent pentru prima dată în cadrul concluziilor orale expuse în ședința publică din data de 18.02.2010 - anume acela prin care se invocă viciul procedural reprezentat de faptul că cererea de chemare în judecată ar fi fost depusă prin scrisoare simplă, iar nu prin scrisoare recomandată -pentru că el privește un aspect de nelegalitate (a soluției din apel) de sine stătător, și nu are aptitudinea de a învesti instanța de recurs de vreme ce nu a fost formulat înăuntrul termenului de recurs imperativ stabilit prin art. 485 alin. 1 coroborat cu art. 489 alin. (1) C.pr.civ.
Împrejurarea că prin cererea de recurs a fost invocat motivul de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ., iar partea consideră că acest ultim argument ar fi subsumat aceluiași motiv de casare nu este de natură a conduce la o altă concluzie pentru că cerința legală a dezvoltării motivelor recursului [cerință reglementată sub sancțiunea nulității prin art. 486 alin. (1) lit. e) și alin. (3) C.pr.civ.] semnifică obligația părții recurente de a concretiza în condițiile legii viciile de nelegalitate pe care le atribuie hotărârii pe care o atacă, nefiind suficient să indice una sau mai multe dintre ipotezele legale abstracte care permit, de principiu, casarea unei hotărâri susceptibile de recurs.
Obligația legală de motivare a recursului înseamnă arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 Cod procedură civilă, dar mai ales dezvoltarea acestuia prin indicarea aspectelor de nelegalitate care (în opinia părții recurente) ar afecta judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată corespunzător motivului de nelegalitate invocat, pentru că numai o asemenea dezvoltare este de natură a permite realizarea controlului judiciar corespunzător exigențelor art. 457 alin. (1) C.pr.civ. - care consacră principiului legalității căilor de atac -, precum și celor ce rezidă din art. 12 alin. (1) C.pr.civ. - care consacră obligația părților de a-și exercita drepturile procesuale cu bună credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.
Astfel, simpla invocare a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ. nu este de natură a permite părții recurente să concretizeze, după împlinirea termenului în care este îndreptățită să formuleze motivele de nelegalitate și dezvoltarea lor (în conformitate cu prevederile art. 486 coroborat cu art. 485 C.pr.civ.) critici noi care vizează aspecte de nelegalitate care nu au corespondent în motivele ce au fost depuse înăuntrul termenului menționat.
Motivul de recurs (al patrulea, potrivit numerotării date de recurent) care se referă la neîndeplinirea condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale nu vor fi analizate în cadrul prezentului recurs, față de împrejurarea că, nefiind deplin lămurită situația de fapt, nu este posibil a se verifica modalitatea de aplicare a prevederilor art. 998-999 C.civ. Totodată, este de menționat că în dezvoltarea acestui motiv de recurs se regăsesc ample argumente care tind a determina o reevaluare a probelor administrate. Însă, o atare reevaluare este incompatibilă cu judecata pe care art. 488 alin. (1) C.pr.civ. o permite în etapa recursului, astfel că respectivele argumente nu pot fi analizate de Înalta Curte.
În ce privește critica referitoare la împrejurarea că instanța de fond ar fi stabilit prin considerente existența prejudiciului cauzat de recurentă intimatei reclamante în limite mai largi decât cele pentru care acțiunea a fost timbrată - această constatare fiind confirmată prin decizia instanței de apel -, se constată că este fondată.
Obligația de a plăti taxa de timbru pentru acțiunile în justiție este stabilită cu valoare de regulă prin art. 1 din O.U.G. nr.80/2013, excepțiile de la această regulă fiind reprezentate de acele cereri introduse la instanțele judecătorești care sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru „în cazurile anume prevăzute de lege”.
Art. 33 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr.80/2013 stabilește că „(1) Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege.
(2) Dacă cererea de chemare în judecată este ne timbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă, obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței””
Pe de altă parte, sancțiunea netimbrării unei cereri de chemare în judecată este explicit stabilită prin art. 197 C.pr.civ. În sensul că „În cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se atașează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condițiile legii!”
În lumina normelor juridice menționate, concluzia care se impune este aceea că achitarea taxei judiciare de timbru constituie o condiție care interesează însăși legalitatea și limitele învestirii instanței spre a soluționa raportul juridic litigios, plata acestei taxe impunându-se a se efectua - ca regulă - anticipat soluționării litigiului (după ce instanța a procedat la înștiințarea părții ce o datorează despre cuantumul ei).
Raportat la aceste exigențe legale și la caracterul imperativ al normelor care le instituie, trebuie reținut că, în condițiile în care s-a constatat că reclamanta intimată a achitat taxa judiciară de timbru numai în limita pretenției de a primi despăgubiri în sumă de 2.500.000 lei, era necesar ca instanța să analizeze temeinicia demersului judiciar în limitele corespunzătoare acestei sume, și să dea dezlegări doar în aceste limite, orice statuare făcută cu depășirea respectivelor limite fiind contrară legii.
Astfel, constatând instanța că prejudiciul real a avut o întindere mai mare decât cel în privința căruia a fost legal învestită (din perspectiva condiției de timbrare a acțiunii) să tranșeze raportul juridic litigios, au fost nesocotite atât exigențele impuse de prevederile menționate ale O.U.G. nr.80/2013 dar și sancțiunea nulității parțiale (pentru partea ce excede cuantumului de 2.500.000 lei) ce rezidă fără echivoc din prevederile art. 197 C.civ. Constatarea criticată, care se regăsește în considerentele hotărârii, reprezintă o statuare în privința unui prejudiciu (reprezentat de diferența între valoarea pentru care s-a timbrat și valoarea rezultată din expertiza judiciară) pentru care nu a fost achitată taxa de timbru, fiind de natură fi privită ca o veritabilă dezlegare a raportului juridic litigios în privința acestei părți de prejudiciu.
De aceea, Înalta Curte apreciază că reprezintă expresia unei greșite aplicări a prevederilor legale menționate aprecierea instanței de apel că ar fi nefondate criticile relative la constatarea ce se regăsește în hotărârea primei instanțe în sensul că prejudiciul suferit de reclamantă ca efect al faptei imputate - în speță - pârâtului recurent se cuantifică la valoarea de 7.896.786 lei. Acest cuantum în mod evident nu „se încadrează” în cel de 2.500.000 lei pentru care a fost achitată taxa de timbru - cum greșit a reținut instanța de apel -, el fiind de cca 3 ori mai mare decât suma pentru care s-a achitat taxa ce constituie una dintre condițiile de stabilire a limitelor învestirii instanței. De asemenea, împrejurarea că respectiva constatare se regăsea numai în considerentele sentinței nu era de natură a conduce, prin ea însăși, la concluzia lipsei de temeinicie a criticii dat fiind că, potrivit art. 461 alin. (2) C.pr.civ., calea de atac poate fi exercitată și împotriva considerentelor, cu scopul înlăturării celor care nu au legătură cu judecarea procesului sau care conțin constatări de fapt care prejudiciază partea.
În condițiile în care partea reclamantă a stabilit limitele învestirii instanței prin plata unei taxe de timbru care corespunde doar unei părți din valoarea stabilită prin raportul de expertiză, această parte nu era îndreptățită să obțină o dezlegare a raportului juridic litigios (și) în privința valorii pentru care nu a timbrat. Prin simetrie, partea pârâtă nu trebuia să facă apărări, și nu poate fi ținută de dezlegări în raport de chestiuni asupra cărora nu s-a realizat o învestire legală a instanței de judecată.
Aceste erori de judecată atrag incidența motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C.pr.civ.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496 și 497 din C.pr.civ., a casat decizia civilă recurată cu trimiterea cauzei pentru a fi rejudecată în apel.
În etapa rejudecării, urmează a fi lămurită situația de fapt, ținând seama atât de criticile formulate de apelantă, de apărările și precizările opuse de intimata reclamantă prin întâmpinarea depusă în calea de atac, cât și de ansamblul probelor ce au fost administrate în derularea procesului și, eventual, a celor care vor fi administrate ca efect al necesității rezultate din dezbateri.
În acest context, ținând seama de caracterul devolutiv al apelului, instanța de apel va stabili dacă și în ce măsură interdicția de edificare (invocată de reclamantă ca element central al demersului de angajare a răspunderii civile delictuale) a afectat terenul reclamantei în coordonatele reținute de prima instanță, anume dacă respectivul teren a devenit neconstruibil ca efect al actului de autoritate emis de municipalitate în anul 2005 și și-a redobândit însușirea de a fi construibil ca efect al adoptării H.C.G.M.B. prin care a fost aprobat - în anul 2012 - noul PUZ pentru imobilul din str. X.
| ← Achitarea taxei de timbru ulterior primului termen de judecată.... |
|---|
