Hotărâre penală prin care s-a soluționat și acțiunea civilă. Efecte asupra acțiunii în regres formulată ulterior de prepusul - debitor solidar
| Comentarii |
|
C. civ., art. 1349, art. 1373, art. 1456 alin. (2), art. 1558, art. 1560, art. 1561, art. 1562-1563
C. proc. civ., art. 25, art. 397
În cazul în care prin hotărâre penală definitivă s-a soluționat și acțiunea civilă în cadrul procesului penal, stabilindu-se cuantumul prejudiciului și obligația în solidar a comitentului și a prepusului acestuia la plata acestuia, instanța civilă nu poate să modifice în cadrul soluționării acțiunii în regres nici natura răspunderii acestor părți, nici cuantumul prejudiciului, fiind ținută de soluția pronunțată de către instanța penală, ca urmare a efectului puterii lucrului judecat.
Ca atare, prin decizia instanței civile s-a reținut în mod legal incidența dispozițiilor art. 1456 alin. (2) C. civ., ceea ce a condus la admiterea acțiunii în regres și obligarea prepusului la plata către comitentul - debitor solidar a părții din datoria care îi revenea acestuia, ca urmare a executării integrale a obligației de către debitorul solidar și a subrogării acestuia în drepturile creditorului, respectiv în drepturile părții civile.
Î.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 45 din 16 ianuarie 2020
A.Obiectul cererii introductive
Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/289/2015** din 31 iulie 2015 pe rolul Judecătoriei Reghin reclamanta A. SA a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului de rând 1 la restituirea către reclamantă a sumei de 105.237,5 lei cu titlu de despăgubiri civile și cheltuieli de judecată achitate creditorului
D., revocarea actului de partaj voluntar autentificat sub nr. 21 din 8 ianuarie 2015 de BNP E., având ca obiect apartament cu 2 camere și dependințe, cu suprafața utilă de 55,94 m.p., situat în Reghin, str. X, nr. 5, Sc. 1, Et. 1, Ap. 3, înscris în CF nr. 50222 - C1-U12 Reghin sub nr. B2.1, B3.1, ca fiind încheiat în frauda intereselor creditoarei reclamante, repunerea părților în situația anterioară efectuării actului fraudulos de partaj voluntar, reducerea bunului în patrimoniul pârâtului de rând 1 și partajarea bunului comun al pârâților de rând 1 și 2 prin atribuirea acestuia în natură pârâtului de rând 1 cu obligarea acestuia la plata unei sulte corespunzătoare egalizatoare în favoarea pârâtei de rând 2, efectuarea mențiunilor corespunzătoare în cartea funciară și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 10 mai 2016 reclamanta a depus precizare la cererea de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea pârâtului de rând 1 la restituirea către reclamantă a sumei de 210.475 lei cu titlu de despăgubiri civile și cheltuieli de judecată achitate creditorului D.
Prin încheierea nr. 31 din 27 iulie 2016 a Curții de Apel Târgu-Mureș, pronunțată în dosarul nr. x/43/2016 s-a admis cererea de strămutare a cauzei formulată de pârâții B. și C. și s-a dispus strămutarea dosarului la Judecătoria Târgu-Mureș.
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept, potrivit precizării depuse de către reclamantă la data de 24 martie 2017, pe dispozițiile art. 1373 raportat la art. 1456 C. civ. și art. 678 C. civ. raportat la art. 33 teza a II-a C. proc. civ. cu privire la existența intenției de fraudare a pârâtului și pretențiile formulate de creditor preventiv.
Prin sentința civilă nr. 1600 din 24 martie 2017, Judecătoria Târgu-Mureș a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, pe rolul acestei instanțe cauza fiind înregistrată la data de 19 aprilie 2017.
Prin sentința civilă nr. 396 din 18 mai 2017, Tribunalul Mureș a admis excepția necompetenței sale materiale de soluționare a cauzei și a sesizat Curtea de Apel Târgu-Mureș cu soluționarea conflictului de competență.
Prin sentința civilă nr. 30/CF din 10 iulie 2017, Curtea de Apel Târgu-Mureș a stabilit în favoarea Tribunalului Mureș competența de soluționare a cauzei, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș la data de 13 iulie 2017.
B. Hotărârea primei instanțe
Prin sentința civilă nr. 123 din 14 februarie 2018, Tribunalul Mureș, Secția civilă, a respins excepția prematurității petitului de partajare a bunului imobil comun invocată de pârâții
B. și C.
A admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta A. SA și a obligat pârâtul B. la plata către reclamantă a sumei de 105.237,5 lei cu titlu de despăgubiri civile și cheltuieli de judecată achitate creditorului D.
A declarat inopozabil față de reclamanta A. SA actul de partaj voluntar încheiat între pârâții B. și C., autentificat sub nr. 21 din 8 ianuarie 2015 la BNP E.
A dispus ieșirea pârâților din indiviziune asupra imobilului apartament cu două camere și dependințe cu suprafața utilă de 55,94 m.p., situat în Reghin, str. X, nr. 5, sc. 1, et. 1, ap. 3, județul Mureș, înscris în CF 50222 - C1 - U12 Reghin, prin atribuirea bunului în deplină și exclusivă proprietate pârâtului B. și obligarea pârâtului la plata către pârâta C. a sultei compensatorii în sumă de 30.750 lei.
A obligat pârâții în solidar la plata către reclamantă a sumei de 11174,42 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxa aferentă petitelor 2 și 3 din acțiune, onorariu expert și onorariu avocațial parțial.
A respins cererea pârâților de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta SC A. SA și pârâții B. și C.
Reclamanta apelantă A. SA a solicitat admiterea în parte a hotărârii atacate, cu directa consecință a admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată la data de 10 mai 2016 și obligarea pârâtului de rând 1 la restituirea sumei de 210.475 lei cu titlu de despăgubiri și de cheltuieli de judecată achitate creditorului D. și obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată în tot ocazionate de procesul pendinte în fond și în apel.
Pârâții apelanți, B. și C. au criticat hotărârea atacată pentru nelegalitate și netemeinicie și au solicitat desființarea hotărârii apelate, rejudecarea cauzei și respingerea cererii de chemare în judecată.
În drept art. 466 și urm. C. proc. civ.
D. Hotărârea instanței de apel
Prin decizia civilă nr. 246/A din 27 iunie 2018, Curtea de Apel Târgu-Mureș, Secția I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamanta SC A. SA.
A admis apelul declarat de pârâții B. și C., a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat reclamanta la plata către pârâți a sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale. A menținut restul dispozițiilor sentinței civile nr. 123 din 14 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Mureș.
Instanța de apel a analizat motivele de apel prin prisma dispozițiilor art. 476 - 478 C. proc. civ.
E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel
Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții-pârâți B. și C., prin raportare la motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, cu consecința casării în parte a deciziei civile nr. 246/A din 27 iunie 2018 și, în urma rejudecării procesului în fond, respingerea acțiunii civile formulată de reclamanta A. SA, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenții-pârâți au susținut că instanța trebuia să respingă acțiunea în regres, nefiind îndeplinite condițiile de admitere a acțiunii, și nu să recurgă unilateral, fără a pune în discuția părților, la admiterea în parte a acțiunii prin reținerea culpei în cote egale, făcând o aplicare eronată a prezumției de egalitate - temei de drept cu care nu mai era învestită.
Recurenții au susținut că hotărârea este nu doar nelegală ci și contradictorie în condițiile în care instanța de fond în mod corect înlătură teza exonerării comitentului acreditată de reclamantă și noile temeiuri de drept cu care se investește instanța, dar, în continuare, ambele instanțe, de fond și de apel, dispun eronat asupra incidenței prezumției de egalitate.
Au mai susținut recurenții-pârâți că în mod absolut nelegal instanța de fond și apoi și instanța de apel au reținut autoritatea de lucru judecat față de statuările probabile ale instanței penale, de condamnare, sentința penală nedispunând asupra gradului de culpă.
În ceea ce privește petitul pentru acțiunea revocatorie, recurenții-pârâți au susținut că aprecierea făcută de către instanța de apel în privința legalității acțiunii revocatorii nu este una corectă, aceasta încălcând, la rândul său, normele materiale incidente, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile necesare intentării acțiunii revocatorii (pauliene), potrivit art. 1562 - 1563 C. civ., aspectele de drept material fiind efectiv ignorate: actul să fi avut un prejudiciu; frauda debitorului; creditorul să aibă o creanță certă, lichidă, exigibilă și anterioară actului atacat; complicitatea la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat actul atacat.
În ceea ce privește acțiunea oblică - având ca obiect partajul bunului comun, recurenții-pârâți au susținut că în mod eronat a fost respinsă excepția prematurității solicitării de partajare a bunului comun, ceea ce conduce la inadmisibilitatea petitului având ca obiect partajarea bunului comun, o atare acțiune cu caracter oblic neputând fi întemeiată decât pe prevederile art. 1560 alin. (1) C. civ.
Și în această situație, ca și în situația acțiunii revocatorii, o atare condiție nu reclamă caracterul cert al prejudiciului, ci a creanței creditorului.
Or, în condițiile în care nu s-a solicitat stabilirea gradului de culpă, au arătat recurenții-pârâți, este neechivoc faptul că nu există o creanță certă a reclamantei.
F. Apărările intimatei-reclamante A. SA
Intimata-reclamantă a solicitat prin întâmpinarea formulată, pe cale de excepție, respingerea recursului, ca inadmisibil și, pe fondul cauzei, respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, în raport de legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de instanța de apel.
G. Considerentele instanței de recurs
Analizând recursul din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte a constatat recursul nefondat pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.
Acest motiv de recurs duce la casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
În raport de acest motiv de nelegalitate recurenții-pârâți au susținut că decizia recurată este contradictorie în condițiile în care instanța de fond a înlăturat în mod corect teza exonerării comitentului și noile temeiuri de drept din cererea precizatoare depusă de reclamantă, aspect menținut ca atare de către instanța de apel prin respingerea apelului reclamantei care viza acest aspect, dar, în continuare, ambele instanțe au dispus eronat asupra incidenței prezumției de egalitate.
Înalta Curte constată că, în totală contradicție cu cele susținute de către recurenții-pârâți, atât instanța de fond, cât și instanța de prim control judiciar au reținut în mod judicios că temeiul acțiunii în regres formulată de către reclamanta-intimată îl reprezintă sentința penală nr. 263 din 12 decembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Reghin în dosarul nr. x/289/2013, prin care pârâtul-intimat B. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare cu suspendare, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă și în temeiul art. 25 și art. 397 C. proc. civ. și art. 1349 C. civ. a fost obligat inculpatul B., în solidar cu partea responsabilă civilmente, SC A. SA Reghin, să achite părții civile D. suma de 6.775 lei - daune materiale, suma de 200.000 lei - daune morale și 2500 lei - onorariu de avocat.
Sentința penală este definitivă prin respingerea apelului de către Curtea de Apel Târgu-Mureș, prin decizia penală nr. 265/A din 14 mai 2015, prin care s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că în mod temeinic a fost soluționată latura civilă a cauzei prin admiterea cererii de constituire de parte civilă și de obligare a inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata despăgubirilor, reținându-se fără putință de tăgadă că inculpatul se face vinovat de comiterea faptei penale în modalitatea descrisă.
Instanța penală de control judiciar a precizat că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile cerute de art. 1373 C. civ. privind răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor, răspunderea părții responsabile civilmente pentru fapta inculpatului fiind una obiectivă, de plin drept, fundamentată pe ideea de garanție care exprimă obligația acesteia de a garanta persoanei vătămate securitatea în legătură cu activitatea pe care o organizează și desfășoară prin angajarea inculpatului și o conduce în interesul său în mod direct.
Așadar, în mod corect s-a reținut de către instanța de fond și de către instanța de apel că prin hotărârea penală definitivă s-a soluționat și acțiunea civilă în cadrul procesului penal, stabilindu-se cuantumul prejudiciului și obligația în solidar a comitentului și a prepusului acestuia la plata acestui prejudiciu, în acest context instanța civilă neputând să modifice în cadrul soluționării acțiunii în regres nici natura răspunderii acestor părți, nici cuantumul prejudiciului, fiind ținută de soluția pronunțată de către instanța penală, ca urmare a efectului puterii lucrului judecat.
Aceasta, deoarece, în baza noii reglementări a autorității de lucru judecat, nu este permisă existența unor contradicții între considerentele a două hotărâri judecătorești succesive.
Ca atare, prin decizia recurată s-a reținut în mod legal incidența dispozițiilor art. 1456 alin. (2) C. civ., la care s-a adăugat și recunoașterea pretențiilor efectuate de către intimatul-pârât B., prin întâmpinarea depusă la judecata cauzei în fond, ceea ce a condus la admiterea acțiunii în regres și obligarea prepusului la plata către comitentul - debitor solidar a părții din datoria care îi revenea acestuia, ca urmare a executării integrale a obligației de către debitorul solidar A. SA și a subrogării acestuia în drepturile creditorului, respectiv în drepturile părții civile.
Față de cele constatate nu se poate reține nicio contradicție în raționamentul logico-juridic al instanței de apel, neexistând considerente contradictorii de natură a atrage nelegalitatea hotărârii atacate.
Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a acesteia.
Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris).
Interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului.
Aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și de apel. În acest caz, situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului și apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății.
În speță, recurenții au invocat aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1456 alin. (2) C. civ. de către instanța de apel, reiterând, aproape ad litteram motivele din apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 123 din 14 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Mureș.
Ori aceste motive au primit dezlegare prin decizia recurată, nr. 246/A din 27 iunie 2018, soluția instanței de apel fiind legală pentru considerentele dezvoltate anterior, în analizarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de apel demonstrând că solidaritatea comitentului și a prepusului la plata prejudiciului cauzat părții civile (părții vătămate), precum și cuantumul acestuia au fost statuate cu putere de lucru judecat de către instanțele penale care au soluționat și latura civilă în cadrul procesului penal.
Cât privește un alt argument care se constituie în critică a hotărârii recurate sub imperiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., anume acela că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile necesare intentării acțiunii revocatorii, potrivit art. 1562 - 1563 C. civ., respectiv: -reclamanta-intimată nu a făcut dovada stării de insolvabilitate a recurentului B., deși sarcina probei îi incumbă acesteia; - instanța de fond nu a avut în vedere documentele depuse de către recurenții-pârâți și nu le-a coroborat cu răspunsul la interogatoriu dat de către recurenta C.; -reclamanta nu a probat, deși avea această sarcină a probei, faptul că pârâtul B. se afla în stare de insolvabilitate și nici complicitatea la fraudă a pârâtei C., Înalta Curte reține că și această critică este nefondată.
Se reține că și această critică se regăsește ad litteram în cadrul motivelor de apel declarate de către pârâți împotriva sentinței civile nr. 123 din 14 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Mureș și vizează exclusiv aspecte de administrare și interpretare a probelor administrate în cadrul celor două faze procesuale devolutive, fond și apel, ceea ce se constituie în critici de netemeinicie a hotărârii recurate, și nu de nelegalitate a acesteia, întrucât instanța de apel este suverană a stabili situația de fapt, ca urmare a cercetării judecătorești desfășurate în cauză și a aplica normele de drept incidente la situația de fapt astfel stabilită.
Înalta Curte judecă în casație și doar pentru motive de nelegalitate a hotărârii ce se atacă, nu și pentru motive de netemeinicie.
În acest sens, raportat la stabilirea situației de fapt în mod identic de către două instanțe devolutive, de fond și apel, Înalta Curte constată că aplicarea dispozițiilor art. 1562 - 1563 C. civ. referitoare la întrunirea condițiilor necesare intentării acțiunii revocatorii s-a făcut în mod corect, neregăsindu-ne în ipoteza unei încălcări sau aplicări greșite a legii, în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Ultima critică adusă deciziei recurate vizează greșita admitere a acțiunii oblice, nefiind îndeplinite prevederile art. 1560 alin. (1) C. civ., cum ar fi: debitorul este inactiv, deoarece nu intentează el însuși acțiunea pe care o poate intenta, creditorul să aibă un interes serios și legitim pentru a intenta acțiunea, iar creanța să fie certă, lichidă și exigibilă.
În acest sens recurenții-pârâți au susținut că atâta timp cât nu s-a stabilit caracterul cert, lichid și exigibil al creanței reclamantei, aceasta nu putea avea calitate de creditor într-o acțiune oblică, acțiunea de partajare a bunului comun fiind prematură și, totodată, atâta timp cât reclamanta nu a făcut dovada insolvabilității debitorului său, este inadmisibil a se proceda la partajarea bunurilor comune.
Criticile aduse sub acest aspect hotărârilor recurate sunt, de asemenea, nefondate.
Acțiunea oblică reglementată de art. 1560 și art. 1561 C. civ. reprezintă un mijloc procedural pus la dispoziția creditorului pentru protecția creanței sale.
Nu este necesar ca titularul acțiunii să facă dovada insolvabilității debitorului, ci trebuie să probeze numai că această conduită a debitorului poate să prejudicieze interesele creditorului.
Pentru admiterea acțiunii oblice, caracterizată de art. 1558 C. civ. ca fiind o măsură conservatorie, nu se cere nici prealabila punere în întârziere, nici o prealabilă autorizare din partea instanței, nici introducerea în proces a debitorului.
Intentarea acțiunii oblice nu produce modificări în situația juridică a debitorului și nu are ca efect stingerea creanței titularului acțiunii, ci numai pregătește terenul pentru valorificarea acesteia.
Nu este exclusă nici privarea creditorului reclamant de orice avantaj personal ca urmare a promovării acțiunii oblice, pentru că alți creditori pot avea ranguri superioare de prioritate și prin satisfacerea creanțelor acestora să fie epuizat activul reintegrat prin acțiunea oblică în patrimoniul debitorului.
Nu se poate susține că, în speță, reclamanta creditor nu deține o creanță certă, aceasta fiind constatată atât prin hotărârile penale, cât și prin hotărârile civile pronunțate, însuși recurentul-pârât consimțind prin întâmpinarea depusă la judecata în fond asupra plății către reclamantă a sumei de 105.237,5 lei, urmare a obligării sale în solidar cu reclamanta la plata sumei de 200.000 lei - daune morale, 6.755 lei - daune materiale, 2500 lei - onorariu avocațial și 1000 lei - cheltuieli judiciare, în condițiile în care reclamanta-intimată a făcut dovada că a achitat integral prejudiciul la care părțile fuseseră obligate în solidar, către partea vătămată, D.
Potrivit dispozițiilor art. 662 alin. (2) C. proc. civ., creanța este certă când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși titlul executoriu.
Instanța de apel a arătat, de altfel, că admiterea acțiunii în regres intentate de către reclamanta-intimată și admiterea acesteia de către instanța de fond, cât și de către instanța de apel, certifică faptul că reclamanta are calitate de creditor al pârâtului-recurent B., deținând o creanță certă și exigibilă, momentul în care se apreciază asupra creanței fiind cel al pronunțării hotărârii judecătorești, neexistând impedimente legale cu privire la soluționarea, succesiv, prin aceeași hotărâre a celor trei capete de cerere: acțiunea în regres, acțiunea pauliană și acțiunea oblică. Astfel, în condițiile în care acțiunea în regres și acțiunea pauliană au fost admise, nimic nu împiedică soluționarea și a capătului de cerere având ca obiect acțiunea oblică ce tinde la readucerea bunului în patrimoniul debitorului.
Prin criticile formulate recurenții nu combat însă cu niciun argument pertinent aceste aprecieri ale instanței de apel, limitându-se, ca și în precedent, la a reitera argumentele din cererea de apel.
Prin urmare, în mod corect instanța de apel a respins apelul pârâților îndreptat împotriva sentinței civile nr. 123 din 14 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Mureș, hotărârea instanței fiind legală, neregăsindu-se motive de nelegalitate de natură a atrage casarea deciziei recurate.
Având în vedere considerentele ce preced, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.
| ← Drept de proprietate dobândit ope legis. Acțiune în... | Acțiune în răspundere civilă delictuală. Repararea... → |
|---|
