Acțiune în pretenții. Întreruperea termenului de prescripție. Condiții și efecte. Noul Cod Civil.
| Comentarii |
|
Noul Cod Civil, art. 2537, art. 2539 alin. (2) teza a II-a
C. proc. civ., art. 430
Potrivit dispozițiilor art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., „prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă”.
Dispozițiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. nu impun cerința ca a doua cerere să fie identică cu prima, și, prin urmare, în mod greșit instanța de apel a reținut că, pentru a opera întreruperea prescripției, se impune ca cea de-a doua cerere să fie o cerere identică, privind aceleași părți, același obiect și aceeași cauză.
Î.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1313 din 9 iulie 2020
A. Obiectul cererii introductive
Prin cererea înregistrată la data de 13 februarie 2019 pe rolul Tribunalului Bacău, sub nr. x/110/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bacău, solicitând să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 881.441,02 lei, constând în lucrări executate și neachitate, conform facturii seria INS nr. 168 din 21.11.2014, plus dobânda legală de la 29 decembrie 2014 până la data plății efective.
B. Hotărârea primei instanțe
Prin sentința civilă nr. 214/2019 din 3 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Bacău, Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/110/2019, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și s-a respins ca fiind prescrisă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bacău, având ca obiect un litigiu cu privire la achizițiile publice.
C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., anularea hotărârii și, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.
D. Hotărârea instanței de apel
Prin decizia nr. 686/2019 din 14 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția I civilă, în dosarul nr. x/110/2019, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. Împotriva sentinței civile nr. 214 din 3 aprilie 2019 a Tribunalului Bacău, în contradictoriu cu intimatul Municipiul Bacău.
E. Considerentele instanței de apel
Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Bacău a reținut, în esență, următoarele:
În speță, termenul de prescripție a început să curgă la data de 13 august 2014, aspect de altfel necriticat de apelantă. Aplicând regulile de calcul ale termenului, statuate de art. 2544 C. civ. raportat la art. 2551 și urm. C. civ., acesta s-a împlinit la 13 august 2017.
În calea de atac, singurele critici ale apelantei vizează întreruperea termenului de prescripție, critici apreciate ca fiind neîntemeiate de Curte.
Efectul întreruptiv de prescripție al cererii de chemare în judecată este provizoriu și condiționat de admiterea cererii de chemare în judecată. Dacă însă cererea este respinsă, anulată, perimată sau s-a renunțat la judecată, efectul întreruptiv de prescripție dispare cu efect retroactiv. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la respingerea sau anularea cererii anterioare, introduce o nouă cerere, prescripția este întreruptă prin cererea precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă.
În speță, anterior, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, la 29 iunie 2016, în dosarul nr. x/110/2016, reclamanta
S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bacău obligarea acestuia la plata sumei de 881.441,02 lei constând în lucrări executate și neachitate, conform facturii seria INS nr. 168 din 21 noiembrie 2014, plus dobânda legală de la data de 29.12.2014 până la data plății efective, invocând răspunderea civilă contractuală. Prin sentința civilă nr. 547 din 14.05.2018, definitivă prin decizia civilă nr. 1483 din 13.12.2018, instanța a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Or, în aceste condiții, întrucât cererea de chemare în judecată din dosarul nr. x/110/2016 a fost respinsă, față de prevederile art. 2537 pct. 2 raportat la art. 2539 alin. (2) teza I C. civ., nu a operat întreruperea prescripției prin cererea de chemare în judecată anterioară.
Deși, în interiorul termenului de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de respingere a acțiunii anterioare, reclamanta a introdus o nouă acțiune, nu se poate reține că prescripția a fost întreruptă prin cererea precedentă, în condițiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ.
Astfel, premisa actului de întrerupere a prescripției constă în anularea sau respingerea primei cereri, fără ca legea să facă vreo distincție între respingerea pe cale de excepție și respingerea ca urmare a analizei pe fondul cauzei. Însă, întrucât textul de lege vorbește de introducerea unei noi cereri, instanța a apreciat că se impune a fi o cerere identică, privind aceleași părți, același obiect și aceeași cauză. Or, în speță, nu au fost cereri identice, cauza fiind diferită. În ipoteza în care s-ar aprecia că poate fi introdusă orice cerere pentru a opera întreruperea prescripției raportat la cererea anterioară, s-ar eluda scopul pentru care a fost edictată norma, devenind un instrument de perpetuare a situației litigioase la dispoziția creditorului. În ceea ce privește decizia nr. 2288/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată de apelantă prin răspunsul la întâmpinare, s-a reținut că este o decizie de speță, prin care nu s-a statuat asupra aspectelor ce fac obiectul cenzurii în prezenta cauză.
Totodată, instanța a înlăturat și susținerile apelantei că prin cererea de chemare în judecată din dosarul nr. x/110/2016, întrucât reprezintă un act de punere în întârziere, a operat întreruperea prescripției, conform art. 2537 pct. 4 C. civ. Astfel, legiuitorul a reglementat ca și caz de întrerupere a prescripției extinctive la pct. 2 al art. 2537 C. civ. introducerea unei cereri de chemare în judecată. Prin urmare, aceeași împrejurare, respectiv introducerea unei cereri de chemare în judecată, nu poate fi reținută, din perspectiva altui text de lege, drept alt caz de întrerupere a termenului. Introducerea cererii de chemare în judecată din dosarul nr. x/110/2016 nu poate avea relevanță din perspectiva a două cazuri de întrerupere a termenului de prescripție, cum în mod superficial afirmă apelanta. Astfel, întreruperea prescripției prin punerea în întârziere vizează orice alte forme de punere în întârziere, cu excepția cererii de chemare în judecată, ce este reglementată ca și caz expres la pct. 2 al art. 2537 C. civ. În acest sens este și art. 2540 C. civ. care statuează că prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere, confirmând astfel raționamentul expus anterior.
F. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel
Împotriva deciziei Curții de Apel Bacău a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:
Decizia recurată este nelegală pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material” privind începutul prescripției extinctive - art. 2523, art. 2528 alin. (2) C. civ.
Termenul de prescripție în cazul unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză începe să curgă de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micșorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire.
La stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție trebuie avut în vedere faptul că actio de in rem verso are caracter subsidiar și poate fi exercitată numai în absența oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite, cu alte cuvinte, însărăcitul să nu aibă la dispoziție o altă acțiune în justiție pentru realizarea dreptului său de creanță împotriva pârâtului.
În speță, recurenta a uzat de un alt mijloc juridic pentru repararea pagubei, respectiv acțiunea grefată pe răspunderea civilă contractuală, acțiune ce derivă din contractul de lucrări nr. 69112 din 28 decembrie 2012.
Prin sentința civilă nr. 547/2018 pronunțată de Tribunalul Bacău, menținută de Curtea de Apel Bacău prin decizia nr. 1483 din 13 decembrie 2018, s-a stabilit în mod definitiv faptul că recurenta-reclamantă nu are la îndemână acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă contractuală și că singurul mijloc juridic de care mai poate uza este acțiunea întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză.
Recurenta susține că la 13 decembrie 2018 s-a născut dreptul său la acțiunea de in rem verso, astfel că acțiunea formulată la 13 februarie 2019 respectă termenul de prescripție.
În cauză au fost încălcate sau aplicate greșit normele de drept material care reglementează întreruperea prescripției extinctive prin recunoașterea dreptului - art. 2537 pct. 1, art. 2538 C. civ.
În speță, ambele instanțe au reținut că prin procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. 6137 din 13 august 2014 s-a stabilit că valoarea declarată a investiției este de 6.121.563,33 lei fără TVA, din care 1.275.362,19 lei fără TVA reprezintă lucrări suplimentare, acesta fiind momentul care marchează începutul prescripției extinctive, termenul de prescripție a dreptului la acțiune împlinindu-se, astfel, la 13 august 2017.
Recunoașterea făcută de pârâtă la 6 februarie 2015, prin reconfirmarea celor cuprinse în procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor și atestarea faptului că, în calitate de agent economic, recurenta a avut o conduită corectă în raport cu Primăria Municipiului Bacău, are ca efect curgerea unui nou termen de prescripție de 3 ani, până la 6 februarie 2018.
Până la împlinirea acestui termen a intervenit o nouă recunoaștere făcută prin întâmpinarea depusă de pârât în dosarul nr. x/110/2016, care la rândul său are ca efect curgerea unui nou termen de prescripție de 3 ani, astfel că acțiunea este formulată în termen.
În cauză au fost încălcate sau aplicate greșit normele de drept material care reglementează întreruperea prescripției extinctive prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, respectiv prin punerea în întârziere - art. 2537 pct. 2 și pct. 4, art. 2539 C. civ.
Întrucât s-a formulat cerere de chemare în judecată în dosarul nr. x/110/2016 este incident și cazul de întrerupere prevăzut de art. 2537 alin. (4) C. civ., conform căruia prescripția se întrerupe prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere.
În cauză sunt incidente dispozițiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. Prescripția a fost întreruptă prin introducerea unei noi cereri de chemare în judecată în termen de 6 luni de la data când hotărârea anterioară a rămas definitivă. Legea nu impune cerința unei acțiuni identice, respectiv cerința aceleiași cauze.
G. Analizând recursul, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a apreciat că acesta este fondat și l-a admis pentru următoarele considerente:
În cauză sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
Motivul arătat presupune că instanța de apel a recurs la texte de lege aplicabile speței, dar le-a aplicat greșit. Astfel, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ.
În speță, termenul de prescripție a început să curgă la data de 13 august 2014 și s-a împlinit la 13 august 2017.
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta-recurentă la 29 iunie 2016 în dosarul nr. x/110/2016 având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 881.441,02 lei, constând în lucrări executate și neachitate, plus dobânda legală de la 29 decembrie 2014 până la data plății efective a avut ca temei juridic răspunderea civilă contractuală.
Prin sentința civilă nr. 547 din 14 mai 2018, definitivă prin decizia civilă nr. 1483 din 13 decembrie 2018, instanța a respins acțiunea ca neîntemeiată.
În cauză sunt incidente dispozițiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., potrivit cărora: „Prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă”.
Instanța de apel a aplicat greșit aceste dispoziții legale, reținând că cea de-a doua cerere se impune a fi o cerere identică, privind aceleași părți, același obiect și aceeași cauză. În speță, nu au fost cereri identice, cauza fiind diferită, cea de-a doua cerere având ca temei juridic îmbogățirea fără justă cauză.
În realitate, dispozițiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. nu impun o astfel de cerință. Privitor la acest caz de întrerupere, se observă faptul că legiuitorul conferă o a doua șansă creditorului pentru realizarea dreptului său. Rațiunea nu poate fi decât aceea că, în realitate, reclamantul nu a rămas în pasivitate, ci a introdus o acțiune, dar, din diferite motive, aceasta i -a fost respinsă.
Legea nu face distincție între respingerea primei cereri pe cale de excepție și respingerea ei ca urmare a unei analize pe fondul cauzei.
Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 430 C. proc. civ.:
„(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.
(2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”.
Așa fiind, în măsura în care cea de-a doua cerere ar fi identică în ceea ce privește obiectul, părțile și cauza s-ar opune autoritatea de lucru judecat.
Autoritatea de lucru judecat este reglementată prin norme de ordine publică. Dimpotrivă, dispozițiile privind prescripția extinctivă au un caracter de ordine privată. Din concursul de aplicare a celor două norme, este evident că instanța va acorda prioritate celor de ordine publică, datorită interesului general ocrotit: securitatea juridică.
Așadar, în niciun caz, dispozițiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. nu impun ca a doua cerere să fie identică cu prima.
Invocarea acestui caz de întrerupere a prescripției extinctive presupune întrunirea următoarelor condiții: prima cerere de chemare în judecată a fost respinsă; a doua cerere a fost formulată în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a primei hotărâri; a doua acțiune a fost admisă pe fond.
Existența cazului de întrerupere analizat este condiționat, așadar, de admiterea cererii subsecvente. Numai după soluționarea pe fond a pricinii se poate ști dacă prima cerere este sau nu un act întreruptiv de prescripție.
Celelalte critici invocate de recurentă în susținerea întreruperii prescripției privitoare la recunoașterea și introducerea unei cereri de chemare în judecată, care ar reprezenta un act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere sunt nefondate. Curtea de Apel Bacău a răspuns în mod corect acestora, reținând că nu a fost întrerupt cursul prescripției în temeiul art. 2537 C. civ.
Față de aceste considerente, având în vedere faptul că instanța de apel a aplicat greșit normele prevăzute de dispozițiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul a fost admis, decizia recurată a fost casată, iar cauza a fost trimisă Curții de Apel Bacău spre o nouă judecată.
| ← Acțiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta... | Acțiune în pretenții formulată ulterior închiderii... → |
|---|
