Acțiune în răspundere civilă delictuală. Victimă prin ricoșeu. Decesul reclamantului pe parcursul procesului. Dreptul moștenitorilor victimei indirecte la despăgubirile de afectațiune pretinse prin acțiune
| Comentarii |
|
C.civ., art. 1391
Dispozițiile art. 1.391 alin. (2) cod civil recunosc dreptul la compensații bănești victimelor indirecte sau prin ricoșeu (ascendenți, descendenți, frați, surori, soț) pentru durerea încercată prin moartea victimei directe, reglementându-se astfel posibilitatea reparației unui prejudiciu nepatrimonial afectiv.
Acest drept la despăgubire, fiind unul strâns legat de persoana celui care suportă suferința determinată de moartea victimei directe (expresie a unui prejudiciu afectiv sau de afecțiune), are, în principiu, caracter incesibil, neputând fi transmis prin acte juridice între vii și nici pe cale succesorală.
Cu toate acestea, legiuitorul a prevăzut derogări, respectiv posibilitatea cedării dreptului la despăgubiri pentru un asemenea prejudiciu atunci când a fost stabilit printr-o tranzacție sau hotărâre judecătorească definitivă [art. 1.391 alin. (3) Cod civil] și posibilitatea exercitării dreptului, prin continuarea acțiunii în justiție, atunci când aceasta a fost promovată de victima indirectă, decedată pe parcursul procesului [art. 1.391 alin. (4) Cod civil].
Astfel fiind, față de dispozițiile art. 1.391 alin. (4) Cod civil, decesul victimei indirecte ulterior promovării acțiunii, prin intermediul căreia a solicitat repararea prejudiciului de afecțiune, a asigurat moștenitorilor săi legitimare procesuală în a pretinde dreptul la despăgubire cu această natură, prin însușirea și continuarea acțiunii autoarei lor.
Î.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1853 din 30 septembrie 2020
I.Circumstanțele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș la 23.05.2018, reclamanții A.,
B. , C. și D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare E.SA și cu intervenientul forțat F., obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 2.384 lei către reclamantul A. și 1.107,97 euro, echivalent în lei la data plății, către reclamanta D., reprezentând daune materiale; la o prestație periodică lunară în sumă de câte 1.000 lei către reclamantele B. și
C. , pe perioada vieții lor, de la decesul victimei G.; câte 80.000 euro, în echivalent în lei la data plății, către A. (fiul victimei), B. (sora victimei) și C. (mama victimei) și 60.000 euro pentru D. (sora victimei) reprezentând daune morale; cheltuieli de judecată în faza de urmărire penală în sumă de 4000 lei; penalități de întârziere în cuantum de 0,2% calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită, respectiv stabilită prin hotărârea instanței de judecată, începând cu a 11-a zi de la rămânerea definită a acesteia, precum și 6000 lei cheltuieli de judecată, în caz de opunere.
2. Sentința pronunțată de tribunal
Tribunalul Maramureș, prin sentința civilă nr. 239 din 18.03.2019, a admis, în parte, acțiunea precizată formulată de reclamanții A., B. și D. În contradictoriu cu pârâta Societatea de asigurare Reasigurare E. SA și intervenientul forțat F.. A obligat-o pe pârâtă la plata următoarelor sume: 6.451 lei reprezentând despăgubiri materiale și 35.000 euro cu titlu de daune morale către reclamantul A., 40.000 euro daune morale și suma de 176 lei cu titlu de prestație periodică lunară începând cu data de 27 iunie 2017 către reclamanta B., 45,92 euro și 28.757 HUF daune materiale și 10.000 euro daune morale către reclamanta D., 15.000 euro daune morale către reclamanții A. și D., în calitate de moștenitori ai defunctei C., plata despăgubirilor acordate în euro și HUF efectuându-se la cursul ron/eur și ron/huf de la data efectuării plății. A obligat-o pe pârâtă la plata penalităților de întârziere de 0,2%/zi calculate la sumele acordate cu titlu de despăgubire începând cu a 11-a zi de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la achitarea integrală a sumelor de bani datorate. A respins acțiunea pentru celelalte cereri formulate. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantul A. a sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Decizia pronunțată de curtea de apel
Prin decizia nr. 205/A din 10.10.2019, Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă a admis, în parte, apelurile declarate de reclamanta B. și de pârâta SAR E. SA împotriva sentinței pronunțate de tribunal pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului A. suma de 950 lei reprezentând despăgubiri materiale și reclamantei B. suma de 835 lei cu titlu de prestație periodică lunară începând cu data de 27.06.2017. A înlăturat obligația pârâtei să plătească reclamanților A. și D., în calitate de moștenitori ai defunctei C. suma de 15.000 euro cu titlu de daune morale. A menținut toate celelalte dispoziții ale sentinței. A respins apelurile declarate de reclamanții A. și D.. A obligat-o pe pârâtă să plătească apelantei B. suma de 375 lei cheltuieli de judecată parțiale în apel.
4. Calea de atac a recursului formulată în cauză
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, reclamanții A. și D., în nume propriu și în calitate de moștenitori legali ai defunctei C.
Prin cererea de recurs, reclamanții au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, casarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul obligării intimatei - pârâte la plata sumelor de 15.000 euro, în lei la data plății, cu titlu de daune morale în favoarea recurenților, în calitatea lor de moștenitori ai defunctei C., a sumei de 4.000 lei cu titlu de daune materiale în favoarea recurentului A. În calitatea sa proprie și de 361,26 euro și 33,757 HUF, în lei la data plății, cu titlu de daune materiale în favoarea recurentei D., prin majorare de la suma de 45,92 euro și 28757 HUF. Ca o consecință a admiterii recursului, au solicitat a se reaprecia și cuantumul cheltuielilor de judecată din apel, majorându-se la nivelul sumei de 3.000 lei, cu obligarea intimatei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
Recurenții au criticat decizia susținând că instanța de apel, contrar legii, prin admiterea apelului pârâtei, a apreciat că reclamanta C., care a decedat pe parcursul procesului și a încetat astfel să mai fie subiect de drept, nu putea transmite, ca orice alt drept cu caracter patrimonial, dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul pretins strâns legat de suferința încercată prin moartea victimei.
În acest sens, s-a arătat că prevederile art. 1391 alin. (4) Cod civil sunt foarte clare, în sensul că moștenitorii persoanelor îndreptățite potrivit art. 1391 alin. (2) C.civ. la despăgubiri nepatrimoniale nu se pot subroga în dreptul de a cere despăgubiri ce li se cuvin autorilor lor, însă aceștia pot continua acțiunea, dacă a fost pornită de defunct.
Or, justificarea legiuitorului a fost aceea că dreptul la despăgubiri, respectiv cel prevăzut de art. 253 alin. (4) Cod civil [ce rămâne aplicabil potrivit art. 1391 alin. (5) Cod civil] al persoanei prejudiciate - defuncta C. În speță - s-a născut în momentul nașterii vătămării, moartea fiului prin accidentul de circulație din 27.06.2017, drept personal nepatrimonial ce trebuie exercitat de titularul lui doar în timpul vieții. În situația în care acesta decedează după exercitarea acestui drept prin promovarea unei acțiuni civile în despăgubiri, moștenitorii acceptanți sunt îndreptățiți expres, potrivit legii, să continue acțiunea introdusă de titularul dreptului nepatrimonial și, prin urmare, să beneficieze de despăgubirile ce i s-ar fi cuvenit titularului. Numai în felul acesta scopul procesului inițiat, de a fi despăgubit, pentru propria suferință, este atins.
De asemenea, în temeiul art. 38 Cod procedură civilă, s-a susținut că se recunoaște moștenitorilor calitatea de parte, respectiv de a continua acțiunea pornită de titularul dreptului litigios, transmiterea legală a calității procesuale operând în cazul persoanelor fizice prin succesiune, moștenitorii preluând drepturile și obligațiile, inclusiv cele procesuale ale autorului lor.
A fost criticată decizia și sub aspectul neacordării către reclamantul A. a daunelor materiale sub forma cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal, dovedite prin înscrisurile depuse, în sumă de 4.000 lei. S-a arătat că preluarea, de către curtea de apel, a argumentelor intimatei - pârâte, în sensul că, respectivele sume trebuiau solicitate în procesul penal și nu în instanța civilă, încalcă prevederile art. 1.381 alin. (1) și art. 1.385 alin. (1) Cod civil.
Prevalându-se și de dispozițiile art. 12 din O.U.G. nr. 54/2016, recurenții au arătat că aceste cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial și au fost impuse de existența dosarului nr. x/P/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare, finalizat cu admiterea acordului de recunoaștere a vinovăției a intervenientului forțat F., prin sentința penală nr. 168 din 17.01.2018 a Judecătoriei Baia Mare.
Potrivit art. 478 Cod procedură penală, titularii acordului de recunoaștere a vinovăției sunt procurorul și inculpatul, iar obiectul acordului a vizat doar aspectele penale ale infracțiunii de ucidere din culpă, instanța de judecată fiind sesizată cu soluționarea acestuia și nicidecum a laturii civile, care s-ar fi rezolvat printr-o tranzacție sau acord de mediere așa cum prevăd dispozițiile art. 483 alin. (3), respectiv art. 486 alin. (1) Cod penal, ci potrivit art. 486 alin. (2) Cod penal.
Mai mult, în procesul penal, instanța de judecată nu se putea pronunța asupra cheltuielilor de judecată din faza de urmărire penală, cu care reclamantul A. s-a constituit parte civilă și pe care trebuia să le achite în mod exclusiv partea responsabilă civilmente, potrivit deciziei nr. 1 din 15.02.2016 a Completului competent să judece recursul în interesul legii.
Ca atare, s-a susținut că aspectele reținute de curtea de apel sunt nelegale, bazându-se pe o interpretare sau aplicare greșită a normelor legale, art. 276 alin. (1) Cod procedură civilă neaplicându-se în speță pentru că se referă la condamnarea inculpatului când părților civile li se admite acțiunea.
Au arătat recurenții că au participat la instanța penală, în cadrul soluționării acordului de recunoaștere, ca părți civile în baza unui alt contract de asistență juridică, fără a putea emite pretenții de ordin material. Onorariul avocațial în sumă de 1.000 lei din cadrul judecării în procedura acordului nu are nicio legătură cu cheltuielile suportate de reclamanți în cadrul urmăririi penale.
În temeiul art. 204 Cod procedură civilă, s-a arătat că recurenta D. Înțelege să-și micșoreze cuantumul despăgubirilor sub forma daunelor morale, pretins în calitatea sa proprie, la nivelul sumei de 30.000 euro în lei la data plății, față de solicitarea inițială din cererea de chemare în judecată, raportat la legislația și practica judiciară constantă în materia răspunderii civile delictuale din domeniul accidentelor de circulație, ținându-se cont de culpa exclusivă a intervenientului forțat, dar și de calitatea pe care o are recurenta, de soră și de relația cu victima accidentului.
S-a susținut că aprecierea subiectivă a ambelor instanțe nu a fost argumentată în raport cu ceilalți membri ai familiei, în condițiile în care această reclamantă a suferit aceeași pierdere și dramă sufletească și că prin prisma încălcării principiului echității și proporționalității despăgubirii acordate recurentei D., hotărârea atacată este nelegală.
În vechea reglementare în domeniul asigurărilor era menționat, la art. 49 alin. (1) lit. d) din Norma nr. 14/2011, faptul că instanța trebuie să țină cont, în aprecierea daunelor morale, de legislația și de jurisprudența din România. În prezent, chiar în lipsa acestei prevederi legale, instanța statuează în echitate atunci când trebuie să cuantifice daunele morale acordate cu titlu de reparație personală nepatrimonială, în aplicarea art. 41 din Convenția europeană.
Ca atare, chiar dacă recurenta locuiește în Germania, aceasta nu înseamnă că nu resimte aceleași sentimente, astfel că instanțele trebuiau să se raporteze, punctat și motivat, la impactul asupra acesteia a decesului intempestiv al fratelui său, cu care avea o legătură deosebită, puternică și o comunicare permanentă.
Prin urmare, judecând în echitate, raportându-se și la culpa exclusivă a intervenientului forțat dar și la practica judiciară constantă, despăgubirea acordată de instanță acestei reclamante trebuie astfel dozată, încât să asigure o alinare pentru suferința sa, să nu simtă ca fiind o despăgubire simbolică, ci să fie dezdăunată la fel ca ceilalți membri ai familiei care au suferit același prejudiciu.
În ceea ce privește cheltuielile materiale suportate de reclamanta D., s-a arătat că ambele instanțe au ignorat prevederile art. 22 alin. (1) lit. b) pct. 2 (ii) și alin. (2) din Norma nr. 39/2016. Deși instanța de judecată nu este ținută de prevederile art. 22 alin. (1) din Norma nr. 39/2016, potrivit art. 1.392 Cod civil, pe baza înscrisurilor reprezentând cheltuieli materiale, suportate de reclamant, ce au legătură directă cu înmormântarea victimei, hotărăște obligarea celui care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli, respectiv asigurătorul, la înapoierea lor.
Astfel, ambele instanțe, deși au avut acces la toate înscrisurile - chitanțe justificative, au înțeles să reducă dar și să limiteze cheltuielile de înmormântare suportate și solicitate de reclamanta D., motiv pentru care se impune majorarea acestora la suma exactă cheltuită de parte, respectiv de la suma de 45,92 eu, c/val vignetei și a combustibilului și 28,757 HUF, c/val combustibilului transportului de la locul de domiciliu (Germania) în Baia Mare, la suma exactă cheltuită.
Or, analizând bonurile depuse în probațiune, se poate observa că recurenta D. justifică cheltuieli ocazionate cu achiziționarea unor coroane și costurile motorinei și a unor haine negre.
S-a arătat că tribunalul, deși a reținut ca fiind justificate cheltuielile cu combustibilul și vignieta, nu le-a calculat corect, iar mențiunea cuprinsă la fila 17 a deciziei din apel, în sensul că reclamanta a solicitat cheltuieli pe care nu le-a probat, este eronată.
Deși este adevărat că la instanța de fond reclamanta D. a solicitat și sume reprezentând cheltuieli efectuate la o dată ulterioară înmormântării, în luna august 2017, pentru rezolvarea unor probleme de familie care s-au ivit din cauza nefericitului eveniment, ținându-se seama doar de cheltuielile ce țin de înmormântarea victimei, acestea trebuie restituite în totalitate potrivit art. 1.385 alin. (1) Cod civil.
5. Apărările formulate în cauză
Intimata - reclamantă B. a depus întâmpinare, solicitând admiterea recursului.
Prin întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă S.A.R. E. SA s-a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, în măsura în care se va constata că există motive care pot fi încadrate în cele de nelegalitate prevăzute de lege, menținerea în totalitate a deciziei atacate, cu cheltuieli de judecată.
S-a arătat că din motivarea recursului nu rezultă incidența niciunui motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, criticile fiind legate doar de aprecieri subiective ale recurenților sau de aspectele de fond ale cauzei.
S-a susținut că decizia atacată este temeinic motivată, neexistând aspecte invocate în apel care să nu fi fost riguros analizate de către instanță, astfel încât, în considerarea acestor aspecte, potrivit intimatei - pârâte, recursul este inadmisibil.
Întrucât critica esențială pe care se axează întreaga motivare a recursului vizează aprecierea incorectă a daunelor materiale și morale s-a arătat că motivele privesc exclusiv netemeinicia deciziei, respectiv reaprecierea probelor administrate și a stării de fapt existente.
Dacă se va trece peste acest aspect, intimata - pârâtă a solicitat a se constata caracterul nefondat al criticilor formulate.
În ceea ce privește pretențiile recurenților, în calitate de moștenitori ai defunctei C., decedată în cursul procesului, la data de 24.10.2018, s-a susținut inadmisibilitatea cererii reclamanților, care decurge din caracterul personal al dreptului la despăgubiri pentru daune morale, astfel cum este reglementat prin dispozițiile art. 1.391 alin. (2) Cod civil, fiind evident că prejudiciul este unul strict personal, iar compensarea acestuia vizează exclusiv persoana prejudiciată, neputându-se vorbi despre o transmitere a suferinței resimțite și implicit a dreptului la despăgubire.
Referitor la suma de 4.000 lei, solicitată cu titlul de daune materiale pentru recurentul A., intimata - pârâtă a susținut că, având în vedere soluția de condamnare pronunțată de Judecătoria Baia Mare, în măsura în care recurenții depuneau diligențele necesare, aceștia puteau solicita și obține obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare efectuate în faza de urmărire penală.
De altfel, analizând dispozitivul sentinței penale se observă că Judecătoria Baia Mare a și dispus obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat, dar și plata către partea civilă A. a sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli.
În măsura în care reclamanții ar fi fost nemulțumiți de soluția pronunțată sub aspectul modului de soluționare a cheltuielilor de judecată, aveau posibilitatea atacării acesteia cu apel, demers pe care nu l-au urmat.
Împrejurarea că instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă nu echivalează cu negarea, în cadrul procesului penal, a dreptului persoanei vătămate de a-și recupera cheltuielile efectuate, astfel încât nu poate fi obligată la plata acestora, întrucât au fost afectate altui demers juridic și puteau fi recuperate dacă recurenții ar fi acționat corespunzător.
A apreciat, totodată, că suma de 10.000 euro acordată de prima instanță și menținută în apel, cu titlu de daune morale, pentru recurenta D. este echitabilă și proporțională în raport cu circumstanțele cauzei și cu prejudiciul nepatrimonial cauzat acesteia în urma accidentului rutier din 27.06.2017. ’
De asemenea, a considerat că nu se impune majorarea daunelor materiale acordate recurentei D.
Recurenții au depus răspuns la întâmpinarea intimatei - pârâte, arătând că motivele de recurs se întemeiază pe cele cuprinse la pct. 8 al art. 488 Cod procedură civilă, instanța de apel încălcând dispozițiile art. 1.391 alin. (2) și (4) Cod civil.
De asemenea, potrivit recurenților, curtea de apel a înlăturat nelegal obligația intimatei -pârâte la plata daunelor morale sub forma cheltuielilor de judecată în cadrul dosarului de urmărire penală, aceștia susținând că prin motivele formulate au argumentat explicit și în baza temeiurilor de drept precizate de ce recurentul A. este îndreptățit la aceste cheltuieli care nu puteau fi solicitate decât pe calea acțiunii civile.
Au mai susținut că recurenta D., în calitatea sa proprie, trebuia să fie despăgubită în mod echitabil raportat la legislația și practica judiciară în materia răspunderii civile delictuale, ținându-se cont de culpa exclusivă a intervenientului forțat dar și de calitatea sa de soră și de relația cu victima accidentului de circulație.
În final, recurenții au reiterat motivele pentru care, în opinia lor, instanța de apel nu a ținut cont de prevederile art. 22 alin. (1) lit. b) pct. 2 (ii) și alin. 2 din Norma 39/2016 la acordarea cheltuielilor materiale suportate de recurenta D.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție
Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele:
- Are caracter fondat critica referitoare la negarea, cu încălcarea dispozițiilor legale, a dreptului la despăgubiri morale pe care reclamanții A. și D., în calitate de moștenitori ai victimei indirecte, C., îl pot pretinde, în continuarea demersului judiciar inițiat de aceasta (decedată pe parcursul procesului).
Astfel, dispozițiile art. 1.391 alin. (2) C. civ. recunosc dreptul la compensații bănești victimelor indirecte sau prin ricoșeu (ascendenți, descendenți, frați, surori, soț) pentru durerea încercată prin moartea victimei directe, reglementându-se astfel posibilitatea reparației unui prejudiciu nepatrimonial afectiv.
Acest drept la despăgubire, fiind unul strâns legat de persoana celui care suportă suferința determinată de moartea victimei directe (expresie a unui prejudiciu afectiv sau de afecțiune), el are, în principiu, caracter incesibil, neputând fi transmis prin acte juridice între vii și nici pe cale succesorală.
Cu toate acestea, legiuitorul a prevăzut derogări, respectiv posibilitatea cedării dreptului la despăgubiri pentru un asemenea prejudiciu atunci când a fost stabilit printr-o tranzacție sau hotărâre judecătorească definitivă [art. 1.391 alin. (3) C.civ.] și posibilitatea exercitării dreptului, prin continuarea acțiunii în justiție, atunci când aceasta a fost promovată de victima indirectă, decedată pe parcursul procesului [art. 1.391 alin. (4) C.civ.].
Or, în speță, victima indirectă (C., mama victimei directe, decedate ca urmare a faptei ilicite) a pretins despăgubiri de afecțiune, potrivit art. 1.391 alin. (2) C.civ. Întrucât a decedat pe parcursul procesului, dreptul la despăgubire ce îi era recunoscut acesteia, conform art. 1.391 alin. (2) C.civ., anterior menționat, a putut fi exercitat, prin continuarea acțiunii, de către moștenitori, reclamanții A. și D.
În acest context, deși instanța de apel identifică în mod corect natura prejudiciului, ca fiind unul de afecțiune, strâns legat de persoana celui care încearcă suferința determinată de moartea victimei și ca atare, dreptul la despăgubire corespunzător are, de principiu, caracter incesibil, în același timp, ignoră existența unor derogări legale de la imposibilitatea transmiterii acestui drept.
Față de dispozițiile art. 1.391 alin. (4) C.civ., decesul victimei indirecte ulterior promovării acțiunii prin intermediul căreia a solicitat repararea prejudiciului de afecțiune a asigurat legitimare procesuală recurenților - reclamanți, în calitatea lor de moștenitori, în a pretinde dreptul la despăgubire cu această natură, prin însușirea și continuarea acțiunii autoarei lor.
Deși corectă aprecierea instanței de apel, conform căreia „nu se poate vorbi despre o transmitere a suferinței resimțite, care este una strict personală”, față de opțiunea legiuitorului și de dispoziția legală anterior menționată, soluția prin care s-a negat reclamanților dreptul la despăgubirile de afecțiune pretinse de autoarea lor în timpul vieții, contrazice cadrul legal.
Ca atare, pe acest aspect decizia din apel are caracter nelegal, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1391 alin. (4) C.civ., ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ. și conform art. 497 C.pr.civ., soluția de casare cu trimitere spre rejudecare.
Celelalte critici formulate au caracter nefondat.
- Astfel, pretinzând că în mod greșit nu au fost acordate cheltuielile de judecată efectuate în dosarul penal, recurentul A. susține că acestea erau datorate pentru a se asigura o reparare integrală a prejudiciului și pe de altă parte, că aceste cheltuieli nu puteau fi recuperate în procesul penal față de soluția pronunțată de instanța penală, bazată pe acordul de recunoaștere a vinovăției de către inculpat.
Invocarea de către recurent a dispozițiilor art. 1381 alin. (1) C.civ. și ale art. 1385 alin. (1) C.civ. - care enunță, la nivel de principiu, faptul că orice prejudiciu dă dreptul la reparație și că reparația trebuie să fie una integrală - nu demonstrează caracterul fondat al criticii, câtă vreme repararea prejudiciilor trebuie să se facă în cadrul legal, cu respectarea normelor incidente și a competenței jurisdicțiilor care trebuie să facă aplicarea lor.
Astfel, așa cum în mod corect reține instanța de apel, pretențiile referitoare la cheltuielile judiciare efectuate în procesul penal - indiferent că este vorba de faza urmăririi penale sau a cercetării judecătorești - trebuie valorificate în cadrul respectivei proceduri. Instanța penală este cea care apreciază, în acord cu normele procesuale penale, modalitatea în care trebuie acoperite cheltuielile judiciare pe care le presupune desfășurarea procesului, indiferent că este vorba de cele avansate de stat sau de părți (conform art. 272 - 276 C.pr.pen.).
Împrejurarea menționată, că procesul penal s-a finalizat pe baza acordului de recunoaștere a vinovăției, iar titularii unui asemenea acord sunt procurorul și inculpatul, n-are nicio relevanță sub aspectul soluționării pretențiilor referitoare la cheltuielile judiciare avansate de părți.
Astfel, soluția adoptată de instanța penală, a fost aceea de condamnare a inculpatului ( conform s.pen. nr. x/17.01.2018 a Judecătoriei Baia Mare), ceea ce atrăgea incidența dispozițiilor art. 276 C.pr.pen. În privința suportării cheltuielilor judiciare făcute de părți.
Tot astfel, este eronată susținerea recurentului conform căreia, intervenind acordul de recunoaștere a vinovăției, latura civilă a rămas nesoluționată și ca atare, instanța penală nu se putea pronunța asupra cheltuielilor efectuate în faza urmăririi penale.
Formulând o astfel de critică, recurentul confundă latura civilă a cauzei penale, care presupune acoperirea prejudiciului produs prin comiterea faptei ce face obiectul acțiunii penale (art. 19, art. 397 C.pr.pen și în mod particular, art. 486 C.pr.pen., în cazul acordului de recunoaștere) cu situația cheltuielilor judiciare, care sunt distincte de latura civilă, fiind reglementate ca sume necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaților, alte cheltuieli ocazionate de desfășurarea procesului (și supuse acoperirii conform dispozițiilor art. 272 - 276 C.pr.pen.).
De altfel, prin hotărârea penală, inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, precum și la plata cheltuielilor judiciare în cuantum de 1.000 lei, către partea civilă A..
Faptul că, așa cum susține, nu i-au fost acordate recurentului toate cheltuielile judiciare avansate (cele din faza urmăririi penale) îi dădea dreptul exercitării căii de atac și invocării caracterului nelegal al soluției, fără a-i deschide însă o cale procedurală distinctă, în fața jurisdicției civile.
Altminteri, s-ar eluda competența jurisdicției penale și s-ar deduce judecății instanței civile, pe cale principală, aspecte care puteau face doar obiectul controlului de legalitate al instanței penale, ceea ce este inadmisibil procedural.
Ca atare, este corectă statuarea deciziei din apel conform căreia cheltuielile ocazionate de desfășurarea urmăririi penale se acordă prin hotărârea instanței penale, neacordarea sau omisiunea pronunțării asupra acestora având remedii procedurale penale.
- Susținerea recurentei D. În sensul că înțelege, potrivit art. 204 C.pr.civ., să-și micșoreze cuantumul despăgubirilor morale la suma de 30.000 eu (față de cea pretinsă inițial, de 60.000 euro) nesocotește flagrant cadrul procesual al judecății în recurs, unde se realizează doar un control de legalitate, respectiv de verificare a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile [art. 483 alin. (3) C.pr.civ.] și nu o învestire cu cereri care să facă obiect al modificării corespunzător judecății în primă instanță.
- În privința despăgubirilor morale (10.000 euro) recunoscute de ambele instanțe ale fondului recurentei-reclamante, aspectele deduse judecății, care reclamă cuantumul redus ala cestora, nu îmbracă forma unor critici de nelegalitate.
Astfel, instanțele fondului au avut în vedere tocmai principiul echității și al proporționalității despăgubirilor, știut fiind că în această materie, a prejudiciilor nepatrimoniale, în care se reclamă existența unor suferințe, afectarea unor drepturi ale personalității, nu se poate vorbi despre o reparație integrală și nici de repunerea părților în situația anterioară.
Tocmai judecând în echitate, în absența unor criterii legale și ținând seama de toate circumstanțele factuale învederate de recurenta D. (legătura afectivă pe care o avea cu fratele decedat, chiar dacă aceasta locuiește în Germania din 1987) instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe pe aspectul daunelor morale, fără ca în recurs să fie relevate critici care să atragă nelegalitatea soluției.
Dimpotrivă, prin memoriul de recurs s-au reluat aceleași aspecte de fapt vizând decesul intempestiv al fratelui, cu care recurenta avea o relație deosebită și o comunicare permanentă (cu vizite o dată pe an), supuse deja evaluării instanțelor fondului și asupra cărora acestea s-au pronunțat prin considerentele hotărârilor, fiind nereală susținerea conform căreia „aprecierea subiectivă a ambelor instanțe nu ar fi fost argumentată” față de reclamantă care „deși locuiește în Germania resimte aceleași sentimente” cu ale celorlalți reclamanți.
- Cu privire la cheltuielile materiale efectuate cu prilejul înmormântării, care nu ar fi fost acordate în mod eronat recurentei D., se constată că, deși se invocă nesocotirea unor dispoziții legale (art. 1.392 C.civ., art. 22 din Norma ASF nr. 39/2016) referitoare la modalitatea de acoperire a unor astfel de cheltuieli, în realitate, critica nu este una de nelegalitate întrucât supune analizei modalitatea în care instanțele au valorificat materialul probator.
Astfel, recurenta-reclamată pretinde că înscrisurile depuse, chitanțele justificative, bonurile au demonstrat cheltuielile efectuate cu achiziționarea unor coroane de flori, cu combustibilul, vignieta și haine de doliu, nefiind luate în considerare în mod greșit.
Or, administrarea probelor, evaluarea acestora, stabilirea elementelor de fapt pe care se fundamentează pretențiile deduse judecății sunt în căderea instanțelor fondului, în timp ce instanța de recurs verifică doar aplicarea corectă a normei legale incidente, fără reaprecierea probatoriului, căci aceasta ar echivala, în mod nepermis procedural, devoluării fondului.
Astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate, fără să ignore mijloacele de probă administrate de părți, instanțele le-au valorificat pe acelea care au putut fi puse în legătură „directă și indirectă cu înmormântarea”, conform Normei ASF 39/2016, înlăturându-le din probațiunea pe acelea care, raportat la datele chitanțelor, nu demonstrau acest aspect.
Au fost înlăturate, de asemenea, acele pretenții lipsite de caracterul cert al legăturii cu înmormântarea (deplasările în țară la alte date, ulterioare).
În privința altor cheltuieli pretins a fi fost făcute, prima instanță a fondului a constatat că ele n-au fost demonstrate, iar instanța de apel a reținut că în această fază procesuală nu a fost suplimentat probatoriul față de cel administrat la instanța de fond.
Pretinzând, în recurs, o nesocotire a probatoriului - fără să indice, punctual, vreun înscris a cărui valoare juridică să fi fost nesocotită - recurenta tinde, de fapt, la o reevaluare a acestuia, specific unei devoluțiuni a fondului, ceea ce nu poate fi primit și analizat ca o critică de nelegalitate.
În consecință, s-a constatat că și în privința acestei componente a despăgubirilor, legate de cheltuielile de înmormântare, au fost respectate dispozițiile în materie (art. 1.392 C.civ., art. 22 Norma ASF nr. 39/2016), critica formulată având caracter nefondat.
Ca atare, admiterea recursului și casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare a fost una parțială și a vizat doar pretenția la despăgubiri morale formulată de reclamanții A. și D., în calitate de moștenitori ai victimei indirecte, C., din perspectiva dispozițiilor art. 1.391 alin. (4) C. civ.
| ← Răspundere civilă delictuală. Despăgubiri victimă accident... | Răspundere civilă delictuală. Postarea unor afirmații cu... → |
|---|
