Faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Raport de prepușenie. Acțiunea în regres a comitentului. Condiții
| Comentarii |
|
C.civ. din 1864, art. 1000 alin. (3) Ordinul Ministrului sănătății nr.870/2004
Întrucât răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia, comitentul are dreptul de regres împotriva prepusului, respectiv de a recupera de la acesta despăgubirile efectiv plătite. Însă, prepusul se poate apăra împotriva acțiunii în regres a comitentului dovedind fapta proprie a acestuia, faptă care ar fi determinat total sau parțial producerea prejudiciului.
Astfel, este necesar să se facă distincția între culpa proprie a prepusului și culpa de serviciu a acestuia, prepusul va fi răspunzător pentru prejudiciul cauzat numai dacă se dovedește vinovăția sau culpa sa proprie, atunci când a săvârșit fapta prejudiciabilă acționând prin depășirea atribuțiilor din conținutul funcției, prin deviere de la acestea sau abuzând de funcțiile sale. În măsura în care fapta a fost săvârșită de prepus acționând strict în limitele funcției sale sau pentru a pune în aplicare ordinele, dispozițiile și instrucțiunile comitentului și în interesul acestuia, vinovăția se circumscrie noțiunii de culpă de serviciu, care este imputabilă comitentului.
Prin urmare, câtă vreme prepusul a dovedit că activitatea ilicită, reținută în sarcina sa prin hotărâre a instanței penale, a fost consecința ordinelor și instrucțiunilor primite de la comitent, respectiv a modului în care acesta a organizat întreaga activitate legată de efectuarea gărzilor în perioada în care a desfășurat activitatea de rezident în cadrul spitalului comitent, sunt întrunite condițiile privitoare la existența unei culpe proprii a comitentului în organizarea activității prepusului său.
Faptul că la nivelul unității spitalicești nu existau criterii conținute în fișa de atribuții, protocoale sau instrucțiuni, după care rezidentul să se ghideze sau care să-l determine pe acesta să ia decizia de a apela la medicul șef de gardă, în condițiile în care obligația elaborării unor asemenea criterii care să reglementeze activitatea rezidenților trimiși în linia I la unitatea de primiri urgențe incumba comitentului, atrage culpa sa în producerea faptei prejudiciabile.
Î.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2142 din 21 octombrie 2020
1. Circumstanțele cauzei
l.Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 7.11.2017, reclamantul Spitalul Clinic de Urgență A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., admiterea acțiunii în regres împotriva pârâtei și obligarea acesteia la plata sumei de 910.394 lei, reprezentând 896.604 lei, despăgubiri morale, 12.090 lei cheltuieli de executare și 1.700 lei cheltuieli judiciare, precum și la plata dobânzii legale de la data rămânerii definitive a sentinței penale nr.152 din 21.01.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, devenită definitivă prin decizia penală nr.536 din 9.04.2015, pronunțată de Curtea de Apel București -Secția I penală, până la momentul plății efective a sumelor datorate de pârâtă către spital; cu cheltuieli de judecată.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 194 și următoarele Cod procedură civilă și ale art. 1384 și următoarele din Codul civil.
La data de 08.03.2018, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive; pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea pronunțată în primă instanță:
Prin sentința civilă nr.1212 din 26.10.2018, Tribunalul Vâlcea - Secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și a admis cererea de chemare în judecată, dispunând obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei totale de 910.394 lei (reprezentând: 894.604 lei daune morale, 12.090 lei cheltuieli de executare și 1.700 lei cheltuieli judiciare), precum și la plata dobânzii legale, începând cu data de 9.04.2015, dată la care sentința penală nr.152 din 21.01.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București a rămas definitivă, până la data achitării integrale a sumei de 910.394 lei. A respins capătul de cerere formulat de reclamantă privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat.
3. Hotărârea pronunțată în apel:
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, pârâta B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr.4048 din 24.10.2019, Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. Împotriva sentinței civile nr. 1212/2018, pronunțată de Tribunalul Vâlcea-Secția I civilă, și a schimbat, în parte, sentința, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
4. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr.4048/2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă, a declarat recurs reclamantul Spitalul Clinic de Urgență A., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art.488 alin. (1) pct. 7 și 8 Cod procedură civilă, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar pe fond, menținerea sentinței civile nr. 1212/2018, pronunțată de Tribunalul Vâlcea - Secția I civilă.
În motivarea cererii, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale și este fundamentată pe considerente contradictorii.
Astfel, spre deosebire de prima instanță, care a admis acțiunea în regres formulată de reclamantul-comitent împotriva pârâtei-prepus și a reținut autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în fața instanței civile, respectiv îndeplinirea condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, instanța de apel a făcut analiza culpei de serviciu a prepusului, conform dispozițiilor vechiului Cod civil, care nu sunt incidente în cauză.
A mai arătat recurentul că probatoriul administrat de instanța de apel nu o poate exonera de răspundere pe intimata-pârâtă, întrucât decizia medicală i-a aparținut în exclusivitate.
Recurentul a arătat că în sentința penală și în decizia penală nu există nicio mențiune referitoare la culpa proprie a spitalului în săvârșirea infracțiunii care a generat atragerea răspunderii civile și penale a pârâtei, dimpotrivă s-a reținut culpa exclusivă a pârâtei, motiv pentru care pârâta trebuie să suporte singură repararea prejudiciului pe care l-a cauzat prin fapta sa.
În continuare, recurentul a învederat că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin decizia nr. 290 din 20.01.2012, că dispozițiile art. 1000 alin. (3) cod civil (art. 1373 din noul Cod civil) referitoare la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului instituie un caz de răspundere pentru fapta altuia și o solidaritate specifică între comitent și prepus, stabilite exclusiv în beneficiul victimei; plătind despăgubirile, comitentul avansează în locul prepusului despăgubirile pe care acesta le datorează victimelor, însă, la final, prevalează răspunderea pentru fapta proprie, astfel că făptuitorii trebuie să suporte singuri repararea prejudiciului pe care l-au cauzat prin fapta lor, comitentul având dreptul să se îndrepte cu acțiune în regres împotriva acestora pentru recuperarea sumelor plătite. În cadrul acțiunii în regres a comitentului, prepușii nu se pot apăra invocând prezumția de răspundere reglementată de art. 1000 alin. (3) Cod civil, ci, eventual, pot invoca și dovedi fapta proprie a comitentului, în condițiile art. 998 Cod civil (art. 1357 din noul Cod civil).
Conchizând cu privire la acest motiv de casare, recurentul a susținut că în speță a existat o hotărâre penală de condamnare în care s-a reținut, în mod expres, lipsa oricărei culpe a comitentului în producerea prejudiciului, iar acest aspect nu poate fi repus în discuție în cadrul acțiunii în regres, pentru că se încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale definitive, prin care s-au stabilit faptele, persoanele care le-au săvârșit și vinovăția acestora.
În ceea ce privește motivul de casare circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurentul-reclamant a învederat că instanța de apel a reținut în mod greșit că legea aplicabilă este reprezentată de normele cuprinse în Codul civil din 1864, în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite - 23.06.2006; în opinia recurentului, legea aplicabilă este cea de la data introducerii acțiunii - 7.11.2017, respectiv noul Cod civil.
5.Apărările formulate în cauză:
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
A susținut intimata-pârâtă că instanța care a pronunțat hotărârea penală a tranșat răspunderea părții responsabile civilmente, în ideea de garantare a executării despăgubirii civile, în baza răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.
Analiza efectuată de instanță civilă, care este specifică acțiunii în regres, nu a format obiectul analizei instanței penale, cu privire la existența și proporționalitatea culpei proprii a comitentului.
Culpa proprie a recurentului-reclamant în organizarea activității personalului medical nu a fost analizată în procesul penal; prin urmare, nu s-a tranșat un asemenea aspect, el făcând obiectul analizei acțiunii în regres.
Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 al.(1) pct. 8 Cod procedură civilă, intimata-pârâtă a arătat că în virtutea dispozițiilor tranzitorii, prin raportare la momentul săvârșirii faptei ilicite, este aplicabil Codul civil de la 1864.
II.Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce vor succede:
Cu referire la primul motiv de recurs, prin care recurentul-reclamant a arătat că hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale și este fundamentată pe considerente contradictorii, Înalta Curte reține că a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin.(1) pct. 7 Cod procedură civilă.
Cu toate acestea, recurentul-reclamant a formulat în dezvoltarea acestui motiv de recurs și critici care pot fi circumscrise dispozițiilor art. 488 alin.(1) pct. 6 Cod procedură civilă, cu referire la existența în decizia supusă controlului judiciar a unor considerente contradictorii.
Criticile nu sunt fondate.
În acest sens, Înalta Curte reține că, prin sentința penală nr.152/2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, recurentul-reclamantul a fost obligat, în solidar cu intimata-pârâtă, la plata către partea civilă C. a sumei de 100.000 euro, precum și la plata către partea civilă D. a sumei de 100.000 euro, reprezentând despăgubiri morale, la cursul BNR din data plății; de asemenea, au fost obligați la plata sumei de 1.500 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Prin decizia penală nr.536/2015, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția I penală, au fost respinse apelurile declarate împotriva sentinței penale nr.152/2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București.
Prin cererea de chemare în judecată promovată în prezenta cauză, recurentul-reclamant a exercitat acțiunea în regres împotriva intimatei-pârâte, învederând că a achitat sumele datorate prin hotărârea penală sus-menționată la care părțile au fost obligate, în solidar, către părțile civile C. și D., în virtutea raportului de prepușenie existent la data săvârșirii faptei cauzatoare de prejudiciu.
Cu referire la respectarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a hotărârii penale sus-menționate, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, hotărârea penală este supusă normelor de procedură în vigoare la data pronunțării ei; prin urmare, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 28 din noul Cod de procedură penală, care dispun în sensul că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o; instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.
Criticile formulate de recurentul-reclamant în dezvoltarea primului motiv de recurs pun în discuție limitele judecății în fața instanței civile, din perspectiva îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, cu precădere a culpei părților în săvârșirea faptei cauzatoare de prejudiciu, susținându-se că în hotărârile penale sus-menționate s-a statuat în sensul că decesul minorei E. a fost consecința culpei intimatei-pârâte, dar și cu referire la lipsa oricărei culpe a comitentului în producerea prejudiciului.
În opinia recurentului-reclamant, instanța de apel a făcut în mod greșit analiza „culpei de serviciu a prepusului” în temeiul dispozițiilor vechiului Cod civil, a căror incidență în speță o contestă.
Înalta Curte reține că prin sentința penală nr.152 din 21.01.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, s-a reținut în sarcina intimatei-pârâte faptul că, pe fondul lipsei de experiență, aceasta fiind medic rezident la data de 23.06.2006, cu prilejul consultării minorei E. (decedată la data de 7.07.2006), nu a dat dovadă de prudență și nu a luat toate măsurile pentru a evita stabilirea unui diagnostic și a unui tratament eronat, aceasta fiind obligată să solicite sprijinul medicilor specialiști și să efectueze, în circumstanțele particulare ale cauzei, o radiografie pulmonară.
Respingând apelurile declarate în cauză, Curtea de Apel București - Secția I penală a reținut că, deși obligația în discuție este una de diligență, nu de rezultat, decizia de amânare a internării apare a avea legătură cu decesul victimei, element care ar fi putut fi înlăturat prin consultarea medicilor specialiști.
Întrucât intimata-pârâtă a avut calitatea de medic rezident la spitalul reclamant, specialitatea pediatrie, în perioada 1.05.2006 - 31.07.2006 (această unitate spitalicească exercitând în mod efectiv direcția, supravegherea și controlul asupra activității intimatei-pârâte) și văzând dispozițiile art. 1 alin.(3) din Ordinul ministrului sănătății nr. 1214/1993, instanța penală l-a obligat pe recurentul-reclamant, în solidar cu intimata-pârâtă, la plata despăgubirilor acordate în soluționarea laturii civile, în calitate de comitent.
Înalta Curte menționează că este real că în niciuna din cele două hotărâri penale nu s-a reținut culpa proprie a spitalului, însă acesta a participat la proces în calitate de parte responsabilă civilmente.
Instanța penală a analizat răspunderea penală a inculpatei și a dispus angajarea răspunderii comitentului, care reprezintă un caz de răspundere civilă pentru fapta altei persoane, pentru a spori garanțiile de achitare a despăgubirilor în favoarea părților civile.
Nu se poate, însă, susține că instanța penală ar fi statuat cu privire la lipsa oricărei culpe a spitalului în producerea faptului prejudiciabil, în condițiile în care limitele învestirii în procesul penal nu a ocazionat o analiză a răspunderii spitalului pentru fapta proprie.
În realitate, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, în procesul penal au fost analizate răspunderea intimatei-pârâte și raportul de prepușenie existent între părțile din prezentul proces, iar în prezentul demers judiciar trebuie analizate efectele răspunderii comitentului în raporturile cu prepusul.
Cum răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia, comitentul are dreptul de regres împotriva prepusului, respectiv de a recupera de la acesta despăgubirile efectiv plătite. Însă, prepusul pe poate apăra împotriva acțiunii în regres a comitentului dovedind fapta proprie a acestuia, faptă care ar fi determinat total sau parțial producerea prejudiciului.
Din perspectiva legii civile aplicabile, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil: “Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”.
Prin urmare, în raport de data săvârșirii faptei reținute în sarcina intimatei-pârâte (23.06.2006), sunt aplicabile, sub aspectul dreptului material, dispozițiile Codului civil de la 1864, data sesizării instanței civile cu prezenta acțiune în regres atrăgând incidența legii noi numai sub aspect procesual.
Examinând în continuare criteriile în raport de care curtea de apel a conchis că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea acțiunii în regres, Înalta Curte reține că, potrivit principiilor care s-au cristalizat în doctrină și în jurisprudența aferentă vechii reglementări, prepusul are posibilitatea de a se apăra în privința regresului exercitat de comitent numai dacă dovedește fapta proprie a comitentului, care a determinat, în tot sau în parte, producerea prejudiciului.
Or, admițând apelul, cu consecința schimbării sentinței și respingerii cererii de chemare în judecată, instanța de apel a apreciat că sunt întrunite condițiile privitoare la existența unei culpe proprii a comitentului în organizarea activității prepusului său.
Astfel, a reținut curtea de apel că este necesar să se facă distincția între culpa proprie a prepusului și culpa de serviciu a acestuia, respectiv că prepusul va fi răspunzător pentru prejudiciul cauzat numai dacă se dovedește vinovăția sau culpa sa proprie, atunci când acesta a săvârșit fapta prejudiciabilă acționând prin depășirea atribuțiilor din conținutul funcției, prin deviere de la acestea sau abuzând de funcțiile sale. În măsura în care fapta a fost săvârșită de prepus acționând strict în limitele funcției sale sau pentru a pune în aplicare ordinele, dispozițiile și instrucțiunile comitentului și în interesul acestuia, vinovăția se circumscrie noțiunii de culpă de serviciu, care este imputabilă comitentului.
Curtea de apel a apreciat că, în speță, apelanta - pârâtă a dovedit că activitatea ilicită reținută în sarcina sa a fost consecința ordinelor și instrucțiunilor primite de la comitent, respectiv a modului în care acesta a organizat și desfășurat întreaga activitate legată de efectuarea gărzilor în perioada în care a desfășurat activitatea de rezident în cadrul spitalului comitent.
Înalta Curte constată că din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate în dezvoltarea primului motiv de recurs, care așa cum s-a arătat deja, pot fi încadrate în dispozițiile art.488 alin.
(1) pct. 6 și 7 Cod procedură civilă, instanța de apel nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale și nu a expus considerente contradictorii în motivare; în realitate, pornind de la statuările din hotărârile penale, referitoare la culpa intimatei-pârâte și văzând dispozițiile art. 28 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, instanța civilă a analizat apărările prepusului, privitoare la existența culpei proprii a comitentului.
Astfel, instanța de apel a reținut că în cadrul procesului penal nu au fost analizate aspectele legate de organizarea activității spitalului în repartizarea rezidenților în unitatea de primiri urgențe și în planificarea activității în gărzi, aspecte care relevă culpa proprie exclusivă a comitentului în săvârșirea faptei prejudiciabile.
Pornind de la aprecierea pe care instanța penală a făcut-o asupra culpei de serviciu a intimatei-pârâte, reținând lipsa de prudență a medicului rezident, care, pe fondul lipsei de experiență, nu a solicitat sprijinul medicilor specialiști, respectiv nu a luat toate măsurile pentru evitarea stabilirii diagnosticului ori tratamentului eronat, pe baza probatoriului administrat, curtea de apel a reținut că la nivelul unității spitalicești nu existau criterii conținute în fișa de atribuții, protocoale sau instrucțiuni, după care să se ghideze rezidentul sau care să-l determine pe acesta să ia decizia de a apela la medicul șef de gardă.
S-a apreciat că obligația elaborării unor asemenea criterii care să reglementeze activitatea rezidenților trimiși în linia I la unitatea de primiri urgențe, incumbă comitentului, iar neexecutarea acestei obligații, față de modul în care era organizată activitatea, atrage culpa exclusivă a comitentului.
În concret, instanța de apel a reținut că desfășurarea activității pe bază de cutume și uzanțe pe o perioadă îndelungată a creat o aparență de legalitate și a indus ideea legalității ordinelor și instrucțiunilor comitentului în acest sens, din probatoriul administrat rezultând că în cadrul spitalului nici medicii cu experiență (șef secție spital) nu și-au pus problema cu privire la legalitatea organizării activității rezidenților, uzanțele în spital fiind ca aceștia să lucreze nesupravegheați.
În plus, nu existau criterii în funcție de care rezidentul să poată aprecia când este vorba despre un caz simplu sau unul mai complicat, lăsând rezidentului posibilitatea să acționeze „cum credea de cuviință”; apelanta-pârâtă a fost desemnată să lucreze în noaptea de 23.06.2006 în linia I de gardă la unitatea de primiri urgențe UPU, deși era rezident în anul II, fără a fi supravegheată de medicul titular de gardă și fără să i se indice criteriile în raport de care să solicite sprijinul acestuia.
Or, potrivit art.33 alin.(1) din Ordinul nr.870/2004, pentru aprobarea Regulamentului privind timpul de muncă, organizarea și efectuarea gărzilor în unitățile publice din sectorul sanitar: „Medicii rezidenți în perioada de pregătire în specialitate vor fi incluși obligatoriu în linia de gardă, în unitatea sanitară în care efectuează stagiul de pregătire, dublând medicul de gardă și efectuând o gardă cu o durată de 18/19 ore pentru completarea duratei normale a timpului de muncă.
(2) Medicii rezidenți, începând cu anul III de rezidențiat, pot fi incluși în linia de gardă, pe specialități, la aprecierea și pe răspunderea medicului șef de secție, numai în situația în care în spital sunt organizate două linii de gardă în aceeași specialitate, efectuând atât garda pentru completarea duratei normale a timpului de muncă, cât și gărzi în afara programului normal de lucru.
(3) Medicii rezidenți, începând cu anul III de rezidențiat, vor putea fi incluși în linia de gardă numai în specialitatea în care sunt confirmați ca medici rezidenți, pe răspunderea și sub supravegherea medicului titular de gardă.
(4) Începând cu anul IV de pregătire în specialitate, medicii rezidenți pot fi incluși în linia I de gardă efectuată în specialitatea în care au fost confirmați, în afara programului normal de lucru, cu respectarea limitelor de competență, aprobate prin ordin al ministrului sănătății, sub supravegherea unui medic specialist sau primar care efectuează gardă la domiciliu și care a fost desemnat în acest sens de către șeful de secție.”
Pe cale de consecință, instanța de apel a reținut că intimatul -reclamant are o culpă în producerea faptei prejudiciabile în sensul că prin modalitatea în care în care a exercitat în mod efectiv direcția, supravegherea și controlul asupra activității medicului rezident prepus, a determinat producerea faptei ilicite.
Cu referire la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin.(1) pct. 8 Cod procedură civilă, care au vizat legea de drept material aplicabilă, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora prin raportare la dispozițiile art. 3 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, conform cărora “actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”, și la data săvârșirii faptei ilicite - 23 iunie 2006.
Pentru motivele expuse, reținând caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate formulate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin.(1) Cod procedură civilă, Înalta Curte a respins recursul declarat de recurentul-reclamant Spitalul Clinic de Urgență A. Împotriva deciziei nr. 4048/2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă, ca nefondat.
| ← Răspundere civilă delictuală. Prejudiciu nepatrimonial.... | Act secret încheiat verbal. Interesul părții contractante de... → |
|---|
