Contract de credit. Rambursarea anticipată a creditului. Constatare nulității absolute clauze din contract. Efectele sancțiunii nulității absolute.
| Comentarii |
|
Legea nr. 193/2000, art. 6, art. 7, art. 13
Directiva nr. 93/13, art. 2 lit. b)
Faptul că în cuprinsul art. 6 și art. 7 din Legea nr. 193/2000 legiuitorul a reglementat efectele constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, fie în sensul derulării în continuare a contractelor după anularea parțială a acestora, fie în sensul rezilierii, cu posibilitatea stabilirii răspunderii în forma daunelor-interese, nu poate fi considerat a semnifica inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 contractelor ce nu se mai află în executare, urmare rambursării anticipate.
Nu este relevantă, sub aspectul aplicării Legii nr. 193/2000, împrejurarea că la data formulării acțiunii în constatarea nulității absolute a unor clauze contractuale contractele încheiate cu banca încetaseră, ca urmare a rambursării anticipate a creditelor, deoarece, în raport cu efectele sancțiunii nulității absolute, caracterul abuziv al unor clauze poate fi invocat oricând, iar nu doar în privința unui contract în derulare.
Î.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1987 din 15 octombrie 2020
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a Vl-a civilă la data de 10 decembrie 2014, sub numărul x/3/2014, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., Ș., T. și alții au chemat în judecată pârâta Ț. S.A., solicitând instanței:
- să constate caracterul abuziv al clauzelor din convențiile de credit încheiate de reclamanți, în calitate de consumatori, precum și din actele adiționale, așa cum sunt acestea identificate în Anexa 1 coloana H la prezenta cerere, respectiv:
- I.1. clauza referitoare la comisionul de risc, inclusiv după redenumirea acestuia în comision de administrare (clauză ce se regăsește la pct. 5 lit. a din Condițiile Speciale, precum și la art. 1, 2, 3 din actele adiționale specificate în Anexa 1 coloana G);
- I.2. clauza care dă dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat, în situația în care împrumutatul nu își îndeplinește orice obligație din contract (regăsită în Convențiile de credit la art. 8.1 lit. b), c) și d) din Condițiile Generale);
- ca o consecință a constatării caracterului abuziv a clauzelor mai sus arătate, să se constate nulitatea absolută a acestora;
- să se dispună repunerea părților în situația anterioară, respectiv restituirea sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor nule, cuantumul provizoriu al acestora fiind precizat în Anexa nr.1 coloana i) la prezenta cerere, până la data sesizării instanței, precum și în continuare, până la momentul eliminării comisionului de risc/administrare;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 17 februarie 2015 pârâta Ț. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat disjungerea cererilor din prezenta cauză și formarea unor cauze distincte, pentru fiecare reclamant în parte.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 7252 pronunțată la data de 18 decembrie 2015 în dosarul nr. x/3/2014, Tribunalul București, Secția a Vl-a civilă, a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanții rămași în proces, respectiv E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., Ș. și T., în contradictoriu cu pârâta Ț. S.A.
A constatat caracterul abuziv al clauzelor din convențiile de credit încheiate de reclamanții rămași în proces, precum și din Actele Adiționale, referitoare la comisionul de risc, redenumit, și la declararea scadenței anticipate a creditului.
A constatat nulitatea absolută a acestor clauze și a dispus restituirea sumelor încasate cu acest titlu către reclamanții rămași în proces E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., Ș. și T.
A luat act de renunțările la judecată formulate de reclamanții A. și B., a redus cuantumul onorariului de avocat la suma de 7.000 lei și a obligat pârâta la acest cuantum.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel, la data de 7 aprilie 2017, pârâta Banca V. S.A. (fostă Ț. S.A.), calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a V-a civilă.
Prin decizia civilă nr. 342/A pronunțată la data de 13 februarie 2018 în dosarul nr. x/3/2014, în baza art. 463 C. proc. civ., instanța de apel a luat act de renunțarea apelantei-pârâte Banca V. S.A. la judecarea apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 7252 din data de 18 decembrie 2015 pronunțate în dosar de Tribunalul București, Secția a Vl-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți E., F., G., J., K., M., S., Ș., T., N., P. și R.
A obligat apelanta-pârâtă la plata, către fiecare dintre intimații-reclamanți E., G., K., T. și Ș. a câte 545,88 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
A admis apelul formulat de pârâta Banca V. S.A. Împotriva sentinței civile mai sus menționate, având ca obiect acțiune în constatare, în contradictoriu cu intimații-reclamanți H., I., L. și O.
A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanții H., I., L. și O., în contradictoriu cu pârâta Banca V. S.A., ca nefondată.
A obligat intimații-reclamanți la plata către apelanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată astfel: H. și I. - 220 lei, L. - 1294 lei, O. - 282 lei.
La data de 7 iunie 2018, reclamanții H., I., L. și O. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 342/A, pronunțată la data de 13 februarie 2018 în dosarul nr. x/3/2014.
În cadrul recursului, recurenții-reclamanți H., I., L. și O. au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.
Au criticat decizia recurată, sub un prim aspect, pentru încălcarea și aplicarea greșită dispozițiilor art. 6 și art. 7 din Legea nr. 193/2000.
Au arătat că, potrivit art. 1 alin. 3 din legea mai sus menționată, se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, astfel că răspunderea pârâtei, în calitate de profesionist, pentru introducerea de clauze abuzive în convențiile de credit încheiate cu recurenții, în calitate de consumatori, este o răspundere civilă delictuală, iar nu o răspundere contractuală, cum în mod eronat a apreciat instanța de apel.
Au susținut că argumentele instanței de apel, referitoare la faptul că Legea nr. 193/2000 cuprinde mențiuni privitoare la aplicarea sa, în mod exclusiv, contractelor în derulare, sunt eronate, prin aceste argumente instanța adăugând la lege, deoarece actul normativ menționat nu conține o astfel de prevedere, iar sancțiunea prevăzută de Legea 193/2000 pentru introducerea de clauze abuzive în contractele cu consumatorii este nulitatea absolută.
Astfel, au menționat că, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate ca atare nu vor produce efecte asupra consumatorului.
Or, în soluționarea cauzei, instanța de apel a analizat incidența art. 6 și art. 7 din Legea nr. 193/2000, concluzionând că invocarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale se poate face doar în măsura în care contractul este în curs de derulare și produce efecte juridice.
Recurenții-reclamanți au arătat că mențiunea din actul normativ, potrivit căreia clauzele abuzive nu vor produce efecte asupra consumatorului, nu poate fi interpretată în sensul că această sancțiune se aplică numai contractelor în curs de executare, deoarece o astfel de interpretare ar duce la lipsirea de efecte a instituției nulității absolute și ar înlătura, complet, efectul preventiv al normelor de protecție a consumatorilor.
În raport cu caracterul imperativ al dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, care instituie sancțiunea nulității absolute în privința clauzelor abuzive, au considerat că nu poate fi acceptată interpretarea potrivit căreia, sancțiunea urmează a se aplica diferențiat consumatorilor, în funcție de stadiul raporturilor contractuale.
Au făcut referire la efectul retroactiv al acestei sancțiuni, constând în repunerea părților în situația anterioară semnării convenției de credit, prin restituirea tuturor sumelor plătite în mod nedatorat în temeiul clauzei instituind comisionul de risc, redenumit.
Au conchis în sensul că, atât timp cât Legea nr. 193/2000 nu exclude de la aplicarea sa consumatorii ale căror contracte de credit și-au încetat efectele prin rambursarea anticipată, nici instanța de judecată nu trebuie să procedeze în acest sens.
În acest context, au făcut trimitere la o serie de decizii pronunțate de instanțe, prin care sa consfințit această interpretare.
Au mai susținut recurenții că Legea nr. 193/2000 se aplică atât contractelor cu executare dintr-o dată, cât și contractelor cu executare succesivă, iar interpretarea instanței de apel, care a reținut că, odată încheiat și, totodată, executat un contract cu executare uno ictu, atacarea clauzelor abuzive și, respectiv, declararea nulității absolute a acestora nu ar mai avea nicio utilitate pentru consumator, ar conduce către privarea acestei categorii de consumatori de protecția legii.
A făcut trimitere la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (Cauza C-472/10 Nemzeti Fogyasztovedelmi Hatosag împotriva Invitel Tâvkozlesi Zrt.), în cadrul căreia s-a statuat că anularea clauzelor abuzive trebuie privită ca o sancțiune, pentru că, doar astfel, comercianții vor fi descurajați să aibă un astfel de comportament.
Recurenții-reclamanți au precizat că dispozițiile art. 7 din Legea nr. 193/2000 privesc situația în care consumatorul poate solicita rezilierea contractului, dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive.
Au arătat că reglementarea unui remediu de către legiuitor, pentru cazurile în care consumatorul nu mai dorește sau nu mai poate continua relația contractuală, nu echivalează cu limitarea, de către legiuitor, a aplicării Legii nr. 193/2000 doar în cazul contractelor în care se poate solicita rezilierea, adică a contractelor în curs de executare.
Sub un al doilea aspect, recurenții reclamanți au considerat că instanța de apel a pronunțat o decizie cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 193/2000, deoarece, în motivarea deciziei nr. 342 din data de 13 februarie 2018, Curtea de Apel București a apreciat că legiuitorul a înțeles să protejeze, prin Legea nr. 193/2000, doar interesele consumatorilor care au contracte în derulare, pretinzând că această interpretare rezultă din art. 13 din lege.
Astfel, instanța a apreciat că rațiunea legiuitorului, de protejare a intereselor actuale ale consumatorilor doar în cazul contractelor ce produc efectele juridice, se regăsește în textul art. 13 alin. (1) din lege, dispoziție care face referire la contractele de adeziune în curs de executare.
Recurenții-reclamanți au precizat că dispozițiile art. 13 din Legea nr. 193/2000 nu au făcut obiectul analizei reclamanților, nici a pârâtei, întrucât vizează o situație aparte, ce nu se regăsește în litigiul dedus judecății.
Au susținut că acest text este reglementat în capitolul III din lege, intitulat „Organele abilitate pentru constatarea contravențiilor și soluționarea litigiilor”, și privește situația litigiilor declanșate de organele de control prevăzute la art. 8 din lege. Ca atare, în practică, acest articol este aplicabil litigiilor declanșate de Autoritatea Națională de Protecție a Consumatorilor, în care se urmărește eliminarea clauzelor abuzive din contractele aflate pe rolul operatorilor economici sancționați pentru săvârșirea de contravenții.
În consecință, recurenții au apreciat că rațiunea urmărită de către legiuitor este diferită, în ceea ce privește reglementarea art. 13 din Legea nr. 193/2000, iar situația reglementată de acest text nu poate fi extrapolată în cazul litigiilor declanșate de consumatori, în mod individual, cum este acțiunea ce face obiectul prezentului recurs.
În opinia recurenților, rațiunea urmărită de legiuitor prin textul art. 13 din Legea nr. 193/2000 este de a se obține modificarea contractelor, ca urmare a intervenției organelor abilitate pentru constatarea contravențiilor.
Or, în cauză, recurenții susțin că au solicitat instanței aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 193/2000 și eliminarea clauzelor contractuale abuzive, astfel că remediul recunoscut de art. 13 din lege nu poate fi aplicat și situației subsemnaților.
Intimata-pârâtă Banca V. S.A. a transmis la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca neîntemeiat.
În conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. 3 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor considerând calea de atac declarată ca fiind admisibilă.
Prin încheierea din data de 15 noiembrie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. 4 C. proc. civ.
Ulterior, prin încheierea din data de 14 februarie 2020, Înalta Curte a respins excepția inadmisibilității recursului și a admis în principiu recursul declarat de către recurenții -reclamanți, acordând termen pentru judecata cauzei la data de 6 iunie 2020, în ședință publică.
La termenul menționat, prin încheiere, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzelor C-698/19 și, respectiv, C-699/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Prin rezoluția din data de 22 iulie 2020, Înalta Curte, ca urmare a pronunțării de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a hotărârii în cauzele cauzelor C-698/19 și C-699/19, a dispus repunerea cauzei pe rol și a fixat termen în ședința publică din data de 15 octombrie 2020, pentru reluarea judecății.
Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va porni de la situația de fapt lămurită juridic de instanțele de fond, astfel:
La data de 10 decembrie 2014, recurenții-reclamanți au sesizat instanța de judecată cu acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, cu referire la contractele de credit nr. 144522 din data de 27 martie 2008 (H., I.), nr. 130571 din data de 11 octombrie 2007 (L.) și nr. 158274 din data de 31 iulie 2008 (O.).
Raporturile contractuale de credit dintre intimata-pârâtă și recurenții-reclamanți mai sus menționați au încetat anterior sesizării instanței de judecată, urmare rambursării integrale a creditelor (recurenții-reclamanți H. și I. la data de 28 mai 2014, recurenta-reclamantă L. la data de 29 august 2014 și recurenta-reclamantă O. la data de 13 august 2012).
Contrar concluziei instanței de apel, care, în esență, a reținut că la data introducerii acțiunii contractele de credit în discuție nu mai produceau efecte juridice, nemaifiind aplicabile acestora dispozițiile Legii nr. 193/2000, Înalta Curte constată că sensul prevederilor legale inserate în art. 6 și art. 7 din Legea nr. 193/2000 nu este acela pe care l-a determinat Curtea de apel (în sensul că: „invocarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale se poate face doar în măsura în care contractul este în curs de derulare și produce efecte juridice”), ci este acela de a se delimita nulitatea totală și parțială a contractului de credit, cele două texte de lege neputând constitui un argument pentru împiedicarea analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale și a examinării intervenirii sancțiunii nulității absolute a acestora.
Astfel, articolele 6 și 7 din Legea nr. 193/2000 stabilesc că, urmare constatării caracterului abuziv al unor clauze, acestea nu vor produce efecte asupra consumatorului, contractul urmând a se derula în continuare, cu acordul consumatorului, și doar dacă acesta mai poate continua după eliminarea clauzelor abuzive. În măsura în care contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului, putând solicita și daune-interese.
Faptul că în textele menționate, legiuitorul a reglementat efectele constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, fie în sensul derulării în continuare a contractelor după anularea parțială a acestora, fie în sensul rezilierii, cu posibilitatea stabilirii răspunderii în forma daunelor interese, nu poate fi considerat a semnifica inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 contractelor ce nu se mai află în executare, urmare rambursării anticipate.
Regula instituită de principiul retroactivității efectelor nulității stabilește că nulitatea va produce efecte nu numai pentru viitor, ci și pentru trecut, efectele nulității producându-se din chiar momentul încheierii actului juridic civil.
Prin urmare, având în vedere efectele retroactive ale nulității, nu poate fi negată incidența dispozițiilor legii amintite asupra raporturilor juridice dintre părți, concretizate în cele trei contracte de credit semnate de recurenți cu intimata, câtă vreme ceea ce se invocă de către recurenții-reclamanți este sancțiunea nulității absolute a unor clauze contractuale specifice, intervenită la momentul încheierii contractului.
Cât privește aprecierea instanței de apel, în sensul că rațiunea legiuitorului, de protejare a intereselor actuale ale consumatorilor, se referă doar la contractele ce produc efectele juridice, Înalta Curte reține că, potrivit art. 13 din Legea nr. 193/2000, în cazul constatării caracterului abuziv al clauzei, instanța va obliga profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale.
Aceste prevederi nu se aplică acțiunilor directe, formulate de consumatori împotriva băncilor creditoare, ci se referă la ipoteza sesizării instanțelor de către organele de control abilitate, consecutiv constatărilor acestora referitoare la utilizarea de către profesioniști a unor contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, procedură în cadrul căreia organul de control solicită obligarea profesionistului să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive.
Dacă este adevărat că acest text vizează contractele aflate în executare, nu și pe cele ce au încetat a mai produce efecte, la fel de adevărat este că această procedură prevăzută de art. 13 din Legea nr. 193/2000 nu este aceeași cu cea pe care au avut-o spre judecată instanțele de fond în speță, acțiunea nefiind introdusă de organul de control abilitat, iar textul articolului menționat nu este aplicabil litigiului de față, deoarece ne aflăm în situația unei acțiuni formulate de consumator direct împotriva profesionistului.
Cu alte cuvinte, este greșit raționamentul instanței de apel că dispozițiile art. 6 și art. 7 din Legea nr. 193/2000 ar proteja interesele consumatorilor doar în cazul în care contractul își produce efectele juridice la momentul solicitării aplicării prevederilor legii 193/2000, după cum, pentru argumentele mai sus prezentate, greșită este și concluzia potrivit căreia: „Aceeași rațiune a legiuitorului, de protejare a intereselor actuale ale consumatorului prin raportare la contracte ce-și produc efectele juridice, o regăsim și în art. 13 alin. 1 din lege, dispoziție ce face referire la contractele de adeziune în curs de executare.”.
Dimpotrivă, textul art. 13 din lege, așa cum corect au susținut recurenții, nu își găsește aplicarea în speță.
În speță se impun și considerentele obligatorii ale Hotărârii Curții de Justiție pronunțată la data de 9 iulie 2020 în cauzele reunite C-698/17 și C-699/18, potrivit căreia: „astfel cum enunță al zecelea considerent al Directivei 93/13, normele de drept uniforme în ceea ce privește clauzele abuzive prevăzute de această directivă trebuie să se aplice „tuturor contractelor” încheiate între „profesioniști ” și „ consumatori ”, astfel cum sunt definiți la articolul 2 literele (b) și (c) din această directivă (Hotărârea din 21 martie 2019, Pouvin și Dijoux, C-590/17, EU:C:2019:232, punctul 19).”.
Curtea a statuat, în conformitate cu art. 2 lit. b) din Directiva 93/13, că noțiunea de „consumator” înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de această directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale (Hotărârea din 21 martie 2019, Pouvin și Dijoux, C-590/17, EU:C:2019:232, punctul 22) și că „noțiunea de „consumator” care figurează la articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că faptul că un contract este executat integral nu exclude ca o parte la acest contract să poată fi calificată drept „ consumator”, în sensul acestei dispoziții.”.
În această privință, Curtea a constatat că definiția noțiunii de „consumator” care figurează la articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13: „nu conține niciun element care să permită stabilirea momentului la care un contractant încetează să fie un consumator în sensul acesteia și încetează, prin urmare, să se poată prevala de protecția pe care i-o conferă această directivă.”.
Potrivit hotărârii, care vizează tocmai situațiile în care contractul a încetat, prin executare: „executarea contractului în discuție nu modifică retroactiv împrejurarea că, la momentul încheierii acestui contract, consumatorul se afla în această situație de inferioritate. În aceste condiții, limitarea protecției conferite consumatorului de Directiva 93/13 numai la durata executării contractului în discuție, în sensul că executarea integrală a acestui contract exclude orice posibilitate a consumatorului de a se prevala de această protecție, nu poate fi conciliată cu sistemul de protecție instituit de această directivă.”.
Față de aceste considerente, Înalta Curte constată ca nu este relevantă, sub aspectul aplicării Legii nr. 193/2000, împrejurarea că la data formulării acțiunii contractele încheiate de recurenți cu intimata încetaseră, ca urmare a rambursării anticipate a creditelor, deoarece, în raport cu efectele sancțiunii nulității absolute, caracterul abuziv al unor clauze poate fi invocat oricând, iar nu doar în privința unui contract în derulare.
În consecință, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenții-reclamanți în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, precum și a prevederilor art. 13 din același act normativ, astfel încât, constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., instanța a admis recursul și a casat decizia atacată, cauza urmând a fi trimisă aceleiași instanțe de apel spre o nouă judecată.
În rejudecare, instanța de apel va proceda la analiza celorlalte motivele ale apelului introdus de intimata-pârâtă și a apărărilor formulate de recurenți, urmând a ține seama de considerentele mai sus prezentate.
În concluzie, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare.
În temeiul art. 501 C. proc. civ., la rejudecarea cauzei vor fi avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs cu privire la motivul de casare constatat a fi întemeiat, precum și considerentele obligatorii relevante cauzei din Hotărârea Curții de Justiție pronunțată la data de 9 iulie 2020 în cauzele reunite C-698/17 și C-699/18.
Totodată, instanța de apel se va pronunța și asupra cheltuielilor de judecată solicitate în recurs, care vor fi avute în vedere în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.
| ← Contract de vânzare. Încheierea unei convenții de punere în... | Contract de credit. Adaptarea contractului cu efect retroactiv,... → |
|---|
