Contract de vânzare. Nelegalitate reguli de interpretare a contractului. Condiții și efecte.
| Comentarii |
|
Drepturile creditorului din perspectiva dispozițiilor art. 1516 alin. (2) din Noul Codul civil. Acțiune în daune-interese. Condiții și efecte.
C. civ., art. 1266, art. 1267, art. 1270 alin. (1), art. 1516 alin. (2), art. 1538
A. Verificarea respectării normelor legale de interpretare a contractelor poate face obiectul unei critici de nelegalitate din moment ce, potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.
Este adevărat că înscrisul ce constată convenția este o probă în procesul civil și că interpretarea probelor este apanajul stabilirii elementelor de fapt ale cauzei și intră în domeniul rezervat exclusiv instanțelor devolutive, însă regulile de interpretare a contractului, statornicite în art. 1266 - art. 1269 C. civ., sunt norme de drept material și se adresează organelor de jurisdicție, atunci când interpretarea formează obiect al unei dispute litigioase, astfel că verificarea aplicării lor, în raport cu o convenție, privite în sens de negotium, iar nu de instrumentum, poate constitui o critică de nelegalitate.
B. Potrivit dispozițiilor art. 1516 alin. (2) C. civ., atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: 1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației; 2. să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative; 3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.
Articolul 1516 alin. (2) C. civ. nu instituie o ordine de executare a mijloacelor juridice de realizare a dreptului creditorului, acesta putând alege, în funcție de circumstanțe, modalitatea legală cea mai adecvată satisfacerii dreptului său. Acest text de lege nu interzice, ci, dimpotrivă, permite creditorului în mod explicit ca, în afara mijloacelor juridice amintite, să obțină daune-interese, dreptul la executarea prin echivalent a obligației fiind, astfel, conservat în toate cazurile, putând fi executat fie cu titlu principal, fie complementar altui mijloc juridic de realizare a dreptului creditorului.
Prin urmare, nu este încălcat acest text de lege în cazul în care instanța a constatat că pârâta-vânzător este îndrituită la obținerea de daune-interese pentru neexecutarea parțială a obligațiilor contractuale asumate de debitorul-cumpărător.
Î.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2011 din 20 octombrie 2020
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VÎ-a civilă, la 12 octombrie 2017, sub nr. x/3/2017, reclamanta A. SP. Z.O.O. PLOCK a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata:
-sumei de 408.969,06 euro, reprezentând contravaloarea Scrisorii de Garanție de Performanță nr. 34GBE2017-3720 emisă de Banca C. S.A. la data de 9 mai 2017 (denumită în cele ce urmează "Scrisoarea"), executată în mod abuziv de pârâtă în data de 19 iunie 2017 (conform Ordin de plată nr. 1 din 23 iunie 2017 emis de Banca C. - Direcția Internațională) și în data de 14 iulie 2017 (conform Ordin de plată nr. 1 din 24 iulie 2017 emis de Banca C. -Direcția Internațională) actualizată cu dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data fiecărei executări abuzive și până la data restituirii efective către societatea reclamantă;
-sumei de 8.532,37 euro suportată de societatea reclamantă cu titlu de taxe și comisioane de executare și plată a Scrisorii în data de 19 iunie 2017 și în data 14 iulie 2017 ca urmare a executării abuzive a Scrisorii de către pârâtă, actualizată cu dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data la care societatea reclamantă a suportat aceste taxe și comisioane și până la data restituirii efective către societatea reclamantă;
-cheltuielilor de judecată avansate de societatea reclamantă în vederea soluționării cauzei.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 1350 și urm. C. civ., art. 1536 C. civ., precum și pe dispozițiile legale și contractuale menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
La data de 3 ianuarie 2018, pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, iar pe calea cererii reconvenționale obligarea reclamantei la achitarea sumei de 1.272.590 RON (echivalentul a 275.000 euro, la cursul BNR 1 EUR = 4.6276 RON din data de 21 decembrie 2017) reprezentând prejudiciul suferit de către societatea pârâtă ca urmare a depunerii garanțiilor cu întârziere la momentul încheierii contractului.
În drept, pârâta-reclamantă și-a întemeiat apărările/solicitările pe dispozițiile art. 194 alin. 1 lit. c) C. proc. civ., art. 1488 C. civ., art. 1538-1539 C. civ., art. 1349-1350 C. civ.
În data de 20 februarie 2018 reclamanta A. SP. Z.O.O. PLOCK a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea acțiunii și respingerea cererii reconvenționale.
La data de 6 aprilie 2018 reclamanta-pârâtă A. SP. Z.O.O. PLOCK a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii reconvenționale ca fiind vădit nefondată.
În drept, reclamanta a invocat art. 205 și urm. C. proc. civ., art. 1349-1350 C. civ.
În data de 11 aprilie 2018 pârâta B. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de către reclamantă la cererea reconvențională, prin care solicită respingerea tuturor apărărilor ca fiind nefondate și, pe cale de consecință, admiterea cererii astfel cum a fost formulată și obligarea reclamantei la achitarea sumei de 1.272.590 RON (echivalentul a 275.000 euro, la cursul BNR 1 EUR = 4.6276 RON din data de 21 decembrie 2017) reprezentând prejudiciul suferit de pârâtă ca urmare a depunerii garanțiilor cu întârziere la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare bitum rutier.
Prin sentința civilă nr. 2685/2018 din 19 septembrie 2018, Tribunalul București, Secția a Vl-a civilă, a respins cererea principală formulată de reclamanta A. SP. Z.O.O. PLOCK, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. și a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel atât pârâta-reclamantă, cât și reclamanta-pârâtă, apeluri înregistrate la data de 11 decembrie 2018 pe rolul Curții de Apel București, Secția a V-a civilă.
Prin decizia civilă nr. 774 din 25 aprilie 2019, Curtea de Apel București a respins ambele apeluri, ca nefondate. A obligat apelanta pârâtă-reclamantă să plătească părții adverse suma de 10647,375 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel. A luat act, de asemenea, că apelanta intimată-pârâtă B. S.R.L. și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată aferente apelului pe cale separată.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs societatea A. SP. Z.O.O. PLOCK, înregistrat la data de 4 octombrie 2019 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.
Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:
În motivarea recursului, recurenta-reclamantă-pârâtă a relatat istoricul litigiului până la data formulării recursului, după care a dezvoltat motivele de nelegalitate care impun casarea în parte a deciziei recurate, indicând faptul că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C. proc. civ.
\n dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a arătat că decizia instanței de apel nu este motivată, nerespectând prevederile art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ.
Astfel, se critică faptul că instanța de apel a reiterat literal parte din considerentele instanței de fond, neprocedând la un examen efectiv al motivelor, argumentelor și criticilor prezentate de recurenta-reclamantă în apel.
În plus, autoarea recursului a arătat ce anume trebuie să cuprindă hotărârile judecătorești conform art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ., redând conținutul respectivului text legal indicat.
Totodată, recurenta face trimitere și la jurisprudența CEDO în ceea ce privește obligația de motivare a hotărârilor judecătorești, conchizând faptul că, prin decizia recurată, instanța de apel nu a examinat în mod real chestiunile esențiale supuse atenției sale, mulțumindu-se să confirme concluziile primei instanțe.
În privința motivelor de apel invocate de recurentă în faza apelului, aceasta precizează că instanța de apel a procedat la o reluare din considerentele primei instanțe, completându-le ulterior cu o serie de aprecieri generale care nu aveau nicio legătură cu criticile aduse în faza apelului.
Mai exact, se susține că instanța de apel s-a rezumat la a reda simplele texte legale, fără a explica raționamentul juridic pe care 1-a avut în vedere.
În acest sens, recurenta reproduce un pasaj considerat relevant în speță din decizia nr. 1954 pronunțată la 30 mai 2014 de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.
Referindu-se la chestiuni concrete ale speței de față, recurenta afirmă că instanța de apel nu a arătat de ce nu a avut în vedere sub nicio formă comenzile lansate de recurenta-reclamantă anterior datei de 15 iunie 2017 și chiar din ziua respectivă, pe care societatea B. S.R.L. nu le-a onorat cu rea-credință, invocând motive legate de capacitatea persoanelor care au transmis respectivele comenzi în scopul de a genera contextul pentru a executa garanția.
Admițând faptul că, în faza procesuală a recursului, nu se poate discuta modul în care instanțele inferioare au interpretat probele constând în respectivele comenzi, cu toate acestea, recurenta consideră nelegală hotărârea, în condițiile în care petenta a invocat aceste aspecte în apărare, fără a fi analizate, însă, de judecătorii fondului.
În plus, cu toate că societatea în cauză a susținut în mod explicit faptul că judecătorul fondului a interpretat greșit clauzele contractuale, instanța de apel a motivat superficial dezlegarea dată acesteia, în sensul că, de fapt, părțile ar fi prevăzut o clauză penală, limitându-se la a arăta că acest aspect este evident și că rezultă din interpretarea clauzelor contractuale, fără, însă, a explica ce anume din conținutul respectivelor clauze a generat o asemenea concluzie.
Totodată, se mai susține că decizia recurată nu explică sub nicio formă de ce atâta timp cât contractul era încă în ființă, partea adversă ar fi fost în drept să adauge la contract și să considere că poate executa garanția dacă întreaga cantitate de bitum nu ar fi fost ridicată până la data de 15 iunie 2017, toate acestea, în condițiile în care nu era ridicată întreaga cantitate de bitum contractată, iar clauza ce reglementează garanția și modul de executare a acesteia stipula că garanția poate fi executată numai dacă până la încetarea contractului întreaga cantitate de bitum nu va fi fost cumpărată (nu ridicată sau livrată), fără a se menționa o anume dată limită.
Nu în ultimul rând, se arată că instanța de apel nu a explicat de ce pârâta B. S.R.L. era îndreptățită să execute a doua oară scrisoarea de garanție pentru contravaloarea taxei de depozitare și să refuze livrarea, fiind îndreptățită totodată să aplice respectiva taxă de depozitare pe orice perioadă.
În acest context, recurenta subliniază caracterul contradictoriu al considerentelor instanței de apel motivat de faptul că, dacă taxa de depozitare ar fi fost o penalitate, conform raționamentului instanței de apel, societatea B. S.R.L. ar fi fost liberă să perceapă așa-zisa penalitate pe o perioadă nelimitată, fără ca partea cocontractantă, în speță, recurenta, să poată limita aplicarea penalității atâta timp cât, pe de o parte, B. nu avea obligația de a mai elibera bitumul comandat de cocontractant, în speță, de recurentă, cu livrare după data de 15 iunie 2017, iar, pe de altă parte, aceasta din urmă era ținută să plătească taxa de depozitare stabilită pe zi de întârziere fără a putea practic să își îndeplinească vreodată obligația respectivă după un anumit număr de zile (deoarece B. S.R.L. oricum nu mai era ținută să elibereze bitumul după data de 15 iunie).
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat și a aplicat greșit norme de drept material, interpretând greșit prevederile art. 2.2, art. 10.2 și art. 11.2 din Contractul pentru vânzarea și livrarea bitumului rutier nr. 15 din data de 19 aprilie 2017 încheiat între părți, încălcând atât prevederile art. 1266-1267 C. civ., procedând, totodată, și la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1516 alin. 2 C. civ.
În acest context, recurenta menționează că interpretarea greșită a legii presupune ca textul legal incident să fie susceptibil de interpretări contrarii, urmând ca instanța de recurs să constate că, prin hotărârea atacată, instanța de apel a dat o interpretare neconformă sensului real al textului.
Totodată, se mai arată că aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de instanțele de fond.
În acest sens, recurenta face trimitere la decizia nr. 3622 din 4 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, în care instanța supremă a reținut că situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus instanța la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății. Astfel, deși faptele reținute în considerente sunt exacte, ele au primit o calificare juridică inexactă.
În plus, recurenta amintește și faptul că atât jurisprudența, cât și doctrina au reținut că, atâta timp cât, în cauză, răspunderea părților este analizată din punct de vedere contractual, interpretarea greșită a clauzelor contractuale de către instanțele de rang inferior poate echivala cu o interpretare greșită a legii, încadrându-se în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.
Pe cale de consecință, recurenta apreciază că se impune casarea deciziei recurate, fiind pe deplin aplicabile prevederile art. 488 alin. 1 pct. 6 raportat la art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ.
În continuare, recurenta detaliază punctual fiecare dispoziție legală și/sau contractuală interpretată greșit de instanța de apel, după cum urmează:
Referindu-se la faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1516 alin. 2 C. civ., recurenta arată că, pentru neexecutarea culpabilă a obligației de către debitor, creditorul poate recurge la mijloacele juridice prevăzute de dispozițiile art. 1516 alin. 2 C. civ., alegând, în funcție de circumstanțe, modalitatea legală cea mai adecvată satisfacerii dreptului său.
Cu toate acestea, recurenta subliniază că, în situația în care creditorul a prevăzut în mod expres în contract remediul aplicabil pentru situația respectivă, acesta nu are posibilitatea de a recurge la niciuna din măsurile prevăzute de dispozițiile art. 1516 alin. 2 C. civ., nefiind în prezența unei neexecutări culpabile a unei obligații din partea debitorului, ci, în prezența unei situații reglementate contractual pentru care singurul remediu este cel prevăzut de părți.
Raportându-se la speța de față, recurenta arată că, atâta timp cât pentru neridicarea întregului lot de produs până la data de 15 iunie 2017 părțile au prevăzut în mod expres la art.
10.2 din Contract că societatea B. S.R.L. este îndreptățită să primească o taxă suplimentară de stocare pentru cantitatea rămasă în stoc, acesta este singurul remediu la care intimata putea recurge, situația încadrându-se în ceea ce părțile contractante au reglementat.
Un alt aspect statuat de instanța de apel, pe care recurenta îl apreciază ca fiind vădit eronat, vizează interpretarea dată dispozițiilor art. 1, art. 2.2, art. 8 și art. 10.2 din contract, față de care instanța de apel a reținut că, „....raportat la dispozițiile art. 1, art. 2.2, art. 8 și art. 10.2 din contract, nu mai exista nicio obligație contractuală pentru intimata-pârâtă-reclamantă de a furniza bitum în baza unei comenzi lansate de apelanta-reclamantă-pârâtă cu livrare după data de 15 iunie 2017'.
Față de acest aspect, recurenta susține că respectivul contract nu a încetat prin ajungere la termen la data de 15 iunie 2017, ci acesta este în vigoare până la ridicarea întregii cantități de bitum, conform prevederilor art. 1 din Contract.
Mai mult, se arată că, în mod greșit instanța de apel a reținut că „prin art. 2.2 din convenție este stipulată data până la care se putea livra cantitatea de bitum și, implicit, trebuia ridicat bitumul de către apelanta-reclamantă-pârâtă, respectiv 15 iunie 2017”, fără ca instanța de apel să explice de ce a înlăturat apărarea societății A.
Legat de acest aspect, recurenta menționează că, potrivit art. 1266 C. civ., contractele se interpretează după voința concordantă/reală a părților, la stabilirea acestei voințe fiind avut în vedere scopul contractului, negocierile purtate între părți, practicile statornicite între acestea și comportamentul lor ulterior încheierii contractului.
În plus, se subliniază că, potrivit art. 1267 C. civ., clauzele se interpretează unele prin altele dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului, astfel încât trebuie evitată interpretarea și aplicarea prevederilor unei clauze contractuale prin scoaterea din context, cu atât mai mult cu cât s-ar afla în contradicție cu înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului.
Astfel, recurenta apreciază că unica interpretare corectă este în sensul că prevederile art.
2.2 din Contract reglementează regula conform căreia livrările se vor face până la data de 15 iunie 2017, dar, în situația în care s-ar depăși această dată devin aplicabile dispozițiile art. 10.2 ce prevăd posibilitatea aplicării unei taxe de depozitare, fără a putea contrazice dispozițiile clare ale art. 1 intitulat „Durata”, potrivit cărora „Prezentul Contract va intra în vigoare la data semnării și va fi valabil până la ridicarea întregii cantități, cu excepția cazului când părțile agreează diferit în scris ”.
În continuare, autoarea recursului apreciază ca fiind lipsit de relevanță faptul că între părți nu mai există un preț agreat contractual întrucât, raportat la obiectul cauzei, analiza instanței este limitată la dreptul societății B. de a executa Garanția de Performanță, care fusese calculată pentru a acoperi prețul total al bitumului, societatea A. fiind oricum de acord să plătească prețul mai mare impus de societatea B. S.R.L., datorită faptului că avea nevoie de bitumul contractat.
Așa fiind, recurenta subliniază caracterul profund eronat al concluziei instanței, Contractul fiind în continuare valabil până la ridicarea întregii cantități de bitum contractate.
Un alt aspect statuat în mod greșit de instanța de apel, în opinia recurentei, vizează societatea B. S.R.L., în privința căreia, instanța de apel a reținut că Intimata-pârătă-reclamantă nu a executat în mod abuziv scrisoarea de garanție de performanță nr. 37GBE2OÎ7-3720 emisă de C. la data de 9 mai 201T”
Astfel, potrivit art. 1538 C. civ., clauza penală este acea convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării ori a executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației asumate de către debitor, aceasta fiind datorată numai dacă neexecutarea provine din vina debitorului și sunt întrunite condițiile necesare acordării de despăgubiri.
Mai mult, făcând trimitere la dispozițiile art. 11.2 din Contract, se arată că numai în situația în care recurenta nu ar fi cumpărat întreaga cantitate de produs, intimata ar fi fost îndreptățită să procedeze la executarea respectivei Scrisori (de garanție de performanță).
Însă, cu toate că societatea A. și-a exprimat în mod clar intenția de a cumpăra și prelua cantitatea de 1.332,20 tone metrice de bitum rutier atât prin emiterea comenzilor transmise intimatei anterior momentului expirării vreunei garanții contractuale, cât și prin numeroasele notificări comunicate intimatei în acest sens, dar și faptul că societatea A. și-a asumat clar disponibilitatea de a achita contravaloarea taxei de depozitare reglementată de dispozițiile art.
10.2 din Contract, menționând acest aspect în toate notificările transmise către societatea B. S.R.L., aceasta din urmă a ignorat aceste comenzi, încălcându-și obligațiile contractuale, punând, în cele din urmă, în mod abuziv, în executare, scrisoarea de garanție bancară.
Cât privește scopul garanției, recurenta arată că acesta reiese din dispozițiile art. 11.2 din Contract, garanția fiind prevăzută în scopul de a-1 asigura pe vânzător că întreaga cantitate de bitum rutier contractată va fi cumpărată, aspect care, coroborat fiind cu durata de valabilitate a contractului și cu perioada de valabilitate a garanției în discuție (până la data de 14 iulie 2017), confirmă faptul că garanția de performanță nu putea fi executată în cazul în care toată cantitatea de bitum contractată nu era ridicată până la data de 15 iunie 2017, contractul necuprinzând o clauză în acest sens, ci numai dacă recurenta ar fi renunțat la o parte din cantitatea contractată ori dacă garanția ar fi expirat fără să fi fost reînnoită.
Așa fiind, autoarea recursului conchide că reaua-credință a societății B. S.R.L. rezultă din faptul că, până și în momentul în care recurenta a arătat foarte clar că își asumă atât plata taxei suplimentare de depozitare reglementată de art. 10.2 din Contract, cât și acceptarea unui preț mai mare decât cel agreat contractual pentru a putea să intre în posesia bitumului de care avea nevoie în vederea respectării obligațiilor contractuale față de proprii clienți, societatea B. S.R.L. a refuzat să onoreze comenzile, preferând să execute Garanția de Performanță.
Date fiind cele de mai sus, recurenta consideră că nu exista nicio încălcare contractuală din partea sa, iar activarea așa-zisei clauze penale prevăzute de art. 11.2 din Contract nu își găsește justificarea în acest context, astfel încât executarea de două ori a Scrisorii de garanție s-a efectuat în totală contradicție cu prevederile agreate de părți.
Așadar, pentru faptul că B. S.R.L. a continuat să stocheze acele cantități de produs, aceasta era îndreptățită să primească doar taxa suplimentară de stocare pentru cantitatea de bitum rămasă neridicată după data de 15 iunie 2017 și până la momentul în care recurenta ar fi trebuit să ridice cantitatea depozitată, conform comenzilor plasate, sens în care erau aplicabile prevederile art. 10.2 din Contract.
Se subliniază că o interpretare contrară, precum cea dată de instanța de apel, este profund eronată, mai ales raportat la faptul că, dacă s-ar considera taxa de depozitare ca fiind o penalitate contractuală pentru neridicarea întregii cantități de bitum până la 15 iunie 2017, în condițiile în care, așa cum au reținut judecătorii apelului, nu mai exista obligația B. S.R.L. de a livra bitum după această dată, am fi într-un scenariu în care B. S.R.L. s-ar găsi într-o situație absurdă, dar ideală, în care ar fi îndreptățită atât să primească contravaloarea garanției de performanță, cât și așa-zisa penalitate pentru fiecare zi în care recurenta nu ar cumpăra bitumul, deși oricum nu îl mai putea ridica pentru că tot instanța de apel a reținut că B. S.R.L. nu mai era ținută să îl elibereze după data de 15 iunie 2017.
Așadar, în opinia recurentei, este evident că părțile nu aveau cum să reglementeze contractual o astfel de situație, iar clauzele contractuale existente nu pot conduce la asemenea concluzie, ci, dimpotrivă, părțile s-au găsit într-o situație reglementată contractual, astfel încât B. S.R.L. nu era în drept să execute garanția de performanță, în condițiile în care recurenta comandase anterior executării întreaga cantitate rămasă în stoc.
De altfel, părțile au reglementat garanția de performanță tocmai pentru a i se garanta vânzătorului că, în speță, recurenta nu va renunța la nicio parte din cantitatea contractată, ceea ce în mod evident nu a făcut.
Pe cale de consecință, autoarea recursului reiterează, subliniind, totodată, că în Contract nu exista nicio clauză care să justifice aplicarea penalității prevăzute de art. 11.2 din Contract, instanța de apel făcând, astfel, o confuzie între clauza penală și garanția îndeplinirii unei obligații.
Or, dat fiind faptul că recurenta a fost împiedicată de societatea B. S.R.L. să își îndeplinească obligația de ridicare a întregii cantități de bitum contractate, nu sunt îndeplinite condițiile de operare a clauzei penale.
Prin urmare, recurenta consideră că acea clauză nu prevede posibilitatea B. S.R.L. de a executa Garanția de Performanță în cazul în care întreaga cantitate nu ar fi fost ridicată până la data de 15 iunie 2017, ci numai în cazul în care recurenta ar fi renunțat la o parte din cantitatea de bitum contractată.
Un alt aspect statuat în mod greșit de instanța de apel în opinia recurentei vizează concluzia la care instanța de apel a ajuns, respectiv că „nu se poate susține că intimata-pârâtă-reclamantă ar fi beneficiat de o dublă reparație întrucât prin art. 10.2 și art. 11.2 din contract au fost stipulate două categorii distincte de daune-interese pe care apelanta-reclamantă-pârâtă trebuie să le suporte în cazul în care nu îndeplinește obligația de a cumpăra întreaga cantitate de 3.000 tone bitum până la data de 15 iunie 2017”.
Legat de acest aspect, se arată că, în mod eronat instanța de apel a considerat că recurenta a încălcat dispozițiile contractuale și că, în această situație, societatea B. S.R.L. era îndreptățită să aleagă dintre mai multe remedii posibile, aceasta din urmă preferând să execute garanția în loc să recurgă la dispozițiile art. 10.2 din Contract, conform cărora era îndreptățită să primească numai taxa de depozitare pentru perioada adițională.
Nefiind aplicabile, în opinia recurentei, dispozițiile art. 1516 C. civ., situația fiind reglementată contractual și neputând fi calificată ca una de culpă contractuală, instanța de apel a ignorat faptul că societatea B. S.R.L. a executat de două ori garanția pusă la dispoziție de recurentă.
În consecință, autoarea recursului arată că societatea B. S.R.L. a beneficiat de o dublă reparație, respectiv, a executat garanția de performanță pentru neridicarea întregii cantități până la data de 15 iunie 2017, deși aceasta putea fi executată numai în situația în care recurenta ar fi refuzat să cumpere întreaga cantitate de bitum la care se obligase, respectiv, dacă ar fi renunțat la o parte din aceasta, iar, pe de altă parte a considerat oricum aplicabile dispozițiile art. 10.2 și a executat din nou garanția de performanță pentru contravaloarea taxei de depozitare, ignorând faptul că respectiva garanție nu avea nicio legătură cu taxa de depozitare.
Pe cale de consecință, recurenta arată că, în speța de față, chiar dacă ar fi existat o neexecutare, iar creditorul ar fi avut alegerea dintre mai multe remedii, este evident că societatea B. S.R.L. nu a făcut o alegere, ci a obținut o dublă reparație.
În altă ordine de idei, recurenta subliniază că prin simplul fapt că societatea B. S.R.L. a executat a doua oară garanția tocmai pentru taxa de depozitare, aceasta a demonstrat că până și reprezentanții ei au considerat ca fiind aplicabile dispozițiile art. 10.2 în situația dată.
Așa fiind, autoarea recursului consideră că în mod eronat a reținut instanța de apel că „este vorba de o taxă suplimentară percepută pentru stocarea/depozitarea cantității de bitum neridicată de către apelanta-reclamantă-pârătă până la data de 15 iunie 2017 și de o despăgubire echivalentă cu valoarea bitumului necumpărat până la această dată”, în contextul respectiv negăsindu-și aplicabilitatea o penalitate pe zi de întârziere atâta timp cât debitorul obligației de cumpărare nu și-o mai putea îndeplini.
De altfel, recurenta arată că însăși instanța de apel a reținut că, după data de 15 iunie 2017, societatea B. S.R.L. nu ar mai fi fost obligată să vândă bitumul.
Așadar, se subliniază că în mod greșit instanța de apel nu a luat în considerare buna-credință de care a dat dovadă recurenta, care și-a exprimat în mod expres intenția de a cumpăra și prelua cantitatea de 1.332,20 tone metrice de bitum rutier, atât prin emiterea comenzilor transmise intimatei anterior momentului expirării vreunei garanții contractuale, cât și prin numeroasele notificări transmise B. S.R.L. În acest sens.
Cu toate acestea, contrar interpretării instanței de apel în sensul că nu mai exista nicio obligație din partea intimatei de a furniza bitum pentru comenzile lansate de recurentă cu livrare după data de 15 iunie 2017, se arată că intimata a refuzat să dea curs comenzilor recurentei în vederea punerii la dispoziție a cantității rămase.
În cele ce urmează, recurenta reiterează că și-a exprimat foarte clar intenția de a plăti taxa suplimentară de depozitare prevăzută de art. 10.2 din Contract și că a fost de acord să plătească un preț mai mare celui agreat contractual, tocmai pentru a putea intra în posesia bitumului de care avea neapărată nevoie. Cu toate acestea, societatea B. S.R.L. a refuzat să onoreze comenzile.
Mai mult, se arată că, ulterior acestor evenimente, recurenta a încercat să soluționeze pe cale amiabilă disputa cu B. S.R.L., încercări eșuate datorită faptului că societatea B. S.R.L. a condiționat eliberarea bitumului rămas de ridicat de păstrarea unei părți considerabile din suma pe care o executase în mod abuziv, sub formă de penalitate.
Un alt aspect criticat de recurentă se referă la faptul că instanța în mod greșit a ajuns la concluzia că, în prezenta cauză, nu sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile contractuale a societății B. S.R.L.
Cu titlu preliminar, recurenta arată că, potrivit art. 1350 C. civ. care reglementează principiile răspunderii contractuale, părțile unui contract valabil încheiat sunt ținute să respecte obligațiile asumate, sub sancțiunea atragerii răspunderii civile contractuale a debitorului și obligarea acestuia la repararea prejudiciului cauzat creditorului, respectiv, la plata de despăgubiri.
Se subliniază, așadar, că, în opoziție cu cele reținute de instanța de apel, intimata nu și-a îndeplinit obligația contractuală de a pune la dispoziția recurentei cantitatea de 1.332,20 tone metrice de bitum rutier, respectiv să dea curs comenzii nr. 55 din 27 iunie 2017, executând în mod abuziv Scrisoarea de garanție, astfel încât se impune obligarea intimatei la plata de daune-interese pentru prejudiciile cauzate.
În cele ce urmează, recurenta a analizat îndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii civile contractuale.
Astfel, în privința faptei ilicite, aceasta a arătat că, în speță, fapta ilicită constă în nerespectarea de către societatea B. S.R.L., fără justificare, a dispozițiilor contractuale.
Așadar, se menționează că, deși potrivit art. 2.2 din Contract, B. S.R.L. trebuia să efectueze livrările de produs pe baza comenzilor recurentei, intimata a nesocotit această obligație contractuală și a refuzat să dea curs comenzii nr. 55 din 27 iunie 2017 ce presupunea livrarea unei cantități de 1.332,20 tone metrice de bitum rutier, preferând să pună în executare, în mod abuziv, Scrisoarea de garanție atât la data de 23 iunie 2017, cât și la data de 14 iulie 2017.
În acest context, recurenta precizează că societatea B. S.R.L. avea dreptul de a executa Garanția de Performanță numai în condițiile agreate contractual de părți, prevăzute de art. 11.2 din Contract, respectiv, numai în situația în care recurenta nu ar fi cumpărat întreaga cantitate de produs.
Or, în condițiile în care recurenta și-a exprimat în mod expres intenția de a cumpăra și prelua cantitatea de 1.332,20 tone metrice de bitum rutier atât prin emiterea comenzilor transmise intimatei anterior momentului expirării vreunei garanții contractuale, cât și prin numeroase notificări comunicate intimatei în acest sens, B. S.R.L. nu numai că a refuzat să onoreze aceste comenzi, încălcând în mod evident obligațiile contractuale ce îi incumbau, dar în plus, a și pus în executare în mod abuziv Scrisoarea de garanție atât la data de 23 iunie 2017, cât și la data de 14 iulie 2017 în condițiile în care nu erau incidente dispozițiile art. 11.2 din Contract.
Totodată, se arată că neridicarea de către recurentă a întregului lot de produs până la data de 15 iunie 2017 nu putea fi asimilată unei neîndepliniri a obligațiilor contractuale, neputând fi interpretată ca fiind o clauză de încetare a raporturilor contractuale dintre părți, singura consecință care putea fi, totodată, și un remediu pentru societatea B. S.R.L. fiind aplicarea unei taxe suplimentare de stocare, în condițiile prevăzute de art. 10.2 din Contract.
În acest sens, recurenta reiterează faptul că și-a asumat în repetate rânduri plata acestei taxe suplimentare de stocare, însă numai pentru cantitățile și numai până la datele menționate în cuprinsul Comenzii nr. 55 din 27 iunie 2017.
Cu toate acestea, se arată că societatea B. S.R.L. a procedat la executarea în mod nelegal și abuziv a Scrisorii de garanție atât la data de 23 iunie 2017, cât și la data de 14 iulie 2017, considerând în mod nejustificat faptul că recurenta nu a achiziționat cantitatea contractată.
Așadar, în opinia recurentei, nu exista nicio prevedere contractuală sau legală care să fi autorizat societatea B. S.R.L. să execute Garanția de Performanță în situația în care recurenta nu ar fi preluat cele 1332,20 tone de bitum, această situație fiind reglementată contractual de dispozițiile art. 10.2 din Contract.
Față de cele expuse, se conchide că, în lipsa unui temei legal și cu încălcarea dispozițiilor contractuale, executarea de două ori a Scrisorii de garanție reprezintă fapte ilicite, culpabile, pentru care societatea B. S.R.L. trebuie să răspundă, urmând a fi obligată la repararea integrală a prejudiciului patrimonial cauzat recurentei.
Cât privește prejudiciul patrimonial, cert și previzibil cauzat recurentei, se arată că acesta este consecința neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligațiilor asumate prin contract.
În acest sens, se precizează că societatea B. S.R.L. nu numai că a refuzat să pună la dispoziția recurentei cantitatea de 1.332,20 tone metrice de bitum rutier, încălcând în mod vădit obligațiile contractuale, ci, mai mult, a procedat și la executarea de două ori a Scrisorii de garanție, cu încălcarea dispozițiilor contractuale referitoare la cazurile limitativ prevăzute în care Scrisoarea poate fi executată.
Astfel, se arată că, în mod complet abuziv și fără niciun temei contractual sau legal, societatea B. S.R.L. a executat suma de 407.058,51 euro din Garanția de Performanță, iar, ulterior a executat fără nicio justificare și suma de 4.587,20 euro, fapt de natură a cauza recurentei grave prejudicii patrimoniale.
În plus, recurenta mai arată că, pentru executarea în mod abuziv a Scrisorii de garanție în data de 23 iunie 2017 și în data de 14 iulie 2017, societatea B. S.R.L. datorează și dobânda legală, conform dispozițiilor art. 3 alin. 21 din O.G. nr. 13/2011, respectiv nivelul ratei dobânzii de referință de 1,75% + 8 puncte procentuale.
Cât privește vinovăția, ca element al condiției răspunderii civile contractuale, recurenta arată că a făcut atât dovada existenței Contractului, cât și a neexecutării de către pârâtă a obligațiilor asumate în temeiul Contractului, culpa debitorului fiind prezumată.
Analizând legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, recurenta arată că, în materie contractuală, existența raportului de cauzalitate este prezumată de lege din faptul neexecutării lato sensu a contractului și a existenței prejudiciului direct și necesar.
Cât privește necesitatea punerii în întârziere a debitorului, se arată că, în speță, este incident cazul prevăzut de art. 1523 alin. 2 lit. c) C. civ., față de care intimata este de drept în întârziere, întrucât, deși a fost notificată în sensul punerii la dispoziția recurentei a cantității de 1.332,20 tone metrice de bitum rutier, acesta nu numai că nu s-a conformat, dar a și executat Scrisoarea, cu toate că nu avea niciun temei contractual sau legal pentru a proceda în acest sens.
În cele ce urmează, recurenta conchide că, și în această ipoteză, instanța de apel a încălcat legea, reținând în mod greșit că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale a intimatei pentru executarea abuzivă a Scrisorii de garanție în condițiile în care această faptă ilicită a intimatei este indisolubil legată de dispozițiile Contractului încheiat între părți.
În concluzie, recurenta solicită să se constate că instanța de apel a pronunțat decizia recurată inclusiv cu interpretarea și aplicarea greșită a unor norme de drept material, fiind astfel incidentă ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât hotărârea instanței de apel este legală.
Prin încheierea din 16 iunie 2020, conform art. 493 alin. 7 C. proc. civ., a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimată prin întâmpinare. Recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părților.
Recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Contrar celor susținute prin cererea de recurs, decizia pronunțată de instanța de apel cuprinde motivele pe care se întemeiază. De asemenea, hotărârea atacată nu se fundamentează pe motive contradictorii. În consecință, nu este incidentă nici una din cele două teze ale motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., invocate de autoarea căii de atac.
Este adevărat că, potrivit art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Motivarea este un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o garanție a calității actului de justiție, ce oferă posibilitatea exercitării de către instanțele superioare a unui control judiciar eficient și optim.
Însă, decizia atacată răspunde tuturor acestor exigențe, de vreme ce s-a procedat la un examen real și efectiv al tuturor argumentelor cuprinse în cererea de apel și s-a făcut o analiză proprie a întregului material probator administrat în fața primei instanțe.
Contrar celor susținute prin cererea de recurs, instanța de prim control judiciar nu a omis a analiza modul în care părțile și-au executat obligațiile decurgând din contract, inclusiv semnificația comenzilor lansate de către recurenta-cumpărător atât anterior, cât și ulterior datei de 15 iunie 2017. Din însuși textul deciziei rezultă analiza atât a celor 46 de comenzi transmise anterior datei de 15 iunie 2017, cât și a celor ulterioare (comanda nr. 47 din 15 iunie 2017, nr. 55 din 27 iunie 2017) ș.a.m.d. - a se vedea în acest sens, filele 14, 15, 16, 17 din hotărâre. Ceea ce critică, în realitate, recurenta este relevanța probatorie pe care instanța de apel a acordat-o acestor înscrisuri, ce excede analizei de legalitate pe care o exercită instanța de recurs.
În mod asemănător, recurenta susține că instanța de prim control judiciar nu ar fi analizat criticile relative la greșita interpretare a clauzelor contractuale de către judecătorul fondului, în principal, sub aspectul datei la care expira convenția. O atare critică ignoră, în mod evident, conținutul concret al hotărârii atacate, care cuprinde o amplă analiză a conținutului convenției, a principalelor obligații asumate de către părți, a termenelor de executare a acestor îndatoriri și a condițiilor în care puteau fi activate clauzele penale.
În sfârșit, nu există nicio contradicție între considerentele deciziei recurate. În realitate, pretinsa contradicție există între dezlegarea dată de instanța de apel conținutului concret al celor două clauze penale incluse în contractul de vânzare-cumpărare perfectat de părți și situația de fapt prefigurată de către parte și neînsușită de către instanțele de fond.
Așadar, criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite.
În ce privește criticile pe care recurenta le încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., se impune a face o serie de precizări preliminare analizei propriu zise a acestora.
Recursul este o cale extraordinară de atac în reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, nu și de netemeinicie. Așa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. 3 C. proc. civ., scopul recursului este doar acela de examinare a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 include în conținutul său cazurile de încălcare sau de aplicare greșită a normelor de drept material, cum ar fi interpretarea eronată a unui text legal, aplicarea unei norme juridice deși aceasta nu era incidentă în cauză ș.a.m.d.
Așadar, incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de instanțele de fond poate fi subscrisă acestui motiv de nelegalitate. Însă multe dintre criticile formulate de către recurentă vizează, în realitate, reaprecierea probelor administrate și, în consecință, stabilirea unei alte situații de fapt, esențial diferită de cea reținută de către instanțele de fond.
Or, aprecierea probelor și stabilirea elementelor de fapt ale cauzei constituie atributul exclusiv al instanțelor devolutive, aceste aspecte, de netemeinicie, neputând face obiectul căii de atac a recursului.
În acest context, în cele ce succed vor fi analizate doar acele critici care pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. și excluse din dezbatere celelalte susțineri.
Sub un prim aspect, recurenta invocă încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1266 și art. 1267 C. civ., respectiv a regulilor de interpretare a contractelor, atunci când analizează conținutul clauzelor stipulate în art. 2.2, art. 10.2 și art. 11.2 din contractul de vânzare bitum rutier nr. 15 din 19 aprilie 2017.
Verificarea respectării normelor legale de interpretare a contractelor apreciem că poate face obiectul unei critici de nelegalitate din moment ce, potrivit art. 1270 alin. 1 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.
Este adevărat că înscrisul ce constată convenția este o probă în procesul civil și că interpretarea probelor este apanajul stabilirii elementelor de fapt ale cauzei și intră în domeniul rezervat exclusiv instanțelor devolutive. Însă regulile de interpretare a contractului, statornicite în art. 1266 - 1269 C. civ., sunt norme de drept material și se adresează organelor de jurisdicție, atunci când interpretarea formează obiect al unei dispute litigioase, astfel că verificarea aplicării lor, în raport cu o convenție, privite în sens de negotium, iar nu de instrumentum, poate constitui o critică de nelegalitate.
Instanța de recurs constată, însă, că instanța de apel a aplicat în mod corect regulile instituite de art. 1266 și art. 1267 C. civ., statuând că interpretarea contractului se face după voința concordantă a părților și aplicând, deopotrivă, principiul interpretării sistematice. În esență, recurenta este cea care susține că este posibilă aplicarea unei clauze contractuale prin luarea sa din context, respectiv a prevederilor art. 1, potrivit cărora contractul de vânzare-cumpărare este în vigoare până la ridicarea întregii cantități de bitum de către cumpărător.
Or, aplicând în mod corect prevederile art. 1267 C. civ., respectiv cercetând ansamblul contractului și coroborând prevederile art. 2.2, art. 8 (referitor la preț), art. 10.2 (privind taxele suplimentare datorate de cumpărător în cazul neridicării întregii cantități de marfă contractată până la o anumită dată), art. 11.2 (referitoare la daunele interese datorate de cumpărător în cazul neîndeplinirii obligației de a cumpăra și modul de garantare a acestor daune), instanța de apel a stabilit care a fost voința concordantă a părților la perfectarea convenției. În esență, a stabilit că recurenta-reclamantă nu își putea executa obligația de a cumpăra și ridica o anumită cantitate de marfă decât până la expirarea unui termen expres stabilit de părți și că, pentru neexecutarea acestei obligații principale ce incumbă cumpărătorului, creditorul obligației neexecutate este îndrituit la acoperirea prejudiciului cauzat, determinat anticipat de părți prin clauzele penale incluse în contract.
Din această perspectivă, instanțele de fond nu au făcut nicio confuzie între clauza penală, astfel cum este reglementată de art. 1538 C. civ., și obligația de a garanta o obligație. În realitate, clauza instituită prin prevederile art. 11.2 din contract reprezintă atât o convenție accesorie, prin care părțile au determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit de vânzător ca urmare a neexecutării de către cumpărător a obligației de a cumpăra și ridica întreaga cantitate de marfă în termenul stabilit (anume prețul cantității de bitum neridicate), cât și de instituire a modului de garantare a acestei despăgubiri. Concret, s-a garantat plata despăgubirilor (garanție de bună execuție sau garanție de performanță), printr-o garanție la cerere, emisă și executată de beneficiar (pârâta vânzător) în condițiile stipulate prin Publicația nr. 758 a Camerei Internaționale de Comerț (ICC) din Paris (a se vedea Anexa 5 la contract).
În sfârșit, nu se poate reține nici greșita aplicare a prevederilor art. 1516 alin. 2 C. civ. Sub un prim aspect, critica formulată de către recurenta-reclamantă este confuză, întrucât nu se explicitează în ce fel a fost încălcată această normă legală.
Textul de lege instituie, atunci când debitorul nu își execută total sau parțial, obligația sau o îndeplinește în mod defectuos ori cu întârziere, mai multe mijloace juridice la dispoziția creditorului: executarea silită a obligației, rezoluțiunea sau rezilierea ori reducerea propriei prestații, alte mijloace juridice pentru realizarea dreptului său. Articolul 1516 alin. 2 C. civ. nu instituie o ordine de executare a mijloacelor juridice de realizare a dreptului creditorului, acesta putând alege, în funcție de circumstanțe, modalitatea legală cea mai adecvată satisfacerii dreptului său.
Textul de lege nu interzice, ci, dimpotrivă, permite creditorului în mod explicit ca, în afara mijloacelor juridice amintite, să obțină daune-interese. Dreptul la executarea prin echivalent a obligației este, astfel, conservat în toate cazurile, putând fi executat fie cu titlu principal, fie complementar altui mijloc juridic de realizare a dreptului creditorului.
Așadar, instanța de apel nu a încălcat acest text de lege, constatând că pârâta-vânzător este îndrituită la obținerea de daune-interese pentru neexecutarea parțială a obligațiilor contractuale asumate de debitor (recurenta-reclamantă).
Ceea ce invocă, în realitate, recurenta, nu este vreo pretinsă încălcare a prevederilor art. 1516 alin. 2 C. civ., ci propria interpretare a prevederilor contractuale, în sensul că obligația sa de a cumpăra nu trebuia executată într-un anumit termen și că, prin urmare, clauza penală stipulată de părți prin prevederile art. 11.2 nu determina anticipat prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea la timp a propriei îndatoriri. Pe de altă parte, în mod contradictoriu, acceptă totuși că executarea propriei obligații trebuia realizată într-un anumit termen, dar consideră că întârzierea executării era sancționată printr-o altă clauză contractuală, anume cea prevăzută de art. 10.2. Fără a relua considerațiile precedente, referitoare la respectarea regulilor de interpretare a convențiilor, instanța de recurs reține, în acord cu punctul de vedere exprimat de instanța de apel, că art. 10.2 reprezintă tot o clauză penală, care sancționează nerespectarea unei alte obligații generale asumate de către reclamantă, anume aceea ca, după expirarea duratei contractului de față, să angajeze negocieri în vederea ridicării cantității de bitum rămase, dar în noile condiții contractuale ce urmau a fi stabilite, cu privire la preț, garanții, ș.a.m.d.
În ce privește celelalte critici formulate, acestea sunt apreciate ca fiind de netemeinicie, întrucât vizează modul în care instanțele de fond au statuat asupra situației de fapt, respectiv modul de executare a obligațiilor contractuale de către părți, gradul de neexecutare, prejudiciul produs, vinovăție, legătura de cauzalitate, ș.a.m.d. În esență, sunt reluate opiniile reclamantei, din fazele procesuale anterioare, asupra executării convenției de vânzare-cumpărare, pornind de la interpretarea pe care aceasta o dă clauzelor contractuale, nu veritabile critici de nelegalitate.
Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.
Potrivit art. 453 alin. 1 C. proc. civ., partea care pierde procesul este obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată.
În consecință, constată că cererea intimatei, de obligare a recurentei la plata de cheltuieli constând în onorariu avocat, dovedite în condițiile art. 452 C. proc. civ., cu facturi fiscale și extrase de cont este fondată și, în consecință, a fost admisă.
| ← Contract de achiziție publică. Tranzacție judiciară între... | Contract de vânzare. Încheierea unei convenții de punere în... → |
|---|
