Contract de vânzare. Încheierea unei convenții de punere în aplicare a contractului. Invocarea încălcării principiului simetriei. Condiții și efecte
| Comentarii |
|
Noul Cod Civil, art. 1235, art. 1239 alin. (2), art. 1242 alin. (1), art. 1243, art. 1244, art. 1270
Articolul 1243 C. civ. instituie o regulă generală și relativă cu privire la respectarea principiului simetriei sub aspectul formalismului în privința încheierii și modificării contractului. Sub aspect substanțial, regula simetriei reprezintă una dintre consecințele principiului forței obligatorii consacrat prin art. 1270 C. civ., însemnând că modificarea contractului se realizează prin același mecanism ca și formarea contractului, prin voința concordantă a părților.
Pentru încheierea în mod valabil a unor convenții privind punerea în aplicare a contractelor de vânzare încheiate între părți nu este necesară forma autentică, în absența unor prevederi contractuale care să modifice sau să completeze contractele de vânzare încheiate în formă autentică.
Aceste convenții produc efecte juridice în temeiul principiului consensualismului, potrivit cu care manifestarea de voință nu trebuie să îmbrace o formă specială și, prin urmare, în această situație nu sunt incidente prevederile art. 1243 C. civ. și, pe cale de consecință, nici cele ale art. 1242 alin. (1) C. civ. referitoare la sancțiunea nulității care se impune pentru nerespectarea dispozițiilor art. 1243 din același cod.
Î.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 2012 din 20 octombrie 2020
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la 26 martie 2018, sub nr. x/86/2018, reclamantul Municipiul Suceava a solicitat obligarea pârâtei A. Suceava S.A. la plata sumei de 662.006,71 lei, compusă din: suma de 649.508 lei, reprezentând 0,5% din veniturile anuale realizate de către pârâtă din exploatarea investiției realizate conform contractelor de vânzare nr. 989 din 30 aprilie 2013 și 990 din 30 aprilie 2013, debit restant pentru anii 2015 și 2016 și suma de 12.498,71 lei, reprezentând majorări de întârziere pentru debitul neachitat aferent anilor 2014 -2016.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1270, art. 1272 și art. 1516 alin. 2 pct. 3 C. civ.
Prin încheierea din 29 iunie 2018, Tribunalul Suceava, Secția a II-a civilă, a respins excepția necompetenței sale teritoriale și excepția netimbrării acțiunii.
Prin sentința nr. 255 din 12 octombrie 2018, Tribunalul Suceava, Secția a II-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul Municipiul Suceava, în contradictoriu cu pârâta A. Suceava S.A.; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 315.699,81 lei, reprezentând procentul aferent anului 2015, datorat în temeiul art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare nr. 989 din 30 aprilie 2013 și nr. 990 din 30 aprilie 2013, la care se va calcula dobânda legală penalizatoare începând cu 15 octombrie 2016 și până la data plății; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 334.118,85 lei, reprezentând procentul aferent anului 2016, datorat în temeiul aceleiași clauze, la care se va calcula dobânda legală penalizatoare începând cu 31 mai 2017 și până la data plății.
Împotriva încheierii din 29 iunie 2018 și a sentinței primei instanțe, A. Suceava S.A. a declarat apel, prin care a solicitat anularea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București, iar, în subsidiar, schimbarea hotărârilor atacate, în sensul respingerii acțiunii.
Prin decizia nr. 51 din 6 februarie 2019, Curtea de Apel Suceava, Secția a II-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă A. Suceava S.A. Împotriva încheierii din 29 iunie 2018 și a sentinței primei instanțe.
Împotriva deciziei instanței de apel, A. Suceava S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Tribunalului București.
În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a prezentat raporturile contractuale dintre părți și istoricul litigiului, după care a susținut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., autoarea recursului a susținut, în esență, că procesul a fost soluționat cu nerespectarea competenței teritoriale a Tribunalului București.
În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că, deși a făcut dovada că sediul său social era în București la data înregistrării acțiunii, conform certificatului constatator emis de O.N.R.C., ambele instanțe au apreciat că procesul este de competența Tribunalului Suceava.
În dezacord cu instanța de apel, autoarea recursului a învederat că activitățile prevăzute în contractele deduse judecății vizează exclusiv edificarea și punerea în funcțiune a centralei, precum și furnizarea de energie termică către autoritatea publică locală.
Astfel, recurenta-pârâtă a subliniat că aceste activități au fost deja îndeplinite, motiv pentru care nu mai fac obiectul prezentului litigiu.
Totodată, a arătat că pretențiile bănești ale intimatei-reclamante nu au legătură cu aceste activități și nici cu prețul terenurilor vândute, prețul fiind achitat integral la momentul încheierii contractelor de vânzare.
În concret, recurenta-pârâtă a criticat considerentele care au fundamentat soluția de respingere a excepției nulității relative a clauzei stipulate la art. 12.4 din contractele vânzare-cumpărare, pentru lipsa cauzei.
În acest sens, a arătat că instanța de apel a calificat respectivele contracte ca fiind de concesiune a unui serviciu de utilitate publică sau de parteneriat public-privat, iar, pe de altă parte, a apreciat că exclusivitatea acordată prin clauza de la art. 10 din aceste contracte ar constitui cauza juridică a obligației de plată a cotei de 0,5% din veniturile anuale.
Astfel, recurenta-pârâtă a subliniat că aceste aspecte nu au fost invocate de părți și nici nu au făcut obiectul dezbaterilor în fața primei instanțe, fiind dezlegate pentru prima oară după închiderea dezbaterilor în apel, în etapa deliberării.
Aceeași parte a învederat că, procedând în acest mod, instanța de apel a încălcat atât principiul contradictorialității, cât și dreptul la apărare, ca urmare a nepunerii în discuția părților a recalificării naturii juridice a acestor contracte.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a susținut, în esență, că a invocat prin cererea de apel contrarietatea anumitor considerente din cuprinsul sentinței primei instanțe.
Astfel, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel s-a rezumat la a reține că, din ansamblul considerentelor hotărârii, rezultă argumentele de fapt și de drept, care au format convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, fără însă a expune argumentele pentru care a ajuns la această concluzie.
În plus, aceeași parte a subliniat că inclusiv în cuprinsul deciziei recurate au fost expuse considerente contradictorii.
În concret, a arătat că, analizând excepția de neexecutare a contractului, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că intimata-reclamantă și-a asumat obligația de a prelua energia termică de la recurenta-pârâtă la prețul convenit prin cele două contracte, iar, pe altă parte, a reținut că intimata-reclamantă nu avea obligația de plată a vreunui preț pentru energia termică.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1242 alin. 1 și art. 1243-1244 C. civ.
În concret, autoarea recursului a susținut că a invocat în fața instanțelor de fond excepția nulității absolute a convențiilor din 14 martie 2016 și 8 mai 2017 privind punerea în aplicare a clauzei de la art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare, întrucât aceste convenții au modificat și completat această clauză, motiv pentru care ar fi trebuit încheiate tot în formă autentică, potrivit principiului simetriei de formă a actelor juridice, reglementat de art. 1243 C. civ.
În continuare, recurenta-pârâtă a criticat considerentele prin care instanța de apel a reținut că cele două convenții încheiate sub semnătură privată nu modifică sau completează contractele de vânzare-cumpărare, ci doar explicitează și interpretează modul de executare a obligațiilor, fără a adăuga obligații noi.
Totodată, a criticat și considerentul prin care instanța de apel a reținut că obligația de plată a cotei de 0,5% din veniturile anuale este expres prevăzută în contractele de vânzare-cumpărare.
În combaterea acestor considerente, autoarea recursului a susținut că în cuprinsul clauzei de la art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare este prevăzut dreptul vânzătorului (Municipiul Suceava) de a încasa 0,5% din veniturile anuale, obținute de cumpărător din exploatarea investiției realizate.
Recurenta-pârâtă a subliniat că nicăieri în cuprinsul celor două contracte de vânzare-cumpărare nu este prevăzută obligația de plată a acestei cote, cu toate că ambele contracte conțin un capitol extins care reglementează obligațiile cumpărătorului.
În plus, aceeași parte a arătat că în cuprinsul celor două contracte nu sunt menționate elementele esențiale pentru executarea obligației de a plată a cotei de 0,5% din veniturile realizate, cum ar fi: modalitatea de determinare a acestei cote din venituri, scadența obligației și modalitatea de plată.
După evocarea dispozițiilor art. 663 C. proc. civ. și art. 1164 C. civ., autoarea recursului a arătat că pretinsa obligație de plată a cotei respective nu rezultă în mod neîndoielnic din clauzele contractelor de vânzare-cumpărare.
Aceeași parte a arătat că dacă s-ar aprecia că prevederile art. 12.4 ar institui, prin ele însele, o obligație de plată în sarcina sa, o asemenea obligație ar fi nulă absolut pentru lipsa consimțământului, care trebuie exprimat în mod efectiv și neechivoc, precum și în cunoștință de cauză, conform art. 1204 C. civ..
Or, în prezenta cauză, instanța de apel a reținut că obligația de plată a cotei de 0,5% este dedusă din dispozițiile art. 12.4, ceea ce exclude exprimarea efectivă și neechivocă a consimțământului recurentei-pârâte, în asumarea acestei obligații.
Astfel, recurenta-pârâta a subliniat că, în lipsa convențiilor încheiate sub semnătură privată, cuantumul sumelor datorate nu ar fi fost determinabil, iar scadența sumelor datorate nu ar fi putut fi identificată.
Aceeași parte a criticat și considerentul prin care instanța de apel a reținut că obligația de plată a cotei de 0,5% ar fi validată de achitarea parțială a acestui procent pentru veniturile realizate în anul 2014.
Astfel, autoarea recurentului a subliniat că acest considerent încalcă dispozițiile art. 1247 alin. 4 C. civ., conform căruia nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare.
Recurenta-pârâtă a mai arătat că a invocat nulitatea relativă a clauzei de la art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare pentru lipsa cauzei, întrucât pretinsa obligație de plată a cotei de 0,5% din veniturile anuale nu își găsește cauza juridică într-o contraprestație a Municipiului Suceava.
Aceeași parte a susținut că instanța de apel a respins această excepție, întrucât a identificat cauza juridică a obligației de plată a cotei de 0,5%, în urma calificării contractelor de vânzare-cumpărare ca fiind de concesiune a unui serviciu de utilitate publică.
Or, această calificare s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 51/2006, Legii nr. 325/2006 și O.U.G. nr. 34/2006.
În concret, recurenta-pârâtă a subliniat că furnizarea energiei termice în beneficiul unei autorități contractante reprezintă un contract sectorial, care se atribuie în cadrul procedurilor de achiziție publică.
Aceeași parte a arătat că Municipiul Suceava a organizat o astfel de procedură, finalizată cu atribuirea contractului de delegare a gestiunii către societatea B. S.R.L., care a devenit operator al serviciului public de alimentare cu energie termică.
Recurenta-pârâtă a subliniat că numai în cazul delegării gestiunii prin concesiune era obligatorie respectarea condițiilor impuse de Legea nr. 51/2006, Legea nr. 325/2006 și O.U.G. nr. 34/2006, în ceea ce privește atribuirea contractului și plata redevenței de 0,5% din cifra de afaceri.
În acest context, autoarea recursului a arătat că este greșită calificarea contractelor de vânzare-cumpărare ca fiind de concesiune, întrucât, în urma parcurgerii procedurilor de achiziție publică, contractul a fost atribuit unei alte societăți, care plătește redevența de 0,5% din cifra de afaceri.
Aceeași parte a criticat considerentul prin care instanța de apel a identificat drept cauză a obligației de plată a cotei de 0,5% din veniturile anuale exclusivitatea dreptului de producție a energiei termice în municipiul Suceava, prevăzută în cuprinsul clauzei de la art. 10 din contractele de vânzare-cumpărare.
Recurenta-pârâtă a subliniat că dacă s-ar aprecia că redevența de 0,5% constituie prețul plătit pentru asigurarea exclusivității dreptului de producție, o asemenea clauză ar constitui o practică anticoncurențială, o înțelegere de tip monopol, încheiată chiar de o autoritate a statului. Or, o astfel de înțelegere este interzisă de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 21/1996 și nulă de drept, conform art. 52 din Legea nr. 21/1996.
Aceeași parte a învederat că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 40 din Legea nr. 325/2006, când a stabilit cauza juridică a obligației de plată a cotei de 0,5%, prin raportare la scopul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, menționat în cuprinsul clauzei stipulate la art. 10.2 din aceste contracte.
După evocarea dispozițiilor art. 40 alin. 6-7 și 9 din Legea nr. 325/2006, recurenta-pârâtă a arătat că prețul de vânzare a energiei termice, prevăzut în cuprinsul clauzei de la art. 7.1 din contractele vânzare-cumpărare, este de 116 lei plus TVA pe gigacalorie.
În continuare, aceeași parte a precizat că acest preț a fost aprobat de autoritatea administrației publice locale, cu titlu de preț de livrare a energiei termice către consumatori, potrivit hotărârii nr. 93 din 30 martie 2017 a Consiliului Local Suceava, fiind avizat de către A.N.R.E., potrivit avizului nr. 2 din 24 februarie 2017.
Astfel, dacă s-ar recunoaște valabilitatea clauzei stipulate la art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare, recurenta-pârâtă ar fi obligată să furnizeze energie termică către consumatori la un preț mai mic cu 0,5% decât prețul legal de 116 lei plus TVA pe gigacalorie, având în vedere că o cotă de 0,5% din veniturile sale ar trebui restituită către intimata-reclamantă.
Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a răspuns argumentelor pe care le-a adus în susținerea excepției nulității relative pentru lipsa cauzei, rezumându-se la a reține că toate obligațiile asumate de această parte și-ar găsi cauza juridică în unica obligație a Municipiului Suceava, constând în preluarea la un anumit preț a energiei termice produse.
Totodată, autoarea recursului a arătat că aceeași instanță a reținut că Municipiul Suceava nu și-a asumat obligația de plată a vreunui preț al energiei termice, ci doar obligația de a o prelua.
După evocarea dispozițiilor art. 1235 C. civ., recurenta-pârâtă a subliniat că nu beneficiază de o contraprestație din partea Municipiului Suceava în schimbul plății cotei de 0,5%.
Astfel, recurenta-pârâtă a arătat că această cotă reprezintă o redevență pretinsă de Municipiul Suceava, fără ca în schimbul acesteia să-i fi fost transmis dreptul de a folosi, administra sau exploata un bun public.
Totodată, aceeași parte a subliniat că deține în proprietate atât terenul, cât și centrala termică, astfel încât nu putea fi obligată la plata unei redevențe pentru veniturile realizate din exploatarea bunurilor sale.
Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanța de apel a soluționat în mod greșit excepția de neexecutare a contractului, invocată în raport cu obligația Municipiului Suceava privind plata prețului pentru energia termică preluată.
În concret, a arătat că instanța de apel a reținut că Municipiul Suceava s-a obligat numai să preia, în condiții de exclusivitate, energia termică produsă de recurenta-pârâtă.
Astfel, autoarea recursului a subliniat că această concluzie a instanței de apel este infirmată de clauza stipulată la art. 7.1 din contractele de vânzare- cumpărare, care prevede în mod expres obligația Municipiului Suceava de a prelua energia termică la un anumit preț.
După evocarea dispozițiilor art. 12 alin. 1 din Legea nr. 325/2006 și art. 29 alin. 1 din Legea nr. 51/2006, recurenta-pârâtă a conchis că neîndeplinirea de către Municipiul Suceava a obligației de plată anterior evocate face imposibilă plata cotei de 0,5%, întrucât veniturile încasate din activitatea de producție a energiei termice sunt inferioare costului de producție.
În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.
Prin încheierea nr. 1031 din 28 mai 2019, Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Secției a II-a civile a aceleiași instanțe.
Intimata-reclamantă Municipiul Suceava a depus întâmpinare la 25 iulie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul prin raportare la motivele de nelegalitate invocate, reține următoarele:
Recurenta-pârâtă A. Suceava S.A. a criticat, într-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin.1 pct. 5 C. proc. civ., încălcarea competenței teritoriale a Tribunalului București, instanță căreia i-ar reveni competența de soluționare a cauzei în raport cu prevederile art. 107 alin. 1 C. proc. civ.
A motivat că nu are sediul social în circumscripția Tribunalului Suceava, ci în municipiul București, motiv pentru care, atât prima instanță, cât și instanța de apel au încălcat competența teritorială a Tribunalului București. A susținut că pretențiile bănești care fac obiectul cauzei nu se află în legătură cu prestarea activităților prevăzute în cele două contracte de vânzare-cumpărare, constând în edificarea și punerea în funcțiune de către recurentă a centralei în cogenerare de înaltă eficiență, precum și de furnizarea de energie termică către autoritatea publică locală și nu are legătură nici cu prețul terenurilor cu privire la care a operat transmisiunea dreptului de proprietate, acest preț fiind integral plătit la momentul încheierii contractelor, astfel cum recunoaște și reclamanta.
Instanța de recurs reține că soluționarea excepției necompetenței teritoriale este corectă întrucât, în cauza dedusă spre soluționare, competența teritorială are caracter alternativ, ceea ce conferă reclamantului alegerea între două instanțe deopotrivă de competente.
Tribunalul Suceava este instanța competentă teritorial să soluționeze cauza în temeiul art. 109 C. proc. civ., această instanță fiind instanța locului unde recurenta-pârâtă are deschis un punct de lucru și exercită în mod statornic o activitate comercială în acest loc, împrejurare reținută de instanța de apel și necombătută prin motivele de recurs.
Regula de dreptul comun în materia competenței teritoriale, înscrisă în art. 107 C. proc. civ., pe care o invocă recurenta, se aplică ori de câte ori nu există o dispoziție legală care să stabilească o altă instanță competentă din punct de vedere teritorial. În cauză este incidentă norma înscrisă în art. 109 C. proc. civ. care atribuie competența teritorială alternativă pentru instanța locului unde persoana juridică de drept privat are un dezmembrământ fără personalitate juridică.
Recurenta-pârâtă are punct de lucru în municipiul Suceava și aici desfășoară activitatea de furnizare energie termică, iar pretențiile care fac obiectul cererii de chemare în judecată sunt în legătură cu această activitate desfășurată de recurentă.
În consecință, critica recurentei referitoare la greșita soluționare a excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Suceava este nefondată.
În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a mai invocat încălcarea dispozițiilor art. 14 și art. 22 C. proc. civ. și a dreptului la apărare, încălcări care derivă, pe de o parte, din recalificarea contractelor de vânzare-cumpărare în contracte de concesiune a unui serviciu de utilitate publică sau în contracte de parteneriat public-privat, iar, pe de altă parte, din stabilirea cauzei juridice a obligației de plată a cotei de 0,5% din veniturile anuale, ca fiind reprezentată de exclusivitatea acordată prin dispozițiile art. 10 din aceste contracte.
Criticile invocate nu pot fi primite deoarece nu se identifică, în motivarea care fundamentează decizia recurată, recalificarea contractelor de vânzare-cumpărare în contracte de concesiune a unui serviciu de utilitate publică sau în contracte de parteneriat public-privat. În cuprinsul deciziei se motivează că pretențiile intimatului-reclamant decurg din cele două contracte de vânzare-cumpărare cu caracter complex și atipic, incluzând drepturi și obligații pentru ambele părți contractante, specifice scopului asumat de acestea la încheierea lor. Conținutul drepturilor și obligațiilor asumate prin cele două contracte de vânzare-cumpărare cu caracter complex au făcut obiectul dezbaterilor la care pârâta a participat în mod activ, direct, egalitar, astfel că nu se poate reține nicio vătămare legitimă cu caracter procesual cauzată pârâtei prin soluționarea apelului în cadrul rejudecării cauzei cu respectarea limitelor determinate de ceea ce s-a apelat și de ceea ce s-a judecat.
Prin urmare, instanța de recurs înlătură aceste critici, întrucât nu sunt întemeiate.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă faptul că instanța de apel a soluționat în mod superficial critica referitoare la motivarea contradictorie din cuprinsul hotărârii primei instanțe, pronunțând astfel o hotărâre nemotivată. Se invocă și ipoteza existenței unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei atacate, în cadrul analizei excepției de neexecutare a contractului, întrucât, pe de o parte, se arată că municipiul Suceava și-a asumat prin contractele de vânzare-cumpărare obligația de a prelua energia termică de la pârâtă la prețul prevăzut în contracte, dar, pe de altă parte, se stabilește faptul că municipiul Suceava nu avea obligația de plată a vreunui preț pentru energia termică furnizată.
Critica prin care se susține că instanța de apel nu a analizat motivul de apel vizând motivarea contradictorie din cuprinsul sentinței pronunțate de prima instanță este nefondată. Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a analizat acest motiv de apel, pe care l-a înlăturat motivat, arătând că ansamblul considerentelor care fundamentează hotărârea adoptată conține elementele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și care conduc la soluția pronunțată. S-a reținut că hotărârea pronunțată de prima instanță răspunde exigenței impuse de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de a indica cu suficientă claritate motivele care stau la baza adoptării sale și de a examina efectiv aspectele esențiale care îi sunt supuse aprecierii.
În privința criticii referitoare la existența unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei atacate, recurenta-pârâtă a reiterat același motiv invocat în apel, susținându-se perpetuarea aceleiași contradicții și în hotărârea instanței de apel.
Înalta Curte subliniază că, pentru a răspunde exigențelor art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., contradicția la care se referă textul de lege trebuie să poarte, fie între considerente și dispozitiv, fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată. O asemenea situație nu se poate desprinde din considerentele deciziei adoptate de instanța de apel.
Analiza argumentelor care au fundamentat silogismul judiciar relevă că instanța de apel, ca și prima instanță au reținut, prin valorificarea probatoriului administrat, că reclamantul a înțeles să își îndeplinească obligația de a prelua energia termică și de a o transfera în sistemul de transport prin intermediul delegatului B. SRL, transferându-și, totodată, drepturile și obligațiile în ceea ce privește activitățile de transport, distribuție și furnizare a energiei termice, prin contractul de delegare a gestiunii. S-a motivat că obligația de a plăti prețul energiei termice preluate de la societatea pârâtă incumbă B. SRL, în virtutea contractului de vânzare-cumpărare energie termică nr. 785/15.10.2015 și a actelor adiționale la acesta, perfectat cu S.C. A. Suceava S.R.L. Totodată, s-a reținut că „reclamantul avea doar obligația ce îi revenea potrivit art. 7.1 din contractele încheiate la 30.04.2013, și anume să preia în condiții de exclusivitate, la gardul centralei, energia termică produsă și furnizată de pârâtă și să o distribuie către locuitorii mun. Suceava. (art. 6.3), obligație pe care și-a îndeplinit-o (după cum recunoaște și pârâta)”, excepția de neexecutare a contractului nefiind întemeiată în cauză.
Rezultă că instanțele devolutive au prezentat în mod coerent motivele pentru care au apreciat neîntemeiată excepția de neexecutare a contractului. Recurenta-pârâtă a redat în mod trunchiat argumentația regăsită în considerente, în legătură cu excepția de neexecutare a contractului, pentru a susține că este antagonic argumentul conform căruia municipiul Suceava nu avea obligația de plată a prețului pentru energia termică, cu toate că preia energia termică de la pârâtă.
Sub acest aspect, se constată că instanțele devolutive au motivat că obligația de a plăti prețul energiei termice preluate de la societatea pârâtă incumbă B. SRL în virtutea contractului de vânzare-cumpărare energie termică nr. 785/15.10.2015 și a actelor adiționale la acesta, perfectat cu S.C. A. Suceava S.R.L.
S-a mai invocat că, în cuprinsul considerentelor care fundamentează decizia pronunțată de instanța de apel, se valorifică concluziile la care a ajuns prima instanță, fără a se aduce argumente proprii care să fi format convingerea instanței de control judiciar sub aspectul soluției pronunțate. Recurenta-pârâtă susține că nu s-au arătat motivele pentru care s-au admis și nici cele pentru care s-au respins susținerile părților.
Instanța de recurs notează că motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns al argumentelor fundamentale care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.
Împrejurarea că instanța de apel a ajuns la aceeași concluzie ca și prima instanță, în urma interpretării prevederilor contractuale și a dispozițiilor legale incidente, nu poate fi asimilată cu nemotivarea hotărârii de către instanța de apel.
Validarea considerentelor din hotărârea care a făcut obiectul apelului nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, câtă vreme din considerentele deciziei reiese că instanța de prim control judiciar a examinat problemele esențiale care i-au fost expuse în apel de către pârâtă și care, în esență, sunt identice cu apărările acesteia invocate în fața primei instanțe.
În cauză, decizia adoptată de instanța de apel cuprinde o motivare efectivă, corespunzătoare criticilor invocate în apel.
Față de toate considerentele arătate, instanța de recurs respinge, ca nefondat, motivul de nelegalitate întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.
Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat mai multe critici.
Prima critică se referă la încălcarea dispozițiilor art. 1243, art. 1244 și art. 1242 alin. 1 C. civ., în temeiul cărora a invocat nulitatea absolută a Convențiilor de punere în aplicare a art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare, pentru lipsa formei cerută de lege. A arătat, în esență, că aceste convenții au modificat și completat dispozițiile art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare, astfel încât ar fi trebuit încheiate în formă autentică, potrivit principiului simetriei actelor juridice prevăzut de dispozițiile art. 1243 C. civ.
Pentru a facilita înțelegerea hotărârii, din perspectiva analizei acestei critici, se impune a releva că între părți s-au încheiat, inițial, două contracte de vânzare-cumpărare în formă autentică, după cum urmează:
-Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 989/30.04.2013 prin care municipiul Suceava a vândut, iar recurenta-pârâtă a cumpărat o suprafață totală de 57734 mp. teren curți construcții în vederea realizării și operării, prin atragerea capitalului privat, a unei centrale de cogenerare de înaltă eficiență. Termenul pentru realizarea investiției și începerea furnizării energiei termice a fost stipulat în contract ca fiind 9.11.2013, astfel cum s-a prevăzut la art. 4.1 din contract;
-Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 990/30.04.2013 prin care municipiul Suceava a vândut, iar recurenta-pârâtă a cumpărat o suprafață totală de 363 mp. curți construcții în vederea realizării și operării, prin atragerea capitalului privat a unei centrale de cogenerare de înaltă eficiență. Data pentru realizarea investiției și începerea furnizării energiei termice a fost stipulată în contract ca fiind 9.11.2013, astfel cum s-a prevăzut la art. 4.1 din contract.
În cuprinsul celor două contracte, la art. 12 denumit „Dreptul vânzătorului”, s-a prevăzut dreptul acestuia de a „încasa 0.5% din veniturile anuale realizate de către cumpărător din exploatarea investiției realizată conform prezentului contract”.
Prin convenția încheiată la 14.03.2016 privind punerea în aplicare a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 989/2013 și nr. 990/2013, la art. 2 se precizează că ,,în vederea stingerii pe cale amiabilă a litigiului ce face obiectul dosarului nr. x/86/2016, aflat pe rolul Tribunalului Suceava, referitor la sumele datorate vânzătorului de către cumpărător în conformitate cu dispozițiile art. 12 pct. 4 din contractele de vânzare-cumpărare autentificate”, părțile au stabilit care a fost cuantumul veniturilor realizate de recurenta-pârâtă în anii 2013 și 2014, precizându-se că pentru anul 2015 situația financiară nu era definitivată la momentul încheierii convenției. În raport de veniturile realizate în anii 2013 și 2014, s-a stabilit care sunt sumele datorate de recurenta-pârâtă din exploatarea investiției pentru anii 2013 și 2014, urmând ca suma datorată pentru veniturile realizate în anul 2015 să fie calculată imediat după încheierea bilanțului contabil pentru anul 2015. Prin această convenție s-a mai convenit eșalonarea sumelor datorate de pârâtă către reclamant aferente anilor 2013 și 2014, cu stabilirea datei scadenței de plată pentru fiecare tranșă și sancțiunea pentru neplata la scadență. Prin alineatul final, cuprins la lit. f) s-a prevăzut că, imediat după încasarea primei tranșe prevăzute la art. 2 lit. c), vânzătorul va formula cerere de renunțare la judecată în dosarul nr. x/86/2016, aflat pe rolul Tribunalului Suceava.
Prin convenția încheiată la 08.05.2017 privind punerea în aplicare a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 989/2013 și nr. 990/2013, părțile au prevăzut obligația „cumpărătorului de a plăti, până, la 31 mai a fiecărui an, 0,5% din veniturile anuale realizate în anul precedent, din exploatarea investiției realizate ”.
Recurenta-pârâtă a invocat nulitatea convențiilor încheiate la 14.03.2016 și la 08.05.2017, pentru că nu sunt încheiate în forma autentică pe care o au contractele de vânzare-cumpărare nr. 989/2013 și nr. 990/2013, susținând că, prin aceste convenții, părțile au modificat și au completat contractele de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică și au încălcat, astfel, prevederile art. 1243 C. civ.
Instanța de recurs reține că art. 1243 C. civ. instituie o regulă generală și relativă cu privire la respectarea principiului simetriei sub aspectul formalismului în privința încheierii și modificării contractului. Sub aspect substanțial, regula simetriei reprezintă una dintre consecințele principiului forței obligatorii consacrat prin art. 1270 C. civ., însemnând că modificarea contractului se
realizează prin același mecanism ca și formarea contractului, prin voința concordantă a părților.
În raport de aceste considerente, trebuie stabilit dacă prin convențiile încheiate la 14.03.2016 și 08.05.2017 privind punerea în aplicare a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 989/2013 și nr. 990/2013 părțile au modificat sau au completat aceste din urmă contracte.
Numai în situația în care s-ar ajunge la concluzia că, prin convențiile încheiate la 14.03.2016 și 08.05.2017 privind punerea în aplicare a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 989/2013 și 990/2013, s-au adus modificări sau completări acestor contracte încheiate în formă autentică devine aplicabilă regula generală privind respectarea principiului simetriei sub aspectul formalismului în privința modificării contractelor.
Recurenta-pârâtă își fundamentează argumentația pornind de la premisa că nu s-a prevăzut în contractele de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică dreptul intimatului de a încasa un procent de 0,5 % din veniturile anuale realizate de cumpărător și nici obligația sa, în calitate de cumpărător, de a plăti această sumă. A susținut, totodată, că un atare drept în favoarea municipalității și obligația corelativă de a plăti această sumă au fost stabilite prin convențiile încheiate la 14.03.2016 și 08.05.2017, ceea ce reprezintă o modificare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică.
Instanța de recurs, contrar susținerilor recurentei-pârâte, reține că prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică, părțile au convenit, la secțiunea denumită „Dreptul vânzătorului” capitolul 12, dreptul acestuia de a „încasa 0,5% din veniturile anuale realizate de către cumpărător din exploatarea investiției realizată conform prezentului contract”. Recurenta-pârâtă s-a obligat să plătească această sumă, așa cum rezultă din stipulațiile cuprinse la art. 6 înscris în secțiunea destinată obligațiilor asumate de către pârâta cumpărătoare.
Prin urmare, în contractele de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică s-a prevăzut în mod expres dreptul intimatului-reclamant de a încasa un procent de 0.5% din veniturile anuale realizate de recurenta-pârâtă din exploatarea investiției și obligația corelativă asumată de recurenta-pârâtă de a plăti către municipalitate această sumă. Consimțământul neechivoc a fost dat de către recurenta-pârâtă prin semnarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică.
Consimțământul expres al recurentei-pârâtei, în sensul achitării procentului de 0,5% din veniturile anuale realizate din exploatarea investiției, astfel cum acesta a fost dat, în mod neîndoielnic, în cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică, este de natură să infirme susținerea recurentei-pârâte referitoare la neasumarea obligației de a plăti această sumă. O atare poziție se află în totală contradicție cu voința expresă a părților consfințită prin contractele de vânzare-cumpărare în formă autentică, care, potrivit art. 1270 C. civ., au putere de lege între părțile contractante, cât și cu regulile de interpretare sistematică și după voința concordantă a părților conținute în art. 1267 și art. 1266 C. civ.
Convențiile încheiate la 14.03.2016 și 08.05.2017, așa cum rezultă și din denumirea lor -„pentru punerea în aplicare a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 989/2013 și nr. 990/2013 ”, conțin prevederi care se limitează strict la cadrul stabilit prin art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare în sensul că, pe baza caracterului determinabil al creanței stabilite în favoarea intimatului-vânzător, s-au stabilit scadența obligației de plată, până la terminarea exercițiului financiar al anului precedent și determinarea cifrei de afaceri realizate, necesare pentru stabilirea procentului de 0,5% și eșalonarea obligației de plată pentru anii 2013 și 2014, în vederea stingerii unui litigiu declanșat de intimat în vederea recuperării sumelor datorate de recurenta-pârâtă în temeiul clauzei prevăzute la art. 12.4 din contractele încheiate în formă autentică.
În contextul evocat, instanța de recurs reține că, prin convențiile încheiate la 14.03.2016 și 08.05.2017 privind punerea în aplicare a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 989/2013 și nr. 990/2013, nu s-au adus modificări sau completări acestor din urmă contracte, în sensul că nu s-au prevăzut schimbări exprese ale textului unora sau mai multor articole sau redarea lor într-o nouă formulare și nici nu s-au introdus prevederi contractuale noi, care să includă drepturi și obligații pentru părți, exprimate în texte care să se adauge celor pe care le conțin contractele încheiate în formă autentică.
În absența unor prevederi contractuale care să modifice sau să completeze contractele de vânzare-cumpărare nr. 989/2013 și nr. 990/2013 încheiate în formă autentică, se impune concluzia că, pentru încheierea în mod valabil a convențiilor din 14.03.2016 și 08.05.2017, nu era necesar ca acestea să îmbrace forma autentică, privită ca formă ad validitatem pentru nașterea în mod valabil a acestor convenții.
Aceste convenții produc efecte juridice în temeiul principiului consensualismului, potrivit cu care manifestarea de voință nu trebuie să îmbrace o formă specială.
Prin urmare, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 1243 C. civ. și, pe cale de consecință, nici cele ale art. 1242 alin. 1 C. civ. referitoare la sancțiunea nulității care se impune pentru nerespectarea dispozițiilor art. 1243 C. civ.
A mai invocat recurenta-pârâtă încălcarea art. 1244 C. civ., fără a motiva în concret modalitatea în care aceste prevederi legale devin aplicabile în cauză și aspectele din care derivă nesocotirea acestora.
Printr-o altă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 1235-1238 alin. 1 C. civ. referitoare la cauza actului juridic.
Sub aspectul încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material referitoare la cauza actului juridic, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că este lovită de nulitate clauza prevăzută la art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare, referitoare la plata cotei de 0,5%, motivat de faptul că nu există niciun scop mediat sau imediat pentru care să-și fi asumat o astfel de obligație și nu exista nicio contraprestație din partea Mun. Suceava în schimbul asumării de către recurentă a unei asemenea obligații.
Instanța de recurs reține că, potrivit art. 1235 C. civ., cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul. Prin prezentarea cauzei ca fiind motivul determinant la încheierea contractului, art. 1235 C. civ. pune accentul pe scopul mediat urmărit de fiecare parte la momentul contractării, respectiv pe scopul contractului.
În cauză, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică au natura unor contracte complexe, nenumite pentru că depășesc limitele unui contract de vânzare de terenuri, așa cum au reținut și instanțele de fond. Vânzarea și respectiv cumpărarea terenurilor au avut ca scop declarat realizarea și operarea, prin atragerea capitalului privat, a unei centrale de cogenerare de înaltă eficiență dimensionată pentru necesarul de energie termică din municipiul Suceava. Fiecare parte contractantă și-a asumat drepturi și obligații specifice obiectivelor avute în vedere la încheierea contractului. Intimatul-reclamant și-a asumat o serie de obligații care nu pot fi descrise ca aparținând, în mod obișnuit, vânzătorului unui bun, cum ar fi aceea de a prelua energia termică produsă de pârâtă, în condiții de exclusivitate la prețul stabilit prin contract. (art. 7.1 obligațiile vânzătorului). Exclusivitatea dreptului de producție de energie termică în municipiul Suceava a fost stabilită în favoarea pârâtei pe o perioadă de 30 de ani conform art. 10.3 din contract. La rândul său, recurenta-pârâtă s-a obligat, printre altele, să edifice și să pună în funcțiune centrala de cogenerare într-un anumit interval de timp, să furnizeze municipiului Suceava energia termică produsă, să exploateze, în mod direct și eficient, terenul ce face obiectul vânzării și, în regim de continuitate, centrala de cogenerare și să achite vânzătorului 0,5% din veniturile anuale realizate din exploatarea investiției.
Analiza sistematică a clauzelor contractuale impune concluzia că obligația de plată a cotei de 0,5% din contract nu este lipsită de cauză, întrucât la momentul încheierii contractului, ca moment la care se raportează existența cauzei, asumarea obligației de a plăti această sumă a fost dictată de rațiuni de oportunitate și interes în perfectarea convenției, aspecte care exced controlului de legalitate. Totodată, această obligație este în strânsă legătură și cu drepturile specifice conferite pârâtei, în cadrul scopului și obiectivelor avute în vedere de părți la încheierea contractului, unul dintre drepturile stabilite în favoarea pârâtei care este corelativ obligației de plată a cotei de 0,5% din veniturile anuale fiind cel referitor la exclusivitatea dreptului de producție de energie termică în municipiul Suceava pe o perioadă de 30 de ani.
În consecință, rezultă că prin contractul care instituie obligația recurentei - pârâtei de plată a cotei de 0,5% din veniturile anuale realizate din exploatarea centralei este cuprinsă și cauza care o condus la asumarea acestei obligații, recurenta-pârâtă nefiind în măsură să demonstreze înlăturarea prezumției de valabilitate a cauzei, instituită prin art. 1239 alin. 2 C. civ.
Față de considerentele ce preced, motivul de recurs referitor la încălcarea art. 1235 și urm. C. civ. este nefondat.
Recurenta-pârâtă a invocat încălcarea dispozițiilor Legii nr. 51/2006, ale Legii nr. 325/2006 și ale O.U.G. nr. 34/2006. În cadrul acestei critici, recurenta-pârâtă a reiterat susținerea din cadrul motivului prevăzut la art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., referitoare la calificarea greșită de către instanța de apel a contractelor de vânzare-cumpărare ca fiind contracte de concesiune a unui serviciu de utilitate publică sau contracte de parteneriat public privat. Așa cum s-a reținut în cadrul analizei motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., calificarea contractelor încheiate între părți, ca fiind contracte de concesiune a unui serviciu de utilitate publică sau contracte de parteneriat public-privat, nu a fost efectuată de instanța de apel, considerentele deciziei atacate cu recurs nu cuprind o astfel de statuare.
În absența unei motivări în acest sens, care să se regăsească în fundamentarea deciziei atacate, instanța de recurs reține că recurenta-pârâtă valorifică o premisă greșită, inexistentă în cauză, pentru a susține încălcarea dispozițiilor Legii nr. 51/2006, ale Legii nr. 325/2006 și ale O.U.G. nr. 34/2006. În absența unei calificări a contractelor în sensul expus de recurenta-pârâtă, criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor Legii nr. 51/2006, ale Legii nr. 325/2006 și ale O.U.G. nr. 34/2006 sunt străine de hotărârea atacată cu recurs, neputând fi analizate pentru prima dată direct în recurs.
De asemenea, recurenta-pârâtă a invocat că, dacă s-ar considera că redevența de 0,5% constituie prețul pe care îl plătește pentru asigurarea exclusivității dreptului de producție a energiei termice în municipiul Suceava, atunci o asemenea clauză ar constitui o practică anticoncurențială, o înțelegere de tip monopol, încheiată chiar de o autoritate a statului, expres interzisă de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 21/1996: „Sunt interzise orice acțiuni sau inacțiuni ale autorităților și instituțiilor administrației publice centrale ori locale și ale entităților către care acestea își deleagă atribuțiile, care restrâng, împiedică sau denaturează concurența”.
Invocarea acestor prevederi legale este neavenită pentru că în cauză nu se analizează contractul prin care municipiul Suceava și-a delegat gestiunea prin concesionarea serviciului public de transport, distribuție și furnizare a energiei termice produse în sistem centralizat în municipiul Suceava către delegatul său B. SRL, pentru a fi incidente aceste prevederi legale. Mai mult, aspectele invocate extrapolează analiza pe tărâmul dreptului concurenței, iar o atare analiză nu se poate realiza pentru prima dată în recurs.
Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței de prim control judiciar și, care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care, atât apelul, cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel, cum este cazul în cauza dedusă spre soluționare.
Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima dată de instanța învestită cu calea extraordinară de atac, ceea ce este inadmisibil.
Recurenta-pârâtă a mai invocat greșita aplicare a legii în privința obligației municipiului Suceava de plată a prețului pentru energia termică și excepția de neexecutare a contractului.
Recurenta-pârâtă a reiterat critica din cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., susținând că instanța de apel neagă existența obligației de plată a prețului energiei termice în sarcina municipiului Suceava.
Considerentele reținute relevă faptul că instanța de apel a stabilit, sub acest aspect, că obligația de a plăti prețul energiei termice preluate de la societatea pârâtă incumbă B. S.R.L., în virtutea contractului de vânzare-cumpărare energie termică nr. 785/15.10.2015 și a actelor adiționale la acesta, perfectat cu S.C. A. Suceava S.R.L.
Rezultă, astfel, că instanța de apel nu a negat o atare obligație, ci doar a evidențiat că ea își are izvorul în contractul de vânzare-cumpărare de energie termică pe care recurenta-pârâtă l-a încheiat cu B. SRL. Este de precizat că această din urmă societate are calitatea de delegat concesionar căruia municipiul Suceava i-a transferat drepturile și obligațiile în legătură cu activitățile de transport, distribuție și furnizare a energiei termice în temeiul unui contract de delegare a gestiunii.
Împrejurarea că societatea B. SRL înregistrează debite față de recurenta-pârâtă și că neîndeplinirea de către municipiul Suceava, prin delegatul său, a obligației de plată a prețului energiei termice îi creează recurentei dificultăți la plata cotei de 0,5% reprezintă aspecte de fapt care nu pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.
Pentru aceste motive, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. 1 C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanței de apel.
| ← Contract de vânzare. Nelegalitate reguli de interpretare a... | Contract de credit. Rambursarea anticipată a creditului.... → |
|---|
