Drept de autor asupra programului informatic. Obligația de confidențialitate a fabricantului bazei de date. Limitare convențională a dreptului de proprietate. Invocarea încălcării clauzei de confidențialitate și a dreptului privin programul de calculator
| Comentarii |
|
Legea nr. 8/1996, art. 1221 - 1224
C.civ., art. 555
Dreptul patrimonial al fabricantului bazei de date definit în art. 1222 din Legea nr. 8/1996 are un conținut similar dreptului de proprietate reglementat de art. 555 din Codul civil, ca drept al titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, în limitele stabilite de lege, cu particularitățile aferente unor prerogative consacrate printr-un act normativ cu caracter special.
În cazul în care proprietarul bazei de date își asumă, prin contractul încheiat cu autorul programului pentru calculator utilizat la fabricarea sau funcționarea bazei de date, obligația de a nu permite accesul unui terț la baza de date, pentru studiu, atare obligație, considerată de către părți a fi legată de confidențialitatea contractului, reprezintă o limitare convențională a dreptului de proprietate. În mod echivalent, dacă este vorba despre un fabricant al bazei de date, restrângerea vizează dreptul de a autoriza extragerea și/sau reutilizarea de către un terț a totalității sau a unei părți substanțiale din baza de date.
Astfel, limitarea convențională rezidă în exercitarea dreptului asupra bazei de date fără a se aduce atingere dreptului de autor asupra programului pentru calculator în modalitatea expres convenită.
Această situație de excepție de la exercitarea dreptului de proprietate impune o abordare restrictivă de analiză a încălcării obligației de confidențialitate ce revine titularului dreptului, ceea ce înseamnă că obligația se socotește a fi fost încălcată în măsura în care proprietarul bazei de date a autorizat accesul unui terț chiar la programul pentru calculator, prin intermediul bazei de date.
O asemenea analiză presupune a se cerceta dacă probele indică un acces efectiv al terțului la programul pentru calculator sau dacă acest acces era necesar și se poate prezuma în mod rezonabil că s-a produs în mod efectiv, aceste aspecte fiind esențiale pentru stabilirea certă a încălcării obligației asumate prin contract și, implicit, a încălcării dreptului de autor asupra programului de calculator, din perspectiva obiectului dreptului subiectiv aparținând titularilor diferiți și al întinderii protecției conferite prin lege, respectiv prin convenția părților.
Î.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 179 din 28 ianuarie 2020
Prin cererea formulată la data de 21.04.2015 și înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, reclamanta A. SRL a solicitat instanței să dispună, în contradictoriu cu pârâta B. SRL, rezilierea contractului nr. 14/2011 încheiat între părți; obligarea pârâtei la plata sumei de 12,383,88 lei, reprezentând contravaloarea facturilor fiscale emise în perioada februarie 2014 -aprilie 2015, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la scadență și până la plata efectivă; obligarea pârâtei la plata contravalorii în lei a sumei de 14,508 de euro, reprezentând daune interese compensatorii; constatarea încălcării dreptului de autor al reclamantei, prevăzut de Legea nr. 8/1996 și de art. VII din contract; obligarea pârâtei la plata contravalorii în lei a sumei de 100.000 de Euro reprezentând despăgubiri rezultate în urma încălcării dreptului de autor.
Pârâta B. SRL a formulat cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamantei la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale pentru accesarea fără drept a sistemului său informatic și punerea în pericol a obligației de a păstra confidențialitatea asupra datelor cu caracter personal ale pacienților.
Prin sentința civilă nr. 175 din 17.11.2016, Tribunalul Satu Mare a admis în parte acțiunea, și, în consecință: a dispus rezilierea contractului încheiat între părți sub nr. 14 din 24.11.2011; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1669 lei reprezentând contravaloarea facturilor pentru serviciile prestate în perioada februarie - martie 2014; a constatat încălcarea de către pârâtă a dreptului de autor aparținând reclamantei și a obligat pe pârâtă să plătească celei din urmă despăgubiri în cuantum de 50.000 lei; a respins ca neîntemeiată acțiunea pentru rest; a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B. SRL; a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 3710 lei reprezentând onorariu avocațial și cheltuieli cu taxa judiciară de timbru în limita valorilor încuviințate, compensând restul cheltuielilor de judecată.
Prin decizia nr. 51 din 13.03.2018, Curtea de Apel Oradea- Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta - reclamantă B. SRL; a admis apelul declarat de reclamanta - pârâtă A. SRL, a schimbat în parte sentința, în sensul că a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei și suma de 14.508 euro sau echivalentul în lei la data plății cu titlu de daune interese compensatorii, cu cheltuieli de judecată în primă instanță în sumă de 5318 lei; au fost menținute restul dispozițiilor sentinței; s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 1198,22 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta B. SRL, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei și, în principal, în rejudecare, respingerea apelului formulat de A. SRL, modificarea în parte a sentinței apelate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată sub aspectul constatării încălcării dreptului de autor, acordării despăgubirilor în cuantum de 50.000 de lei și acordării cheltuielilor de judecată și admiterii cererii reconvenționale formulate, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.
Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.6 și 8 Cod procedură civilă, s-au susținut următoarele:
(1) Instanța de apel a făcut o interpretare greșită a prevederilor art. IV alin. 2 din contractul nr. 14/2011, în lumina art. 1.266 și 1.267 Cod civil, în ceea ce privește acordarea daunelor compensatorii în baza art. 1.530 și 1.531 Cod civil, art. 73 din Legea nr. 8/1996.
Prima instanță a respins capătul de cerere reprezentând daune interese compensatorii printr-o interpretare corectă a clauzei de la art. IV alin. 2 din convenție, considerând că produce efecte doar în ceea ce privește premisa stabilită de părți, respectiv posibilitatea achiziționării programului informatic în condițiile derulării unui parteneriat de minim 10 ani, și nu pentru evaluarea daunelor interese compensatorii. În cazul încetării contractului înainte de durata convenită pentru colaborare, nu mai poate fi realizată achiziționarea de către pârâtă a programului informatic, neputând fi considerat drept prejudiciu restul nerealizat din contract.
Așadar, prevederile contractuale de la art. IV alin. 2 nu reprezintă o clauză penală, ci doar o modalitate prin care părțile au prefigurat premisele necesare unei eventuale achiziționări a programului informatic de către pârâtă.
Altfel spus, problema parteneriatului de 10 ani (deși nu rezultă în vreun fel obligația pârâtei de a plăti suma de 150 Euro + TVA pe parcursul acestor 10 ani), se referă la ipoteza achiziționării programului, deci a unei cesiuni a drepturilor patrimoniale de autor, respectiv a drepturilor prevăzute în art. 13 din Legea nr. 8/1996.
În speță, nu s-a pus, însă, problema achiziționării programului, în sensul dobândirii de către pârâtă a exclusivității asupra folosirii acestuia, ci doar a dreptului de folosință asupra programului, drept care se năștea lunar în baza contractului.
Or, prin decizia recurată s-a apreciat că termenul de 10 ani prevăzut în contract se referă la durata contractului și nu la ipoteza unei colaborări de minim 10 ani pentru a putea fi pusă în discuție cumpărarea contractului.
În conformitate cu dispozițiile art. 1.266 alin. (1) Cod civil, eventualele nepotriviri sau contradicții între voința reală a părților și sensul literal al termenilor contractului „trebuie dovedite de partea care le reclamă, întrucât declarația comună de voință care este specifică contractului se prezumă până la proba contrară că exprimă voință reală a părților”.
Pe acest temei, reclamanta avea obligația să procure dovezi în sensul că art. IV alin. 2 din contract nu configurează cadrul necesar în vederea achiziționării programului informatic în condițiile derulării unui parteneriat de minimum 10 ani de zile. Simplele alegații pro causa nu pot suplini lipsa unor dovezi concludente, iar faptul că instanța de apel și-a însușit această teză - în contextul inexistenței unor probe - echivalează cu o interpretare eronată a dispozițiilor Codului civil.
Concluzia instanței de apel dă naștere unui raționament contradictoriu. Pe de o parte, se consideră că termenul de minimum 10 ani de la art. IV alin. 2 din contract se referă exclusiv la durata contractului, însă, pe de altă parte, instanța de apel obligă pe pârâtă la plata sumei de 14.508 euro cu titlu de daune compensatorii, adică tocmai suma de bani care ar fi fost necesară și suficientă pentru achiziționarea, la sfârșitul relațiilor contractuale, a programului informatic.
În realitate, instanța de apel a considerat această prevedere contractuală drept o premisă pentru evaluarea daunelor interese compensatorii. Or, nu aceasta a fost voința concordantă a părților, dacă părțile ar fi dorit să insereze o clauză penală în art. IV alin. 2, ar fi prevăzut expres acest lucru.
Totodată, interpretarea dată termenului „achiziționare”, anume de dobândire a dreptului de a folosi programul, este contrară atât sensului literal al acestui termen, cât și regulilor generale de interpretare a contractelor. În măsura în care părțile nu ar fi dorit să prefigureze posibilitatea achiziționării programului, nu ar fi utilizat sintagma „pentru achiziționarea programului” în preambulul alin. 2 al art. IV.
Mai mult decât atât, modul de calcul al daunelor solicitate, propus de către reclamantă și preluat ca atare de către instanța de apel, prin care s-a adăugat la suma propriu-zisă și cota de TVA, încalcă art. 130 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003, care prevede că baza de impozitare (în scopuri de TVA) nu cuprinde, printre altele, penalizările și orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parțială a obligațiilor contractuale, dacă sunt percepute peste prețurile și/sau tarifele negociate. Pe acest temei, chiar admițând că pârâta a fost în mod corect obligată la plata contravalorii tarifului lunar stabilit până în anul 2021, aceasta nu s-ar putea face decât având în vedere cuantumul lunar de 150 Euro, fără a se adăuga și TVA.
Pe acest aspect, este de observat că instanța de apel nu a calificat suma de 14.508 euro drept preț al contractului, dar a făcut trimitere la norma menționată anterior, apreciind că, în cauză, daunele interese nu au fost stabilite peste prețul negociat de către părți.
Recurenta a subliniat și faptul că, pe lângă blocarea accesului la program, intimata a continuat timp de un an de zile să pretindă contravaloarea lunară a tarifelor, ca și cum ar fi executat în tot acest timp contractul, intimata însăși recunoscând că a continuat să emită facturi până în aprilie 2015, ceea ce contravine prevederilor art. 15 cod civil privind exercitarea cu bună- credință a oricărui drept subiectiv. Modul în care a acționat intimata nu poate fi calificat decât ca un abuz de drept și/sau o manifestare de rea-credință.
Cu alte cuvinte, întrucât începând cu luna aprilie 2014 nu au mai fost prestate serviciile la care intimata s-a angajat prin contract, nu există niciun temei legal sau contractual pentru a se solicita pârâtei plata facturilor presupus emise. Nu s-ar putea în mod rezonabil afirma că intimata a continuat să-și execute obligațiile contractuale, în timp ce pârâta nu și-a mai îndeplinit propriile obligații, întrucât niciuna dintre părți nu poate solicita celeilalte executarea obligației, atât timp cât nu își execută propria obligație.
Din această perspectivă, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art.1.530 și 1.531 Cod civil în acordarea daunelor compensatorii în valoare de 14.508 euro.
(2) Instanța de apel a făcut o interpretare greșită a clauzei inserate în art. VII din contractul nr. 14/2011, referitor la obligația de confidențialitate, pentru a constata că a fost încălcat dreptul de autor al intimatei.
Prin cererea de chemare în judecată, s-a pretins că, „prin punerea la dispoziția unei firme concurente a programelor de calculator” pe care aceasta le-a realizat, pârâta B. i-ar fi încălcat dreptul de autor prevăzut de Legea nr. 8/1996.
Instanța de apel, în mod similar celor reținute de către prima instanță, a arătat că „Este adevărat că pârâta este proprietara bazei de date însă, câtă vreme aceasta era inserată în programul X., aparținând reclamantei, pârâta avea obligația de a nu permite accesul unei alte firme de software la baza de date”.
Raționamentul instanței de apel este deficitar și se fundamentează pe o înțelegere greșită a situației factuale din speță și pe o interpretare eronată a termenilor legali și contractuali aplicabili.
Recurenta a reiterat, în fapt, că ulterior blocării de către intimată a accesului la baza de date proprietatea recurentei, pentru a-și putea continua activitatea, aceasta a contactat un alt furnizor de servicii IT, în vederea furnizării unei noi soluții informatice care să permită desfășurarea activității curente a societății, sens în care a fost nevoită, pe lângă achiziționarea drepturilor de folosință asupra unui noi program informatic, să creeze o nouă bază de date, distinctă de cea anterioară, pe care nu o mai putea folosi.
Noua bază de date a fost alcătuită de recurentă de la zero, neputând fi transferate informațiile din baza de date existentă, ce nu mai putea fi accesată.
Contrar celor reținute prin decizia recurată, precizările privind ultima înregistrare în baza de date Y. și crearea bazei de date Z. rezultă doar din raportul de expertiză extrajudiciară, nu și din raportul de expertiză judiciară ori din răspunsul la obiecțiuni.
După cum pârâta a arătat și cu prilejul judecării fondului cauzei, expertiza tehnică extrajudiciară a fost realizată cu încălcarea dreptului de proprietate al pârâtei asupra calculatorului și informațiilor stocate pe acesta, inclusiv date personale ale pacienților. Din acest motiv, instanța de apel nu își putea, în mod corect, întemeia considerentele pe un raport de expertiză extrajudiciară întocmit pro causa.
Din concluziile raportului de expertiză judiciară nu rezultă că pârâta ar fi încredințat în mod deliberat unei firme concurente baza de date Y. Dimpotrivă, constatările expertului confirmă că pârâta a fost nevoită să alcătuiască noua bază de date de la zero, nemaiavând cum să transfere informațiile din baza de date existentă, imposibil de accesat.
Recurenta a reamintit că, în vederea realizării obiectului său de activitate, a elaborat o bază de date informatizată ce cuprinde toate informațiile necesare desfășurării activității, cu precădere cele referitoare la pacienți și rezultatele investigațiilor medicale pe care aceștia le întreprind în cadrul serviciilor oferite.
Această bază de date în sens de colecție de date informatice sistematizate, a fost creată și este proprietatea pârâtei, în acest sens fiind și dispozițiile art. 1222 din Legea nr. 8/1996. În literatura de specialitate s-a arătat, referitor la bazele de date, că acestea sunt protejate printr-un drept sui-generis și nu prin dreptul de autor, iar titularul dreptului sui-generis este fabricantul bazei de date.
În ce privește dreptul de folosire a programului informatic prin intermediul căruia se putea accesa baza de date, acesta a fost dobândit prin contractul nr. 14/2011 încheiat cu intimata - reclamantă.
Serviciile legate de mentenanța bazei de date la care reclamanta s-a obligat față de pârâtă urmau a fi procurate prin intermediul sistemului informatic X.
Din cuprinsul art. VII alin. 2 din contract, precum și din alte clauze ale acestuia (art. II, art. III, art. VII alin. 1 teza I) rezultă că, în speță, operăm cu două tipuri de creații intelectuale având titulari diferiți: baza de date - creată de recurentă și aflată în proprietatea sa, fiind titularul drepturilor patrimoniale exclusive reglementate în art. 1222 din Legea nr. 8/1996, și programul informatic „X.”, prin care se accesa baza de date - program creat de intimată, ce are calitatea de titular al dreptului de autor asupra sistemului informatic, drept protejat de art. 13 din Legea nr. 8/1996 și în privința căruia recurenta a dobândit un drept de folosință prin contract.
Singurele prevederi contractuale care ridică probleme de interpretare sunt cele de la art. VII alin. 1 teza a II-a, respectiv art. VII alin. 2 teza a II-a, în cuprinsul cărora sistemul informatic este nominalizat în mod eronat ca fiind „baza de date X.”
Chiar prima instanță a constatat că pârâta este proprietara bazei de date, însă din interpretarea clauzelor în discuție, în conformitate cu art. 1.266 - 1.268 și 1.272 Cod civil, nu rezultă o obligație a pârâtei de a nu permite accesul unei alte firme de software la baza de date.
Astfel, prin intermediul art. VII alin. 1 teza a II-a, proiectantul se obligă față de beneficiar că nu va folosi informațiile stocate în baza de date în alte scopuri decât cele referitoare la dezvoltarea programului. Această prevedere este una firească față de natura informațiilor conținute în baza de date a beneficiarului: informații privitoare la pacienți - date personale de identificare, rezultate analize etc.; în mod eronat, însă, acest articol califică baza de date ca fiind „baza de date X.”, în realitate, este vorba despre baza de date proprietatea B.
Prevederea contractuală are, astfel, logică, proiectantul obligându-se la păstrarea confidențialității informațiilor personale aflate în gestiunea prestatorului de servicii medicale și care îi sunt oferite proiectantului exclusiv în scopul dezvoltării optime a programului software.
De asemenea, este firesc ca beneficiarul să nu poată pune la dispoziția altei firme de software sistemul informatic pentru studiu, fără acordul scris al proiectantului, având în vedere că sistemul informatic aparține proiectantului.
Ca atare, voința reală a părților se referă la programul furnizat pentru utilizare, o interdicție privind informațiile stocate prin intermediul bazei de date neavând logică în contextul tuturor celorlalte dispoziții contractuale.
De altfel, intimata nu a susținut prin cererea de chemare în judecată că recurenta i-ar fi încălcat drepturile asupra programului informatic „X.”, iar prin interogatoriul administrat în primă instanță, intimata a acceptat în mod implicit faptul că baza de date este proprietatea recurentei, din moment ce a arătat că este incident art. VII alin. 2 din contract, care stabilește expres că baza de date este proprietatea exclusivă a beneficiarului.
De asemenea, trebuie observat că niciuna dintre susținerile intimatei relative la faptul că recurenta ar fi luat hotărârea de a schimba programul informatic creat și furnizat de către intimată încă din perioada ianuarie-februarie 2014, fără a o anunța în prealabil, nu este probată. Dimpotrivă, doar ca urmare a blocării accesului la program și la baza de date, recurenta a fost nevoită să apeleze la o cu totul altă soluție software integrată (program + bază de date nouă) pentru a-și putea continua activitatea.
Ca atare, recurenta nu ar fi putut, în mod obiectiv, să folosească programul X. pentru alcătuirea noii baze de date (Z.), din moment ce nu a mai avut acces la sistemul informatic al A. SRL și implicit nici la baza de date Y. Concluzia instanței de apel în sensul că, dimpotrivă, a avut o astfel de posibilitate este arbitrară.
În consecință, este neîndoielnic faptul că baza de date inițială (Y.) nu a fost încredințată niciunui terț în vederea introducerii datelor într-un alt program informatic; ceea ce s-a încredințat noului proiectant a fost noua bază de date (Z.), pe care pârâta a alcătuit-o imediat după ce accesul la baza de date inițială a fost blocat. Există o relație directă de cauzalitate între acțiunea intimatei de a bloca accesul la sistem și acțiunea recurentei de a apela la serviciile unui alt furnizor de programe informatice.
Ceea ce trebuie distins, în speță, este că baza de date nu a fost realizată prin utilizarea programului informatic proprietatea intimatei, ci ca are o existență de sine stătătoare, fiind doar accesată prin intermediul acestui program informatic.
Recurenta a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe sub aspectul acordării daunelor morale, față de pretinsa săvârșire culpabilă de către pârâtă a faptei de încălcare a dreptului de autor, în raport de dispozițiile art. 12 și art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.
Dincolo de argumentele deja dezvoltate, recurenta a învederat că intimata nu a procurat instanței niciun mijloc de probă din care să rezulte întinderea prejudiciului moral pe care îl solicită. De asemenea, nu s-a arătat în niciun fel cum anume presupusa încălcare a drepturilor de autor pe care intimata le avea în privința programului informatic (iar nu asupra bazei de date), respectiv presupusa încălcare a art. VII din contract, i-ar fi produs un prejudiciu, fie acesta chiar și moral.
Or, legea nu îl scutește pe acela care pretinde repararea prejudiciului moral de producerea unor probe materiale în acest sens. Astfel, prejudiciul moral nu se poate prezuma, motiv pentru care se impunea ca intimata să prezinte și să dovedească anumite elemente și indicii pe baza cărora instanța învestită cu soluționarea cererii să poată stabili existența și întinderea prejudiciului.
(3). În ce privește respingerea ca neîntemeiată a cererii reconvenționale, instanța de apel a interpretat în mod eronat normele de drept material relative la interpretarea contractelor, prin aprecierea conform căreia intimata nu a încălcat clauza de confidențialitate prevăzută la art. VII din contract.
Nu s-a infirmat de către partea adversă că proiectantul furnizor a solicitat unei terțe persoane să acceseze sistemul informatic al pârâtei și să realizeze capturi de imagini din acesta, de altfel, cererea de chemare în judecată a reclamantei se bazează pe o expertiză tehnică extrajudiciară realizată cu încălcarea dreptului de proprietate al pârâtei asupra calculatorului și informațiilor stocate pe acesta, inclusiv date personale ale pacienților.
Or, clauza de confidențialitate interzicea proiectantului să folosească informațiile din baza de date a pârâtei în alte scopuri decât cele referitoare la dezvoltarea programului. Pretinsele verificări despre care intimata face vorbire se circumscriu altor scopuri decât celor referitoare la dezvoltarea programului, motiv pentru care intimata a încălcat confidențialitatea impusă de art. VII alin. 1 teza a II-a din contract și, implicit, principiul pacta sunt servanda consacrat de dispozițiile art. 1.270 Cod civil.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Motivele de recurs vizează acordarea în apel de daune - interese compensatorii (1), respingerea motivului de apel referitor la constatarea încălcării dreptului de autor al reclamantei și acordarea de despăgubiri pe acest temei (2), menținerea prin decizia de apel a respingerii cererii reconvenționale (3).
(1) În ceea ce privește daunele compensatorii acordate reclamantei prin decizia de apel, în cuantum de 14.508 euro, recurenta - pârâtă B. SRL a criticat, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă, modul de calcul al acestora sub două aspecte: pe de o parte, sub aspectul interpretării date de instanța de apel clauzei din art. IV alin. 2 din contractul încheiat între părți, iar, pe de altă parte, în privința modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 130 alin. 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Cu privire la primul aspect, Înalta Curte reține că, în mod necontestat, dispoziția din sentința pronunțată în cauză de către Tribunalul Satu Mare, prin care s-a dispus rezilierea contractului nr. 14/2011 din culpa pârâtei B. SRL, dată fiind neîndeplinirea obligațiilor contractuale, beneficiază de autoritate de lucru judecat, în condițiile în care pârâta nu a înțeles să critice această soluție în apel.
În atare context, instanța de apel a considerat că reclamanta A. SRL este îndreptățită la daune - interese compensatorii pe temeiul art. 1530 și 1531 Cod civil, în conformitate cu care creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului ce constituie consecința directă și necesară a neexecutării, fără justificare sau, după caz, culpabile, a obligației de către debitor, prejudiciu care cuprinde atât pierderea efectiv suferită de către creditor, cât și beneficiul de care acesta a fost lipsit.
Pentru a calcula beneficiul nerealizat de către reclamantă, instanța de apel s-a raportat la clauza din art. IV alin. 2 al contractului nr. 14/2011 încheiat între părți, potrivit căreia „Pentru achiziționarea programului, de comun acord cu beneficiarul s-a convenit la un parteneriat cu durata a minimum 10 ani de la data semnării contractului.” S-a apreciat că, în urma rezilierii contractului, reclamanta este lipsită de suma de 150 euro + TVA, pentru perioada rămasă până la expirarea contractului (78 luni), în condițiile în care acesta a fost încheiat pe 10 ani.
Prin interpretarea clauzelor contractuale, în raport de prevederile art.1.266 și 1.267 Cod civil, instanța de apel a stabilit că art. IV alin. 2 prevede durata contractului prin care pârâta a dobândit dreptul de a folosi programul informatic, pentru suma de 150 euro + TVA lunar, și nu ipoteza unei colaborări de minimum 10 ani pentru a putea fi pusă în discuție cumpărarea programului, astfel cum a susținut pârâta.
Înalta Curte constată că motivele de recurs nu conduc la infirmarea raționamentului juridic dezvoltat prin decizia de apel și expus anterior.
Recurenta a arătat că, prin contractul în discuție, încheiat cu proiectantul programului de calculator, a dobândit, în calitate de beneficiar, dreptul de folosință asupra programului respectiv, drept care se năștea lunar, cu obligația aferentă de a achita proiectantului o taxă lunară de exploatare și întreținere în valoare de 150 de euro + TVA.
În același timp, a arătat că mențiunea privind termenul de 10 ani a fost inserată în contract strict în legătură cu transferul dreptului de proprietate asupra programului informatic în patrimoniul pârâtei la capătul acestei perioade de timp, iar nu cu asumarea unei obligații de plată timp de 10 ani a sumei de 150 de euro + TVA.
Această interpretare nu exclude, așadar, posibilitatea derulării raporturilor contractuale timp de 10 ani, pârâta fiind motivată de dobândirea dreptului de proprietate la sfârșitul acestui interval, potrivit propriilor susțineri.
Recurenta nu a contestat, așadar, elementele esențiale pe baza cărora instanța de apel a considerat că reclamanta este îndreptățită și la beneficiul nerealizat cu titlu de daune - interese (pe lângă pierderea efectivă, parte din prejudiciu reparată prin hotărârea primei instanțe), anume neîncasarea sumei de 150 euro timp de 78 de luni (rămas până la împlinirea perioadei de 10 ani).
Se observă că nu a fost criticată echivalarea de către instanța de apel a contravalorii folosinței programului de calculator convenite chiar de părți cu un beneficiu de care proiectantul este lipsit până la expirarea colaborării convenite, în condițiile în care, pe de o parte, daunele -interese sunt solicitate ca urmare a rezilierii contractului, și nu ca modalitate de executare a obligației, respectiv executare prin echivalent, iar, pe de altă parte, recurenta -pârâtă nu mai folosește programul, în timp ce proiectantul rămâne proprietar al programului informatic nu numai în urma rezilierii, dar chiar după împlinirea termenului de 10 ani, față de interpretarea dată clauzei în discuție prin decizia recurată.
Totodată, recurenta nu a formulat nicio susținere în legătură cu caracterul cert și previzibil al prejudiciului, pe temeiul art. 1532 și 1533 Cod civil, făcând referire exclusiv la dispozițiile art. 1530 și 1531 Cod civil.
În acest context, contestarea de către recurentă a interpretării referitoare la durata contractului este lipsită de finalitate, întrucât eventuala confirmare a interpretării pârâtei nu ar conduce la înlăturarea modalității de calcul al beneficiului nerealizat din decizia recurată.
Această concluzie nu este infirmată de argumentele recurentei - pârâte referitoare la inserarea unui raționament contradictoriu în motivarea deciziei.
Recurenta a susținut că instanța de apel a considerat că termenul de minimum 10 ani de la art. IV alin. 2 din contract se referă exclusiv la durata contractului, însă, pe de altă parte, a obligat pe pârâtă la plata sumei de 14.508 euro cu titlu de daune compensatorii, adică tocmai suma de bani care ar fi fost necesară și suficientă pentru achiziționarea, la sfârșitul relațiilor contractuale, a programului informatic.
Or, după cum a arătat chiar recurenta, instanța de apel a apreciat, prin interpretarea coroborată a clauzelor contractului, că termenul de „achiziționare” nu se referă la cumpărarea programului informatic al reclamantei, ci la dobândirea dreptului de a folosi programul. Prin urmare, nu s-a reținut că suma de 14.508 euro ar reprezenta contravaloarea programului informatic, motiv pentru care nu există vreo contradicție în raționamentul juridic dezvoltat în cuprinsul deciziei.
Pe de altă parte, recurenta nu a prezentat niciun indiciu pentru susținerile sale, din care să reiasă că suma de 14.508 euro ar echivala cu prețul de cumpărare al programului informatic.
Nici raportarea la prevederile art. 73 din Legea nr. 8/1996, în mod expres invocate prin motivele de recurs, nu conduce la o altă concluzie decât cea expusă anterior.
Acordarea daunelor interese pentru repararea integrală a prejudiciului ce constituie consecința directă și necesară a neexecutării culpabile a obligației de către debitor a fost motivată, după cum s-a arătat, exclusiv pe dispozițiile Codului civil, însă, în considerentele referitoare la capătul de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru încălcarea dreptului de autor al reclamantei asupra programului informatic, instanța de apel a evocat prevederile art. 73-81 din Legea nr. 8/1996 ce reglementează protecția programelor de calculator prin dreptul de autor.
În conformitate cu art. 73 alin. (1), „Titularul dreptului de autor al unui program pentru calculator beneficiază în mod corespunzător de drepturile prevăzute de prezenta lege, în partea I a prezentului titlu (...)”.
Art. 63 din partea I vizează contractul de închiriere a unei opere, definit în alin. (1) al normei ca fiind actul juridic prin care „autorul se angajează să permită utilizarea, pe timp determinat, cel puțin a unui exemplar al operei sale, în original sau în copie, în special programe pentru calculator ori opere fixate în înregistrări sonore sau audiovizuale.”
Așadar, actul specific în materia dreptului de autor prin care autorul unui program de calculator permite utilizarea operei sale este contractul de închiriere, ce trebuie să se încheie pe o durată determinată.
În condițiile în care recurenta a criticat interpretarea instanței de apel referitoare la durata contractului, fără a indica o clauză contractuală care conține termenul pentru care a fost dobândit dreptul de utilizare a programului pentru calculator și, după cum s-a arătat, fără a contesta modul de calcul al daunelor interese în interpretarea dată de către instanța de apel, concluzia lipsei de finalitate a criticii se impune și din această perspectivă.
Mai mult decât atât, trebuie avut în vedere că, potrivit art. 63 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, „Contractul de închiriere a unei opere este supus dispozițiilor de drept comun privind contractul de locațiune.”
Art. 1785 Cod civil, intitulat „Locațiunea fără durată determinată”, reglementează tocmai durata locațiunii în ipoteza în care în contract aceasta nu a fost prevăzută în mod expres. Aplicarea normei depinde, însă, de condiția ca părțile, deși nu au arătat în contract durata locațiunii, nici nu și-au dorit să contracteze pe o durată nedeterminată.
Or, în cauză, recurenta a pretins doar că art. IV alin. 2 din contract nu prevede termenul pentru care contractul a fost încheiat, fără a susține explicit că actul juridic ar fi fost încheiat pe durată nedeterminată; dimpotrivă, după cum s-a arătat în debutul considerentelor de față, interpretarea sa nu exclude derularea raporturilor contractuale timp de 10 ani, dată fiind motivația transmiterii dreptului de proprietate la sfârșitul acestui interval.
În această situație, din nou, argumentele din motivele de recurs nu sunt adecvate pentru a provoca controlul de legalitate al soluției instanței de apel referitoare la acordarea de daune -interese pentru beneficiul nerealizat.
Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va înlătura susținerile recurentei referitoare la primul aspect.
Cu privire la cel de-al doilea aspect, se constată că nu este fondată critica ce vizează modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 137 alin.(3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, din perspectiva calculării daunelor- interese compensatorii prin includerea taxei pe valoarea adăugată.
În conformitate cu această normă (ce corespunde art. 286 alin. 4 lit. b din actualul Cod fiscal, aprobat prin Legea nr. 227/2015), baza de impozitare a TVA nu cuprinde, printre altele, „sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă/definitivă și irevocabilă, după caz, penalizările și orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parțială a obligațiilor contractuale, dacă sunt percepute peste prețurile și/sau tarifele negociate”.
Instanța de apel a inclus cota de TVA în suma de 14.508 euro acordată cu titlu de despăgubiri pentru motivul că aceste daune - interese nu au fost stabilite peste prețul negociat de către părți, în decizie arătându-se, totodată, că nici nu au fost acordate în baza vreunei clauze penale.
Aceste motive nu sunt contradictorii, astfel cum s-a pretins prin motivele de recurs, din moment ce s-a considerat că sintagma din text „preț negociat” se referă nu numai la o clauză penală, ci și la contravaloarea dreptului de utilizare a programului informatic, stabilită de părți prin contract.
Întrucât contrarietatea considerentelor a reprezentat singurul argument pe acest aspect, fără ca recurenta să critice interpretarea dată textului în discuție prin decizia recurată, Înalta Curte, față de toate considerentele expuse, va respinge motivele de recurs referitoare la soluția de acordare a în apel de daune - interese compensatorii.
(2) În ceea ce privește menținerea soluției primei instanțe referitoare la constatarea încălcării dreptului de autor al reclamantei și acordarea de despăgubiri pe acest temei, Înalta Curte reține că, prin decizia recurată, a fost confirmată temeinicia soluției în discuție, cu referire la art. VII alin. 2 din același contract nr. 14/2011 și la prevederile referitoare la protecția programelor de calculator prin dreptul de autor din Legea nr. 8/1996.
În considerente, s-a constatat că pârâta, deși este proprietară a bazei de date, a încălcat dreptul de autor al reclamantei asupra programului informatic X., câtă vreme baza de date era inserată în acest program, iar pârâta și-a asumat prin contract obligația de a nu permite accesul unei alte firme de software la baza de date.
Instanța de apel a considerat că suma de 50.000 lei acordată de către prima instanță este de natură să compenseze prejudiciul moral suferit de către reclamantă ca urmare a încălcării dreptului său de autor și a clauzei de confidențialitate. Pârâta a încălcat cu bună - știință acea clauză, dând posibilitatea terțului de a cunoaște ideile și principiile care stau la baza programului reclamantei, în condițiile în care și acea firmă crea programe pentru laboratoare de analize medicale, concurând pe aceeași piață cu reclamanta.
Recurenta - pârâtă B. SRL a susținut, în esență, că este nelegală concluzia încălcării dreptului de autor și a clauzei de confidențialitate din contract, deoarece instanța de apel a confundat programul informatic X., ce reprezintă proprietatea reclamantei, în calitate de proiectant, cu baza de date, asupra căreia pârâta, în calitate de fabricant de date, deține dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza și de a interzice extragerea și/sau reutilizarea totalității sau a unei părți substanțiale din aceasta, conform Legii nr. 8/1996.
Această confuzie a condus la stabilirea unei situații de fapt greșite, în condițiile în care s-a ignorat faptul că ceea ce s-a încredințat noului proiectant a fost o nouă bază de date, ce a fost creată de către pârâtă după momentul la care și din motivul că reclamanta a blocat accesul pârâtei la baza de date inițială, cu atât mai mult cu cât elemente esențiale din situația de fapt reținută au fost preluate din expertiza tehnică extrajudiciară realizată cu încălcarea dreptului de proprietate al pârâtei asupra calculatorului și informațiilor stocate pe acesta, inclusiv date personale ale pacienților.
Cât privește daunele morale, recurenta a criticat și faptul că au fost acordate fără ca reclamanta să fi indicat și probat cel puțin anumite elemente pe baza cărora instanța să poată stabili existența și întinderea prejudiciului, deoarece prejudiciul moral nu poate fi prezumat.
În contextul acestor susțineri și ținând cont de invocarea explicită a motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că, într-adevăr, considerentele deciziei recurate nu sunt lămuritoare în privința obiectului protecției recunoscute recurentei-pârâte, iar, pe de altă parte, conține referiri contradictorii la aspecte de fapt.
Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă, în considerentele oricărei hotărâri judecătorești trebuie să se arate „obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanța pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.
În măsura în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, hotărârea poate fi casată pe temeiul art. 497 cu referire la art. 488 alin.(1) pct. 6 Cod procedură civilă.
În acest context, urmează a se examina, în limitele susținerilor recurentei, dacă motivarea în fapt și în drept a deciziei recurate relevă examinarea corespunzătoare a obiectului pretențiilor și apărărilor formulate în cauză, precum și a condițiilor legale presupuse de soluționarea cererii de chemare în judecată.
Clauza de confidențialitate inserată în art. VII alin. 2 din contractul nr.14/24.11.2011, pe temeiul căreia ambele instanțe de fond au apreciat că pârâta B. SRL a încălcat dreptul de autor al reclamantei, are următorul conținut: „Baza de date este proprietatea exclusivă a Beneficiarului, dar structurile și programele conținute în aceasta, precum și programele - client sunt ale Proiectantului și sunt protejate de Legea drepturilor de autor nr.8/1996. Beneficiarul nu va pune la dispoziția altei firme de software sub nicio formă această bază de date pentru studiu, fără acordul scris al Proiectantului. În caz contrar, Proiectantul va cere în instanță daune interese.”
Se observă că, deși respectiva clauză menționează dreptul de proprietate, instanța de apel s-a raportat la drepturile patrimoniale și morale recunoscute titularului dreptului de autor al unui program pentru calculator prin Legea nr. 8/1996, valorificând trimiterea expresă în contract la acest act normativ.
Instanța de apel nu a procedat, însă, la fel, în cazul bazei de date, cu toate că, pe de o parte, părțile au agreat existența tot a unui drept de proprietate, în favoarea beneficiarului programului de calculator, respectiv a pârâtei B. SRL, drept ce a fost recunoscut ca atare prin decizia recurată, iar, pe de altă parte, Legea nr. 8/1996 (art. 1221 - 1224 „Drepturile sui-generis ale fabricanților bazelor de date”) reglementează protecția juridică și a bazelor de date, în orice formă a lor, făcând o distincție netă între baza de date și programul pentru calculator.
Astfel, potrivit art. 1221 alin. (1), baza de date reprezintă, în sensul legii, „o culegere de opere, de date sau de alte elemente independente, protejate ori nu prin drept de autor sau conex, dispuse într-o modalitate sistematică ori metodică și în mod individual accesibile prin mijloace electronice sau printr-o altă modalitate”, în timp ce, în alin. (2) al aceleiași norme, se prevede în mod expres că „Protecția prevăzută în prezentul capitol nu se aplică programelor pentru calculator utilizate la fabricarea sau funcționarea bazelor de date accesibile prin mijloace electronice.”
Art. 1222 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 prevede dreptul patrimonial exclusiv al fabricantului unei baze de date de a autoriza și de a interzice extragerea și/sau reutilizarea totalității sau a unei părți substanțiale din aceasta, evaluată calitativ sau cantitativ, drept la care sa făcut referire prin motivele de recurs.
În alin. (2) al aceluiași art. 1222 sunt explicate noțiunile de „extragere” și de „reutilizare” a totalității sau a unei părți din baza de date, iar art. 1211 alin.4 definește fabricantul unei baze de date ca fiind „persoana fizică sau juridică ce a făcut o investiție substanțială cantitativă și calitativă în vederea obținerii, verificării sau prezentării conținutului unei baze de date.”
Înalta Curte apreciază, însă, că neabordarea chestiunii încălcării de către pârâtă a obligației de confidențialitate în raport de dispozițiile Legii nr.8/1996 referitoare la protecția juridică a bazei de date nu atrage ipso facto nelegalitatea deciziei, dar nu pentru că prevederile legale sus - menționate ar fi inaplicabile, ci pentru motivul că instanța de apel a recunoscut recurentei - pârâte B. SRL un drept de proprietate asupra bazei de date, în temeiul contractului nr. 147/2011.
Dreptul de proprietate asupra bazei de date are conținutul prevăzut prin art.555 Cod civil, ca drept al titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, în limitele stabilite de lege.
Prin urmare, pârâta a păstrat, în perioada derulării raporturilor contractuale cu reclamanta, dreptul de a deține și de a dispune de baza de date.
Pe de altă parte, în înțelesul comun al termenului, conform DEX, baza de date constituie un „ansamblu de date astfel organizate, încât pot fi utilizate de programe multiple”.
Așadar, dreptul patrimonial al fabricantului bazei de date definit în art.1222 din Legea nr. 8/1996 are un conținut similar dreptului de proprietate, cu particularitățile aferente unor prerogative consacrate printr-un act normativ cu caracter special.
În mod evident, o analiză prin prisma Legii nr. 8/1996 ar fi reprezentat o abordare riguroasă a chestiunii în discuție, dat fiind că termenul folosit în contract corespunde unei noțiuni juridice, dar, după cum se va arăta în continuare, motivarea deciziei recurate nu relevă obiectul cert al dreptului de proprietate și nici soluționarea cauzei din perspectiva acestui drept, iar aceste constatări sunt suficiente pentru casarea deciziei recurate.
Nu poate fi ignorat, de asemenea, că, pentru a opera protecția juridică a bazei de date, trebuie îndeplinite condițiile prescrise de lege, iar aprecierea pe acest aspect nu este lipsită de dificultate, în special din cauza condiției ca baza de date să reflecte o „investiție substanțială cantitativă și calitativă în vederea obținerii, verificării sau prezentării conținutului” (condiție implicită din art.1211 alin. 4). Poate fi invocată, în acest cadru, hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la data de 9.11.2004 în cauza C-46/02 Fixtures Marketing Ltd (în interpretarea Directivei 96/9/CE privind protecția juridică a bazelor de date, transpusă prin Legea nr. 8/1996), în care noțiunea este definită. În plus, trebuie stabilit și fabricantul bazei de date.
Or, în măsura în care s-ar ajunge la concluzia inexistenței unei baze de date în sensul legii, s-ar impune analiza în cauză din perspectiva dreptului de proprietate recunoscut prin convenția părților (a se vedea, în același sens, paragraful 44 din hotărârea CJUE pronunțată la data de 15.01.2015 în cauza C-30/14 Ryanair Ltd „... În ceea ce privește o bază de date căreia nu i se aplică Directiva 96/9, creatorul său nu beneficiază de regimul de protecție juridică instituit prin această directivă, astfel încât el nu poate invoca o protecție a bazei sale de date decât în temeiul dreptului național aplicabil”). În acest caz, efectele ar fi asemănătoare, față de similitudinea cu dreptul de proprietate a dreptului patrimonial din legea specială.
Indiferent de natura dreptului aparținând pârâtei, în ambele ipoteze, esențială în aprecierea unei eventuale încălcări a obligației de confidențialitate asumate de către pârâta B. SRL prin art. VII alin. 2 al contractului părților este premisa existenței a două drepturi subiective aparținând unor titulari diferiți, ce trebuie respectate ca atare.
Astfel, în cazul în care proprietarul bazei de date își asumă, prin contractul încheiat cu autorul programului pentru calculator utilizat la fabricarea sau funcționarea bazei de date, obligația de a nu permite accesul unui terț la baza de date, pentru studiu, precum în prezenta cauză, atare obligație, considerată de către părți a fi legată de confidențialitatea contractului, reprezintă o limitare convențională a dreptului de proprietate. În mod echivalent, dacă este vorba despre un fabricant al bazei de date, restrângerea vizează dreptul de a autoriza extragerea și/sau reutilizarea de către un terț a totalității sau a unei părți substanțiale din baza de date.
Limitarea convențională rezidă în exercitarea dreptului asupra bazei de date fără a se aduce atingere dreptului de autor asupra programului pentru calculator în modalitatea expres convenită.
Această situație de excepție de la exercitarea dreptului de proprietate impune o abordare restrictivă de analiză a încălcării obligației de confidențialitate ce revine titularului dreptului, ceea ce înseamnă, în cauză, că obligația se socotește a fi fost încălcată în măsura în care proprietarul bazei de date a autorizat accesul unui terț chiar la programul pentru calculator, prin intermediul bazei de date.
O asemenea analiză presupune a se cerceta dacă probele indică un acces efectiv al terțului la programul pentru calculator al reclamantei A. SRL sau dacă, în raport de circumstanțele speței, acest acces era necesar și se poate prezuma în mod rezonabil că s-a produs în mod efectiv.
Din atare perspectivă, se reține că pârâta a arătat prin motivele de recurs faptul că nu a transferat către terț baza de date creată în cadrul contractului încheiat cu reclamanta A. SRL, ci a creat o nouă bază de date după momentul blocării de către reclamantă a accesului pârâtei la baza inițială de date. Nici vechea bază de date nu a fost realizată prin utilizarea programului pentru calculator, având o existență de sine - stătătoare și fiind doar accesibilă prin intermediul acestui program. Din acest motiv, accesul terțului la programul de calculator al reclamantei nici nu era necesar, noul program încorporând datele deja aflate în posesia legitimă a pârâtei.
Din considerentele deciziei recurate, rezultă că s-a acceptat existența a două baze de date: prima, denumită Y., inserată în aplicația X. aparținând reclamantei A. SRL și accesibilă prin această aplicație, iar cea de-a doua, denumită Z., accesibilă prin aplicația cu același nume.
Instanța de apel s-a preocupat de stabilirea momentului creării noii baze de date Z., însă considerentele pe acest aspect sunt contradictorii.
Astfel, instanța de apel a prezumat că terțul proiectant a avut acces la vechea bază de date Y. și, implicit, la programul pentru calculator al reclamantei A. SRL, în condițiile în care noua bază de date Z. a fost creată după trei minute de la blocarea accesului pârâtei, de către reclamantă, la vechea bază de date.
S-ar putea presupune că instanța de apel a avut în vedere, în realitate, scurgerea a trei minute de la blocarea accesului la vechea bază de date până la instalarea efectivă în rețea, de către terț, a noii baze de date Z., și nu până crearea acesteia.
S-a considerat, astfel, ca fiind greu de crezut posibilitatea pârâtei B. SRL de a contacta un alt proiectant și de a instala noul program într-un interval de timp atât de scurt.
Cu toate acestea, instanța de apel a precizat în mod explicit în mai multe rânduri că se referă la crearea noii baze de date, a precizat chiar data și ora la care baza de date a fost creată și a înlăturat apărarea pârâtei potrivit căreia crearea noii baze de date a fost determinată de blocarea accesului la baza de date Y.
În același timp, în paragrafele următoare s-a reținut, pe temeiul raportului de expertiză, al răspunsului la obiecțiuni și al expertizei extrajudiciare, că cele două baze de date puteau fi văzute de către utilizatorii ambelor programe de calculator, prin intermediul profilelor de utilizator create, după caz, la instalarea programului informatic de către reclamanta A. SRL, respectiv la instalarea programului informatic Z. de către terț.
Din această împrejurare, s-a dedus că baza de date Z. a fost creată anterior blocării de către reclamantă a accesului pârâtei la baza de date Y. și, totodată, că, în perioada în care au fost active ambele baze de date, terțul furnizor al aplicației Z. a avut acces la baza de date Y..
Considerentele de mai sus relevă faptul că instanța de apel a reținut concomitent crearea anterioară, dar și posterioară blocării accesului la vechea bază de date, a noii baze de date, motive contradictorii care conduc la concluzia că această împrejurare nu a fost pe deplin lămurită.
Mai mult decât atât, se constată că sursa contrarietății din motivarea deciziei rezidă în neclarificarea chiar a împrejurărilor în raport de care instanța de apel a prezumat crearea noii baze de date fie anterior, fie ulterior blocării accesului la vechea bază de date, decizia cuprinzând și pe acest aspect considerentele contradictorii.
Dacă ne raportăm la împrejurarea menționată în decizia recurată, în sensul că cele două baze de date au fost active simultan pentru o perioadă de timp, ar rezulta că nu numai crearea noii baze de date Z., dar și instalarea programului pentru calculator Z. al terțului (în măsura în care au presupus operațiuni diferite, aspect care, la rându-i, nu a fost clarificat, după cum se va arăta în continuare), au avut loc anterior blocării accesului pârâtei B. SRL la baza de date Y., din moment ce bazele de date puteau fi văzute de către utilizatorii ambelor programe de calculator, în sensul de acces efectiv la acestea.
În primul rând, această constatare contrazice cele stabilite prin aceeași decizie, anume că noua bază de date Z. a fost creată (cu atât mai mult instalată) după trei minute de la blocarea accesului pârâtei, de către reclamantă, la vechea bază de date.
În al doilea rând, se reține ca fiind incontestabilă împrejurarea că reclamanta A. SRL, care activa lunar programul pentru calculator și îl furniza pârâtei în derularea raporturilor contractuale, a avut posibilitatea să vizualizeze în continuare serverul pârâtei și să constate instalarea noului program informatic Z.
Ambii experți, atât cel care a efectuat expertiza extrajudiciară, anterior formulării cererii de chemare în judecată, cât și cel desemnat de către instanță, în cursul judecății, au avut, la rândul lor, această posibilitate, dar nu la sediul pârâtei, ci la sediul reclamantei, prin rețeaua acesteia, din moment ce accesul pârâtei la programul informatic al reclamantei fusese blocat cu un an înainte de inițierea litigiului de față, astfel cum au reținut ambele instanțe de fond.
Nu este clar, însă, la ce utilizatori se referă instanța de apel atunci când reține că aceștia puteau vedea ambele programe pentru calculator, respectiv dacă este vorba doar despre reclamantă, în modalitatea arătată anterior, ori și despre pârâta B. SRL și/sau terț. În acest ultim caz, nu s-a precizat perioada în care ambele baze de date au putut fi văzute, prin raportare la momentul blocării, dar și la data creării noii baze de date.
Înalta Curte constată, totodată, că, preocupându-se exclusiv de stabilirea momentului creării noii baze de date Z., instanța de apel nu a cercetat susținerile pârâtei referitoare la obiectul dreptului său de proprietate.
Considerentele deciziei recurate, expuse anterior, au ca premisă crearea noii baze de date Z. cu ajutorul terțului, autorul programului pentru calculator cu același nume, ceea ce înseamnă raportarea, în soluționarea cauzei, la baza de date în forma încorporată în programul pentru calculator și accesibilă prin intermediul său și, mai mult, prezumția unui acces necesar al terțului nu numai la baza de date, ci chiar la programul pentru calculator al reclamantei, în care era inserată baza de date Y.
Instanța de apel nu a arătat, însă, motivele pentru care nu a luat în considerare semnificația pe care pârâta B. SRL a dat-o bazei de date, anume totalitatea informațiilor necesare activității de laborator de analize medicale, cu precădere cele referitoare la pacienți și la rezultatele investigațiilor medicale efectuate de către pârâtă, adică totalitatea datelor aflate în posesia sa legitimă.
Drept urmare, nu rezultă că s-ar fi cercetat posibilitatea ca pârâta B. SRL să fi pus la dispoziția terțului date de aceeași natură cu cele pe care le-a pus și la dispoziția reclamantei A. SRL în temeiul contractului nr. 14/2011, în aceeași modalitate, adică înainte de a fi încorporate în programul pentru calculator.
Această ipoteză ar trebui să excludă accesul efectiv al terțului la programul pentru calculator al reclamantei A. SRL, ceea ce înseamnă verificarea modului concret în care a operat titularul dreptului de proprietate asupra bazei de date în raporturile juridice cu terțul.
S-a arătat deja, în decizia de față, că o asemenea analiză presupune a se cerceta dacă probele indică un acces efectiv al terțului la programul pentru calculator al reclamantei A. SRL sau dacă, în raport de circumstanțele speței, acest acces era necesar și se poate prezuma în mod rezonabil că s-a produs în mod efectiv.
Or, aceste aspecte nu au fost lămurite de către instanța de apel, cu toate că erau esențiale pentru stabilirea certă a încălcării obligației asumate prin contract și, implicit, a încălcării dreptului de autor al reclamantei asupra programului de calculator, din perspectiva obiectului dreptului subiectiv aparținând titularilor diferiți și al întinderii protecției conferite prin lege, respectiv prin convenția părților.
În contextul în care decizia recurată nu cuprinde considerentele decisive pe care le-ar fi impus soluționarea cauzei și, totodată, conține considerente contradictorii, este întrunit cazul de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 6 Cod procedură civilă.
Cât privește cealaltă critică referitoare la acordarea daunelor morale, respectiv la cerința existenței unui prejudiciu, Înalta Curte constată că este, de asemenea, fondată.
Prin decizia recurată, a fost confirmată soluția primei instanțe de obligare a pârâtei la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale, pentru încălcarea dreptului de autor al reclamantei A. SRL.
Recurenta - pârâtă nu a contestat posibilitatea acordării daunelor morale pentru încălcarea dreptului de autor - prevăzută, de altfel, în mod expres în art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 -, ci a susținut că au fost acordate fără ca reclamanta să fi indicat și probat cel puțin anumite elemente pe baza cărora instanța să stabilească existența și întinderea prejudiciului.
Înalta Curte constată că instanța de apel a expus considerente vizând, în mod generic, criteriile ce trebuie avute în vedere pentru aprecierea în echitate a prejudiciului, precum și circumstanțele săvârșirii faptei ilicite, dar nu a arătat în concret în ce a constat prejudiciul real și efectiv reținut a fi fost suferit de către reclamantă.
Or, prejudiciul moral nu poate fi prezumat din săvârșirea faptei ilicite, ci trebuie demonstrat în mod distinct prin raportare la atingerea adusă unei valori nepatrimoniale. Titularului îi revine, într-adevăr, obligația indicării acestei valori, precum și a probării elementelor de fapt pretinse a reflecta lezarea sa, pentru a fi avute în vedere de către instanța de judecată, în evaluarea potențialului prejudiciabil al faptei săvârșite.
Este de precizat, totodată, că autoaprecierea titularului dreptului este importantă, însă reprezintă doar unul dintre aspectele ce pot fi luate în considerare, în raport de valorile nepatrimoniale pretins lezate, neputând a se ignora că impactul faptei prejudiciabile asupra acestora este, în egală măsură, un element obiectiv, pe care instanța îl poate evalua pe baza probatoriului administrat.
Întrucât decizia recurată nu cuprinde motivele referitoare la existența unui prejudiciu real și efectiv, suferit de către reclamantă, Înalta Curte constată că este întrunit și pe acest aspect cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă.
(3) În ceea ce privește susținerile vizând legalitatea menținerii, prin decizia de apel, a soluției de respingere a cererii reconvenționale, Înalta Curte constată că nu reprezintă critici de nelegalitate a deciziei, posibil a fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă și analizate ca atare.
Clauza din art. VII alin. 1 teza ultimă a contractului nr. 14/24.11.2011 încheiat între părți, a cărei pretinsă încălcare a generat formularea cererii reconvenționale, prevede următoarele: „Proiectantul garantează Beneficiarului că nu va folosi informațiile stocate în baza de date X. În alte scopuri decât cele referitoare la dezvoltarea programului.”
Instanța de apel a apreciat că efectuarea expertizei extrajudiciare la cererea reclamantei, după blocarea accesului pârâtei la baza de date X. de către reclamantă, chiar dacă a presupus vizualizarea bazei de date, nu constituie o folosire a informațiilor stocate în această bază de date, respectiv a informațiilor referitoare la pacienți, numărul acestora, analizele medicale efectuate sau alte informații de această natură legate de activitatea pârâtei.
Recurenta s-a referit la folosirea informațiilor de către reclamantă „în alte scopuri decât cele referitoare la dezvoltarea programului”, adică la o altă parte a clauzei contractuale față de cea la care s-a raportat instanța de apel și care viza existența unui act de folosire a informațiilor.
Or, verificarea folosirii „în alte scopuri” este subsecventă celei privind calificarea unei fapte a reclamantei drept „folosire a informațiilor”.
Întrucât recurenta nu a arătat argumentele pentru care consideră că efectuarea expertizei extrajudiciare ar reprezenta o folosire a informațiilor stocate în baza sa de date și menționate în decizia recurată, urmează a se constata că susținerile din motivarea recursului nu se raportează la considerentele deciziei recurate, astfel încât nu reprezintă critici de nelegalitate în sensul art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă și, în consecință, vor fi respinse.
Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte a admis recursul, exclusiv în considerarea motivelor de recurs analizate la pct. (2) din prezenta decizie și a dispus casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, pe temeiul art. 497 Cod procedură civilă.
Notă: Dispozițiile Legii nr. 8/1996 au fost avute în vedere de către instanțele de judecată astfel cum erau în vigoare la momentul introducerii acțiunii.
În baza art. III din Legea nr. 74/2018, Legea nr. 8/1996 a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 489 din 14 iunie 2018, textele fiind renumerotate
| ← Marcă. Nume comercial. Complementaritatea între produsele... | Model industrial comunitar. Acțiune în contrafacere → |
|---|
