Anulare act. Sentința nr. 3742/2015. Judecătoria ARAD
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3742/2015 pronunțată de Judecătoria ARAD la data de 30-06-2015 în dosarul nr. 17521/55/2014
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA A. Operator 3208
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3742
Ședința publică din 30 iunie 2015
Președinte: H. B.
Grefier: A. Craițar
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, acțiunea civilă formulată de reclamanții M. F. C. și M. E. B. în contradictoriu cu pârâta P. B. Romania SA, pentru constatare nulitate absolută clauze contractuale și pretenții.
La apelul nominal nu se prezintă nimeni.
Procedura fără citarea părților.
Acțiunea este scutită de plata taxei de timbru, conform art. 29 alin. 1 lit. f din OUG 80/2013.
S-a făcut referatul cauzei, după care la data de 01.07.2015 se constată depuse la dosar concluzii scrise din partea pârâtei.
Văzând că mersul dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 16.06.2015, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, și că s-a amânat pronunțarea pentru astăzi, instanța reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Constată că prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria A. la data de 13.10.2014, reclamanții M. F. C. și M. E. B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta P. B. Romania SA:
- să constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit nr._20915/16.10.2007, respectiv art. 1.2 teza 2, 3, 4 și 6; art.1.3 lit. a și c; art. 4.1.1; art. 4.2; art. 4.3 ; art. 5.1; art. 5.4; art. 8.2; art. 2 din Actul adițional nr.1/22.11.2013 și să fie obligată pârâta la eliminarea acestor clauze contractuale;
- să constate că la data acordării creditului reclamanții au achitat un comision de acordare credit în cuantum de 860CHF, iar ulterior un comision de restructurare a creditului în cuantum de 150 euro și că aceste plăți sunt nedatorate;
- să fie obligată pârâta să le restituie reclamanților suma de 860CHF și de 150 Euro achitate în baza acestor clauze lovite de nulitate absolută precum și dobânda legală aferentă acestei sume;
- să fie obligată pârâta să stabilizeze (înghețe) cursul de schimb CHF/leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;
- să fie obligată pârâta să le restituie reclamanților sumele de bani reprezentând diferența dintre cursul curent al CHF și cel din momentul contractării împrumutului precum și dobânda legală aferentă acestei sume;
- cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanții au arătat că, la data de 16.10.2007 au încheiat cu pârâta contractul de credit nr._20915 pentru o sumă de 43.000 CHF (franci elvețieni) și o durată de 15 ani.
Conform contractului încheiat, creditul a fost acordat pentru o dobândă variabilă calculată în funcție de indicele de referință și de marja băncii, fără să fie indicat vreun procent al acestei dobânzi variabile, pentru primele 6 luni dobânda fiind de 0%.
Indicele de referință stabilit a fost LIBOR la 3 luni iar marja băncii, 4,3 puncte procentuale pe an, de asemenea variabilă (art.1.2).
Conform art.1.3 lit. a din contract, pârâta a stabilit în sarcina reclamanților obligația de a plăti un comision de acordare credit de 860 CHF sumă care a fost reținută din limita creditului acordat.
Conform art. 1.3 lit. c din contract, în situația în care împrumutații solicită modificarea valutei, duratei sau altor condiții ale creditului, pârâta poate percepe un comision de conversie de 3% (minim 100 euro sau echivalent USD, RON, CHF) aplicat la soldul creditului, stabilit ulterior la suma de 150 euro prin art. 2 din actul adițional nr. 1/22.11.2013 .
La art. 5.1 din contract se stipulează că dobânda la creditul acordat este stabilită ca un procent anual, fără să arate cât reprezintă acest procent - și este la data încheierii contractului cea menționată la art. 1.2, care se revizuiește la fiecare 3 luni în funcție de noua valoare a indicelui de referință și marja băncii, dobânda putându-se modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii.
Conform aceluiași articol, banca poate modifica dobânda în orice moment, conform deciziei sale, dacă variația indicelui de referință variază cu minim 0,25 puncte procentuale, față de valoarea inițială, împrumutatul având obligația, conform art. 5.4., să urmărească fluctuațiile indicelui de referință și să se prezinte la bancă ori de câte ori va fi necesar pentru a primi graficul de rambursare aferent, considerat acceptat automat de către împrumutat/coplătitor și garant fără a fi necesară semnătura lor și indiferent dacă aceștia au primit graficul de rambursare.
În cazul majorării dobânzii ca urmare a măririi marjei băncii, conform deciziei acesteia, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul grafic de rambursare, considerat acceptat automat de către împrumutat.
Reclamanții consideră că aceste clauze sunt abuzive și ridică probleme și sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul discreționar de a revizui comisioanele și rata dobânzii curente, fără ca să fie negociate cu reclamantul sau să-i fie notificate, acesta fiind obligat să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea să ia cunoștință la data semnării contractului.
Reclamanții solicită să se constate că la data încheierii contractului de credit, singurul procent arătat în contract a fost marja băncii (adică profitul băncii) de 4,3 puncte procentuale, singurul care trebuia să fie încasat de bancă de la reclamanți.
Atâta vreme cât pârâta nu a indicat în contract nici un procent al valorii LIBOR la data încheierii contractului, consideră că acest indice nu poate fi un criteriu de modificare a dobânzii, dimpotrivă, acesta reprezintă un criteriu de modificare unilaterală a contractului care duce la creșterea costului creditului și implicit, la un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Reclamanții invocă dispozițiile art. 4 din Legea 193/2000 și art. 1 lit. a din anexa la Legea 193/2000.
Motivul întemeiat prevăzut în contractul încheiat este acela al variației valorii LIBOR la 3 luni în cazul indicelui de referință, iar în ce privește modificarea marjei băncii, potrivit deciziei acesteia, de asemenea nu este dat vreun element de identificare, verificare sau urmărire a acestei variații.
Arată reclamanții că nu au posibilitatea să verifice cu ce dobândă se împrumută băncile de pe piața londoneză sau evoluția pieței financiare cu atât mai puțin să verifice valoarea zilnică sau trimestrială a LIBOR CHF pentru a putea urmări variația dobânzii stabilită de pârâtă.
Pentru a se putea reține stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită.
Motivele arătate de pârâtă în contract, respectiv „a variației valorii LIBOR la 3 luni”, nu îndeplinesc această condiție pentru că nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs, fiind de netăgăduit că piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează.
Această modalitate de exprimare face ca această clauză să intre sub incidența Legii 193/2000 ca fiind abuzivă fiind interpretată doar în favoarea pârâtei împrumutător, servind doar intereselor acesteia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă, dacă era necesară și proporțională scopului urmărit, împrejurare ce afectează în mod direct interesele reclamanților.
Solicită să se constate că sunt abuzive și clauzele menționate în cuprinsul art. 4.1.1 din contract referitoare la obligația împrumutaților de a reînnoi în CF ipoteca instituită de pârâtă asupra imobilului proprietatea garanților și de a prezenta această dovadă băncii, cele menționate la art. 7.1 lit. e, h și m din contract, care îi dau dreptul băncii să rezilieze de plin drept, fără punere în întârziere și fără intervenția instanțelor, dacă apare unul din cazurile de neîndeplinire.
Aceste clauze sunt abuzive și pentru faptul că prin includerea lor în contract, se creează din nou un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, deoarece banca, pentru creditul acordat și-a luat masuri asigurătorii: un codebitor, un imobil ipotecat, o asigurare a imobilului și o asigurare de viață a reclamanților, cesionate toate în favoarea băncii, în timp ce ivirea unui caz de risc din cele menționate, care nu depind de voința reclamanților, sunt considerate cazuri de neîndeplinire a contractului care duc la rambursarea anticipată a creditului, dacă nu sunt remediate în mod satisfăcător pentru bancă.
În acest mod, reclamanții consumatori sunt puși în situația în care ar trebui să ramburseze imediat creditul obținut, cu toate că plata ratelor se face constant și la termen, în cazul în care nu ar achita ratele scadente, deși neplata s-ar putea datora unor cauze neimputabile împrumutatului.
În ce privește clauza referitoare la competenta instanțelor din București (art.8.2), reclamanții consideră că este abuzivă și intră sub incidența art. 6 din Legea 193/2000, deoarece pârâta a stabilit competenta instanțelor de la sediul principal al acesteia, situat la o mare distanță de domiciliul reclamanților, și nu la cel de la sediul secundar al sucursalei cu care au încheiat convenția, pentru a obstrucționa dreptul reclamanților consumatori de a introduce acțiuni în justiție sau apărare, contrar Directivei nr.93/13/CEE.
Referitor la comisionul de acordare credit de 860 CHF (art.1.3 lit. a) reținut din valoarea creditului, reclamanții apreciază că acesta este nelegal atâta vreme cât pentru acordarea creditului banca a stabilit dobânzi și dobânzi penalizatoare în cuantumul care l-a dorit (art.5.5). Pârâta nu a justificat în nici un fel încasarea acestui comision și nici nu a făcut trimitere la încheierea vreunui document necesar acordării creditului, mai ales că toate documentele necesare acordării creditului au fost depuse la dosar.
Astfel că acest comision apare ca fiind lipsit de cauză întrucât pârâta nu a prestat vreun serviciu suplimentar pentru a fi îndreptățită să-l încaseze iar clauza în care a fost inserat este tot abuzivă, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului și la circumstanțele acestuia, precum și la caracterul său prestabilit și impus consumatorului fără a-i acorda posibilitatea influențării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile și obligațiilor asumate de către părți.
În ceea ce privește comisionul de conversie de 3% (minim 100 euro sau echivalent USD, RON, CHF) aplicat la soldul creditului, acesta este în realitate de 150 euro, iar reclamanții au fost obligați să-l achite în 6 tranșe lunare, de la data încheierii actului adițional nr. 1/22.11.2013 când a fost reeșalonat creditul de la 15 ani la 264 luni.
Deși creditul a fost luat în CHF, acest comision a fost perceput nu în lei sau CHF, ci în valuta cu cea mai mare creștere pe piața financiară, respectiv, în euro.
Apreciază că atâta vreme cât pârâta nu a justificat niște costuri legate de reeșalonarea creditului, acest comision a fost încasat în mod abuziv și trebuie restituit.
De asemenea, arată că încasarea comisionul de acordare credit și a comisionului de conversie, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului în detrimentul împrumutaților.
Apreciază că aceste comisioane nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care lezează interesele economice ale reclamanților, iar această disimulare a dobânzii echivalează cu un dol.
Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către pârâtă, fără a da posibilitatea reclamanților să modifice sau să înlăture vreuna din aceste clauze.
De asemenea, reclamanții nu au avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-le impus de către bancă, încălcând dispozițiile legale incidente în materie.
Referitor la stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, reclamanții arată că la data încheierii contractului, pârâta avea obligația să-i informeze pe reclamanți despre efectele pe termen lung ale contractului pe care l-au încheiat și riscurile pe care și le asumă la contractarea unui credit în valută.
Omisiunea pârâtei de a-i informa pe reclamanți asupra riscului de hiper-valorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul că CHF este o moneda instabilă, iar la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric (2,0016 lei/CHF la data de 16.10.2007) constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționată în dreptul european și național întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate.
Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul reclamanților, - pe parcursul derulării contractului, CHF a avut mari variații care în luna iulie 2011 ajungând la o cotație de 4,0625 iar în prezent, cursul CHF este de 3,6405 lei/CHF) la data de 10.10.2014 - determinând onerozitatea excesivă a executării obligației de către aceștia, consideră că se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețarea cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului.
Contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de Codul Civil cu privire la obligații, din acest fapt decurgând anumite consecințe asupra regimului juridic aplicabil. Contractul de credit, fiind un contract comutativ caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor și obligațiilor părților la momentul încheierii contractului este determinată sau determinabilă astfel încât părțile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care și-au manifestat acordul, exclude expunerea uneia dintre părți la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor și incert și oferirea celeilalte părți a unei șanse de câștig.
Conform art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004, contractele de credit pentru consum precum și toate celelalte condiții aplicabile contractului trebuie să conțină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce ale acestora și pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunoștințe de specialitate.
Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activității de creditare. Această prevedere exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumator iar o măsură în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsura ce corespunde cerințelor echității și bunei-credințe.
Întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului și, pe cale de consecință, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele pe care părțile au înțeles să le stabilească, reclamanții consideră că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care, odată cu . Cod Civil, beneficiază de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativă a soluțiilor conturate în practică, fără a se putea reproșa că s-ar atribui efect retroactiv legii noi.
În susținerea revizuirii efectelor contractului prin stabilizarea cursului de schimb valutar, mai arată că părțile s-au obligat în condițiile economice existente la data încheierii contractului când CHF avea o valoare moderată față de moneda națională așa încât, ca urmare a schimbării acestor condiții, este necesar ca și contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.
De asemenea, întrucât schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, reclamanții neavând cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului față de CHF, revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voința al părților.
Altfel, clauza care stabilește realizarea plății ratelor unui credit în monedă străină dobândește un caracter abuziv datorita diferenței dintre rata de schimb de la data acordării creditului și cel de la data plății ratelor care este una foarte mare.
În aceste condiții, apreciază că art. 1.2. din contractul de credit care stabilește plata creditului în CHF este abuzivă și nu poate să producă nici un efect, așa cum este stipulat la art. 6 din Legea nr. 193/2000.
În consecință, apreciază că toate plățile efectuate în temeiul unor clauze abuzive trebuie să le fie restituite, alături de dobânda legală aferentă.
Pentru motivele arătate, reclamanții solicită admiterea acțiunii, cu cheltuieli de judecată.
În drept se invocă dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 40 din OUG 50/2010, art. 75, art. 76 din Legea nr. 296/2004, art. 969 si urm. cod civil de la 1865, Regulamentul nr. 4/2005.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat pe cale de excepție necompetența teritorială a Judecătoriei A., iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
Referitor la excepția de necompetență teritorială, pârâta a invocat dispozițiile art. 8.2 din contractul de credit, art. 107 alin. 1 Cod procedură civilă și art. 19 Cod procedură civilă (1865) și a solicitat declinarea competenței de soluționare în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.
Pe fond a invocat dispozițiile art. 4 alin. 1 și alin. 6 din Legea nr. 193/2000.
Referitor la clauzele contractului de credit și ale actului adițional nr. 1/22.11.2013, pârâta arată că acestea au fost negociate de către părți și reclamanții au avut posibilitatea de a opta între mai multe tipuri de credit de pa piața financiar bancară.
Clauzele contractuale reclamante nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, deoarece pârâta și-a asumat și ulterior și-a realizat obligația de acordare a împrumutului în cuantum de 43.000 CHF prin virarea împrumutului în contul curent al reclamanților.
În ceea ce privește riscul contractului în clauzele care reglementează calcularea dobânzii, acesta privește ambele părți contractante, iar în condiții de piață favorabile, există ipoteza reducerii dobânzii.
Clauzele care reglementează comisionul de acordare, nici acestea nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
Dobânda bancară împreună cu comisionul de acordare credit reprezintă prețul contractului de credit și clauzele contractuale cuprinse în art. 1.2, 1.3 lit. a, art. 5.1 și art. 5.4 sunt exprimate într-un mod clar și se referă la prețul datorat de către împrumutați pentru împrumutul contractat.
Este de notorietate faptul că debitorul băncii, suportând costul creditului este dator să suporte cele două componente ale acestuia, respectiv: dobânda și comisioanele, la care se poate adaugă penalizarea pentru întârzierea rambursării creditului. Ca și alte comisioane, comisionul de acordare credit, alături de dobânda bancară reprezintă elemente componente ale prețului suportat de către împrumutat pentru creditul bancar contractat, astfel că clauzele contractuale invocate nu pot fi cenzurate/anulate de instanță.
Referitor la pretenția reclamanților pentru a se constata caracterul abuziv al clauzei art. 1.2 din contract, pârâta solicită respingerea acesteia ca inadmisibilă și neîntemeiată, deoarece dobânda bancară reprezintă prețul contractului iar raportarea dobânzii variabile la indicele de referință LIBOR nu poate avea caracter abuziv.
În ce privește clauzele contractuale cuprinse la art. 5.1, pârâta solicită respingerea acestei solicitări ca lipsită de interes, rămasă fără obiect și neîntemeiată, întrucât ulterior intrării în vigoare a prevederilor OUG 50/2010, prin Actul adițional de implementare a dispozițiilor OUG 50/2010, marja băncii a fost înghețată la un cuantum fix, pentru viitor.
Astfel, pe de o parte, potrivit prevederilor art. 37 din OUG 50/2010, în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: dobânda va fi raportată la fluctuațiile indicilor de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referință a BNR, în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adaugă o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului; marja dobânzii poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative care impun în mod expres acest lucru; în acord cu politica comercială a fiecărei instituții de credit, prin excepție de la prevederile lit. b), valoarea marjei și valoarea indicilor de referință pot fi reduse; formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia; elementele care intră în formula de calcul a variației dobânzii și valoarea acestora vor fi afișate pe site-urile și la toate punctele de lucru ale creditorilor.
Pe de altă parte, potrivit prevederilor art. 37 din OUG nr. 50/2010 modificate prin Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea OUG nr. 50/2010, în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: dobânda va fi compusă dintr-un indice de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR la o anumită perioadă sau din rata dobânzii de referință a BNR, în funcție de valuta creditului, la care creditorul adaugă o anumită marjă fixă pe toată perioada derulării contractului; în acord cu politica comercială a fiecărei instituții de credit, creditorul poate reduce marja și/sau aplica un nivel mai redus al indicelui de referință, acesta având dreptul ca, pe parcursul derulării contractului, să revină la valoarea marjei menționate în contract la data încheierii acestuia și/sau la nivelul real al indicelui de referință; modul de calcul al dobânzii trebuie indicat în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii variabile, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia; elementele care intră în formula de calcul a dobânzii variabile și valoarea acestora vor fi afișate pe site-urile de internet și la toate punctele de lucru ale creditorilor.
Or, prin Actul Adițional de implementare a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, încheiat la data de 17.09.2010 banca s-a conformat dispozițiilor OUG nr. 50/2010. Astfel, obligația instituită de art. 37 din OUG nr. 50/2010 pentru contractele cu dobândă variabilă, a fost respectată de către banca prin Actul Adițional de implementarea a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010.
În concret, prin actul adițional încheiat la data de 17.09.2010, banca s-a conformat dispozițiilor OUG 50/2010 instituind ca fiind fixă marja băncii începând cu data de 19.09.2010.
Solicită respingerea pretenției reclamanților cu privire la clauzele contractuale prevăzute în art. 5.4 ca lipsită de interes, neîntemeiată și rămasă fără obiect, raportat la alin. 1 lit. a din Anexa la Legea 193/2000 și la actul adițional din 17.09.2010.
Susține netemeinicia criticilor reclamanților referitoare la prevederile art. 1.3 lit. a, și arată că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio interdicție legală ca banca să perceapă comisionul de acordare credit.
Pe de altă parte, învederează că dolul sau leziunea dacă ar fi existat ar fi fost supuse prescripției de 3 ani (potrivit art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958), întrucât de la încheierea Contractului de credit (2007) și până la formularea cererii introductive de instanță (2014) au trecut mai mult de 3 ani.
Reclamanții au cunoscut anterior semnării contractului de credit cuantumul comisionului de acordare credit și, implicit, costul total al creditului.
Arată că banca nu a perceput reclamanților până în prezent nicio sumă cu titlu de comision de conversie și în ceea ce privește prevederile art. 1.3 lit. c) acestea nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
Prevederile art. 4.1.1, art. 4.2 și 4.3 reprezintă clauze contractuale stabilite de părți în momentul încheierii contractului de credit, al căror scop principal era de a asigura banca de recuperarea creditului acordat.
Dispozițiile art. 8.2 din contractul de credit care reglementează competența convențională, reprezintă clauze contractuale stabilite bilateral de părți la momentul încheierii contractului de credit, și prin urmare, nu au caracter abuziv.
Referitor la susținerile reclamanților, potrivit cărora, prin inserarea acestei clauze, pârâta a urmărit obstrucționarea dreptului reclamanților de a introduce acțiuni în justiție sunt neîntemeiate, deoarece în lua octombrie 2007, la data încheierii Contractului de credit, prevederile art. 7 alin. 1 Cod procedură civilă 1865 (în vigoare la data încheierii contractului) stipulau că „Cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanța sediului ei principal”, or, sediul principal (social) al P. B. România S.A. este în București. Astfel că, în cazul în care împrumutații ar fi acționat în judecată banca, competența teritoriala de drept comun era cea de la sediul pârâtei.
Mai mult, în ceea ce privește competența alternativă, dispozițiile art. 10 alin. 1 Cod procedură civilă 1865, prevedeau că, în materie de contracte, competența teritorială este instanța locului prevăzut în contract pentru executarea obligațiunii. Or, potrivit art. 2.2 din Contractul de credit, creditul se acorda prin cont separat de împrumut, cu creditarea contului curent al împrumutatului, în valuta creditului, iar potrivit art. 1.1 din Contract, sediul Băncii este în București de unde rezultă că locul executării obligațiunii este în București.
Clauzele din actul adițional nr. 1/22.11.2013 nu au caracter abuziv, deoarece la solicitarea împrumutaților a restructurat creditul și a extins perioada de restituire a creditului cu 84 de luni, de la 180 luni la 264 luni.
Prin perceperea comisionului de restructurare credit nu s-a creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, întrucât împrumutații au beneficiat, ulterior semnării contractului de drepturi suplimentare, respectiv au beneficiat de facilități bancare constând în restructurarea creditului și obținerea extinderii perioadei de restituire a creditului de la 180 luni la 264 luni.
Considerentele cu privire la cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale, pârâta arată că plata dobânzii legale are un caracter accesoriu și urmează a fi respins, ca urmare a respingerii capetelor principale de cerere.
În ce privește riscul valutar, pârâta arată că aceste este definit în art. 3 alin. 1 lit. l) din Norma BNR nr. 17/2003, ca fiind acea componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar.
Banca nu putea prevedea modificările și variațiile de curs de schimb, în sensul unei aprecieri a CHF și magnitudinea riscului asumat de clienții cu împrumuturi în CHF, pe baza datelor din trecut.
În concluzie, pârâta arată că clauzele contestate nu au caracter abuziv și nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, iar admiterea solicitării reclamanților, ar însemna în realitate obligarea Băncii în a percepe o dobândă la lei (mult inferioară dobânzilor la lei practicate de băncile din România în perioada octombrie 2007) pentru sume de bani acordate în franci elvețieni, fapt ce ar contraveni normelor BNR în domeniul creditării.
În drept se invocă dispozițiile art. 107 alin. 1, art. 205, art. 453 NCPC; dispozițiile art. 4 alin. 1, alin. 6 din Legea nr. 193/2000, alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000; prevederile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE; dispozițiile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992; prevederile art. 117 alin. 2 din O.U.G. nr. 99/2006; prevederile art. 37 și art. 95 din OUG nr. 50/2010; prevederile art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, dispozițiile 969, art. 1082, art. 1088, art. 1092 - 1121, art. 1578, art. 1584, art. 1587-1590 Cod Civil 1864 și dispozițiile art. 107 din Legea nr. 71/2011.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanții au solicitat respingerea excepției necompetenței teritoriale a Judecătoriei A., invocând art. 113 alin. 1 pct. 3 și 8 Cod procedură civilă.
Pe fond, au arătat că susținerile pârâtei conform căreia o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii 193/2000 nu are suport juridic.
Interpretarea proprie a pârâtei nu poate să înlăture de la aplicarea în speță a dispozițiilor Legii 193/2000 în care sunt transpuse prevederile Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și nici a dispozițiile OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori care au fost implementate de legiuitor tocmai în scopul stabilirii unui echilibru între drepturile și obligațiile părților contractante.
Susținerile pârâtei conform cărora atât contractul de credit cât și actul adițional nr. 1/22.11.2013 au fost negociate cu părțile nu sunt reale, după cum nu corespunde realității nici ceea ce este consemnat la art. 11.2 alin. 2 din contract prin care pârâta susține le-a fi furnizat reclamanților o copie a contractului cu o perioadă de timp rezonabilă, înainte de data semnării.
În realitate pârâta nu le-a prezentat contractul decât la data semnării lui, fără ca reclamanții să aibă posibilitatea să influențeze în vreun fel vreo clauză contractuală.
Împrejurarea că reclamanții au semnat contractul și actul adițional nu echivalează cu negocierea clauzelor contractuale între părți, deoarece aceste înscrisuri au fost preformulate, iar reclamanții au avut doar opțiunea de a semna sau nu aceste acte.
Față de cele menționate, reclamanții solicită să se constate că toate clauzele contractuale a cărei nulitate o solicită, sunt clauze contractuale preformulate și nu au fost negociate.
Referitor la clauzele contractuale incluse în contractul de credit de consum la art. 1.2 teza 2,3,4 și 6; art. 5.1; art. 5.4 referitoare la dobânda creditului, reclamanții apreciază că potrivit Legii 193/2000, Ordonanței 21/1992 și Legii 289/2004, contractul trebuia să cuprindă clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora să nu fie nevoie de cunoștințe de specialitate.
Nu contestă faptul că dobânda este prețul plătit în schimbul punerii la dispoziția lor a sumei solicitate, rata dobânzii reprezentând prețul pentru o anumită unitate de capital și o anumită unitate de timp.
De asemenea, nu contestă faptul că, la semnarea contractului, reclamanții au semnat contractul cu clauze preformulate care i-au dat dreptul pârâtei să modifice unilateral dobânda în raport de modificarea indicilor de referință, dar, în cauză, banca a interpretat această clauză contractuală numai în favoarea sa, în sensul că a modificat dobânda în funcție de indicele Libor, dar nu a diminuat dobânda atunci când indicele Libor a scăzut, ci doar atunci când au fost înregistrate creșteri ale acestuia, în acest fel creându-se aparența că dobânda este constantă, în realitate însă a fost majorată componenta fixă a acesteia.
Pârâta și-a crescut propria marjă, fără a respecta acordul de voință al părților consemnat în contract și prevederile legale în vigoare, situație care a creat în detrimentul reclamanților un dezechilibru semnificativ, astfel că aceștia, în calitate de consumatori, nu pot fi obligați să accepte această majorare.
Deși pârâta a încheiat cu reclamanții un act adițional la data de 17.09.2010 prin care s-ar fi conformat dispozițiilor legale, în sensul că a fost modificat art. 1.2 și art. 5.1 din contract, care îi dădeau dreptul să modifice unilateral marja băncii, stabilind ca marja băncii să fie fixă cu data de 19.09.2010, reclamanții nu au cunoștință de acest act adițional, iar justificările acesteia cu privire la modificarea unilaterală nu pot fi primite.
Referitor la clauzele contractuale incluse în contractul de credit de consum la comisionul de acordare credit în cuantum de 860CHF prevăzut la art. 13 lit. a și comisionul de conversie prevăzut la art. 1.3 lit. c din contract, reclamanții învederează că raporturile contractuale dintre părți sunt de tip sinalagmatic ceea ce presupune ca obligația unei părți să își aibă cauza în obligația corelativă a celeilalte părți.
În speță, deși pârâta a încasat acest comision de acordare credit, în realitate nu a prestat reclamanților nici un serviciu și nici nu a justificat în vreun fel încasarea acestui comision. De asemenea, acest comision nu a fost negociat cu reclamanții iar pârâta nu a arătat în contract, scopul pentru care 1-a încasat, fiind încasat în mod abuziv.
În ce privește comisionul de conversie de 0,3% prevăzut la art. 1.3. lit. c din contract este adevărat că până în prezent nu a fost încasat de către pârâtă, dar, având în vedere evoluția în creștere a CHF în raport cu alte valute, împrejurarea că pe piața financiar-bancară nu există CHF pentru cumpărare, și nu în ultimul rând, că moneda națională este RON iar pârâta își stabilește propriul ei curs RON/CHF reclamanții fiind obligați să cumpere CHF la cursul care îi stabilește, această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, deoarece, o eventuală conversie a creditului cu o valută mai accesibilă pe piață, ar duce la o creștere cu încă 0,3% a costului creditului.
Referitor la clauzele prevăzute la art. 4.1.1, 4.2 și art. 4.3 din contract, reclamanții apreciază că aceste clauze au creat un dezechilibru semnificativ, contrar bunei - credințe, dintre drepturile pârâtei și obligațiile reclamanților, în primul rând pentru că a îngrădit dreptul reclamanților și garantului ipotecar de a-și alege o societate de asigurare, iar pe de altă parte, din moment ce creditul acordat reclamanților a fost garantat ipotecar, un eventual risc al Băncii ar putea fi acoperit de ipotecă, obligația de a încheia și o asigurare de viață nu mai este justificată, având în vedere că ambele polițe de asigurare le-au achitat reclamanții, împrejurare ce a dus la creșterea costului creditului.
În ce privește art. 2 din actul adițional nr. 1/22.11.2013, referitor la comisionul de restructurare/reeșalonare în cuantum de 150 euro, reclamanții arată că acest comision nu a existat la data încheierii contractului, nu a fost negociat de părți și a fost introdus prin art. 2 din actul adițional din 22.11.2013 prin care a fost modificată durata contractului de la 180 luni la 264 luni.
Împrejurarea care a dus la încheierea acestui act adițional a fost consecința creșterii valorii CHF ce a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractuale, dezechilibru de natură financiară, care a dus la o îmbogățire fără just temei a pârâtei, în detrimentul reclamanților, care au fost obligați să facă mari eforturi să acopere ratele lunare.
Apreciază că și această clauză are caracter abuziv, pârâta fiind cea care a inițiat procedura de modificare a contractului, și implicit de modificare a scadențarelor, după . OUG 50/2010 și u reclamanții.
Reclamanții s-au obligat să ramburseze creditul contractat la termenele și în cuantumul stipulat în contract, având ca premiză cursul valutar al CHF de la aceea dată, însă pe parcursul derulării contractului, acesta s-a dublat cu consecințe grave asupra capacității reclamanților de a-și îndeplini obligațiile contractuale, determinând astfel o imposibilitate fortuită de executare.
Arată că și clauza de risc valutar este o clauză abuzivă, raportat la momentul încheierii contractului și la circumstanțele acestuia, precum și la caracterul său prestabilit și impus consumatorului fără a-i acorda posibilitatea influențării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale.
În ceea ce privește stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, reclamanții solicită a se avea în vedere că părțile s-au obligat în condițiile economice existente la data încheierii contractului când CHF avea o valoare moderată față de moneda națională așa încât, ca urmare a schimbării acestor condiții este necesar ca și contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.
Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul reclamanților, consideră că se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețarea cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului.
Excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei A. a fost respinsă de instanță prin încheierea de ședință din data de 20.01.2015.
Din actele dosarului, respectiv: contract de credit din 16.10.2007, act adițional nr. 1/22.11.2013, certificat de asigurare imobil-garant, notificări reînnoire poliță de asigurare, certificat de asigurare de viață, scadențare nr. I/26.10.2007, nr. II/26.10.2007, scadențar din 10.04.2009 și scadențar din 23.11.2013, cerere de credit (f. 79-80), adeverință de venit, act adițional din 16.10.2007 (f. 82-86), cerere de restructurare credit (f. 87-88), interogatoriul reclamantei (f. 106-107), interogatoriul pârâtei (f. 117-123), instanța reține în fapt următoarele:
Între reclamanții M. F. C. și M. E. B. și pârâta P. B. Romania SA s-a încheiat la data de 16.10.2007 contractul de credit nr._20915, având ca obiect acordarea de către bancă a unui credit în sumă de 43.000 CHF, pe o durată de 180 de luni, cu destinația de nevoi personale, cu o dobândă variabilă în funcție de indicele de referință Libor la 3 luni și marja băncii de 4,3% pe an, variabilă, dobânda pentru primele 6 luni fiind de 0% (promoțională), dobânda începând cu luna a șaptea fiind compusă din indicele variabil și marja băncii, cu o perioadă de grație de 42 luni (în care împrumutații nu au achitat decât dobânda, începând cu luna a șaptea).
Prin contract s-a prevăzut un comision de acordare credit în valoare de 860 CHF, reținut de bancă din creditul acordat.
La data de 17.09.2010, în contextul apariției OUG nr. 50/2010, banca a întocmit un act adițional la contract, prin care marja băncii a devenit fixă.
La data de 22.11.2013, părțile au întocmit un alt act adițional la contract, la solicitarea împrumutaților, prin care s-a majorat perioada creditului cu o perioadă de 84 luni (de la 180 luni la 264 luni), împrumutații fiind de acord să achite un comision pentru prestarea acestui serviciu suplimentar în valoare de 150 euro, achitat în 6 rate lunare.
Prin prezenta acțiune, reclamanții au solicitat instanței să constate că următoarele clauze sunt abuzive:
- art. 1.2 – privind dobânda variabilă și modul de variație;
- 1.3 – lit. a și c – privind comisionul de acordare și comisionul de conversie (3% din sold, minim 100 euro sau echivalent USD/RON/CHF);
- art. 4.1.1. – privind reînnoirea ipotecii cu 6 luni înainte de împlinirea termenului de 15 ani de la înscrierea acesteia;
- art. 4.2 – privind obligația de încheiere/reînnoire a unui contract de asigurare a bunului ipotecat, cesionată băncii;
- art. 4.3 - privind obligația de încheiere/reînnoire a unui contract de asigurare de viață, cesionată băncii;
- art. 5.1 – privind modul de modificare a dobânzii variabile;
- art. 5.4 – privind obligația împrumutatului de a urmări fluctuațiile indicelui de referință;
- art. 8.2 – privind competența de soluționarea litigiilor (rămasă fără obiect ca urmare a respingerii excepției de necompetență teritorială a instanței);
- art. 2 din actul adițional nr. 1/22.11.2013 privind comisionul de restructurare a creditului în sumă de 150 euro.
De asemenea, reclamanții au solicitat stabilizarea cursului de schimb CHF/leu la cel valabil la data semnării contractului de credit.
Reclamanții au invocat prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, conform cărora: O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Rezultă din acest text legal că pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: clauza să nu fi fost negociată direct și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.
Pentru a se putea trece însă la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor mai sus menționate, se impune o analiză a dispozițiilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.
Potrivit art. 4 al. 6 din Legea nr. 193/2000, „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”. Acest text de lege se interpretează în lumina Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, pe care Legea nr. 193/2000 o transpune în legislația națională, mai exact în lumina dispoziției prevăzute la art. 4 al. 2 din Directivă, potrivit căreia „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”
Dobânda anuală, ca și comisioanele bancare, intră în sfera noțiunii de „preț al contractului de credit”, de vreme ce reprezintă o parte din contraprestațiile lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat. Astfel, potrivit definițiilor cuprinse la art. 3 lit. g și i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori: „(g) costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale ...;”
CJUE a arătat că „ținând seama și de caracterul derogatoriu al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 și de cerința unei interpretări stricte a dispoziției respective care rezultă din acesta, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13. (Hotărârea Curții din data de 30 aprilie 2014, Á. Kásler și H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt., Cauza C-26/13, par. 49- 51).
De asemenea, într-o cauză mai recentă (C‑143/13 M. și M. c. Volksbank, par. 55-57) Curtea a considerat că din termenii articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 reiese că a doua categorie de clauze al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această apreciere nu privește decât caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându‑se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 54 și 55). Clauzele referitoare la contraprestația datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra prețului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, așadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepția chestiunii dacă valoarea contraprestației sau a prețului prevăzut în contract este adecvată față de serviciul furnizat în schimb de creditor. În ceea ce privește în special calificarea, în lumina criteriilor amintite la punctele 54-56 din prezenta hotărâre, a clauzelor contractuale în discuție în litigiul principal în scopul aplicării articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 și, în primul rând, a clauzelor care permit creditorului, în anumite condiții, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de această dispoziție.”
Cu privire la clauzele privind dobânda variabilă (art. 1.2, art. 5.1 și 5.4), cu privire la ambele componente, respectiv indicele Libor la 3 luni, respectiv marja băncii, instanța constată în primul rând că începând cu data de 19.09.2010, de la . actului adițional impus de bancă în contextul apariției OUG nr. 50/2010, marja băncii a devenit fixă, astfel că discuțiile privind marja băncii se referă doar la perioada de la data încheierii contractului și până la data intrării în vigoare a actului adițional.
În ce privește indicele Libor, instanța constată că utilizarea pentru determinarea dobânzii variabile a unei formule de calcul în funcție de un indice de referință este în acord cu prevederile art. 93 lit. g pct. 1 din OG nr. 21/1992, conform cărora „variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru”, și pct. 3: „formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia.”
Revenind la excluderea controlului instanței cu privire la clauzele privind dobânda, care așa cum s-a arătat anterior face parte din obiectul principal al contractului, conform art. 4 alin. 6 din lege, instanța mai observă că această excludere este condiționată de modul de formulare, respectiv clauza trebuie să fie exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.
Rațiunea acestei reglementări a fost evidențiată în repetate rânduri de practica CEJ care a arătat că „sistemul de protecție pus în aplicare de directivă se întemeiază pe ideea că, în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, consumatorul se află într-o situație de inferioritate față de vânzător sau furnizor, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora”. (Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros și Monte de Piedad de Madrid c. Ausbanc, C‑484/08, pct. 27). Astfel, în această cauză, s-a arătat că aprecierea caracterului abuziv nu se referă la clauzele avute în vedere de art. 4 alin. 2 în măsura în care aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil (pct. 31) și că revine instanței naționale competența de stabili, în urma unei analize de la caz la caz, dacă acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil (pct. 32).
În speță, instanța apreciază că modul în care au fost redactate clauzele privind dobânda variabilă, cu referire la indicele Libor, asigură acest caracter, nepunându-se niciun fel de probleme cu posibilitatea înțelegerii de către reclamanți a modului de calcul al dobânzii în funcție de indicele Libor CHF la 3 luni (indicele Libor la 3 luni + marja băncii, cu sublinierea că marja băncii a devenit fixă după data de 19.09.2010).
Cu privire la marja băncii anterior acestei date, ea era variabilă, fără a fi precizate în contract criteriile după care banca poate modifica această marjă. În aceste condiții, instanța apreciază că, deși privește o componentă a obiectului principal al contractului, clauza privind posibilitatea modificării marjei băncii (anterior devenirii ei fixă) nu îndeplinește condițiile de claritate cerute de textul legal pentru a exclude clauza de la controlul instanței.
Pe de altă parte, pentru perioada vizată, instanța apreciază că reclamanții nu au dovedit că modul de variație al marjei băncii a dus la un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe. Un argument în acest sens este și faptul că reclamanții au înregistrat prezenta acțiune doar în luna octombrie 2014, în contextul aprecierii CHF față de leu, la aproape 4 ani de la data la care banca a „înghețat” marja, astfel că este rezonabil a se conchide că reclamanții nu au suferit vreun prejudiciu semnificativ din modul în care banca a utilizat posibilitatea de a modifica marja.
Cu privire la comisionul de acordare credit (art. 1.3 lit. a):
Instanța constată că acest comision face parte din obiectul principal al contractului, este exprimat în mod clar în contract, reclamanții au cunoscut existența sa și au fost de acord cu plata acestuia (conform răspunsului la interogatoriul luat reclamantului). Prin urmare, instanța constată că nu poate analiza eventualul caracter abuziv al acestei clauze. Chiar acceptând însă că acest comision poate fi analizat din perspectiva art. 4 al. 1 din Legea nr. nr. 193/2000, instanța nu poate aprecia clauza ca abuzivă, în contextul în care reclamanții au beneficiat de condiții speciale de acordare a creditului – dobândă 0 % în primele 6 luni și o perioadă de grație de la plata capitalului de 42 de luni, astfel că nu se poate stabili un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.
Cu privire la comisionul de conversie (art. 1.3 lit. c):
Instanța constată solicitarea reclamanților cu privire la acest comision ca fiind rămasă fără obiect, deoarece pe de o parte nu a fost cazul aplicării acestei clauze, iar pe de altă parte, conform actului adițional din data de 22.11.2013 - art. 2 – reclamanții au fost de acord cu plata unui comision de restructurare credit în cuantum de 150 euro, ce va fi analizat separat.
Cu privire la clauzele 4.1.1, 4.2 și 4.3 din contract (privind reînnoirea ipotecii și încheierea/reînnoirea contractelor de asigurare a bunului și de viață):
Aceste clauze vizează modul de garantare și păstrare, ținând cont de durata mare a contractului de credit, a acestor garanții. Aceste clauze sunt uzuale pentru tipul de credit acordat reclamanților, au ca scop garantarea creditului, și nu pot fi considerate, în niciun fel, abuzive.
Cu privire la comisionul de restructurare credit (art. 2 din actul adițional nr.1/22.11.2013):
Instanța observă că acest comision, în cuantum de 150 euro, a fost perceput de bancă la încheierea actului adițional, la solicitarea reclamanților de restructurare a creditului, prin care s-a mărit durata restituirii creditului, de la 180 de luni la 264 luni. Prin urmare, comisionul a fost perceput pentru serviciul furnizat împrumutaților, care prin semnarea actului adițional și-au dat acordul atât pentru restructurarea creditului cât și pentru plata în 6 rate a acestui comision. În consecință, instanța nu poate reține un dezechilibru semnificativ între plata acestui comision și serviciul furnizat de bancă – extinderea duratei creditului cu 80 luni.
De altfel, prin art. 35 lit. b din OUG nr. 50/2010, s-a prevăzut posibilitatea perceperii unor costuri specifice unor servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract ori care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia, pe baza unor acte adiționale acceptate de consumator.
În fine, în privința monedei și stabilizarea cursului de schimb al CHF/leu la momentul semnării contractului de credit în care are loc restituirea creditului, care constituie de fapt principala problemă a contractelor încheiate în CHF datorită aprecierii acestei monede față de leu, instanța reține că, potrivit art. 1578 Cod civil de la 1864, „Obligația ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.” În cauză sunt incidente prevederile art. 969 Cod civil (1864), potrivit cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părți, astfel că debitorii sunt ținuți a-și executa obligația astfel cum și-au asumat-o prin contract, respectiv să restituie împrumutul în rate lunare calculate în CHF.
Reclamanții invocă neîndeplinirea de către bancă a obligațiilor de informare și respectiv de consiliere, însă aceste obligații au fost introduse abia prin dispozițiile OUG nr. 50/2010, deci ulterior încheierii contactului, iar pe de altă parte, aceste obligații vizează elementele prevăzute de art. 14 și 18, nu și riscul monedei creditului, care constituie un eveniment imprevizibil și viitor pentru ambele părți ale contractului, deci și pentru bancă. Este rezonabil pentru oricine că o valută poate cunoaște fluctuații pe piața financiară, nu și măsura acestor fluctuații, tocmai acest aspect reprezentând riscul pe care părțile și-l asumă în momentul contractării creditului într-o monedă străină. În lipsa unor elemente obiective și rezonabile, nu se poate afirma că pentru bancă hipervalorizarea a fost previzibilă doar pentru că la data încheierii contractului de credit moneda avea un minim istoric. Apariția unui astfel de eveniment poate avea drept consecință adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile, fie încetarea contractului, conform unei negocieri, în condiții reciproc agreate, însă contractul nu poate continua într-o formă impusă doar de una dintre părți, astfel cum solicită reclamanții în cauză.
Față de toate acestea, instanța constată că nu este cazul existenței unor clauze abuzive în contractul de credit încheiat între părți și nici nu este posibilă stabilizarea cursului CHF de la data încheierii contractului, astfel că acțiunea formulată de reclamanți este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare.
Văzând că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată,
În temeiul art. 45 alin. 1 lit. a din OUG nr. 80/2013, întrucât acțiunea a fost scutită de la plata taxei judiciare de timbru, iar reclamanții au achitat o taxă judiciară de 300 lei, instanța va dispune restituirea acesteia către reclamanți, după rămânerea definitivă a prezentei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea civilă formulată de reclamanții M. F. C., CNP_, și M. E. B., CNP_, ambii cu domiciliul în A., ., ., ., cu domiciliul procesual ales la C.. Av. A. P., cu sediul în A., ., ., împotriva pârâtei P. B. România SA, înregistrată la ORC sub nr. J_, CUI_, cu sediul în București, .. 29-31, sector 1, având ca obiect constatare nulitate absolută clauze contractuale și pretenții.
Fără cheltuieli de judecată.
Dispune restituirea către reclamanți a sumei de 300 lei reprezentând taxă judiciară de timbru, achitată de reclamanți Municipiului A. – Direcția Venituri, prin chitanța . XWF nr._ din data de 29.09.2014.
Cu apel în 30 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 30.06.2015.
Președinte pentru grefier
H. B. A. Craițar în concediu de
odihnă semnează grefier șef
secția civilă
C. B.
Red./dact/HB/AC;
16.07.2015. 5ex/3 . .> Reclam. - M. F. C. și M. E. B. – A., ., . – la C.. Av. A. P..
Pârâta - P. B. România SA - București, .. 29-31, sector 1.
| ← Contestaţie la executare. Încheierea nr. 3778/2015.... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 3357/2015. Judecătoria... → |
|---|
