Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 697/2015. Judecătoria ARAD
| Comentarii |
|
Sentința nr. 697/2015 pronunțată de Judecătoria ARAD la data de 10-02-2015 în dosarul nr. 3907/55/2014
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA A. Operator 3208
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 697
Ședința publică din 10.02.2015
Președinte: H. Ș.
Grefier: M. J.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, acțiunea civilă formulată de reclamanta . în contradictoriu cu pârâta C. Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A - Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, având ca obiect constatare nulitate act juridic.
Mersul dezbaterilor a fost consemnat prin încheierea de ședință din data de 29 ianuarie 2015, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când pentru motivele arătate s-a amânat pronunțarea pentru termenul din 10 februarie 2015.
INSTANȚA
În deliberare asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la această instanță sub dosar nr._ /28.02.2014 și precizată la fila 25, reclamanta . a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A - Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, să se constate nulitatea clauzei abuzive de la art. 14 alin. 1 din contractul nr. 73/08.07.2013 privind modificarea tarifului; modificarea suprafeței de la art. 2 din contract de la 300 mp la 36 mp; obligarea pârâtei la restituirea sumei încasată nejustificat de 7.906,5 lei, cu cheltuieli de judecată.
Reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 290/2013, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004. Consideră că acesta nu este un act normativ, deoarece chiar în titlul acestuia se menționează că este dat de un departament al Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, care nu figurează în nicio lege organică sau Constituție cu capacitatea de a emite acte normative și este dat în aprobarea unui tarif al CNADNR SA, cu caracter individual și privat. Ordinul nu fundamentează majorarea tarifului în niciun fel și nu prevede explicit căror contracte de aplică. Nu a încheiat niciun contract cu Ministerul Transporturilor și Infrastructurii sau cu un departament al acestuia, ci cu o societate pe acțiuni și nu-i este în niciun fel opozabilă un astfel de ordin.
Pe fond, în motivare, a arătat că a încheiat cu pârâta contractul de utilizare a zonei drumului nr. 73/08.07.2013. Ulterior, la două luni de la semnarea acestuia, pârâta a modificat prețul chiriei nejustificat deoarece prețul este stabilit în euro. Această modificare nu poate fi interpretată nici drept actualizare a chiriei pentru că este calculată în euro. Prețul contractului este un element fundamental al contractului și nu poate fi lăsat la aprecierea discreționară a uneia dintre părți, chiar dacă se menționează dreptul de modificare. Această posibilitate trebuia justificată, însă Ordinul nr. 290/2013 nu conține niciun criteriu sau argument al modificării tarifului. De asemenea, în ordin nu se menționează că ar fi aplicabil și contractelor deja încheiate. Nu se poate prezuma că prin semnarea contractului cu această clauză abuzivă a confirmat validitatea acestuia. În Ordinul nr. 290/2013 și în contract se menționează despre noțiunea diferită de „tarif”, iar în factură se menționează noțiunea „chirie”, ori în acest fel se alterează proveniența și modul de înregistrare a acestor venituri în bugetul companiei, care este societate pe acțiuni și deci nu poate avea tarife și nici nu le poate modifica unilateral.
La modificarea suprafeței terenului pentru care plătește chirie trebuie avută în vedere situația reală din teren, conform folosinței și condițiilor legale necesare accesului. În mod greșit pârâta a calculat o suprafață de acces conform normelor legale aplicabile zonelor extravilane, deoarece imobilul în litigiu se află situat în intravilanul localității L., iar în intravilan se utilizează acces direct, iar nu prin bandă de decelerare.
În drept, a invocat art. 1164, art. 1248, art. 1262 alin. 2, art. 1264, art. 1255, art. 1345-1348 C.civ.
Prin întâmpinare (f.35-38), pârâta a solicitat respingerea excepției de nelegalitate a Ordinului nr. 290/2013 ca inadmisibilă, iar pe fond respingerea acțiunii.
Referitor la excepția de nelegalitate a arătat că în baza art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate. Ordinul nr. 290/2013 pentru aprobarea unor tarife aplicate de C. Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România – SA, emis de Departamentul pentru Proiecte și Investiții Străine din subordinea Guvernului României, este în mod evident un act administrativ cu caracter normativ, întrucât nu este adresat doar unui singur subiect de drept ori unui singur contract încheiat de C.N.A.D.N.R. SA, ci tuturor acestor contracte.
Pe fondul cauzei, a arătat că acest contract de utilizare a zonei drumului nr. 73/08.07.2013 este perfect valabil, la art. 2 pct. 2 din contract este menționată ca fiind utilizată de către reclamantă suprafața de 300 mp din zona de siguranță a drumului. Modificarea contravalorii chiriei a survenit ca urmare a emiterii Ordinului nr. 290/2013 pentru aprobarea unor tarife aplicate de C. Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, motiv pentru care, conform anexei 6 punctul 16, a fost modificată contravaloarea chiriei aferente accesului rutier de la 0,67 euro/m2/lună la 0,75 euro/m2/lună. Aceste aspecte le-a comunicat reclamantei în cuprinsul răspunsului formulat în scris – anexa 2, față de convocarea la conciliere directă promovată de către reclamantă.
Pârâta nu a modificat în mod unilateral tariful pentru utilizarea de către reclamantă a suprafeței de 300 m2 din drumul național aflat în administrarea C.N.A.D.N.R. SA, ci a aplicat prevederile de natură imperativă ale unui act administrativ cu caracter normativ, în speță Ordinul nr. 290/2013. Acest act normativ a prevăzut expres că pentru contractele aflate în derulare, care au prevăzute clauze de modificare a tarifelor C. Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA va modifica tarifele în termen de 60 de zile de la . acestui ordin. În acest context, a respectat în mod strict obiectul contractului încheiat între părți, respectiv pentru utilizarea de către reclamantă a unei zone de 300 mp din drumul național DN 7, situată la km. 515+500 dreapta și a perceput tariful prevăzut la art. 2 alin. 1 teza ultimă din contract, modificat potrivit Ordinului nr. 290/2013. Față de această împrejurare, prevederile clauzei de la art. 14 teza din Contractul de utilizare a zonei drumului nr. 73/08.07.2013 sunt în conformitate cu prevederile legale în materie. Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, în baza căruia reclamanta este ținută de respectarea și executarea tuturor clauzelor prevăzute de acest act juridic.
Referitor la suprafața de 300 m2, această suprafață face parte din zona de siguranță a drumului și a fost stabilită pe baza actelor ce i-au fost înaintate de reclamantă, respectiv pe baza Proiectului întocmit de aceasta anexa 4.
În drept, a invocat art. 1270 alin. 1 Cod civil, art. 4 alin. 4 din Legea nr. 554/2004, Ordinul nr. 290/ 2013, OG nr. 43/1997.
Prin răspunsul la întâmpinare (f.57-59), reclamanta a arătat că suprafața utilizată în fapt este de 25-30 mp, iar nu 300 mp, nu este acces extravilan, ci acces intravilan, nu este vorba de un impozit obligatoriu, ci de o chirie, că există o clauză contractuală abuzivă, iar nu un ordin, departamentul P.I.I.S fiind reprezentantul reclamantei, interesat direct.
Terenul folosit are doar 1,5 ml de-a lungul șoselei, restul aparținând reclamantei. Din niciun document semnat de reclamantă nu rezultă suprafața de 300 mp, nici unde este situată și nici din ce constă. Din chiar documentul Anexă la normele tehnice ale OUG nr. 43/1997 rezultă că pârâta deține doar o suprafață cu lățimea de 1,5 m, iar lungimea unui coridor acces necesar și efectuat în oraș este de maxim 6 m sau acces dublu de 12 m. Calculul suprafeței se datorează confuziei, avizat greșit de un organ intern al pârâtei, cum că ar fi în afara orașului unde există bandă de accelerare obligatorie, iar nu în oraș așa cum este în fapt.
Referitor la caracterul de act normativ al Ordinului nr. 290/2013, trebuie avut în vedere că nu toți cetățenii și societățile au un astfel de contract Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine nu poate emite acte normative, ci doar ordine concrete, acte interne, iar aceste ordine nu sunt pentru toți cetățenii României, ci doar pentru angajații subordonați.
Voința reclamantei a fost viciată prin aceea că nu s-a precizat nimic cu privire la spațiul necesar accesului, care este accesul legal, au fost amenințați cu blocarea accesului în caz de nesemnare a contractului, a promis accesul și de pe banda opusă. Aceste acțiuni atrag incidența erorii și dolului.
Prin precizarea de acțiune (f.150-153 și f.234-235), reclamanta a solicitat modificarea suprafeței menționate în art. 2 din contract de la 300 mp la 113 mp. Apreciază că, în conformitate cu pct. 11 din anexa 6 a Ordinului nr. 290/2013, se ia în calcul un acces simplu, imobilul în litigiu fiind în localitate. A solicitat restituirea sumei de 10.439 lei, conform calculului anexat, cu care pârâta s-a îmbogățit fătă just temei, reprezentând diferența de la 300 mp la 113 mp.
În probațiune se depun înscrisuri conforme cu originalul: răspuns pârâtă la conciliere (f.5, 44) facturile fiscale . 13 nr._/14.08.2013 și . 13 nr._/09.10.2013 (f.7-8), contract nr. 73/08.07.2013 (f.9-15, 39-42), proces verbal de predare-primire amplasament nr. 4233/02.08.2013 (f.16), adresa nr. 340/478a/08.07.2013 privind calcul suprafață (f.43, 88, 171), autorizație nr. 6230/08.07.2013 (f.49-51, 71-72), proiectul refacere acces auto (f.52-53, f.65-70, f. 172), schiță reamenajare acces (f. 73) planșe foto (f.81-82, 89-100), autorizația nr. 2413/13.05.1994 și documentația tehnică (86-87, 116-123), plan de situație a terenului privind calculul realizat de pârâtă (f.101), CF nr. 2487 L. (f.109), contract de concesiune nr. MM/487/04.02.2004 (f.192-222). S-a administrat proba cu expertiza în specialitatea topografie, întocmită de expert P. A. (f.128-141, f.160-162, 228-231, 237).
La termenul din data de 05.06.2015 (f. 83-84), instanța a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 290/2013.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Între părți s-a încheiat contractul de utilizare a zonei drumului nr. 73/08.07.2013 (f.9-15, 39-42), având ca obiect utilizarea de către reclamantă a unei zone de 300 mp din drumul național DN7 (E68), situată la km. 515+500 dreapta (art. 2). Conform art. 2 alin. 1 din contract suprafața utilizată este de 300 mp din zona de siguranță.
Pentru folosința acestei suprafețe, conform art. 4 alin. 1 din contract, s-a fixat un tarif de 0,67 euro/mp.
Ulterior, prin Ordinul nr. 290/2013, tariful de 0,67 euro/m2/lună a fost modificat la 0,75 euro/m2/lună.
Prin prezenta acțiune, reclamanta, în calitate de utilizator, contestă posibilitatea de modificare unilaterală a prețului contractului (a tarifului) și solicită reducerea suprafeței de 300 mp, susținând că este mai mare decât cea folosită în fapt. Ca și capăt de cerere accesoriu, solicită restituirea sumelor achitate în plus.
Cu privire la primul petit, art. 1270 C.civ. prevede că „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege.”
În acest contract s-a prevăzut la art. 14 alin. 1 (f. 14) că orice modificare se poate face numai cu acordul comun, prin semnarea unui act adițional, cu excepția tarifului. Acesta este o completare a art. 4 alin. 2 (f. 10) care prevede expres că tariful este conform art. 47 alin. 7 din OG nr. 43/1997, stabilit prin Ordinul 568/2010, tarif care însă se poate modifica unilateral.
Art. 47 alin. 4 din OG nr. 43/1997 impune plata unui tarif pentru ocuparea zonei drumului.
Conform art. 7-8 din Ordinului nr. 290/2013, „Tarifele pentru ocuparea zonei drumului aferente contractelor aflate în derulare rămân neschimbate până la expirarea acestora, dacă nu sunt prevăzute alte clauze în contract. Pentru contractele aflate în derulare, care au prevăzute clauze de modificare a tarifelor, C. Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - S.A. va notifica și va modifica tarifele în termen de 60 de zile de la . prezentului ordin.”
Astfel, cum în acest contracte este prevăzută o clauză acceptată de modificare a tarifului, acest nou tarif este aplicabil și acestui contract.
Este adevărat ca, de principiu, clauzele unui contract nu pot fi modificate unilateral, însă în speță, părțile au derogat expres de la acest principiu, clauza fiind perfect admisibilă atâta timp cat nu se aduce atingere legilor care interesează ordinea publica și bunele moravuri. Recalcularea tarifului de închiriere s-a făcut de pârâtă în baza unor clauze contractuale acceptate de reclamantă la data încheierii contractului și în baza unui ordin cu caracter normativ care se impune părților. De asemenea, raportat la calitatea de profesionist al reclamantei, societate comercială, aceasta nu poate invoca incidența instituției clauzei abuzive din contracte, care privește strict consumatorul persoană fizică.
Față de acestea, instanța va respinge acest capăt de cerere privind nulitatea clauzei contractuale de la art. 14 alin. 1 teza a II-a ca abuzivă.
În ce privește al doilea capăt de cerere, referitor la suprafața de 300 mp, acesta comportă două aspecte. Primul privește pentru care anume parte din drum se percepe tariful (aspect juridic), iar al doilea care este întinderea efectivă a acestei suprafețe (aspect tehnic).
În ce privește primul aspect, există o contradicție între art. 2 alin. 1 și alin. 2 și art. 4 din contract. Astfel, alin. 1 stabilește că obiectul contractului este definit ca zona drumul național aflat în administrarea CNADNR SA, în timp ce alin. 2 și art. 4 face referire expresă la zona de siguranță.
În interpretarea contractului, instanța are în vedere că încheierea acestui contract este impus de lege, anume art. 46 alin. 5 din OG nr. nr. 43/1997 care prevede că „La eliberarea autorizației de amplasare și/sau de acces în zona drumului public, titularul autorizației de amplasare și/sau de acces încheie contractul cu administratorul drumului pentru utilizarea și accesul în zona drumului public.” De asemenea, obiectul acestui contract este prestabilit tot prin lege, art. 47 alin. 4 din OG nr. 43/1997 prevăzând că „Pentru ocuparea amprizei și zonei de siguranță a drumurilor publice prin amplasarea supraterană sau subterană a unor construcții, instalații și/sau panouri publicitare, precum și prin executarea de accesuri la drumul național, cu amenajările aferente, parcări, refugii auto, platforme carosabile și de control, acceptate de administratorul drumului, se aplică tarife pentru ocuparea zonei drumului, care se constituie ca venituri la dispoziția administratorului pentru administrarea, exploatarea, întreținerea, repararea și modernizarea drumurilor publice.”
Aceste dispoziții, fiind publice și previzibile, au fost sau cel puțin trebuiau cunoscute de către părți, cu atât mai mult cu cât reclamanta deține construcția din locația respectivă încă din anul 1994 (f. 116-123).
Astfel, art. 1268 alin. 1 și alin. 2 C.civ. prevede că „Clauzele susceptibile de mai multe înțelesuri se interpretează în sensul ce se potrivește cel mai bine naturii și obiectului contractului. Clauzele îndoielnice se interpretează ținând seama, între altele, de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părți, de sensul atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu și de uzanțe.” Conform art. 1201 C.civ. „Dacă prin lege nu se prevede altfel, părțile sunt ținute de clauzele extrinseci la care contractul face trimitere.”
Contractul a făcut trimitere expresă la OG nr. 43/1997 (art. 1), inclusiv la art. 47 (art. 4 alin. 2). Astfel, în stabilirea zonei drumului supusă tarifării, instanța are în vedere că art. 14 din OG nr. nr. 43/1997 stabilește că „Zona drumului public cuprinde: ampriza, zonele de siguranță și zonele de protecție.” Art. 47 alin. 4 din OG nr. 43/1997 face vorbire atât de ampriză, cât și de zona de siguranță. De asemenea, pct. 11 din Anexa 6 la Ordinul 290/2013, pe care însăși reclamanta îl invocă ca text legal pentru stabilirea suprafeței, prevede că „Pentru căile de acces la diferite obiective prevăzute la lit. B poziția 16 din tabel (căi de acces la diferite obiective: stații de distribuție carburanți, hoteluri, moteluri, depozite, spații comerciale, show-room, etc.) suprafața supusă tarifării reprezintă terenul ocupat din zona drumului, respectiv din ampriza și zona de siguranță, prin realizarea accesului cu racordare simplă (dacă amplasamentul este situat în localitate), a benzilor de accelerare și decelerare (dacă amplasamentul este în afara localității), respectiv a benzii de stocaj pentru virare la stânga.”
Astfel, în ce privește conținutul contractului, conform art. 1272 C.civ., acesta obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui.
Expertul a stabilit inițial (f. 136 și 162) numai întinderea suprafeței din zona de siguranță, având în vedere mențiunile contradictorii din contract (dar expertul topografic nu este abilitat să interpreteze clauzele contractuale), însă ulterior a arătat (f. 237) că, conform legii, tariful este datorat nu numai pentru zona de siguranță de 1,5 m, ci și pentru zona de 1,5 m cuprinsă între platforma drumului și zona de siguranță (zona de scurgere a apelor – f. 228). Deci, în total o lățime de 3 m. În plus, instanța are în vedere că reclamanta trebuia și putea să observe la momentul încheierii contractului că suprafața pe care în acțiunea de față o pretinde drept corectă (maxim 113 mp) este cu mult mai mică decât cea trecută în contract, anume 300 mp (deci aproape o treime).
Prin urmare, instanța apreciază că menționarea doar a zonei de siguranță ca fiind de 300 mp și făcând obiectul contractului, după ce cu un aliniat mai sus se face vorbire de zona drumului (care cuprinde mai multe elemente), constituie doar o eroare de redactare din partea pârâtei.
În ce privește suprafața efectivă, în contract s-a menționat 300 mp. La încheierea contractului s-a întocmit doar o notă de calcul cu indicarea a 3 suprafețe, fără o localizare în teren (adresa nr. 340/478a/08.07.2013 privind calcul suprafață - f.43, 88, 171). Expertul a precizat că raportat la acest act nu este posibilă identificarea efectivă a terenului (f. 160). Ulterior, în cadrul procesului de față și la solicitarea instanței, pârâta a depus o schiță în care este identificat terenul avut în vedere la încheierea contactului (f. 101).
În drept, art. 1210 C.civ., denumit marginal „Eroarea de calcul” stabilește că „Simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantității, a fost esențială pentru încheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia dintre părți.”
Cum acest aspect îmbracă forma calcului, pe baza măsurătorilor topografice, se încadrează în textul de lege de mai sus.
În baza probatoriului administrat, instanța apreciază că suprafața utilizată efectiv de reclamantă este de 237,27 mp.
Instanța nu înlătură raportul de expertiză, însă îl valorifică parțial, raportat la celelalte probe și la dispozițiile legale. Astfel, în primul rând, suprafața pentru care se datorată tariful nu este numai cea din zona de siguranță, deci nu poate fi de numai 113 mp. În al doilea rând, nu poate fi nici de 439 mp (f. 228), indicată ulterior de pârâtă cu ocazia unei noi deplasări la fața locului deoarece această suprafață cuprinde și banda de decelerare (201,73 mp).
Pentru a stabili că în suprafața tarifară nu intră banda de decelerare sau accelerare, instanța are în vedere, în primul rând schița întocmită chiar de pârâtă (f. 101) care nu face trimitere al aceste zone (fiind colorate vizibil cu galben zonele pe care le-a luat în calcul la încheierea contractului), iar în al doilea rând faptul că terenul este situat în intravilan (după ce s-au modificat limitele teritoriale ale loc. L.), iar conform pct. 11 din Anexa 6 la Ordinul 290/2013, „respectiv din ampriza și zona de siguranță, prin realizarea accesului cu racordare simplă dacă amplasamentul este situat în localitate”, și doar dacă este în afara localității amenajarea accesului cuprinde benzi de accelerare și decelerare. Se precizează că amplasamentul este în localitate atunci când este situat între indicatoarele rutiere de intrare și ieșire în/din localitate, iar conform expertului (f. 136), obiectivul reclamantei este amplasat pe teren intravilan, înainte de indicatorul ce arată sfârșitul localității. Faptul că ulterior, văzând că suprafața menționată în contract nu corespunde cu cea reală, pârâta a extins terenul și la banda de decelerare nu poate fi primit. Pe de altă parte, instanța nu îmbrățișează nici susținerea reclamantei că nu folosește suprafața de teren destinată scurgerii apelor deoarece accesul se face efectiv peste această zonă, amenajată în acest scop prin asfaltare (fiind imposibil fizic de a se trece direct de pe platforma drumului în zona de siguranță).
Astfel, terenul pentru care se impune plata tarifului este de 237,27 mp, compusă din S1 de 117,27 mp (3mx39,09m – suprafața intersecției), chiar în dreptul accesului și peste care se face . și S2 de 120 mp (3mx40m – suprafața intersecției) în dreptul ieșirii și peste care se iese din parcarea reclamantei (f. 228-229). Lățimea de 3 m este dată de zona de scurgere a apelor de 1,5 m (între acostament sau platforma drumului și zona de siguranță) și zona de siguranță tot de 1,5 m. Lățimile sunt cele prevăzute de normele tehnice în materie (f. 47, f. 141). Aceste suprafețe corespund în mare măsură și cu schița prezentată de pârâtă (f. 101).
Prin urmare, în baza art. 1210 C.civ, contractul nr. 73/08.07.2013 trebuie rectificat și suprafață corectată, în sensul că suprafața utilizată de către reclamantă este de 237,27 mp, iar nu de 300 mp.
În ce privește capătul accesoriu de restituire a sumelor achitate în plus, instanța reține că reclamanta a calculat într-adevăr o sumă de 10.439 lei (f. 152-153), raportat la mai multe facturi ce ar fi fost emise de pârâtă (nedepuse la dosar). Însă nu a făcut nicio dovadă de achitare a facturilor, cu chitanțe sau ordine de plată, deși sarcina probei îi revenea conform art. 249 C.p.c. care prevede că „Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.”
D. primele facturile fiscale, anume . 13 nr._/14.08.2013 și . 13 nr._/09.10.2013 (f.7-8), aferente perioadei august-septembrie și octombrie-decembrie 2013 au fost achitate cu ordine de plată, conform mențiunilor de pe acestea. Astfel, plecând și de la calculele reclamantei care se dovedesc a fi corecte cel puțin pentru acest două facturi (f. 152-153), prima factură se referă la o perioadă de 2 luni, suma încasată în plus este de 84,06 euro, deci 364,03 lei (402 euro pt. 300 mp - 0,67 euro/mp, deci pt. 317,94 euro pt. 237,27 mp, iar 402-317,94=84,06), iar cea de a doua factură la o perioadă de 3 luni, suma încasată în plus este de 141,14 euro, deci 626,18 lei (675 euro pt. 300 mp – 0,75 euro/mp, deci pt. 533,85 euro pt. 237,27 mp, iar 675-533,85 =141,14). În total 990,21 lei, pentru care instanța va dispune restituirea către reclamantă, sumă ce a fost achitată în plus cu titlu de tarif pentru o suprafață de 62,73 mp, aferent perioadei august-decembrie 2013. Într-adevăr, reclamanta este îndreptățită și la restituirea altor sume achitate pentru diferența de 62,73 mp începând cu ianuarie 2014, însă, astfel cum s-a arătata mai sus, acesta nu a făcut această dovadă, iar dreptul la restituire există numai în caz de executare, conform art. 1636 C.civ. care prevede că „Dreptul de restituire aparține celui care a efectuat prestația supusă restituirii.” De altfel, cum raporturile contractuale continuă să se deruleze între părți, nimic nu se opune o compensare a creanțelor reciproce.
Cu privire la cheltuielile de judecată, în baza art. 453 alin. 1 și alin. 2 C.p.c., instanța va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.000 lei. Cheltuielile dovedite în cauză au constat în taxa judiciară de timbru și onorariu expert (2.584,55 lei – f. 26, 31 și 3.053 lei – f. 108, 154 ). Astfel, instanța are în vedre că primul petit privind anularea clauzei abuzive a fost respins, iar petitele doi și trei au fost admis doar în parte, anume pentru o suprafață excedentară de 62,73 mp (cu o valoare patrimonială ce rezultă din această suprafața excedentară - 0,75 eurox62,73 mpx60 de luni - 5 ani - pentru care s-a datorat o taxă de 738,73 lei) și 990,21 lei (pentru care s-a datorat o taxă de 74,31 lei).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea formulată de reclamanta ., identificată prin CUI_, înregistrată la ORC sub nr. J 02 277/1991, cu sediul în L., ., FN, jud. A. în contradictoriu cu pârâta C. Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A, cu sediul social în București, .. 38, sector 1, înregistrată la Registrul Comerțului J40/552/15.01.2004, C.I.F. RO16054368 - Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, cu sediul în Timișoara, .. 18, cu sediul procesual ales la Secția Drumuri Naționale A. din A., ., județul A..
Rectifică contractul nr. 73/08.07.2013 încheiat între părți în sensul că suprafața utilizată este de 237,27 mp.
Dispune restituirea către reclamantă sumei de 990,21 lei achitată în plus cu titlu de tarif pentru suprafața de 62,73 mp, aferent perioadei august-decembrie 2013.
Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Respinge în rest acțiunea.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare.
Cererea se va depune la Judecătoria A..
Pronunțată în ședință publică din data de 10.02.2015.
Președinte Grefier
H. Ș. M. J.
Red./tehn./HȘ/MJ/19.03.2015
Ex.4/2 com.:
., cu sediul în L., ., FN, jud. A.
C. Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A- Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, cu sediul procesual ales la Secția Drumuri Naționale A. din A., ., județul A.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 1019/2015. Judecătoria ARAD | Autorizarea intrării în încăperi (Art. 384 ind.1 al. 2... → |
|---|
