Pretenţii. Sentința nr. 2990/2016. Judecătoria ARAD
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2990/2016 pronunțată de Judecătoria ARAD la data de 27-05-2016 în dosarul nr. 2990/2016
Acesta nu este document finalizat
Cod ECLI ECLI:RO:JDARD:2016:001._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA A. Operator 3208
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2990
Ședința publică din data de 27 mai 2016
Președinte: E. D. B.
Grefier: G. M. P.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, acțiunea civilă formulată de reclamantul M. V. în contradictoriu cu pârâta A. S. și intervenienta M. M. P., având ca obiect pretenții.
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din 26 mai 2016, susținerile părților prezente fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea la această dată, urmând a da următoarea hotărâre.
INSTANȚA
În deliberare asupra cauzei de față, constată următoarele.
Constată că, prin acțiunea civilă înregistrată la această instanță sub nr._ /20.03.2015 ca urmare a disjungerii cererii reconvenționale din dosarul nr._/55/2014, formulată de pârâtul-reclamant reconvențional M. V. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvențional A. S. și intervenienta M. M. P., solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea reclamantei-pârâte reconvenționale la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului ce face obiectul contractului de întreținere autentificat cu nr._/07.10.1997 la BNP F. P., situat în loc. Felnac, nr. 519, jud. A., compus din casă de locuit cu construcții anexe și teren în suprafață de 1440 mp înscris în CF nr. 689 Felnac, cu nr. top. 188/b de sub B12 și 14, pretenții în cuantum de 45.000 lei și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului până la achitarea contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului. Cu cheltuieli de judecată.
În motivare reclamantul susține că la propunerea pârâtei în anul 1991 s-a mutat împreună cu intervenienta în imobilul mai sus descris, pârâta afirmând că le dă imobilul dacă îl repară, având în vedere că acesta se afla într-o stare avansată de degradare, casa fiind din pământ bătut, cu pardoseală din pământ și pereții lipiți cu pământ, fiind compusă din 3 camere, un hol și un grajd unde era și urcarea la pod; curtea cu pământ, iar stâlpii de susținere a porții de fier erau foarte deteriorați.
Începând din septembrie/octombrie 1991 reclamantul susține că au început lucrările de reparație la casa pârâtei și cu acordul acesteia au ridicat construcții noi plătind meșterii și cumpărând materiale, astfel:
În anul 199, în continuarea casei existente au construit pe fundație de beton patru cotețe, o magazie și un WC în curte, s-a turnat centura de beton și s-a acoperit cu țiglă.
În anul 1992 au introdus apă curentă, au reparat stâlpii la poartă și au consolidat poarta de fier.
În anul 1993 au reparat partea din față, respectiv cele trei camere în totalitate, au refăcut grajdul pe care l-au transformat în bucătărie și baie, s-a săpat în spatele casei pe toată lungimea ei un șanț cu adâncimea de 20/30 cm, s-a montat plasă sudată de fier cu diametrul de 8 mm, plasa s-a ancorat de peretele casei cu scoabe de fier și s-a turnat în cofraj un zid înalt de 80 cm de beton pentru a realiza o fundație; s-a izolat peretele de cca.8 m liniari și cu polistiren de 10 cm peste care s-a pus plasă și adeziv, care ulterior a fost stropit cu ciment.
În anul 1994 au construit un atelier între casă și cotețe, peretele de la bucătărie a fost prelucrat în sensul că s-a dat jos pământul cu care a fost lipit, s-a montat plasă cu cuie și s-a tencuit cu mortar pe bază de ciment; s-a refăcut acoperișul pe bucătărie și baie, s-au schimbat coarnele, leațurile și s-au înlocuit țiglele sparte, iar pe clădirea atelierului s-au montat grinzi, coarne, leațuri și s-a acoperit cu țiglă. În coridor pe peretele cu atelierul au zidit cu bolțari o cămară de 2,5 m/3,6 m cu pardoseală de lemn. Sub cămară au săpat o pivniță cu înălțimea de 2,2 m pe pereții căreia s-a turnat beton în cofraje de 20 cm grosime, iar pentru coborâre au confecționat o scară din fier.
Odată cu atelierul, s-a săpat în curte și s-au betonat două pristere pentru colectarea apelor, unul pentru apele menajere, celălalt pentru apele provenite de la atelier, prevăzute cu capace de beton cu fereastră de vizitare.
În anii 1995/1996, în curte, spre grădină, s-au construit trei cotețe pentru porci din bolțari pe fundație de beton și pardoseală din beton cu trei uși din fier peste care s-au montat dulapi din lemn, stâlpi de lemn cu leațuri pe verticală cu destinație de hambar de porumb care s-a acoperit cu plăți de azbociment, montate pe suport de țeavă de fier. S-a confecționat o scară de fier exterioară pentru urcare în hambar.
În continuarea cotețelor pe o suprafață de 5-10 m, reclamantul susține că a săpat o fundație pe care s-a montat o plasă metalică și stâlpi de metal de 10 m înălțime unde s-a turnat platforma de beton, iar înspre vecini are și un zid de bolțari de beton pe o lungime de 10 m și o înălțime de 3,10 m.
În anul 2007 s-a introdus încălzirea pe lemne cu calorifere în toată casa iar în anul 2008 au transformat toate cotețele pe care le-a construit în anul 1991 într-un dormitor de 2,5m x 4m și o bucătărie de 3,5m x 4 m și o boxă de 2m x 4m.
De asemenea, în curte s-a montat o terasă deschisă pe stâlpi de țeavă din fier acoperită cu plăci de fibră de sticlă, pe grinzi de lemn, iar în curte s-a scos un strat de 20 cm de pământ și pe o suprafață de 30m x 5m s-a pus piatră de carieră, iar după aproximativ trei ani de tasare s-a turnat asfalt de 5 cm.
Reclamantul mai susține că până în anul 2001 a fost singurul din familie care a realizat venituri, care a plătit meșterii și materialele, a fost ajutat financiar de mama sa care a vândut casa părintească și terenurile pe care le avea în județul Maramureș, iar de multe ori, pentru contravaloarea lucrărilor executate de către meșteri le-a reparat autoturismele, fiind mecanic auto.
La realizarea tuturor lucrărilor, reclamantul susține că pârâta nu a contribuit financiar.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 1635 alin. 1m art. 1636, art.1637 din Noul Cod Civil, art. 209 C.p.civ., iar în probațiune a administrat proba cu înscrisuri, martori, interogatoriul pârâtei și expertiza tehnică judiciară în specialitatea evaluare imobiliară.
Pârâta a depus la dosar întâmpinare la cererea reconvențională prin care a solicitat respingerea acesteia, în principal pe excepția inadmisibilității și a prescripției dreptului la acțiune, iar în subsidiar, pe fond ca neîntemeiată.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității, aceasta a fost pusă în discuție la termenul de judecată din 19.03.2015, când instanța s-a pronunțat asupra acesteia prin sentința civilă 1444/19.03.2015 din dosarul disjuns, în sensul respingerii acesteia.
În ceea ce privește excepția prescripției pusă în discuția părților la același termen, instanța a dispus unirea acesteia cu fondul cauzei.
Pe fondul cauzei pârâta reclamantă reconvențional susține că în contractul de întreținere încheiat între părți nu s-a stipulat vreo clauză referitoare la posibilitatea întreținătorilor de a efectua construcții, îmbunătățiri la imobil, toate lucrările fiind efectuate din inițiativa reclamantului pentru sporirea confortului său și a familiei sale respectiv pentru suplimentarea veniturilor familiei.
Pârâta mai susține că reclamantul nu a suportat singur costurile lucrărilor, fiind ajutat în egală măsură să soția sa M. M. și familia acesteia.
De asemenea, reclamantul a adunat în timp suma de 12.000 euro pe care a investit-o în diferite autovehicule pe care, în atelierul construit în curtea casei, le repara și le revindea.
Pârâta solicită și respingerea cererii de retenție asupra imobilului până la achitarea contravalorii îmbunătățirilor aduse acestuia, ca nefondată apreciind că reclamantul nu deține o creanță certă, lichidă și exigibilă, care să-i confere calitatea de creditor.
În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 2517 și urm., art. 2523 Cod civil, art. 201, art. 209 pct. 3, pct. 5 coroborat cu art. 205, art. 315 pct. 1,3 C.p.civ., iar în probațiune a administrat proba cu înscrisuri, martori și interogatoriul reclamantului.
Reclamantul a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtă prin care a arătat că investițiile la imobil au fost făcute cu acordul și la insistențele pârâtei, pentru ca acest imobil să devină locuibil, iar pretențiile sale bănești reprezintă contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului.
Prin precizarea de acțiune depusă la dosar, reclamantul a indicat temeiul de drept pe care și-a întemeiat cererea recovnențională, respectiv art. 1345 din noul cod civil pentru investițiile realizate la imobilul pârâtei și art. 2495 din noul cod civil pentru dreptul de retenție.
Intervenienta M. M. P. a depus la dosar cerere de intervenție principală (f. 17-20) prin care, în contradictoriu cu reclamantul M. V. și pârâta A. A. S., în temeiul art. 64 alin. 2 C.p.civ., a solicitat admiterea, în principiu a cererii de intervenție, invocând un drept propriu, ce constituie parțial obiectul dedus judecății de către reclamant, respectiv cota de 1/2 parte din creanța solicitată, aceasta având calitate de bun comun în temeiul dispozițiilor art. 339 din noul Cod civil și art. 357 alin. 2 teza a doua din noul Cod civil, respectiv, admiterea pe fond a cererii sale în sensul stabilirii dreptului său de proprietate asupra ½ din contravaloarea lucrărilor de investiții realizate la imobilul proprietatea pârâtei, contravaloare apreciată de intervenientă ca fiind de 15.000 lei pentru totalul investițiilor; atribuirea acestor lucrări, efect al accesiunii imobiliare artificiale, pârâtei, proprietara tabulară care, prin solicitarea rezoluțiunii contractului de întreținere și-a manifestat fără echivoc voința însușirii acestora și obligarea la plata în favoarea reclamantului a sa a valorii acestora, în cote egale, fiind incidentă prezumția instituită de dispoziția legală antemenționată.
În motivare, intervenienta a arătat că a fost căsătorită cu reclamantul din anul 1988 până în luna septembrie 2014 când, efect al sentinței civile nr. 3576/02.09.2014 pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei A., căsătoria a fost desfăcută prin divorț.
Totodată, intervenienta susține că au locuit, sub durata conviețuirii în imobilul litigios, din anul 1990, căruia, în perioadele determinate în cerere (1991, 1992, 1993, 1994, 1995, 1996, 2007 și 2008) și cu acceptul uzufructuareide la acea vreme, i-au adus îmbunătățiri, acesta având caracterul de bun comun, fiind aplicabilă prezumția prevăzută de art. 339 din noul Cod civil.
Fiind cert că pentru reclamant și pentru aceasta s-a născut un drept de creanță, acesta, ca efect al cererii, nu poate fi atribuit exclusiv reclamantului, având și aceasta aport egal la realizarea lui, fiind incident art. 357 alin. 2 teza a doua Cod civil.
Se mai arată că în toate perioadele determinate ca fiind cele în care au fost realizate investiții, intervenienta a conviețuit și s-a gospodărit cu reclamantul, contribuind efectiv la realizarea lor, astfel că, caracterul de bun comun trebuie reținut nu doar ca efect al prezumției de comunitate ci și al aportului egal la dobândire, iar faptul că pârâtei nu i s-a prestat întreținere circa 10 ani, a existat posibilitatea orientării unei părți din veniturile familiei către investiții.
În ce privește aportul său în gospodărie, intervenienta susține că a muncit în gospodărie, a cultivat grădina casei cu legume, cartofi, ceapă, folosite parțial pentru nevoi parțial pentru valorificare, a crescut trei copii.
De asemenea, intervenienta susține că a primit de la bunica sa un hectar teren arabil, iar de la tatăl său alte două hectare pe care inițial le-au cultivat cu porumb și grâu, după care le-au arendat, foloasele utilizându-le parțial la creșterea porcilor, parțial fiind valorificate. Și porcii crescuți în gospodărie au fost parțial valorificați și parțial destinați consumului familiei.
Tot ce s-a obținut din recolte, creșterea porcilor și salariile realizate de către cei doi soți a fost investit în casă și familie.
În cea ce privește locul de muncă al reclamantului, interveneinta susține că acesta a avut mai multe locuri de muncă, deschizându-și inclusiv o asociație familială în cadrul căreia repara autoturisme și la care intervenienta a fost angajată, muncind efectiv. După anul 2008 reclamantul s-a angajat ca șofer pe curse externe, iar ulterior a stat un an fără loc de muncă, în final angajându-se la o firmă din Zădăreni.
Pentru unele lucrări, intervenienta susține că au avut meseriași plătiți pentru care a gătit.
De asemenea, învederează că susținerile reclamantului referitoare la resursele materiale cu care au fost realizate investițiile nu sunt fondate cu probe, în principal înscrisuri privind veniturile din muncă, situație în care apreciază că trebuie reținute cote egale de contribuție la realizarea investițiilor.
Cu privire la contravaloarea lucrărilor, aprecierea de 45.000 lei este excesivă, cu raportare și la valoarea întregului imobil, dar și la împrejurarea că o parte din lucrări au circa 20 de ani vechime și necesită ele însele alte lucrări de întreținere.
În probațiune, intervenienta și-a însușit martorii propuși de pârâtă și obiectivele expertizei judiciare ordonate în cauză.
Reclamantul a depus la dosar întâmpinare la cererea de intervenție prin care a solicitat admiterea în principiu a acesteia, iar în ce privește dreptul propriu invocat, respectiv cota de ½ parte din creanța solicitată de acesta, apreciază că în realitate contribuția intervenientei este doar de ¼.
De asemenea, reclamantul a solicitat respingerea susținerii intervenientei privind contravaloarea investițiilor la imobilul proprietatea pârâtei la 15.000lei, apreciind că valoarea investițiilor este de 45.000 lei.
Prin notele scrise depuse la dosar, pârâta și intervenienta au solicitat încuviințarea unei noi expertize judiciare având același obiectiv motivat de faptul că prin expertiza efectuată în cauză expertul a indicat trei sume diferite pentru sporul de valoare adus imobilului prin lucrările de investiții, valori care nu pot fi justificate, astfel cum susține expertul, de metodele de calcul diferite.
Analizând probele administrate în cauză, prin prisma prevederilor legale și a susținerilor părților, instanța reține în fapt următoarele:
Reclamantul a fost căsătorit cu intervenienta în perioada 1988 – septembrie 2014, căsătoria fiind desfăcută prin divorț.
Începând cu anul 1990 cei doi soți au locuit în imobilul situat în Felnac nr. 519 proprietatea pârâtei A. A. S. – bunica intervenientei, cu care, la data de 07.10.1997 încheie contractul de întreținere autentificat sub nr._ la BNP F. P., pârâta transmitându-le celor doi soți, în schimbul întreținerii, imobilul în discuție.
Prin sentința civilă nr. 1444/19.03.2015 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._/55/2014, definitivă, s-a dispus rezoluțiunea contractului de întreținere, repunerea părților în situația anterioară, pârâta redobândind imobilul în proprietate.
În perioada în care au locuit în imobil - casă de locuit cu două camere, veche de peste 100 ani, din pământ bătut, cei doi foști soți au efectuat o . lucrări de investiții, amenajări interioare și exterioare (tencuieli, schimbat tâmplăria, amenajat baie, construit pivniță, consolidat pereții), extinzând spațiul de locuit, realizând construcții noi cu destinația de șopron, fosă septică, cocini, hambar, atelier auto, platformă betonată etc. lucrări care au adus un spor de valoare acestuia.
Lucrările au fost efectuate începând cu anul 1991, până în 2008, fiind evidențiate și evaluate distinct în anexa 3 la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză de ing exp. P. D..
În opinia expertului toate aceste lucrări sunt necesare și utile, nefiind identificate lucrări voluptuare.
Rezultă așadar că, atât anterior încheierii contractului de întreținere, cât și ulterior acestuia au fost realizate lucrări necesare și utile la imobilul în litigiu, care au sporit valoarea acestuia.
În raport de data realizării lucrărilor, se determină legea aplicabilă cererii deduse judecății prin care se solicită contravaloarea acestora, urmare a reintrării imobilului în patrimoniul pârâtei A..
În acest sens sunt dispozițiile art. 58 al. 1 și art. 103 din L 71/2011.
Așadar, instanța reține că sunt aplicabile dispozițiile art. 494 vechiul cod civil, potrivit cărora: ” Dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice. (…) Dacă proprietarul voiește a păstra pentru dânsul acele plantații și clădiri, el este dator a plăti valoarea materialelor și prețul muncii, fără ca să se ia în considerație sporirea valorii fondului, ocazionată prin facerea unor asemenea plantații și construcții. Cu toate acestea, dacă plantațiile, clădirile și operele au fost făcute de către o a treia persoană de bună-credință, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantații, clădiri și lucrări, dar va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor și prețul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creșterii valorii fondului.”
În speță, este evident că lucrările realizate asupra imobilului în litigiu devin prin accesiune proprietatea pârâtei A., reclamantul și intervenienta având calitate de constructori, dobândesc un drept de creanță cu privire la valoarea materialelor și a muncii sau, după caz, a sporului de valoare adus imobilului, după cum sunt de bună sau de rea credință.
În ceea ce privește buna sau reaua credință a acestora, instanța reține că din probele administrate rezultă fără echivoc faptul că reclamantul și intervenienta au locuit în imobilul în litigiu începând cu anul 1990, cu acordul pârâtei A., lucrările realizate în perioada 1991 -1997 până la momentul încheierii contractului de întreținere, au fost cunoscute de pârâtă – proprietară tabulară care nu s-a opus și nici nu și-a manifestat expres voința de ași însuși prin accesiune aceste lucrări.
Ori, în atare situație, reținând statuările practicii judiciare, potrivit cărora constructorul care deși a cunoscut că imobilul asupra căruia a realizat lucrările este proprietatea altuia, atâta timp cât aceasta din urmă nu s-a opus, stând în pasivitate, este asimilat constructorului de bună credință, instanța va constata că reclamantul și intervenienta sunt constructori de bună credință, atât în ceea ce privește lucrările efectuate anterior încheierii contractului de întreținere cât și, evident, cele efectuate după încheierea acestuia, când erau proprietari de drept ai imobilului ce le-a încorporat.
Prin urmare, aceștia au dreptul la acțiune în despăgubiri, izvorât din principiul îmbogățirii fără justă cauză.
Referitor la momentul nașterii dreptului la acțiune, instanța reține că, în ceea ce privește toate lucrările de investiție, dreptul de creanță al constructorilor devine exigibil în momentul în care proprietarul imobilului – respectiv pârâta își manifestă dreptul de accesiune, în speță, în momentul promovării cererii de chemare în judecată în rezoluțiunea contractului de întreținere cu consecința întoarcerii imobilului în patrimoniul său.
În acest sens, s-a statuat în literatura juridică și în jurisprudența anterioare noului cod civil, faptul că dreptul de creanță al constructorului este afectat de o condiție suspensivă a cărei realizare depinde de opțiunea proprietarului imobilului, dacă acesta va invoca accesiunea, dreptul de creanță al constructorului se va considera născut concomitent cu dreptul proprietarului asupra lucrărilor – în momentul încorporării materialelor/ realizării lucrărilor, când se naște de altfel și obligația acestuia la despăgubire, dar devine exigibil numai la data realizării condiției. Dreptul de creanță al constructorului este prescriptibil în termenul general de 3 ani, reglementat de Decretul lege nr. 169/1958, termen ce începe să curgă însă din momentul realizării condiției suspensive – în speță, data introducerii acțiunii în rezoluțiunea contractului de întreținere – 27.10.2014 .
În raport de această dată, dreptul la cererea de chemare în judecată dedusă judecății, formulată la data de 16.12.2014 nu este prescris.
Nu pot fi reținute susținerile pârâtei în privința începerii curgerii termenului de prescripție la data ultimei prestații ce se impunea a fi realizată în temeiul contractului de întreținere, dreptul la despăgubiri neizvorând din contractul de întreținere, doar în momentul în care beneficiara întreținerii pretinde în justiție întoarcerea imobilului cu investiții cu tot în patrimoniul său, se naște dreptul reclamantului la despăgubiri, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.
Lipsite de relevanță sunt și susținerile acesteia referitor la lipsa cuprinderii în contractul de întreținere a unei clauze exprese cu privire la efectuarea unor lucrări de investiție la imobil, atâta timp cât, așa cum s-a arătat dreptul la despăgubiri nu izvorăște din acest contract precum și faptul că îmbunătățirile nu au fost solicitate de pârâtă atâta timp cât până la încheierea contractului de întreținere pârâta nu s-a opus lucrărilor realizate, iar ulterior dreptul de uzufruct asupra imobilului nu îi conferea această prerogativă de a solicita sau de a se opune unor astfel de lucrări de investiție, realizate de nuzii proprietari, calificate de expert ca fiind necesare și utile, iar dacă acestea au sporit confortul reclamantului și a familiei sale, așa cum susține pârâta, este evident că redobândind imobilul cu aceste lucrări, sporește și confortul pârâtei care, în lipsa unei despăgubiri corespunzătoare, constituie o îmbogățire fără justă cauză.
Deși dreptul de opțiune între plata contravalorii materialelor încorporate în lucrări și a manoperei sau a sporului de valoare adus imobilului aparține proprietarului imobilului – pârâta, aceasta nu și l-a manifestat, pe toată durata procesului opunându-se admiterii cererii de chemare în judecată, contestând valoarea tehnică a lucrărilor și a manoperei, stabilite în raportul de expertiză inițial efectuat, cât și a sporului de valoare adus imobilului, determinat prin scăderea din valoarea de circulație actuală a imobilului cu îmbunătățiri a valorii de circulație a imobilului în starea anterioară investițiilor.
Prin urmare, instanța va da curs cererii reclamantului, recunoscând că acesta are un drept de creanță constând în contravaloarea sporului de valoare adus imobilului, în varianta determinată de expert prin metoda comparației, întinderea acestui drept urmând a fi stabilită în raport de cota de contribuția fiecăruia din cei doi soți la realizarea acestor lucrări.
În privința cotei de contribuție a reclamantului și a intervenientei la realizarea acestor investiții, s-a susținut de cel dintâi o contribuție majoritară de ¾ părți a sa și de ¼ părți a intervenientei.
Într-o primă ordine de idei, având în vedere, așa cum s-a arătat deja în cele ce preced că dreptul de creanță al celor doi foști soți s-a născut la data realizării lucrărilor, așadar înainte de . noului cod civil, instanța reține că sunt aplicabile, în ceea ce privește regimul comunității de bunuri, dispozițiile codului familiei, iar nu cele ale noului cod civil.
Ori, potrivit art. 30 C fam. „ Bunurile dobîndite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sînt, de la data dobîndirii lor, bunuri comune ale soților.”
În practica și literatura juridică a fost consacrată prezumția de egalitate a soților la dobândirea bunurilor comune, prezumție ce se putea răsturna prin probe contrare.
În speță, se susține de reclamant că a avut o contribuție mai mare decât intervenienta la realizarea lucrărilor de investiție, prin aportul în muncă, veniturile bănești realizate, ajutorul acordat de familia sa.
În ce privește venitul salariul realizat de acesta ca șofer pe tir, se constată că în perioada 2007- aprilie 2008 a fost de 650 lei, ulterior începând cu luna mai 2008 a fost de 1050 lei, în timp ce salariul de bază al intervenientei în 2005-2007 a fost de 605/681 lei, iar în 2008 de 1013 lei, așadar părțile au avut venituri salariale aproximativ egale.
Este adevărat că reclamantul a dovedit că a încasat și diurnă care în perioada august 2007 – septembrie 2008 a fost în cuantum de 5900 euro, aceste venituri ale reclamantului putându-se reflecta în lucrările realizate în această perioadă (2007- 2008), însă, având în vedere că majoritatea investițiilor au fost realizate în perioada 1991 -1995, că în intervalul 1995 – 2007, nu au fost identificate, cel puțin de către expertul judiciar lucrări de acest gen, instanța apreciază că la stabilirea unei contribuții diferențiate a soților la realizarea lucrărilor trebuie a se ține seama de veniturile părților și contribuția acestora pe întreaga perioadă 1991-2008, ori, în condițiile în care reclamantul nu a dovedit că și anterior anului 2007, așadar și în ceea ce privește investițiile realizate anterior acestui an a avut o contribuție mult mai mare decât cea a intervenientei, pentru a răsturna prezumția de egalitate a soților la dobândirea bunurilor comune, instanța nu poate da curs favorabil cererii acestuia.
De asemenea, nu se poate trece cu vederea faptul că intervenienta s-a ocupat de creșterea celor trei copii, de grădină, de gospodărie, martorii declarând că părțile creșteau porci pe care îi valorificau, aveau grădină, pentru consum personal, ori niciunul din martori nu a negat sau minimalizat munca intervenientei în gospodărie.
Este adevărat că s-a dovedit că reclamantul lucra teren arabil luat în arendă, însușindu-și recolta ( fiind de esența contractului de arendă) ce o folosea în gospodărie, însă din contractele de arendare depuse rezultă că acestea au fost încheiate în anii 2012, 2014, așadar, ulterior investițiilor.
În concluzie, deși reclamantul susține că a avut o contribuție mai mare decât intervenienta la realizarea lucrărilor de investiție, instanța va reține că nu s-a înfrânt prezumția de egalitate a soților, astfel că va reține că cei doi foști soți au cote egale din dreptul de creanță – bun comun.
În privința cuantumului despăgubirilor datorate de pârâtă reclamantului și intervenientei, instanța observă că reclamantul a solicitat sporul de valoare adus imobilului stabilit prin metoda comparației – 53.332 lei, iar intervenienta a solicitat ½ din creanța pretinsă de reclamant, indicând însă în concret contravaloarea materialelor și a manoperei – 43.227 lei, mai mult, prin cererea de intervenție a cuantificat creanța la 15.000 lei, iar la dezbaterea pe fond a cauzei a apreciat că întreaga creanță însumează 14.129 lei.
Având în vedere principiul disponibilității părților, instanța apreciază că nu se poate acorda intervenientei mai mult decât a solicitat aceasta, adică ½ din 14.129 lei ( potrivit concluziilor pe fond), pretenții diminuate de la 15.000 lei cât a solicitat prin cererea de intervenție (valoare la care s-a calculat taxa de timbru datorată de aceasta, jumătate fiind achitată de intervenientă, iar pentru jumătate aceasta beneficiind de ajutor public judiciar).
Prin urmare, pentru toate considerentele arătate, instanța, găsind întemeiată cererea principală în parte, o va admite în consecință, va obliga pârâta să plătească reclamantului suma de 26.666 lei, iar intervenientei suma de 7.064,5 lei cu titlu de despăgubiri, în temeiul principiului îmbotățirii fără justă cauză.
În ceea ce privește dreptul de retenție, drept accesoriu creanței constituită din contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile, instanța apreciază incidente dispozițiile art. 2495 noul cod civil, în vigoare la data nașterii dreptului de retenție, considerată data exigibilității creanței, potrivit cărora: „Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl rețină cât timp creditorul nu își execută obligația sa izvorâtă din același raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubește pentru cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut pentru acel bun (…)”, astfel că, va admite cererea reclamantului și va constata dreptul acestuia de a reține imobilul în litigiu, până la plata creanței ce i se cuvine.
Pârâta fiind în culpă procesuală, opunându-se admiterii cererii principale, în baza art. 453 C.p.civ., va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.004 lei ( 3600 lei onorariu expert, 1404 lei taxă de timbru aferentă pretențiilor admise și 1000 lei onorariu avocat) .
Intervenienta, obținând prin hotărâre despăgubiri mai mari de 10% din valoarea ajutorului public acordat va fi obligată a restitui la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, suma de 240 lei taxă judiciară de timbru avansată de stat, potrivit dispozițiilor art. 502 din OUG nr. 51/2008. Cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat vor fi compensate cu cele suportate de reclamant cu acest titlu și nepuse în sarcina pârâtei – 1000 lei. Pârâta, neopunându-se la admiterea cererii de intervenție potrivit art. 454 C.p.civ., nu va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată suportate de intervenientă, necompensate cu cele suportate de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte acțiunea principală formulată de reclamantul M. V. cu domiciliul în loc. Felnac, nr.519, ., CNP._, cu domiciliul procesual ales în A.. ., nr. 41, . în contradictoriu cu pârâta A. A. S. cu domiciliul în ., ., CNP._ și cu domiciliul procesual ales în A., ., ..
Admite cererea de intervenție principală formulată de intervenienta M. M. P. cu domiciliul în loc. Felnac, nr. 436, jud. A., CNP._ în contradictoriu cu pârâta A. A. S. și reclamantul M. V..
Obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 26.666 lei, iar intervenientei suma de 7.064,5 lei cu titlu de despăgubiri.
Constată dreptul de retenție al reclamantului asupra imobilului situat în ., proprietatea pârâtei, până la plata creanței datorate acestuia.
Obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 6004 lei cheltuieli de judecată. Compensează cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat suportate de reclamant și intervenientă în limita a 1000 lei.
Obligă intervenienta la plata sumei de 240 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru pentru care a beneficiat de ajutor judiciar.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare ce se va depune la Judecătoria A..
Pronunțată în ședința publică din data de 27.05.2016.
Președinte Grefier
E. D. BîscăGeorgeta M. P.
Red/dact/EDB/GMP/14.06.2016
5 ex/3 ex. se .> - M. V. cu domiciliul procesual ales în A.. ., nr. 41, .
- A. A. S. cu domiciliul procesual ales în A., ., ..
- M. M. P. cu domiciliul în loc. Felnac, nr. 436, jud. A.
Exp. 3 .>
| ← Obligaţie de a face. Sentința nr. 3009/2016. Judecătoria ARAD | Pretenţii. Sentința nr. 2574/2016. Judecătoria ARAD → |
|---|
