Plângere impotriva refuzului executorului judecatoresc. Sentința nr. 4539/2013. Judecătoria BISTRIŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4539/2013 pronunțată de Judecătoria BISTRIŢA la data de 30-05-2013 în dosarul nr. 13710/190/2012
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA BISTRIȚA
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 4539/2013
Ședința publică din data de 30 Mai 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE: O. G., președinte judecătorie
GREFIER: S. E.
Pe rol fiind judecarea cauzei civile formulată de creditoarea H. F., împotriva intimatului BIROUL EXECUTORULUI J. M. M., și a debitorilor M. E. ȘI FINANȚELOR, M. JUSTIȚIEI, C. DE A. C. și T. C., având ca obiect plângere împotriva refuzului executorului judecătoresc.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă niciuna dintre părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată că la dosar s-a comunicat, prin serviciul registratură al instanței, la data de 19 aprilie 2013, întâmpinare formulată de către debitorul M. Justiției (f.34-38).
Instanța pune în discuție excepția tardivității introducerii plângerii invocată de către debitorul M. Justiției, prin întâmpinarea comunicată prin fax la data de 17 aprilie 2013, și reține cauza în pronunțare privind excepția invocată.
INSTANȚA
Deliberând, constată că:
Prin plângerea înregistrată sub numărul de mai sus, petenta H. F. a chemat în judecată pe intimații BIROUL EXECUTORULUI J. M. M., M. E. ȘI FINANȚELOR, M. JUSTIȚIEI, C. DE A. C. și T. C., solicitând instanței admiterea plângerii împotriva procesului-verbal din data de 27.02.2012, conținând refuzul executorului judecătoresc de a continua executarea silită, încheiat în dosar execuțional nr. 572/ex/2011 și obligarea Biroului executorului judecătoresc M. M. la continuarea executării silite împotriva debitorilor de la pct. 2 și urm. din petit, respectiv cu precădere împotriva debitorului M. E. și Finanțelor, deoarece acesta prin titlurile executorii este obligat să aloce sumele necesare pentru efectuarea plăților și să achite sumele.
În motivare se arată că procedura plângerii împotriva refuzului executorului de a efectua executarea este o forma specială a contestației la executare, reglementată de art. 56 din Legea nr. 188/2000, republicată, în cadrul căreia calitate procesuală au în primul rând părțile implicate în raportul execuțional: creditorul și debitorul nu și organul de executare silită, cu atât mai mult forma juridică în care acesta își desfășoară activitatea (biroul). De la aceasta regulă nu fac excepție nici dispozițiile Legii 188/2000, legea specială, potrivit art. 56 al. 3 judecata plângerii realizându-se cu citarea părților (părți în faza executării fiind debitorul și creditorul). Mai mult, alineatul 5 al aceluiași articol stabilește obligația executorului de a se supune hotărârii judecătorești prin care se soluționează plângerea, text de lege care ar fi inutil dacă executorul (sau Biroul executorului) ar fi parte în cauză.
În toate cazurile calitatea procesuală se analizează în cerința existentei unei identități între persoana reclamantului și persoana celui care este titularul dreptului subiectiv dedus în justiție, precum și în condiția unei identități între persoana pârâtului și persoana celui obligat în raportul de drept substanțial. Or, executorul judecătoresc, prin procesul verbal de refuz motivat, în cazul în care este un refuz motivat) este în exercițiul unor atribuții care i - au fost conferite prin lege.
Potrivit art. 43 și 47 din Statutul executorului judecătoresc, biroul nu este persoană juridică, iar patrimoniul biroului executorului judecătoresc are regimul juridic al bunurilor afectate exercitării profesiei executorului judecătoresc.
De asemenea, potrivit art. 45 din Statut, indiferent de forma de desfășurare a activității, în mod individual sau prin asociere, atribuțiile personale si răspunderea pentru actele întocmite revin exclusiv executorului judecătoresc care le-a întocmit.
Pentru aceste considerente plângerea a fost formulată în contradictoriu cu debitorii M. E. și Finanțelor, M. Justiției, C. de A. C. și T. C., și a fost înaintată Judecătoriei Bistrița, în conformitate cu prevederile art. 56 alin. 2 din Legea nr. 188/2000, republicată, aceasta fiind judecătoria în a cărei raza teritorială își are sediul biroul executorului judecătoresc.
De asemenea a fost respectat termenul prevăzut de art. 56 alin. 2 din Legea 188/2000, republicată, prezenta plângere fiind depusa in termenul de 5 zile de la data comunicării refuzului.
Titlurile executorii în temeiul cărora a solicitat executarea silită sunt: sentința civilă nr. 2343/2007 pronunțată de T. C. în dosar nr._, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1417/R/2008 pronunțată de C. de A. C., în dosar nr._ ; sentința civilă nr. 973/2009 pronunțată de T. C., în dosar nr._, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2841/R/2009 pronunțat; de C. de apel C. în dosarul nr._ ; sentința civilă nr. 1583/2007 pronunțată de T. C. în dosar nr._, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1117/R/2009 pronunțată de C. de apel C. în dosarul nr._ ; decizia civilă nr.H97/R/2009 pronunțată de C. de A. C., în dosar nr._ irevocabilă.
Prin hotărârile menționate au fost admise acțiunile petentei creditoare, formulate împotriva intimaților amintiți, care au fost obligați să îi plătească drepturile salariale solicitate, actualizate, M. E. și Finanțelor fiind ținut să aloce fondurile necesare plății sumelor în cauză.
A urmat o procedură de executare silită a hotărârilor judecătorești de mai sus, în care s-a adresat Biroului Executorului J. M. M., iar la data 28.02.2012 a primit comunicarea procesului-verbal din data de 27.02.2012 în care menționează că executarea silită nu poate fi continuată întrucât orice cerere de executare suspendă de drept potrivit art. 1 alin.2 din OUG nr. 71/2009, modificată prin O.L nr.18/2010, O.U.G. nr.45/2010 și O.U.G. nr.113/2010.
Se face pentru început mențiune despre faptul că prin Legea nr. 196/2011 a respinsă O.U.G. nr. 113/2010 privind modificarea alin. (1) al art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 45/2010 pentru modificarea art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acord de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficii României, Partea I, nr. 853 din 20 decembrie 2010.
Se menține interpretarea dată dispozițiilor art. II alin. 2 din C nr. 45/ 2010, care dispune că „în cursul termenului prevăzut la alin, 1 orice executare se suspendă de drept, după cum urmează: textul de lege este imprecis, la alin. l nefiind prevăzut un anumit termen, textul art. II alin. 1 este următorul: „plata sumelor prevăzute prin hotărârile judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natura salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, se realizează astfel: în anul 2012 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu; în anul 2013, se plătește 33% din valoarea titlului executoriu; în anul 2014 se plătește 33% din valoarea titlului executoriul. Se observă că alin. 1 face vorbire despre anii 2012, 2013 și 2014, prin, urmare în anul 2011 nu este suspendată de drept nici o executare silită.
Pentru ca executarea silită să fie suspendată și în anul 2011 trebuia prevăzut în mod expres că de la . O.U.G. nr.45/2010 se suspendă de drept orice executare silită, aspect care nu apare menționat, referirea fiind la hotărâri judecătorești devenite executorii până la . ordonanței de urgență și la eșalonarea plăților pe parcursul anilor 2012-2014.
Art. 1 alin. 1 ind.1 din OUG 71/2009 care reglementează anterior suspendarea de drept a oricărei executări silite în perioada 2010-2013 a fost abrogat prin OUG 45/2010. Dreptul la un proces echitabil, care include și faza de executare silită, astfel cum s-a arătat mai sus, este un drept fundamental care nu poate fi restrâns printr-o ordonanță de urgență, art.53 din Constituția României interzicând în mod expres o astfel de restrângere.
Art. 53 alin. l din Constituția României prevede că „exercițiul unor drepturi sau ai unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unul dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav, dreptul de a cere și a obține executarea silită ca drept fundamentai, nu poate fi restrâns prin ordonanță de urgență, iar suspendarea de drept a oricărei executări silite pe perioade îndelungate de timp reprezintă o restrângere a dreptului fundamental menționat, ce nu putea fi dispusă decât prin lege.
Pe de altă parte, în dreptul român executarea silită nu își poate produce efectele într-un termen rezonabil din pricina OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată și completată prin Legea nr. 288/2002.
În prezent, prin efectul OUG nr. 71/2009, modificată, a devenit imposibil de exercitat și acțiunea specifică, respectiv contestația la executare împotriva refuzului debitorului de a executa obligațiile sale, deoarece fiind suspendată executarea silită practic urmărirea este împiedicată, iar contestația reglementată de art. 399 C.proc.civ., poate fi promovată numai dacă executarea silită a început.
Mai mult, în aceste condiții nu se poate exercita nici controlul de constituționalitate asupra OUG nr.71/2009 modificată, deși această cale nu este un recurs intern în sensul art.35 din CEDO, deoarece excepția de neconstituționalitate nu se poate invoca de reclamanți ca persoane fizice decât în cadrul un proces pendinte în fața unei instanțe naționale, pe cale de contestație la executare,m însă acest proces nu poate fi decât contestația la executare, care nu o mai poate exercita datorită suspendării de drept a executării silite.
Prin refuzul executării sentințelor mai sus precizate s-a încălcat dreptul la proprietate, prevăzut și garantat de art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, text care prevede că "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
Consideră petenta că nu poate fi justificată vreo cauză de utilitate publică sau alte condiții la care face referire textul mai sus-menționat, care să o priveze de suma de bani ce i se cuvine, potrivit unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Dacă un stat se bucură de imunitate de executare silită refuzul său de a plăti suma de bani care a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească este de natură să încalce atât dreptul la proces echitabil, cât și dreptul de proprietate protejat de articolul 1 al Protocolului nr. 1.
În al doilea rând, paragraful 2, ca și restrângere a dreptului prevăzut în paragraful 1 al art. 1 din Protocolul nr.l al Convenției, de care s-ar putea prevala Statul Român în apărare, consideră că nu este, de asemenea, aplicabil.
Este inadmisibil de susținut, de către statul român, că prin OG n.r.22 din 30 ianuarie 2002 privind executarea obligațiilor de piață ale instituții publice stabilite prin titluri executorii se „reglementează folosința bunurilor conform interesul generat sau pentru a "asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor dat fiind cuantumul insignifiant, pentru Statul Român pe" care ni-l datorează în raport cu posibilități bugetare ale Ministerului Finanțelor si Ministerului Justiției.
În condițiile neexecutării de bună voie decât a unor tranșe reprezentând sume reduse, chiar în condițiile O.U.G. nr. 71/2009 modificată, subsemnații, în calitate de creditori, a procedat la demararea procedurii de executare silită a hotărârilor judecătorești. În pofida acestor aspecte care încalcă principiile de drept unanim consacrate cu privire la efectul pentru viitor a actelor normative, executarea silită nu a putut fi efectuată deoarece Guvernul României, prin mai multe ordonanțe de urgență, a eșalonat plata sumelor de bani și a dispus suspendarea de drept a executări silite.
S-a arătat ca eșalonarea a fost impusă de criza financiară precum și de Decizia a Curții Constituționale nr. 838/27.05.2009, prin care s-a constatat existent conflictul constituțional dintre Parlament, Guvern și Autoritatea Judecătorească. În martie 2011 s-a anunțat public că Statul Român a ieșit din criza financiară. Sesizarea Curții Constituționale pentru îndeplinirea atribuției referitoare la soluționarea conflictelor juridice de natura constituțională dintre autoritățile publice, analiza conduitei părților de către Curte, sub aspectul îndeplinirii competentelor confort prevederilor constituționale, precum și decizia prin care se stabilește existenta unui conflict și modul de soluționare a acestuia, nu pot constitui elementele exercitării unei cai de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătorești.
Asimilarea atribuției prevăzute de art. 146 lit. e din Constituție cu efectuarea de către C. Constituțională a unui control de legalitate, constituționalitate asupra hotărârilor judecătorești, transformând C. . control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispozițiilor constituționale privind soluționarea conflictelor juridice și o încălcare flagranta a competentei Curții Constituționale.
De altfel, C. a statuat si cu alte ocazii că, potrivit competentelor sale, care sunt expres și limitativ prevăzute de art. 146 din Constituție și de Legea nr.47/1992, aceasta asigură, pe cale controlului de constituționalitate, supremația Constituției în sistemul juridic normat, nefiind competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri judecătorești sau constate ca acestea sunt lipsite de efecte juridice (Decizia nr.988 din 1 octombrie 2008 publicată în Monitorul Oficial a României, Partea 1, nr. 784 din 24 noiembrie 2008).
Poziția Curții Constituționale nu este una constantă, un argument în pofida motivării deciziei privind conflictul constituțional decizia 838/2009 în care stabilește ca acordarea salariilor este atributul exclusiv al legiuitorului, consta tocmai într-o decizie pronunțată de aceeași Curte nr.1059 din 14.11.2007 prin care însăși C. Constituțională „a dat salarii constatând încălcarea art. 16 din Constituție, stabilind salarii egale tuturor membrilor CSM indiferent daca aveau sau nu activitate permanentă.
Ca efect al dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 modificată a fost suspendată de drept executarea silită a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile mai sus menționate.
Procedura de executare silită împotriva instituțiilor statului care au calitatea de debitori este oricum mult îngreunată, chiar și în lipsa O.U.G. nr. 71/2009 modificată deoarece prin Ordonanța Guvernului României nr.22 din 30 ianuarie 2002, privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată și completată prin Legea nr.288 din 15 mai 2002, modificată și completată prin Legea 110 din 25 aprilie 2.007 se instituie o diferențiere între stat (instituțiile, publice) și restul subiecților de drept, care au calitatea de debitori.
Debitorii în cauză nu numai că refuză executarea de bună-voie a obligației de plată a sumelor stabilite de instanțele judecătorești, dar împiedică și executarea silită a creanțelor sale, elaborând acte normative de natură a întârzia și a împiedica executarea hotărârilor judecătorești irevocabile pronunțate împotriva lor, debitorii, M. E. și Finanțelor și M. Justiției, stabilindu-și singuri termenul la care doresc să plătească, obligația către reclamantă, suspendând orice executare silită împotriva sa.
De altfel, această ultimă atitudine este una din manifestările autorităților publice reprezentative ale puterii executive, respectiv, Președintele României, precum si reprezentanți ai Guvernului care în timp au declarat refuzul de executare al titlurilor executorii ale personalului din justiție, pe diferite cai media (comunicate de presa, declarații de presă, interviuri etc).
De asemenea, noua lege de salarizare, prin noul cuantum stabilit al salariilor personalului din justiție (cu mult inferior celui din prezent astfel cum acesta a fost stabilit prin titlurile executorii) tinde sa înfrângă autoritatea de lucrul judecat a hotărârilor judecătorești.
Mai precizează că alocarea bugetară a sumelor pentru executarea obligațiilor stabilite prin hotărâri judecătorești este o obligație legală a instituțiilor publice, obligație stabilită prin art.l și art.2 din O.G. nr.22/2002 care prevăd că instituțiile publice debitoare au obligația de a lua măsuri pentru a încadra în bugetele proprii sumele de bani necesare pentru executarea obligațiilor stabilite prin hotărâri judecătorești. În cazul de față, M. Justiției si M. E. si Finanțelor nu și-au îndeplinit această obligație, deși cunoșteau calitatea lor de debitori încă din anul 2008. În concluzie, creditoarea are creanțe bănești împotriva ministerelor României și altor instituții ale statului, stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Debitorii în cauză nu numai că refuză executarea de bună-voie a obligației de plată a sumelor stabilite de instanțele judecătorești, dar împiedică executarea silită a creanțelor, elaborând acte normative de natură a întârzia și a împiedica executarea hotărârilor judecătorești irevocabile pronunțate împotriva lor, debitorul stabilindu-și singur termenul la care dorește să plătească obligațiile către noi.
Mai mult decât atât, până în 2015, nu mai pate cere executarea silita, deoarece orice cerere în acest sens se dorește a fi suspendată de drept. Consideră că ingerința Statului R. în reglementarea dreptului la executarea unei hotărâri judecătorești aduce atingere însăși substanței dreptului la un proces echitabil și a dreptul de proprietate și nu exista nici un raport de proporționalitate între mijloacele utilizate si scop urmărit.
De altfel, nu exista un scop bine definit de Statul R. pentru nesocotirea drepturilor noastre, iar acțiunile acestuia privind neplata drepturilor salariale sunt îndreptate practic numai împotriva judecătorilor, procurorilor și a personalului auxiliar, deoarece în perioada ianuarie - martie 2009, atât personalul Consiliului Superior al Magistraturii, cât și din cadrul Ministerului Finanțelor Publice din România, care avea de recuperat de la Statul R. drepturi de natură salarială de genul celor pe care le are și creditoarea a obținut plata imediată a acestor drepturi.
În jurisprudență sa constantă C. Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să judece orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, consacrând în acest fel "dreptul la o instanță", unul dintre aspectele acestui drept fiind dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza o instanță în materie civilă (hotărârea Philis c. Greciei din 27 august 199l). Aceste principii au o mai mare importanță în contextul contenciosului administrativ, cu ocazia unui diferend a cărui rezolvare este determinantă pentru drepturile civile ale justițiabilului.
Or, protecția efectivă a justițiabilului implică obligația administrației, de a se plia unei sentințe sau hotărâri pronunțate de o instanță. Dacă administrația refuză sau omite să execute hotărârea judecătorească sau întârzie să o facă, garanțiile articolului 6, de care a beneficiat justițiabilul, în cursul fazei judiciare procedurii, și-ar pierde rațiunile de a fi.
C. Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că articolul 6 paragraful garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să judece orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, consacrând în acest fel dreptul la o instanță, unul dintre aspectele acestui drept fiind dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza o instanță în materie civilă (hotărârea Philis c. Greciei din 27 august 1991).
Totuși, dreptul ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă (fără efect) în detrimentul uneia dintre părți (Hornsby c. Greciei). În cauza S. P. c. României C. a. amintit că dreptul de acces la justiție garantat de art.6 din Convenție, protejează și executarea hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii și, în consecință, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicat anulată sau întârziată într-un mod excesiv.
În situația în care obligația constatată prin titlul executoriu incumbă chiar statului s; unei autorități publice, C. Europeană a Drepturilor Omului a reținut în jurisprudența: că este excesiv să se ceară creditorului să demareze procedura de executare silită împotriva statului sau a autorității publice {Cauza Metaxas c. Greciei - C. a menționat că nu este oportun să se ceară unei persoane, care a obținut o creanță contra statului în urma unor proceduri judiciare, sa inițieze procedura executării pentru satisfacerea creanței sale (a vedea și Karahalios c. Greciei, cauza_/00, decizia de admisibilitate din 11 decembrie 2003, § 23-; Cauza Petrushko c. Rusiei par. 18 și par. 19, precum si S. c.României Hotărârea din 24 martie 2005 și C. c. României.
C. Europeană în numeroase cauze contra României a arătat că administra constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției și, pe cale de consecință, dacă aceasta refuză sau omite să execute hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea ei, garanțiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțe judecătorești, își pierd orice rațiune de a fi.
Autoritățile au obligația de a proceda la executarea într-un termen rezonabil hotărârii care constată obligația care le incumbă. Orice întârziere în executare care depășește acest termen rezonabil are drept consecință încălcarea Articolului 6 din Convenție și Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Pe de altă parte, spre deosebire de executarea silită împotriva unui particular (Cauza R. și H. c. României), C. nu recunoaște statului si autorităților sale posibilitatea invocării insolvabilității drept cauză a refuzului sau întârzierii în executare.
În cauza de față nu au fost justificate în mod concret cerințe de interes public pentru a suspenda executarea silită a sentințelor și a refuzului de executare. Guvernul nu a justificat în nici un fel de ce executarea hotărârilor judecătorești care au fost acordate drepturi salariale personalului din sectorul bugetar ar atrage imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea privește nivelul deficitului bugetar, mulțumindu-se doar să specifice generic acest lucru, se face nici o mențiune concretă nici măcar la ce angajamente internaționale se referă expunerea de motive a OUG nr.71/2009 care suspendă de drept toate executările silite hotărâri lor judecătorești împotriva statului.
Această justificare era cu atât mai importantă cu cât statul are obligația pozitivă de a reglementa un sistem juridic adecvat care să permită punerea în executare eficiente hotărârilor judecătorești definitive, care să fie cu atât mai eficient când debitorul ești autoritate publică.
De asemenea, adresa nr. 76.602/3.07.2009 a Ministrului Justiției face referire la lipsa fondurilor ca efect al rectificării bugetare dispuse de Guvern prin OUG nr. 34/2009, rectificare care a avut loc datorită condiționalităților impuse de organismele financiare internaționale în domeniul cheltuielilor bugetare și în special al cheltuielilor asumate de Guvernul României.
După ce au fost privați de M. E. si Finanțelor, de M. justiției de plata unor sume la care avea dreptul pentru munca prestata, acum, după aproximativ șapte ani de când ar fi trebuit să fie plătită (unele obligați fiind stabilite începând cu anul 2004), aceleași instituții o privează de dreptul de a recupera potrivit unor hotărâri judecătorești ce au putere de lege.
De asemenea, Deciziei Curții Constituționale 838/27.05.2009 valențele unei cai extraordinare de atac incompatibilă cu dreptul la un proces echitabil din punct de vedere al securității raporturilor juridice civile. Astfel, C. a reținut în cauza Brumărescu împotriva României din 28 octombrie 1999 ca există o încălcare a dreptului ia un proces echitabil prin înlăturarea efectelor unei proceduri judiciare care dusese la o hotărâre judecătoreasca irevocabila, ai cărei efect central este autoritatea de lucru judecat.
Văzând faptul că însăși Statul Român, nu numai că refuză executarea de bunăvoie, dar împiedică sau întârzie executarea silită a creanțelor, prin adoptarea unor acte normative speciale care prevăd regimuri diferențiate de executare a obligațiilor în raport cu alți debitori de drept comun și care stabilesc în mod unilateral termene și condiții de plată a creanțelor către creditori, apreciază că Statul Român a încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Prin hotărârea din 20 iulie 2004, din cauza Shmalko c. Ucrainei, C. Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil, arătând că debitorul era un organ al statului, iar executarea silită a hotărârilor împotriva sa putea fi realizată numai dacă statul prevedea și acorda pentru cheltuielile respective sume în bugetul de stat al Ucrainei, neputându-i-se reproșa reclamantului că nu a declanșat proceduri judiciare împotriva executorului.
Situația este similară și pentru Ordonanța Guvernului României nr.22/2002, care încalcă egalitatea în drepturi a persoanelor ce participă la raporturi juridice de drept privat, nerespectând statul român, prin instituțiile sale, având putere de discreție și rămânând la bunul lui plac când va putea sau nu să execute o hotărâre judecătorească.
În probațiune s-au depus înscrisuri (f 6-14).
Legal citată, Direcția Generala a Finanțelor Publice Bistrița - Năsăud, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea plângerii formulată de petentă, menținerea ca temeinic si legal a procesului-verbal emis la data de 27.02.2012, conținând refuzul executorului judecătoresc de a continua executarea silită, în dosarul execuțional nr. 572/2011 al B. Manchievici M..
În motivare s-a arătat că, în formularea prezentei plângeri, creditoarea apreciază faptul că procedura plângerii împotriva refuzului executorului judecătoresc de a efectua executarea este o formă specială a contestației la executare, reglementată de Legea 188/2000.
Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 1 lit. a din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea bugetară urmând aceeași procedură, conform principiului simetriei actelor juridice.
De asemenea, art. 28 din același act normativ prevede că Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea proiectelor legilor bugetare pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite și rolul de administrator al bugetului statului prin repartizarea sumelor către ordonatorii principali de credite, neavând atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat și nici de a preceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat.
De altfel, prin Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 sunt reglementate modalitățile prin care instituțiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii, iar dispozițiile art. 2 din acest act normativ prevăd expres că, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată.
Așadar, între autoritatea chemată în garanție, Ministerul Finanțelor Publice și autoritățile publice pârâte nu există un raport juridic obligațional, iar atribuțiile stabilite în sarcina Ministerului Finanțelor Publice prin art. 19 din Legea nr. 500/2002 nu pot constitui fundamentul unui asemenea raport.
În acest sens s-a pronunțat și Secția de C. Administrativ și Fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție.
Astfel, potrivit art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare: „Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă".
Potrivit art. 2 și 3 din același act normativ, atunci când executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituțiile debitoare sunt obligate ca, în termen de 6 luni de la primirea somațiilor de plată, să facă demersurile necesare pentru, a-și îndeplini obligațiile stabilite prin titlurile executorii, iar după acest termen, creditorii vor putea solicita efectuarea executării silite Potrivit Codului de procedură civilă și/sau altor dispoziții legale aplicabile în materie.
Prin art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 se instituie în sarcina ordonatorilor principali de credite bugetare o obligație legală de diligentă prin asigurarea, în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine, a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Îndeplinirea acestei obligații se poate realiza, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. 1 și 2 din Ordonanță Guvernului nr. 22/2002, și prin virări de credite bugetare care, prin derogare de la prevederile art.47 din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice și ale art. 49 din Legea nr. 273/2006, privind finanțele publice locale, se pot efectua pe tot parcursul anului.
Virările de credite bugetare, înțelese ca operațiuni prin care se diminuează creditul bugetar de la o subdiviziune a clasificației bugetare care prezintă disponibilități și se majorează corespunzător o altă subdiviziune la care fondurile sunt insuficiente vor rămâne supuse celorlalte reguli care reglementează execuția bugetară respectiv: creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol, virările de credite bugetare între celelalte subdiviziuni ale clasificației bugetare se pot efectua doar în limita a 10% din prevederile capitolului bugetar la nivelul ordonatorului principal de credite, care urmează a se suplimenta, cu cel puțin o lună înainte de angajarea cheltuielilor, virările de credite de la un capitol la alt capitol al clasificației bugetare se pot efectua, pe baza justificărilor corespunzătoare, în limita de 10% din prevederile capitolului bugetar care urmează a se suplimenta, la nivelul ordonatorului principal de credite, cu cel puțin o lună înainte de angajarea cheltuielilor, cu acordul Ministerului Finanțelor Publice, propunerile de virări de credite bugetare sunt însoțite de justificări, detalieri și necesități privind execuția, până la finele anului bugetar, a capitolului și subdiviziunii clasificației bugetare de la care se disponibilizează și, respectiv, a capitolului și subdiviziunii clasificației bugetare la care se suplimentează prevederile bugetare, ordonatorii principali de credite au obligația de a transmite lunar Ministerului Finanțelor Publice, în termen de 5 zile de la închiderea lunii, situația virărilor de credite bugetare, sunt interzise virările de credite bugetare de la capitolele care au fost majorate din fondurile de rezervă bugetară și de intervenție la dispoziție Guvernului.
În măsura în care executarea sumelor stabilite prin titluri executorii nu se poate, realiza din resursele financiare existente în bugetele aprobate ordonatorilor principali de credite, din capitolul de cheltuieli destinat executării titlurilor executorii și nici prin virări de credite bugetare, debitorul obligației de plată, ca instituție publică finanțat; din bugetul de stat are obligația de a solicita, fie suplimentarea creditelor bugetare aprobate pentru exercițiul bugetar curent, fie de a include aceste cheltuieli în proiectul de buget pentru exercițiul bugetar viitor.
In drept, s-au invocat art. 115-118 Cod proc civ, dispozițiile Codului de Procedura Fiscala, OG 22/2002, OUG 71/2009.
Legal citat, intimatul M. Justiției, a formulat întâmpinare, prin care a arătat că, față de motivarea cererii creditoarei, pe care acesta a înțeles să o întemeieze pe dispozițiile Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, adresează rugămintea de a constata că plângerile formulate împotriva refuzului nejustificat al executorului judecătoresc de întocmire a unui act în temeiul art.53 alin.2 din Legea nr. 188/2000, se încadrează în ipoteza prevăzută art.82 lit. b din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, fiind datorată o taxă de 8 lei.
În aceste condiții, solicită să se pună în vedere creditoarei să achite taxa judiciară de timbru prevăzută de lege, sub sancțiunea anulării plângerii formulate.
În al doilea rând, se solicită instanței să analizeze dacă petenta a respectat sau nu termenul legal de promovare a unei asemenea căi de atac, termen fixat de legiuitor la 5 zile de la comunicare, potrivit art. 53 alin. 2 din legea 188/2000. Așa cum se poate constata procesul verbal ce consemnează măsura contestată este încheiat la data de 27.02.2012 și comunicat prin fax creditoarei la 28.02.2012 (potrivit procesului verbal anexat acțiunii de către creditor), iar plângerea este înregistrată la instanță în data de 5.12.2012, la mai bine de 9 luni de la comunicarea procesului verbal. Din această perspectivă intimata solicită respingerea plângerii ca tardiv formulată.
În ceea ce privește plângerea formulată, pe fond, solicită respingerea ca întemeiată pentru următoarele considerente: creditoarea a înțeles să selecteze cu atenție hotărârile invocate, reținându-le exclusiv pe cele ce cuprindeau argumente ce serveau în motivarea argumentarea unei soluții de admitere a cererii, omițând a analiza și menționa măcar unica și cea mai importantă hotărâre a CEDO ce se referă explicit la dispozițiile OUG 71/2009, hotărârea D. ș.a. c. României (publicată în M. Of. 709/17.10.2012).
Contrar celor susținute de petentă, în speță, conduita executorului judecătoresc a fost una justificată de cadrul normativ aplicabil și întărită de cele constatate de instanța europeană, în cauza D. ș.a., în care C. Europeană a Drepturilor Omului a analizat în mod punctual și detaliat compatibilitatea prevederilor OUG 71/2009 cu dispozițiile convenționale.
Prin decizia menționată, curtea a respins cererea reclamanților, prin care aceștia invocau încălcarea articolul 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului (dreptul la un proces echitabil) și art.1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție (protecția dreptului de proprietatea), în sensul că autoritățile interne ( M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante.
Astfel, C. a reținut că începând cu anul 2009 România a trebuit să facă față unei grave crize economice și financiare. Autoritățile naționale se găsesc, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de „utilitate publică"; C. a fost pregătită să admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile contestate vizează o problemă de „utilitate publică". C. a luat nota de faptul că reclamanții beneficiază de un drept ferm și intangibil în baza hotărârii - judecătorești definitive pronunțate în februarie - aprilie 2008.
În situația de față, măsura eșalonării plății titlurilor executorii urmărește același scop legitim, principiul mai sus menționat fiind pe deplin aplicabil. Astfel, deși mecanismul de plată instituit a suferit modificări, autoritățile statului au respectat hotărârile judecătorești mai sus menționate. Așadar conform prevederilor legale, totalul sumelor vărsate a fost de fiecare dată indexat cu indicele de inflație la data plații.
La acest moment, reclamanții au primit mai mult decât o treime din sumă totală, restul acestei sume trebuind vărsată, conform legislației în vigoare, în mod eșalonat, până în 2016. "C. a semnalat că nimic din dosar nu a indicat faptul că Guvernul nu avea intenția respectării acestui calendar.
Ca atare, ținând cont că o parte substanțială din creanțele datorate reclamanților a fost deja plătită, C. a reținut că substanța însăși a dreptului reclamanților nu este afectată.
În concluzie, văzând ansamblul elementelor prezentate și contextul particular al cauzei consideră că planificarea instituită pentru plata creanțelor datorate reclamanților nu poate fi considerată ca nerezonabilă.
Cererea reclamanților a fost respinsă de Curte ca inadmisibilă în conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. 3 lit. a și 4 din Convenție, care prevăd: C. declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă in temeiul art. 34, atunci când apreciază că: cererea este incompatibilă cu prevederile Convenției sau, ale protocoalelor, este în mod vădit neîntemeiată ori abuzivă;
C. respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii.
Din studiul considerentelor hotărârii, în speță paragraful 52, C. consideră că este vădit neîntemeiată și urmează a fi respinsă în aplicarea art. 33 alin. 3 lit. a și alin. 4 din Convenție rezultă cu claritate că cererea a fost respinsă întrucât s-a considerat ca fiind „vădit neîntemeiată”.
În ceea ce privește inadmisibilitatea cererii pe motivul prevăzut .la art. 35 alin 3 lit. 1 teza a doua (cererea este în mod vădit neîntemeiată), în doctrină se reține „...așa cum s-a observat în mod pertinent în literatura de specialitate consacrată convenției, posibilitatea declarării unei cereri ca inadmisibilă pentru lipsa ei manifestă de temeinicie reprezintă o extindere evidentă a conceptului de admisibilitate; textul supus analizei deschide posibilitatea examinării fondului unei cereri, fie și în mod sumar.
Ar putea spune că el permite o adevărată „contopire" între examinarea admisibilității și cercetarea fondului ei. În aceeași ordine de idei „...adeseori, atunci când cererea supusă examinării impune aceasta, instanța europeană a procedat și procedează la un examen mult mai mult decât prima facie, ea efectuând un adevărat examen de fond al cauzei.
Așa cum s-a observat pe drept cuvânt, condiția privitoare la lipsa manifestă de temei a unei cereri este cel mal greu de delimitat, aflată la frontiera dintre admisibilitate și fond, ea permite Curții să înlăture acele cereri în care nu este necesar a se proceda la un examen aprofundat.
Consideră intimata astfel că soluția instanței europene reprezintă un temei pentru sistarea actelor de executare în prezenta cauză, în sensul reținerii aplicabilității dispozițiilor OUG 71/2009. In fine, la justa soluționare a cauzei, menționează Decizia nr. 190/02.03.2010 a Curții Constituționale prin care s-a analizat eșalonarea plății sumelor de bani, așa cum a fost stabilită prin OUG nr. 71/2009 și compatibilitatea acestor norme cu dispozițiile art. 6 din Convenția europeana a drepturilor omului si art. 1 din Primul Protocol adițional.
De asemenea, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.533 din 23 noiembrie 2011 s-a examinat și obiecția de neconstituționalitate a legii prin care a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009. Ca atare au fost supuse analizei Curții și modificările aduse acestei ordonanțe, prin legea de aprobare prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranșelor pentru achitarea acestor creanțe. Ambele soluții ale instanței de control constituțional sunt convergente cu decizia CEDO D. ș.a. vs. România.
În consecință, câtă vreme textul invocat din OUG nr. 71/2009 este în vigoare și nu a fost declarat neconstituțional, acesta trebuie să își producă efectele, nefiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art.56 alin.2 din Legea nr.188/2000, în baza cărora creditorul a formulat plângerea. Astfel, în speță, executorul judecătoresc nu a făcut altceva decât să ia act de suspendarea de drept a cererii de executare, potrivit dispozițiilor legale aplicabile speței și de concordanța prevederilor OUG nr.71/2009 cu dispozițiile convenționale, așa încât nu poate fi reținut un refuz al acestuia de a îndeplini anumite forme de executare în condițiile ,6gii, ori de un refuz nejustificat de întocmire a unui act.
Totodată, relevantă în cauză este și practica judiciară în materia contestațiilor la executare formulate împotriva titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale, în sensul admiterii acestora. Cu titlu de exemplu se menționează: sentința civilă nr._/2012 a Judecătoriei sector 4 București din dosarul nr._/4/2012, sentința nr.9619/2012 a Judecătoriei sector 5 din dosar nr-_/302/2012, sentința nr._/2012 a Judecătoriei sector 4 București din dosar nr_, sentința nr._/2012 a Judecătoriei sector 4 București din dosar nM_, sentința civilă nr._/2012 a Judecătoriei sector 4 București din dosar nr._/4/2012, sentința civilă nr.9618/2012 a Judecătoriei sector 5 București din dosar nr._/302/2012.
Ceilalți intimați, deși legal citați, nu și-au delegat reprezentanți în instanță și nu au formulat apărări în scris.
Analizând actele dosarului, prin prisma prevederilor art. 137 alin. 1 C.pr.civ., instanța constată că excepția tardivității introducerii plângerii, invocată de intimatul M. Justiției este întemeiată, pentru considerentele ce succed.
În baza titlurilor executorii Decizia civilă nr. 1117/R/2009 a Curții de A. C. pronunțată în dosarul nr._, Sentința civilă nr. 937/2009 pronunțată de T. C. în dosarul nr._, Sentința civilă nr. 2342/2007 a Tribunalului C., pronunțată în dosarul_, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1542/R/2009 a Curții de A. C., creditoarea H. F. a formulat o cerere de executare silită împotriva debitorilor T. C., C. DE A. C., M. E. ȘI FINANȚELOR ȘI M. JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR CETĂȚENEȘTI, în vederea recuperării sumei de 43.961 lei, cu titlu de debit brut actualizat până în luna martie 2010, înregistrată sub nr. 572/ex/2011 din 30.09.2011 la Biroul executorului judecătoresc M. M., executarea silită fiind încuviințată prin Încheierea civilă nr._/CC/2011 din 10.10.2011 a Judecătoriei C.-N..
La data de 10.02.2012 au fost emise către debitori somații de plată a sumei de 43.961 lei, cu titlu de debit brut actualizat până în luna martie 2010 și suma de 5.064 lei, reprezentând cheltuieli de executare (f.66-69), iar ulterior, prin procesul-verbal din data de 27.02.2012 (f.13), executorul judecătoresc M. M., invocând prevederile art. 1 din OUG 71/2009, modificată prin OUG nr. 18/2010, OUG nr. 45/2010 și OUG nr. 113/2010, a constatat că nu poate da curs solicitării creditoarei de continuare a executării silite asupra debitorilor, întrucât potrivit art. 1 alin. (2) al ordonanței menționate, orice cerere de executare silită se suspendă de drept.
În materia plângerii împotriva refuzului nejustificat al executorului judecătoresc de întocmire a unui act, art. 56 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești (în forma în vigoare la data emiterii procesului-verbal) cuprinde o reglementare particulară a termenului de exercitare, stabilind un termen unitar de 5 zile, care începe să curgă de la data la care s-a luat cunoștință de acest refuz.
În cazul din speță, procesul-verbal din 27.02.201, conținând refuzul executorului judecătoresc de a continua executarea silită a fost comunicat petentei, prin fax, la data de 28.02.2012 (f.12-13), dată de la care trebuia să formuleze plângerea, în termen de 5 zile.
Ori, potrivit mențiunii de înregistrare de la Judecătoria Bistrița (f.1), petenta a exercitat această cale de atac abia la data de 05.12.2012, cu mult peste termenul prevăzut la art. 56 alin. (2) din Legea nr. 188/2000, situație față de care plângerea formulată urmează a fi apreciată drept tardivă.
Pentru cele ce preced, văzând și dispozițiile art. 56 alin. (3) și (4) din Legea nr. 188/2000, instanța va admite ca întemeiată excepția tardivității invocată de intimatul M. Justițieiși drept urmare va respinge plângerea, ca fiind tardiv introdusă.
Abordarea speței sub aspectul fondului raporturilor juridice nu se mai impune întrucât chestiunile de natură procesuală primează.
Intimații nu au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția tardivității introducerii plângerii, invocată de intimatul M. Justiției, ca fiind întemeiată.
Respinge ca tardivă plângerea formulată de petenta H. F., cu domiciliul în C.-N., ..62, jud.C., în contradictoriu cu intimații BIROUL EXECUTORULUI J. M. M., cu sediul în Bistrița, ..17, jud. Bistrița-Năsăud, M. E. SI FINANȚELOR, cu sediul în București, ., sector 5, M. JUSTIȚIEI cu sediul în București, ., sector 5, C. DE A. C., cu sediul în C.-N., . M., nr.1, jud. C. și T. C., cu sediul în C.-N., .-4, jud. C., împotriva procesului-verbal din data de 27.02.2012, încheiat în dosarul execuțional nr. 572/ex/2011 al Biroului executorului judecătoresc M. M., conținând refuzul executorului judecătoresc de a continua executarea silită.
Fără cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 30.05.2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
O. G. S. E.
Red/Dact/OG/NMR/01.07.2013
| ← Modificare act constitutiv persoană juridică. Încheierea nr.... | Reexaminare anulare cerere. Încheierea nr. 4111/2013.... → |
|---|
