Acţiune în constatare. Sentința nr. 1357/2015. Judecătoria BOTOŞANI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1357/2015 pronunțată de Judecătoria BOTOŞANI la data de 05-02-2015 în dosarul nr. 27284/193/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA B. – JUDEȚUL B.
SECȚIA CIVILĂ
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 05 FEBRUARIE 2015
PREȘEDINTE – B. A. E.
GREFIER – S. A.
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1357
La ordine judecarea acțiunii în constatare formulată de reclamanții M. G. V. și M. D. Victorița în contradictoriu cu pârâtele S.C. „V. R. S.A” – Sucursala B. și S.C. „V. R. S.A”.
Dezbaterile au avut loc au avut loc la data de 22 ianuarie 2015 și au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată și când, din lipsă de timp pentru deliberare, instanța a amânat pronunțarea pentru azi când:
J U D E C A T A,
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ la data de 11.12.2013, reclamanții M. G. V. și M. D. Victorița au solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. „V. R. .S.A” – Sucursala B.:
- să se constate existența clauzei abuzive privind comisionul de risc înserată la pct.5, lit.a din "Condițiile speciale" ale Convențieide credit nr._/29.05.2007
- anularea clauzei prevăzute la pct.5, lit.a din "Condițiile speciale" ale Convenției de credit nr._/29.05.2007
- să se constate existența clauzei abuzive privind comisionul de administrare credit prevăzută la pct.5.1, lit.b din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr._/29.05.2007 astfel cum a fost modificată prin art.3 din Actul adițional nr. f.n. (cu nr. inregistrare 527/15.09.2010) și Actul adițional nr. 1/27.09.2011 ;
- anularea clauzei prevăzute la art.5.1 lit. b din Condițiile speciale ale convenției de credit_/29.05.2007 astfel cum a fost modificată prin art.3 din Actul adițional nr. f.n. (cu nr. inregistrare 527/15.09.2010) si Actul adițional nr. 1/27.09.2011 privind comisionul de administrare credit;
- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1537,53 CHF reprezentând comision de risc achitat în perioada 29.06._10 sau echivalentul în lei la data plății efective, și sumei de 1361,27 CHF reprezentând contravaloare comision de administrare credit achitat in perioada 30.09._13, sau echivalentul în lei la data plății efective;
- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculată de la data achitării fiecărei rate pânâ la data plății efective;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanții au arătat că la data de 29.05.2007, au încheiat cu pârâta V. R. S.A.- Sucursala B., Convenția de Credit nr._/29.05.2007. Susțin că la momentul încheierii acestei Convenții de Credit, s-au aflat pe o poziție inegală în raport cu banca. Contractul încheiat este de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea de negociere a nici unei clauze din convenție. Deci, contractul încheiat este unul preformulat, standard, iar eventualele diferențe dintre acesta și alte contracte nu se datorează negocierii cu clienții, ci particularităților fiecărui client în parte. În aceste condiții, apreciază că în cauză sunt incidente dispozițiile Legii 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Referitor la comisionul de risc, solicită a se avea în vedere faptul că acesta nu se justifică și, in opinia lor, nu se poate menține un asemenea comision de risc (redenumit comision de administrare credit), dat fiind natura sa abuziva pe de-o parte, dar, corespunzător contractului de credit - punctul 7, suntem în prezența unui contract ipotecar, credit ce a fost obținut în baza unei garanții reale imobiliare, ori in aceste condiții nu se poate prezuma riscul băncii, ce este privilegiată în categoria creditorilor prin ipoteca de rang I. Consideră că este injustă și abuzivă această clauză, iar tot ceea ce a fost încasat în baza acestei clauze trebuie restituit, dat fiind faptul ca operează o nulitate absolută peste această clauză. De asemenea, prin aplicarea acestui comision de risc este evident că suma ce urmează a fi încasată de bancă este foarte mare și de altfel nejustificată în ceea ce privește riscul care în fapt este garantat de ipoteca prevăzută la art. 7 din contract.
Mai arată reclamanții că nu au înregistrat restanțe sau întârzieri la plata ratelor stabilite de Bancă și că, practic, de partea lor au trecut toate riscurile, iar de partea băncii, toate drepturile, situație în total dezechilibru cu morala etică și dreptul și dispozițiile legale în materie comercială și civilă (art.969 - 979 c.civ.), ce prevăd contrariul. Cu toate aceste garanții, pârâta a prevăzut în contract alături de alte clauze, o clauză abuzivă și imorală, respectiv comisionul de risc de 0,1% aplicat la soldul creditului, platibil lunar pe toata perioada de derulare a convenției, încât s-a ajuns la ora actuală, după mai mult de 5 ani de plăți, să aibă un credit mai mare decât cel inițial dacă se echivalează cursul francului elvețian, ce este artificial menținut la un nivel foarte mare în raport cu piața Uniunii Europene, fiind împotriva oricărei norme legale, ca pe măsură ce achiți din credit și dobânzi, după cinci ani, să înregistrezi o datorie aproape dublă față de creditul primit inițial.
Menționează reclamanții că au încercat rezolvarea conflictului și pe cale amiabilă, conform pct. 12.1 - Secțiunea 12 „Jurisdicție/Litigii" din cadrul Condițiilor Generale Ale Convenției dar nu au reușit să ajungă la un acord cu Banca. In anul 2011, pe fondul apariției crizei economice și implicit a reducerilor veniturilor salariaților bugetari (ei fiind salariați bugetari), au solicitat băncii prelungirea perioadei de creditare. Astfel, în data de 27.09.2011 au încheiat Actul Adițional nr. 1/27.11.2011 la Convenția de Credit nr._/29.05.2007. Din Plan Rambursare Credit nu a fost eliminat nici de această dată comisionul de risc (redenumit comision de administrare credit) mai mult banca și-a întărit poziția la Articolul 4 ,Pct. 7 Garanții,lit d prin care se constituie o garanție de prim rang asupra salariilor lor precum și asupra bunurilor viitoare constând din creanțele pe care garanții urmează să le dobândească. Referitor la fondul litigiului trebuie precizat că, în materia contractelor de consum legiuitorul național și cel european a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului „pacta sunt servanda” dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta conține clauze abuzive. O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art.969 alin.1 C.civ. întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. Un contract are putere de lege între părți întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credință și utilitate pentru părțile contractante. Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri. în caz contrar el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată. Mai mult, nu trebuie omis faptul că art.969 C.civ. nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul Codului civil, ci el este inseparabil legat de art.970 alin.1 C.Civ., executarea cu bună credință fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună credință a prestațiilor. Principiul forței obligatorii a contractului trebuie examinat și interpretat în strânsă legătură cu solidarismul contractual întrucât esența contractului este alcătuită nu numai din voința părților contractante ci și din interesul contractual al fiecăreia dintre ele Tocmai de aceea, motivele invocate de bancă ( sub pretextul libertății contractuale ) nu pot fi primite.
Precizează reclamanții că, în privința acestui litigiu, ca și alte persoane prejudiciate din aceleași motive, au reclamat banca la A.N.P.C-CRPC B.. Prin numeroase sentințe, s-a constatat ca fiind abuzive clauzele impuse de această bancă, care a încălcat și prevederile art.l, pct.2 și 3 din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora claritatea și neechivocitatea clauzelor, presupune înțelegerea acestora de către orice persoană, chiar fără cunoștințe de specialitate și în caz de dubiu, acestea se interpretează în favoarea consumatorului, iar prin includerea acestui comision de risc și prin creșterea artificială a cursului francului elvețian s-a ajuns la aberația de a plăti rate aproape duble și la creșterea creditului inițial nerambursat, care după orice reguli de drept, ar fi trebuit să scadă. Potrivit dispozițiilor lit.g din anexa la Legea 193/2000 este considerată abuzivă clauza care dă dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii 193/2000 și dispozițiile C.civ. în materie de convenții cu referire și la art. 998-999 C.civ.
În dovedire, reclamanții au depus la dosar înscrisuri.
La primul termen de judecată din data de 28.11.2014, reclamanții au formulat cerere de modificare a acțiunii inițiale, arătând că înțeleg să se judece în contradictoriu cu pârâtele S.C. „V. R. S.A” – Sucursala B. și S.C. „V. R. S.A”. De asemenea, au solicitat obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 4.388,53 CHF. reprezentând cuantumul comisionului de risc tranformat în comision de administrare pentru perioada 29.06._14, dobânda și actualizarea cu indicele inflației, plus sumele încasate pe parcursul desfășurării procesului cu titlu de comision de administrare, actualizate cu indicele inflației plus dobândă.
În motivare, au arătat că, potrivit secțiunii 3, punctul 3.5 din condițiile generale și pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției încheiate cu pârâta, printre costurile creditului a fost inclus și un comision de risc " pentru punerea la dispoziție a creditului", acest comision fiind aplicat la soldul creditului și fiind perceput lunar pe toată perioada contractului, cu precizarea că modul de calcul și scadența sumelor datorate ci titlu de comision de risc urmează a fi stabilite prin condițiile speciale. Prin art. 5 lit.a) din condițiile speciale ale convenției de credit comisionul de risc a fost stabilit ia 0,22% din soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată durata de derulare a creditului. Ulterior intrării în vigoare a OUG 50/2010, prin Act adițional la contractul de credit comisionul de risca fost redenumit comision de administrare, urmând a fl datorat în continuare, pe toată durata convenției, în aceeași valoare procentuală. Conform clauzelor contractuale a fost întocmit un plan de rambursare a creditului în care sunt evidențiate sumele datorate lunar cu titlu de comision de risc. Arată reclamanții că, clauza stipulată la art.5 lit.a din condițiile speciale ale convenției de credit, are caracter abuziv în sensul art.4 din Legea nr. 193/2000 republicată. Astfel, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.Referitor 1a clauza stipulată la art.5 lit a din condițiile speciale ale convenției de credit, aceasta nu a fost negociată cu reclamanții, ci le-a fost impusă de pârâte, având o poziție economică privilegiată, puternică, contractul de credit încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de împumutător, fară a se acorda împrumutatului posibilitatea de a modifica sau înlătura clauza menționată. De asemenea, clauza în discuție nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 1 din lege întrucât în cuprinsul convenției nu se stipulează decât faptul că acel comision de risc este perceput « pentru punerea la dispoziție a creditului », fară a li se explica în nici în mod care este riscul pentru care comisionul este perceput, fară a se indica dacă respectivul comision poate fi modificat ori restituit și dacă da, în ce condiții. In acest context, aprecaiză reclamanții, este evident că acea clauză privind comisionul de risc are caracter abuziv din moment ce împrumutătorul are latitudinea exclusivă de a o interpreta și de a determina condițiile perceperii comisionului respectiv.
Ulterior, reclamanții și-au completat cererea modificatoare, arătând că înțeleg să conteste și clauza inserată la art. 3 lit.B) din Actul Adițional nr. 1/27.09.2011 referitroare la comisionul de administrare. Arată că din graficul de rambursare aferent contractului au observat că Banca le-a perceput de la începutul perioadei de creditare, un comision de urmărire riscuri în procent 0,1%.Ulterior, după . OUG 50/2010, Banca a redenumit comisionul de urmărire riscuri în comision de administrare ce urma a fi datorat în continuare, pe toată durata contractului, în aceeași valoare procentuală de 0,1.
Pârâta S.C. „V. R. S.A” – Sucursala B. a formulat întâmpinare prin care a invocat, pe cale de excepție, lipsa calității sale procesuale pasive, prescripția dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani de la data introducerii acțiunii iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În sprijinul excepției lipsei calității procesuale pasive ridicate, pârâta a arătat că ea este doar sucursală a S.C. „V. R. S.A”, neavând personalitate juridică și nefiind aceea în patrimoniul căreia s-au constituit drepturile și obligațiile izvorâte din convenția de credit.
În motivarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, pârâta a invocat art. 7 din Decretul nr. 167/1958, arătând că, în speță, data încheierii convenției de credit este 29.05.2007 iar introducerea acțiunii a avut loc în anul 2014, după aproape 7 ani de la data la care reclamanții au cunoscut eventuala pagubă. Pentru restituirea fiecărei sume, arată pârâta, curge o prescripție separată, de la data când sumele reprezentând comision de risc s-au plătit.
Pe fondul cauzei, pârâta arată că, în ceea ce privește convenția de credit încheiată între părți, legiuitorul a prevăzut posibilitatea consumatorului de a supune eventualei cenzuri a instanței, clauzele contractelor încheiate, în condițiile strict prevăzute de actul normativ indicat de către reclamanți în cererea de chemare în judecată. Că, pentru a fi incidente dispozițiile invocate din Legea 193/2000 trebuie să fie întrunite cumulativ condițiile care sunt strict prevăzute de legea sus menționată, or, în cazul de față, niciuna dintre aceste condiții nu este întrunită. Astfel, cât privește cauza actului juridic încheiat, practica ICCJ a considerat că ne aflăm în prezența unui caz tipic de cauză ilicită și imorală atunci când o parte contractată urmărește să obțină contraprestația dintr-un contract sinalagmatic, cunoscând că nu poate executa obiectul contractului, astfel cum acesta a fost stipulat de către părți, or, după momentul încheierii contractului ea, pârâta, și-a onorat obligațiile contractuale, atât pe cea principală, de punere la dispoziție a creditului, cât și cele subsidiare. Precizează pârâta că reclamanții se prevalează de dispozițiile Legii 193/2000 și arată că atât prevederea națională cât și cea comunitară stabilesc trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii, respectiv clauza să nu fie negociată direct cu acesta, să fie contrară bunei credințe și, prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Învederează pârâta că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru ca stipulațiile invocate de reclamant să fie considerate abuzive. Astfel, nu poate fi susținută ideea conform căreia o clauză reglementată în cuprinsul Condițiilor speciale nu ar fi fost negociată. Singurele clauze cu privire la care legiuitorul prezumă lipsa negocierii, răsturnând în acest sens sarcina probei, sunt cele cuprinse în secțiunea contractului ce are natura unui contract standard preformulat, respectiv Condițiile Generale ale Contractului. Având în vedere că toți clienții au semnat convenția de credit și au stabilit, împreună cu reprezentatul Băncii, Condițiile speciale aferente fiecărui contract în parte, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părți. Menționează pârâta că textul art. 1 alin. 1 din Legea 193/2007 obligă la utilizarea unui limbaj clar „ pentru înțelegerea căruia nu este nevoie de cunoștințe de specialitate”.
Mai solicită pârâta respingerea cererii de constatare a caracterului abuziv a comisionului de risc, arătând, în principal, că prin intermediul creditului, băncile își realizează funcția esențială de creație monetară, ce presupune emiterea unei cantități de monedă de cont a băncii care acordă creditul și că rațiunea economică a acestui comision nu este una care reflectă un dezechilibru între obligațiile părților ci, mai degrabă, o modalitate de asigurare a echilibrului contractual la evoluția stării financiare a reclamanților. Arată că Banca a împrumutat o sumă pe care speră să o recupereze într-un interval îndelungat de timp și, dacă din partea reclamanților nu mai există vreun risc de a nu obține plata sumelor împrumutate, din partea Băncii însă subzistă riscul de a nu mai primi sumele acordate și costurile sau profitul preconizat de această prestație. Conchide că, perceperea acestui comision de risc a fost reglementată și consimțită contractual de către ambele părți, fără existența vreunei constrângeri și se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 cod civil și că, acesta nu este un echivalent al garanției reale imobiliare – ipotecă și nici al asigurării imobilului.
Pârâta apreciază că neîntemeiată și pretenția reclamanților cu privire la comisionul de administrare, câtă vreme acesta era și este permis în continuare de către art. 36 din OUG 50/2010, arătând că este injust să se considere că profesionistul are și obligația de „ tutelă” în raport cu reclamanții, fapt inadmisibil în ordinea juridică a convențiilor de la apariția lor, fapt exprimat și prin adagiul latin „ non vigilantibus non curat praetor”.
În legătură cu solicitarea acordării dobânzii legale aferente sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată, arată că și aceasta apare ca nefondată, având în vedere principiul „ accesorium sequitur principale”. În aceeași ordine de idei, obiectează și în privința cererii de obligare a sa la plata dobânzilor aferente sumelor de bani care i-au fost plătite cu titlu de comision de risc și cu titlu de comision de administrate din momentul plății lor efective, pe motiv că această soluție contravine principiului efectului întreruptiv al cererii de chemare în judecată, urmând ca, în principiu, dobânzi legale să fie calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată și nicidecum de la data plății, cu atât mai mult cu cât, în esență, ar fi obligată să achite „ prețul” pasivității reclamanților care au decis să fie pasivi o perioadă îndelungată de timp din momentul cunoașterii pretinsei lezări. Apreciază că din momentul în care cererea de chemare în judecată, are și efectul unei veritabile puneri în întârziere, iar după cum acest act juridic a fost îndeplinit după . Noului Cod Civil, prevederile acestuia îi sunt aplicabile în temeiul principului activității legii civile consfințit de art. 6 alin. 1 NCC care prevede că „ legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă” .
În drept, pârâta a invocat dispozițiile Legii 193/2000, respectiv art. II din Legea 188/2010 de aprobare a OUG 50/2010, dispozițiile vechiului și noului Cod Civil.
Procedând la soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, invocată de către pârâtă, instanța o va respinge întrucât constatarea caracterului abuziv al unei clauze, produce efecte juridice ce pot fi asimilate instituției juridice a nulității absolute. Într-adevăr, Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea acestora în raport cu consumatorul, însă, regimul juridic al acestei sancțiuni este practic identic cu al nulității absolute, acest lucru decurgând și din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, si nu unul individual, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană particulară, strict determinată. Pe de altă parte, Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro). În cauza Pohotovost vs. Korckovska (C-76/10) – instanța de contencios european a reținut în motivarea cauzei, că dreptul consumatorului de a se adresa instanței cu privire la clauzele abuzive ale contractului încheiat cu un comerciant, este un drept imprescriptibil, instanța putând fi sesizată inclusiv in faza de executare a unei hotărâri definitive, irevocabile, sau autoritate de lucru judecat. Mai mult, în considerentul nr.50 s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică. Și în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a recunoscut judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract” arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”. Nefiind invocate aspecte ce țin de vicierea consimțământului, ci de constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective.
Un ultim argument care converge către respingerea excepției, este acela că reclamanții exhibă un contract în derulare, convenția de credit având prevăzută scadența finală în 240 luni de la data încheierii (perioada de creditare de 20 de ani)
Prin urmare, pentru motivele expuse, nefiind incidente în cauză dispozițiile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, urmează a fi respinsă excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată de pârâta S.C. V. R. S.A.
Cu privire la fondul cauzei, din analiza actelor și lucrărilor dosarului, instanța reține:
Legiuitorul a definit creditul ca fiind "orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum și plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenței unei datorii și orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță sau a unui alt drept la plata unei sume de bani". ( art. 3 lit. g din Legea nr. 58/1998, abrogată prin art.2 din Legea 443/2004, abrogată la rândul său de OUG 99/2006). În reglementarea actuală, art. 7 alin. 1 pct.1 din OUG 99/2006 conturează conceptul de activitate bancară - atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public și acordarea de credite în cont propriu; Astfel, din interpretarea primei teze a textului evocat, se degajă concluzia că un credit reprezintă de fapt un contract prin care banca se obligă să avanseze clientului său o sumă de bani, iar acesta din urmă se obligă la rândul său să restituie bancherului suma, și să plătească o dobândă sau alte cheltuieli în legătură cu această sumă. Concluzia este întărită și de prevederile art. 117 din OUG 99/2006 potrivit cărora „instituțiile de credit pot derula tranzacții cu clienții doar pe baze contractuale, acționând într-o manieră prudentă și cu respectarea legislației specifice în domeniul protecției consumatorului.” Contractul fiind sinalagmatic, consensual și oneros, obligația esențială a băncii este aceea de a avansa suma de bani, ea având dreptul corelativ la rambursarea acesteia de către clientul debitor, și la primirea unei dobânzi ("prețul" împrumutului din punctul de vedere al băncii sau "costul" său din punctul de vedere al clientului împrumutat) precum și la acoperirea altor cheltuieli. La rândul său, clientul are dreptul, odată convenția încheiată, la primirea sumei de bani în condițiile stabilite în contract și obligația esențială de a rambursa creditul. Corelativ, el are obligația de a plăti dobânda și cheltuielile legate de transferul sumei de bani în conturile sale. În practică, părțile încheie contracte detaliate care stipulează toate condițiile privind realizarea operațiunii. Contractele mai prevăd și alte obligații esențiale ale debitorului, respectiv obligația de a folosi suma de bani avansată, respectiv de a face "trageri" ale sumelor cu care a fost creditat, obligația de a folosi sumele pentru destinații expres și limitativ prevăzute în contract și obligația de a constitui garanții pentru rambursarea creditului simultan sau succesiv încheierii contractului de credit.
În speță, instanța reține că la data de 29.05.2007, reclamanții au încheiat cu pârâta convenția de credit nr._, având ca obiect acordarea unui împrumut în sumă de 41.600 CHF pentru o perioadă de 240 luni de la data încheierii convenției (scadent la data de 31.05.2027) Detinația creditului a fost potrivit art.1 din CONDIȚII SPECIALE, „acoperire cheltuieli personale curente; Refinanțarea unui credit acordat de HVB în sumă de 41.600 CHF”.
Acțiunea reclamanților s-a întemeiat în drept pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, aceștia solicitând în esență instanței de judecată, să intervină în raportul juridic contractual prin modificarea/anularea parțială a convenției de credit nr._/29.05.2007 respectiv anularea clauzelor prevăzute la secțiunea CONDIȚII SPECIALE care privesc: compunerea și variația comisionului de risc (art. 5 lit.a ) și a comisionului de administrare credit prevăzută la pct.5.1, lit.b din Condițiile speciale ale Convenției de credit astfel cum a fost modificată prin art.3 din Actul adițional nr. f.n. (cu nr. inregistrare 527/15.09.2010) și Actul adițional nr. 1/27.09.2011 ;
Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. 1905/2012 faptul că „ instanța nu poate suplini acordul de voință al părților contractante care constituie lege pentru ele în condițiile în care nu au făcut dovada anulării totale sau parțiale a contractului și în condițiile în care clauza din contractele de credit nu are caracter abuziv” Pentru că nu poate nesocoti principiul pacta sunt servanda, instanța nu poate da curs niciuneia din cererile reclamanților, de a lipsi de efecte, respectiv de a modifica clauze contractuale stabilite de părți în baza principiului consensualismului, pentru următoarele considerente:
Domeniul de incidență al clauzei abuzive este conturat de Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, act normativ special, ce vizează armonizarea legislațiilor statelor membre ale Comunității Europene în materia protecției consumatorului împotriva clauzelor abuzive din contractele de adeziune. În concret, potrivit Directivei, sunt considerate ca fiind abuzive clauzele cu privire la autorizarea agentului economic să rețină sumele plătite de consumator în eventualitatea în care acesta din urmă se decide să încheie sau să execute contractul, fără a exista o clauză similară care să acorde despăgubiri în același cuantum în cazul încetării contractului de către agentul economic; acordarea unui drept agentului economic să rețină sumele plătite în avans pentru produse sau servicii, obligarea consumatorului să respecte clauze de care nu a avut în mod real posibilitatea să ia cunoștință înainte de încheierea contractului; acordarea unui drept exclusiv agentului economic să interpreteze clauzele contractuale; Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, modificată succesiv prin legea nr. 65/2002 și Legea 363/21.12.2007, urmărește aceleași obiective, prevăzând că statul protejează consumatorii prin asigurarea cadrului necesar, accesului neîngrădit la produse și servicii, apărării și asigurării drepturilor persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive. După modelul reglementării europene în anexa legii sunt redate clauze considerate de legiuitor ca abuzive, și anume, clauze care dau posibilitatea comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractuale; clauze care modifică unilateral contractul de către comerciant, în sensul că impun din partea consumatorului obligații care nu au fost stabilite prin contract; clauze care interzic rezilierea contractului; clauze care interzic dreptul consumatorului de a-și valorifica dreptul său prin intermediul instanței de judecată; clauze care permit comerciantului de a cesiona dreptul său, sau de a compensa datoria, fără acordul consumatorului.
În conformitate cu prevederile ar. 4 alin.1 și 2 din Legea nr. 193 din 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Totodată, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Potrivit art. 4 al.6 din Legea nr. 193/2000, „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil” Acest text din lege transpune în legislația națională dispoziția comunitară prevăzută la art. 4 al.2 conform căreia ”aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”
Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea a două condiții în mod cumulativ și anume:
1) clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator și
2) clauza să genereze, prin ea însăși sau împreună cu alte clauze, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
În ceea ce privește negocierea clauzelor contractuale, este de remarcat că deși legiuitorul nu a definit în mod concret și expres această noțiune, sintagma „negociere” în contextul supus prezentei judecăți presupune posibilitatea efectivă a consumatorului de a modifica dispozițiile contractuale într-o manieră care să îi fie acceptabilă. Contractele de credit, intră în sfera contractelor de adeziune, ceea ce înseamnă că acestea conțin și clauze standard, preformulate, însă, un asemenea contract preformulat nu este în mod automat unul abuziv, pentru că altfel nu s-ar mai putea vorbi despre economia consumului ori despre relevanța caracterului profesionist. Chiar și așa, în cazul unui contract preformulat, consumatorul are posibilitatea de a influența clauzele respective, care sunt circumstanțiate, în primul rând, de opțiunile acestuia. Consumatorul are libertatea de a alege între un credit în lei sau unul în euro, un credit cu dobândă fixă, sau unul cu dobândă variabilă sau mixtă, un credit pe o perioadă mai scurtă, sau unul pe o perioadă mai îndelungată. Contractele de credit preformulate au devenit o regulă, pentru că persoana interesată a contracta un împrumut este chiar avantajată de acest sistem, caracterizat prin transparență și previzibilitate Consumatorul are astfel posibilitatea de a verifica într-un mod mai facil condițiile în care poate contracta cu un anumit agent economic și de a decide în deplină cunoștință de cauză, beneficiind de timpul necesar atât pentru a verifica oportunitatea contractării în condițiile oferite de un anumit agent economic, cât și pentru a compara această ofertă cu altele asemănătoare existente pe piață, pentru a lua decizia cea mai bună din punct de vedere economic. Prin urmare, nu se poate reține în speță, contractarea în necunoștință de cauză sau de existența vreunui viciu de consimțământ. De altfel, și doctrina a trasat limitele obligației pozitive de transparență și a obligației negative de a nu prevedea clauze abuzive, stabilind că un potențial client al băncii, depunând diligentele minime impuse într-un asemenea caz, va accesa condițiile generale de bancă, va lua cunoștință de conținutul lor, și eventual va solicita băncii informațiile suplimentare, explicațiile și clarificările pe care le consideră necesare, astfel încât să cunoască și să înțeleagă regulile ce vor guverna noul contract. (...) Obligația (de informare a clientului) trebuie îndeplinită prin urmare prin remiterea către client a unui document scris, care cuprinde informațiile relevante, sau prin punerea lor la dispoziția clientului în alt mod, într-o manieră suficient de accesibilă (afișare la sediul băncii, postare pe web, etc) ".
În aprecierea caracterului abuziv, instanța are în vedere și nivelul de pregătire și de înțelegere a consumatorului, având relevanță posibilitatea acestuia de a înțelege efectiv dispozițiile contractuale, dar și posibilitatea acestuia de a demara și influența negocierile. Pe de altă parte, comerciantul, în respectarea obligației sale de a oferi protecție consumatorilor, nu poate să se substituie clientului său, în analiza aprecierii oportunității contractării și chiar a negocierii. Libertatea de voință în asumarea de obligații implică și responsabilitatea alegerii. În materia contractelor de credit, simpla existență a unei piețe concurențiale bancare, și implicit a unui număr diversificat de produse bancare face să se prezume implicit și absolut existența negocierii cu privire la clauzele referitoare la prețul contractului de credit. Or, la momentul semnării celor două convenții de credit, concurența existentă pe piață, a permis reclamanților să analizeze ofertele mai multor operatori economici, putând alege în mod liber oferta cea mai avantajoasă pentru nevoile lor.
În speță, instanța observă faptul că, în cuprinsul convenției de credit nr._/29.05.2007 la rubrica ,,destinația creditului,, se arată că acesta este și pentru refinanțarea unui credit acordat de HVB. În această situație, este de notat că reclamanții sunt consumatori avizați care cunoșteau ce fel de contracte încheie și ce clauze conțin aceste contracte. Aceștia nu se pot prevala de propria culpă la încheierea convenției de credit nr._/29.05.2007 pentru a obține constatarea nulității absolute a unor clauze pe care, l-a momentul încheierii contractului, le-au apreciat ca fiindu-le favorabile. Mai mult, instanța constată că art. 3 lit. d din Condițiile Speciale ale contractului de credit respectă prevederile art. 4 alin.1 și 2 din Legea nr. 193 din 2000 privind clauzele abuzive și ale punctului 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193 din 2000, în sensul că s-a prevăzut obligația pârâtei de a-i informa pe împrumutații-reclamanți cu privire la modificarea adusă dobânzii aceștia având posibilitatea de a solicita rezilierea contractului. Împrejurările care ar putea justifica în mod legitim schimbările semnificative ce pot să apară pe piața monetară sunt, de regulă, neprevăzute și imposibil de descris de o manieră exhaustivă în cuprinsul unei clauze contractuale. În ceea ce privește convenția de credit nr._/29.05.2007 instanța reține că a fost circumstanțiată în funcție exclusiv de alegerile împrumutaților, banca neputând face altceva decât să prezinte clienților săi opțiunile existente.
Pârâta nu avea nici posibilitatea și nici interesul de a forța reclamanții împrumutați să convină la condiții contractuale cu care aceștia nu erau de acord. Reclamanții ar fi putut compara oferta pârâtei cu ofertele altor bănci, folosindu-se de acestea atât ca puncte de reper, cât și ca pârghii utile în negocierea unor condiții cât mai avantajoase, urmând ca, în final, să opteze pentru acea oferta care răspundea cel mai bine cerințelor lor.
În plus, instanța reține că reclamanții au arătat prin răspunsurile la interogatoriu că înainte de semnarea convenției de credit au comparat costurile V. cu alte oferte de pe piațăși că nu au fost constrânși să încheie cu pârâta convenția de credit. Mai mult, reclamanta chiar precizează că nu a considerat necesar să ceară explicații consilierului bancar, referitor la clauzele criticate în prezenta acțiune
Instanța va înlătura pentru argumentele expuse în precedent susținerile reclamanților cu privire la vătămarea intereselor economice prin impunerea de către pârâtă unor clauze prestabilite într-un contract nenegociabil, pentru că aceștia nu au fost constrânși să adere la aceste clauze contractuale, ci au acceptat ceea ce a priori au dorit, și anume obținerea în anul 2007 unui credit în valoare de 41.600 CHF.
În ceea ce privește noțiunea de „dezechilibru semnificativ" pornind de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei 93/13/CEE care prevăd această sintagmă, doctrina a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală". Partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului. Simplul fapt că o clauză figurează într-un contract de adeziune nu este suficient pentru a demonstra că ea a fost impusă printr-un abuz de putere economică. Conservarea echilibrului contractual pe tot parcursul derulării contractului este o condiție sine qua non a menținerii egalității juridice a părților în cadrul raportului juridic contractual. Nici art. 5 lit. a și nici art. 5.1 lit.b în secțiunea Condiții Speciale ale convenției de credit nr._/29.05.2007 nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Comisionul de risc reprezintă fără îndoială un element a costului creditului, ceea ce, aparent, ar plasa această clauză sub incidența art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului privind caracterul abuziv. Trebuie însă observat faptul că nici art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb, precum și la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil.
Pe de altă parte, pentru reținerea caracterului abuziv al unei clauze nu este suficient ca aceasta să aibă caracter oneros și nici să determine creșterea obligațiilor financiare pentru consumator pe parcursul contractului, ci reclamanții ar fi trebuit să dovedească că respectiva clauză a creat prin ea însăși sau împreună cu alte clauze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, existent încă de la momentul contractului chiar dacă s-a manifestat ulterior, sub acest aspect revenindu-le sarcina probei.
Referitor la comisionul de risc prevăzut de art. 5.a din Condițiile Speciale ale convenției de credit nr._/29.05.2007, instanța mai notează că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, pentru că Legea de aprobare nr. 288/28 decembrie 2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 888 din 30 decembrie 2010 care a intrat în vigoare la data de 2 ianuarie 2011, conține în art. I pct.39 o modificare a dispozițiilor tranzitorii cuprinse în art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în sensul că prevederile O.U.G. nr. 50/2010 invocate de reclamanți nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a ordonanței. Norma juridică cuprinsă în textul art. I pct. 39 din Legea 288/2010 deși este o normă tranzitorie, are și o componentă de drept substanțial, în sensul că reglementează situația acelor raporturi juridice născute din contractele de credit în curs de derulare, care rămân supuse vechii reglementări, fiind scoase din sfera de aplicare a O.U.G. nr. 50/2010. Or, convențiile de credit încheiate între reclamanți și pârâta S.C. V. R. S.A. este anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, fiind așadar contracte în derulare, excluse din sfera de aplicare a O.U.G. nr. 50/2010.
Așa cum rezultă din probele administrate în cauză, reclamanții au luat un credit în sumă de 41.600 CHF prin convenția de credit nr._/29.05.2007 pentru refinanțarea altui credit anterior, ceea ce presupune în mod rezonabil o comparație a creditului luat de la HVB și o opțiune conștientă în favoarea creditului de refinanțare, la V. R. S.A. În aceste condiții, faptul că reclamanții au introdus prezenta cerere la mai mult de 6 ani de la încheierea contractului, creează un dubiu semnificativ cu privire la susținerile acestora privind împrejurările încheierii contractului și atitudinea lor subiectivă la acea dată, care profită pârâtei, potrivit principiului in dubio pro reo. Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiției cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecății). Or, în cauză, probele depuse de reclamanți nu dovedesc dincolo de orice îndoială rezonabilă reaua credință a pârâtei. Este de notat în acest context faptul că Legea 193/2000 nu oferă niciun reper în ceea ce privește condiția ca o clauză să fie contrară cerințelor bunei credințe. Absența unei astfel de prevederi a condus în practica judiciară la concluzia că pentru a dovedi buna credință este necesar să fie demonstrat dezechilibrului contractual în favoarea uneia din părți. Pentru că în speță nu s-a dovedit un astfel de dezechilibru, nici condiția absenței bunei credințe nu este îndeplinită.
Reținând că dobânda și comisioanele sunt elemente care formează costul total al creditului, care împreuna cu marja de profit a Băncii, formează prețul contractului, instanța apreciază că cererea de obligare a pârâtei S.C. V. R. S.A. la modificarea contractului în sensul propus de reclamanți este nefondată. Mai mult decât atât, o modificare a convenției de credit nr._/29.05.2007 ar aduce atingere atât principiului specialității de folosință a persoanei juridice (care nu poate încheia acte dezinteresate), cât și dreptului de proprietate al pârâtei consacrat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, lipsirea băncilor de contraprestațiile legal stabilite în contractele aflate în derulare, are efectul unei atingeri aduse proprietății în înțelesul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care nu ezită să condamne statul român pe acest tip de contencios. Aceste drepturi de creanță sunt asimilate, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu noțiunea de bun. Pe lângă prevederile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, anularea acestor clauze ar determina și o nesocotire a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care prevede la art. 16, că: Libertatea de a desfășura o activitate comerciala este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale" Legislația națională cuprinde dreptul la libertatea exercitării activității comerciale, în chiar art. 45 din Constituție, acesta prevăzând „accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera inițiativă și exercitarea acestora în condițiile legii". Chiar dacă Legea 193/2000 poate fi considerată o lege în baza căreia se exercită libertatea economică, aceasta nu trebuie să fie de natură să restrângă exercitarea acestei libertăți. Prin Decizia nr. 230/2007, Curtea Constituțională a prescris ca "în scopul creării cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție, statul trebuie să susțină o politică concurențială corectă, aceasta jucând un rol esențial în facilitarea liberei circulații a mărfurilor, în stimularea inițiativei participanților la activitatea de comerț, realizând și funcția de garanție a unei economii de piață." iar libera exercitare a activității economice nu poate fi restrânsă decât în condițiile prevăzute de art. 53 din Constituție, în ipotezele prevăzute de acest articol și sub condiția proporționalității.
Având în vedere considerentele expuse anterior, văzând că nu sunt întrunite condițiile legale pentru a se putea constata caracterul abuziv al clauzelor invocate de reclamanți, instanța constată că acțiunea acestora apare ca neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge acțiunea în constatare formulată de reclamanții M. G. V. – CNP:_ și M. D. Victorița – CNP:_, ambii cu domiciliul în mun. B., Calea Națională, nr. 107, ., jud. B. în contradictoriu cu pârâtele S.C. „V. R. S.A” – Sucursala B., cu sediul în mun. B., .. 2, .. B. și S.C. „V. R. S.A”, cu sediul în București, Șoseaua P., nr. 42, ., Sector 2.
Cu drept de apel, care se va depune la Judecătoria B.., în termen de 30 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 05 februarie 2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Red.A.E./Tehnored. S.A./ 6 exp./27.07.2015
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 1270/2015. Judecătoria... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 1809/2015. Judecătoria... → |
|---|
