Acţiune în constatare. Sentința nr. 3060/2015. Judecătoria BOTOŞANI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3060/2015 pronunțată de Judecătoria BOTOŞANI la data de 23-03-2015 în dosarul nr. 13363/193/2014
Dosar nr._ - acțiune în constatare -
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA B.
SECȚIA CIVILĂ
HOTĂRÂRE
Ședința publică din data de 23.02.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE - B. P.
GREFIER - C. A.
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3060
La ordine pronunțarea în cauza civilă formulată de reclamanții C. G. și C. L. în contradictoriu cu pârâtele S.C. Banca Comercială Română S.A. și S.C. Banca Comercială Română - S. B., având ca obiect „acțiune în constatare”.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 19.03.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință, când, constatând că are nevoie de mai mult timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de astăzi, dată la care,
INSTANȚA
Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată în data de 17.09.2014 sub nr._ pe rolul Judecătoriei B., reclamanții C. G. și C. L. au chemat in judecată pe pârâtele S.C. BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. și S.C. BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. - S. B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce urmează a se pronunța, să constate caracterul abuziv și implicit nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 9 pct. c), d), e) și f) referitoare la comisioane din Contractul de credit bancar nr. 411/05.06.2006, să constate caracterul abuziv și implicit nulitatea absolută a clauzelor inserate în Condiții Generale de Creditare – Anexă la contractul de credit de mai sus la art. 3 pct. 3.3, pct. 3.4, pct. 3.7 și pct. 3.8 referitoare la modalitatea de calcul a comisioanelor, obligarea pârâtelor la modificarea contractului de mai sus în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive, obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 3000 euro constând în comision de risc și sume încasate peste valoarea comisionului de administrare lunară, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă sumei încasate în mod nejustificat de Bancă, precum și obligarea pârâtelor la refacerea corespunzătoare a scadențarului, în sensul diminuării soldului cu valoarea sumelor încasate în mod nelegal.
În motivare, reclamanții arată că, prin contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 411/05.06.2006, au primit un credit imobiliar în sumă de 10.000 euro pentru nevoi personale, contractul conținând o . clauze abuzive, care nu au fost negociate direct cu reclamanții.
În dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosar înscrisuri.
În drept, reclamanții a invocat dispozițiile art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000.
Pârâtele S.C. BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂS.A. și S.C. BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂS.A. - S. B., legal citate, s-au prezentat în instanță și au formulat întâmpinare la dosar prin care au invocat excepțiile lipsei calității procesual pasive și a capacității de folosință a Sucursalei B., excepția inadmisibilității capetelor 2, 3, 4 și 6 de cerere, excepția lipsei de obiect/ interes a capetelor 1 și 2, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele încasate cu mai mult de 3 ani anterior înregistrării acțiunii și pe fond au solicitat respingerea acțiunii, formulând și cerere reconvențională, cu cheltuieli de judecată.
La termenul din data de 23.03.2015, instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei B..
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor legale incidente, instanța reține următoarele:
Articolul 248 alin. (1) din codul de procedură civilă instituie regula conform căreia instanța va soluționa mai întâi excepțiile de procedură cât și cele de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Referitor la excepția necompetenței materiale, invocată de instanță, din oficiu, instanța relevă că aceasta este o excepție de procedură, de ordine publică, dilatorie, ce poate fi invocată, conform prevederilor art. 130 alin.(2) C.pr. civilă, de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.
Mai reține instanța că acțiunea reclamantului are două capete de cerere dintre care petitul privitor la constatarea caracterului abuziv al dispozițiilor pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției are caracter principal, iar capătul de cerere referitor la obligarea pârâtelor la restituirea sumelor percepute nelegal prezintă caracter accesoriu, potrivit dispozițiilor art. 30 C.pr.civ.
Având în vedere că, raportat la capătul principal de cerere se determină competența instanțelor de judecată, instanța reține că în materia privind constatarea nulității clauzelor abuzive, cuprinse în contractele încheiate între profesioniști și consumatori, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000.
Potrivit alin. 1 al art. 12 din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, „În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, organele de control (…) vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului”. De asemenea, potrivit alin. 3 al aceluiași articol „Asociațiile pentru protecția consumatorului care îndeplinesc condițiile (…) îl pot chema în judecată pe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, la instanța prevăzută la alin. (1)”.
Același art. 12, prin intermediul alin. 4, stabilește că „Dispozițiile alin. (1) - (3) nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conține clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acțiune ori pe cale de excepție, în condițiile legii”.
Practic, prin intermediul dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 193/2000, legiuitorul a stabilit că în pricinile privind constatarea nulității clauzelor abuzive, cuprinse în contractele încheiate între profesioniști și consumatori, pot avea calitate procesual activă organele de control, asociațiile pentru protecția consumatorului și consumatorii iar competența de soluționare a acestor cauze aparține tribunalului de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului.
Sintagma „în condițiile legii”,din finalul aliniatului 4 al art. 12, într-o interpretare riguroasă logico sistematică, subliniază că dispozițiile Legii nr. 193/2000 (inclusiv cu privire la competență) se aplică și în situația în care consumatorul este cel ce sesizează instanța.
Această concluzie este susținută și de dispozițiile art. 14, din aceeași lege, ce face referire directă la soluționarea pe cale principală a cererii privind despăgubirile în cazul constatării anterioare a caracterului abuziv al anumitor clauze contractuale. Astfel, legiuitorul arată în mod clar și fără echivoc „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă”. Practic, în situația în care nulitatea unei clauze contractuale a fost anterior constatată în condițiile Legii nr. 193/2000, printr-o hotărâre definitivă, iar persoana prejudiciată (consumatorul) dorește să fie despăgubit, are la dispoziție acțiunea directă, competența stabilindu-se raportat la valoarea obiectului cererii, în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă. De asemenea chiar și în actualul Cod de procedură civilă se reține nuanța de „drept născut la despăgubire” ( art. 126 al.2 dispune că „în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă.”).
Sub acest aspect, mai trebuie reținut că, în condițiile Legii nr. 193/2000, raportul juridic dedus judecății este unul pur comercial, prin esență fiind vizat un contract întocmit de un profesionist, neexistând niciun motiv pentru care aceeași instanță să nu judece aceeași acțiune atunci când legea prevede, cu titlu accesoriu, posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat sau când calitatea procesual activă aparține unor persoane diferite. Astfel, apare ca absurd ca aceeași cerere să fie judecată de instanțe diferite (din punct de vedere ierarhic) în funcție de persoana reclamantului.
Norma de competență dintr-o lege specială trebuie să fie unică și să asigure repartizarea cauzelor între mai multe instanțe, indiferent de calitatea titularului acțiunii și de capătul accesoriu. Ori, nu se poate accepta ca acțiunile formulate de consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor aceleiași legi să sesizeze o instanță diferită (fie atât din perspectiva specializării cât și din punct de vedere ierarhic).
Se mai observă și că, atunci când se referă la cereri de modificare a contractelor bancare, prin eliminarea clauzelor abuzive, legea specială face trimitere la „tribunal” și folosește o terminologie specifică dreptului comercial, făcând referire la criteriul competenței teritoriale după sediul „profesionistului”. Prin urmare, competența de analiză a raportului juridic concret dedus judecății care se referă la examinarea unui contract de credit bancar încheiat cu un „profesionist” al domeniului bancar, aparține unei instanțe specializate în materia litigiilor cu profesioniști.
Mai mult decât atât, din interpretarea dispozițiilor sale reiese că scopul Legii nr. 193/2000 este asigurarea intrării în legalitate în cadrul unor raporturi juridice de drept privat, prin măsuri coercitive, apte de a fi puse în executare conform dreptului comun. Astfel, în principal, instanța, în caz de admitere a acțiunii, va obliga profesionistul să modifice contractele de adeziune în curs de executare, precum și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale.
Un alt argument, în susținerea că modificarea art. 12 din Legea 193/2000 (prin intermediul art. 38 L. 76/2012) înlătură criteriul valoric avut în vedere în reglementarea anterioară și stabilește competența de soluționare în favoarea tribunalului de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, poate fi adus și contextul istorico social în care s-a produs modificarea. Astfel, prin intermediul legii de punere în aplicare a Codului de procedură civilă s-a urmărit creșterea eficienței justiției ori, riscul de generare a practicii neunitare este extrem de mare în condițiile în care același tip de acțiuni sunt judecate de secții diferite ale aceleiași instanțe sau de instanțe diferite din punct de vedere ierarhic ceea ce contrazice chiar scopul legii.
Pe de altă parte, din perspectiva aplicării criteriilor procedurale generale de stabilire a competenței, instanța reține următoarele aspecte:
Dispozițiile art. 113 NCPC, stabilesc situațiile în care competența teritorială este alternativă, legiuitorul prevăzând la punctul 8 al reglementării evocate, că „în afară de instanțele prevăzute la art. 107 - 112, mai sunt competente: instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor”
Potrivit art. 121 din Codul de procedură civilă, „cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului. Dispozițiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile.” ( art. 126 al.2 dispune că „în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă.”) Acest ultim caz de competență teritorială exclusivă prevede o situație diametral opusă celei statuate în art. 113 al.1 pct.8 NCPC, în sensul că stabilește expressis verbis faptul că, în această ipoteză, competența evocată de text poate fi atrasă numai în cazul în care calitatea procesuală activă aparține profesionistului. Prin urmare textul comentat vizează numai situația în care acțiunile sunt îndreptate împotriva unui consumator, formula folosită de legiuitor sugerând incontestabil că ne aflăm în prezența unei norme imperative. per a contrario, atunci când consumatorul are calitate procesuală activă, nu sunt incidente dispozițiile art. 121 din Codul de procedură civilă, competența fiind stabilită de legea specială, (art. 12 din Legea 193/2000). Deși exprimarea folosită de legiuitor în textul articolului 121 NCPC nu lasă loc de interpretare, chiar dacă s-ar admite că părțile au „permisiunea” dată de art. 113 al.1 pct.8 de a alege competența altei instanțe, această alternativă ar fi posibilă „numai după nașterea dreptului la despăgubire” Soluția decurge din trimiterea făcută expres la aplicarea art. 126 al.2 NCPC. Or, în speță, dreptul la despăgubire s-ar naște doar în cazul constatării caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit, și numai după ce hotărârea ar rămâne definitivă.
Așadar, referitor la competența teritorială a instanței, prevederile art. 107, și art. 126 al.2 din Codul de procedură civilă, completează în mod firesc prevederile art. 12 din Legea nr. 193/2000 chiar și în lipsa unei stipulări exprese (art. 14 din Legea 193/2000).
Referitor la competența materială a instanței este de notat că potrivit art. 95 pct. 1 NCPC, „tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe” Prin această formulare, care nu permite decât restricții exprese, punctuale, se afirmă cât se poate de clar ideea că tribunalele sunt instanțe de drept comun. Noul text, consolidează așadar plenitudinea de jurisdicție a tribunalelor, ca instanțe de fond și în materie civilă (stricto sensu), normele de competență care derogă de la principiile plenitudinii de jurisdicție fiind de strictă interpretare. Finalmente, prin art. 95 pct..4 legiuitorul a recunoscut tribunalului și o competență diversă, respectiv în privința oricăror „alte cereri date prin lege în competența lor”. Acest text, completează în mod evident dispozițiile art. 12 din Legea nr. 193/2000, care atribuie tribunalului o competență expresă și restrictivă, stabilind în termeni expliciți că aceasta (tribunalul) este instanța competentă să soluționeze cererea consumatorului de constatare a caracterului abuziv a clauzelor contractuale. De altfel, nicio normă legală care protejează drepturile consumatorului (Legea 193/2000, O.G. 21/1992, Legea 296/2004) nu indică judecătoria ca instanță competentă a soluționa astfel de litigii.
Mai mult, în speță, acțiunea reclamanților are ca principal capăt de cerere constatarea caracterului abuziv al unor clauze din cuprinsul convențiilor încheiate de reclamanți cu pârâta, din acesta derivând o . capete accesorii, cum ar fi obligarea pârâtei la modificarea convențiilor de credit și actelor adiționale, în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive, restituirea sumelor încasate în temeiul unor astfel de clauze, etc.
Din examinarea clauzelor susmenționate se observă că acestea nu au un caracter evaluabil în bani, referindu-se la condițiile în care poate fi revizuită rata dobânzii, consecințele acestei revizuiri, împrejurările în care banca poate declara scadența anticipată a creditului, obligația împrumutatului de a plăti băncii o . costuri suplimentare care ar putea interveni pe parcursul derulării convenției.
Conform art. 94 pct.1 lit. h) C. pr. Civilă sunt de competența judecătoriei: cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe, rezultând din interpretarea per a contrario că toate celelalte cereri neevaluabile în bani, respectiv având alt obiect decât obligația de a face sau de a nu face, sunt de competența Tribunalului, raportat la dispozițiile art. 95 alin.(1) C.pr. civilă.
De asemenea, potrivit art. 99 alin.(2) C.pr. civilă: În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt.
Așadar, chiar în ipoteza în care s-ar aprecia că, în cauză, sunt aplicabile regulile de competență generală, instituite de Codul de procedură civilă, față de pretențiile concrete deduse judecății și dispozițiile legale evocate, rezultă că, în speța dedusă judecății, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului, ca instanță de drept comun.
Dincolo de toate aceste aspecte, apare ca absurd ca acțiunea formulată de consumator să fie judecată de instanțe stabilite în funcție de criteriile generale stabilite de C.pr.civ., iar acțiunea formulată de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, privind constatarea clauzelor abuzive într-un contract care îl privește pe același consumator, să fie judecată de tribunalului de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului. Practic, dacă s-ar admite această această soluție, s-ar admite implicit și faptul că ceea ce determină instanța competentă este calitatea subiectului activ.
Având în vedere considerentele expuse în precedent, în consonanță cu dispozițiile legale evocate, în temeiul art. 130 alin. (2) și art. 132 alin. (3) din Noul Cod de procedură civilă, instanța urmează a admite excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei și a declina competența în favoarea Tribunalului București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția de necompetență materială a Judecătoriei B..
Declină competența de soluționare a cauzei având ca obiect „acțiune în constatare”, formulată de reclamanții C. G., CNP_ și C. L., CNP_, ambii cu domiciliul în mun. B., str. .. 14, ., . în contradictoriu cu pârâtele S.C. BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A, CUI:_, RC: J_, RB – PJR – 10 – 008/1999, cu sediul în mun. București, .. 5, sector 3, București și S.C. BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A – S. B., cu sediul în mun. B., Piața Revoluției nr. 9, jud. B. în favoarea Tribunalului București..
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică azi, data de 23.03.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Red. B.P./ Tehnored. C.A./ 6 ex./ 04.05.2015
| ← Revendicare imobiliară. Sentința nr. 3102/2015. Judecătoria... | Înlocuire amendă cu muncă în folosul comunităţii.... → |
|---|
