Obligaţie de a face. Sentința nr. 7972/2015. Judecătoria BOTOŞANI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 7972/2015 pronunțată de Judecătoria BOTOŞANI la data de 16-09-2015 în dosarul nr. 4302/193/2015
Dosar nr._ - Restabilire echilibru contractual -
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA B.
SECȚIA CIVILĂ
Ședința publică din data de 16 septembrie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE – H. F.
GREFIER – O. B.
SENTINȚA CIVILĂ NR. 7972
Pe rol judecarea cauzei de restabilire echilibru contractualformulată de reclamanții B. I. și B. M. în contradictoriu cu pârâta . București.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă av. B. M. pentru reclamanții lipsă și av. G. M. pentru pârâtă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Instanța pune în discuție din oficiu excepția necompetenței materiale a Judecătoriei B. în soluționarea prezentei cauze și eventuala declinare a cauzei în favoarea Tribunalului București, având în vedere dispozițiile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, „În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, organele de control (…) vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului”.
Av. B. M. pentru reclamanți solicită respingerea excepției invocată de instanță, întrucât Legea nr. 193/2000 nu stabilește competența tribunalelor pentru acțiunile intentate în temeiul acesteia.
Av. G. M. pentru pârâtă depune la dosar delegație de substituire și solicită respingerea excepției invocată de instanță. Depune la dosar practică judiciară.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța reține cauza spre pronunțare asupra excepției necompetenței materiale a Judecătoriei B.
INSTANȚA:
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată în data de 26.03.2015 sub nr._, reclamanții B. I. și B. M. au solicitat în contradictoriu cu pârâta . București, să se constate caracterul abuziv al clauzelor înserate la absolute) înserate la pct. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit nr._/7.07.2008, și la art. 5.1 lit. a din Actul adițional nr. 1 din data de 15.09.2010 (act adițional de conformare OUG 50/2010), art. 3.5. art. 3.6 din Condițiile generale și restituirea sumei de 3010 CHF reprezentând comision de risc/comision de administrare credit încasat nelegal de către pârâtă din data de 07.07.2008 si până în momentul de față și dobânda legală calculară la sumele datorate de la efectuării plății și până la plata electivă a debitului; constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la Articolul 1 pct. 3 lit. a din Actul adițional nr. 2 din data de 20.02.2012 referitoare la stabilirea unei dobânzi compusă din LIBOR CHF la 3 luni+marja de 6,03%; obligarea pârâtei să respecte clauzele contractuale ce le-au fost prezentate în anul 2010 de la Art. 1 pct. 3 lit. a din Actul adițional nr.l din data de 15.09.2010(act adițional de conformare OUG 50/2010) prin care dobânda era compusă din L1BOR CHF la 3 luni+ marfa de 3,39 % sau obligarea pârâtei să încheie un act adițional prin care să se stabilească dobânda având aceste component( cu alte cuvinte, solicită să se constatate că după implementarea OUG 50/2010, dobânda este de LIBOR CHF + marja fixă 3.39% și a fost modificată în mod abuziv de către bancă cu stabilirea LIBOR CHF +marjă 6.03 % și că majorarea marjei prin actul adițional nr. 2 este abuzivă; obligarea pârâtei să restituie sumele încasate abuziv în baza clauzei de la Art. 1 pct. 3 lit. a din Actul adițional nr. 2 din data de 20.02.2012, respectiv diferența dintre dobânda percepută cu marjă 6,03% și dobânda percepută inițial cu marjă 3,39%(cât trebuia să se perceapă) și a dobânzii legale calculate la sumele datorate de la efectuării plății și până la plata efectivă a acestora dar și a sumelor încasate în cazul în care în perioada 15.09.2010 și 20.02.2010 pârâtă nu a respectat formula de calcul a dobânzii și nu a aplicat-o și în cazul în care LIBOR CHF la 3 luni a scăzut; constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 8 lit.
c) și d)din Condițiile Generale ale Convenției de nr._/7.07.2008, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Arată reclamanții că au încheiat cu pârâta convenția de credit garantată cu ipotecă nr._/7.07.2008, prin care au împrumutat suma de_ CHF sumă ce a avut ca și destinație refinanțarea unui credit acordat de V. România SA în anul 2007 (sumă împrumutată atunci a fost de_ CHF), durata creditului fiind de 300 de luni de la data încheierii convenției.
Potrivit legislației privind proiecția consumatorilor, reclamanții, avea calitatea de consumatori iar pârâta . de comerciant.
Conform dreptului protecției consumatorului, comerciantul trebuie să respecte o . obligații, dintre acestea fiind obligația de informare ( un consumator suficient de informat va fi capabil să-și apere interesele impunând astfel și comerciantului să asigure o prealabilă și corectă informare ) și obligația de se abține de la a însera in cuprinsul contractelor încheiate cu consumatorii clauze abuzive .
Convențiile în litigiu sunt. din punct de vedere al manifestării de voință a părților, contracte de adeziune întrucât conțin clauze standard preformulate prin care pârâta-creditoare, profitând de buna lor credință, de poziția lor economică inferioară, de nevoia de a obține un credit, au introdus în cele două convenții, clauze asupra cărora ei nu puteam interveni pentru a le înlătura ori modifica.
Aceste clauze le creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile asumate de fiecare parte, avantajând pârâta-bancă, în scopul obținerii unui profit care excede cu mult prețului pe care urma să-1 plătim pentru împrumutul acordat.
În accepțiunea dispozițiilor art. 4 alin.l din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți și consumatori, a dispozițiilor art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului și ale art. 2 pct. 16 din OG nr.21/1992 privind protecția consumatorilor, clauza abuzivă este acea clauză înserată în contract care, nefiind negociată direct cu consumatorul,creează în detrimentul acestuia și contrar cerințelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Din cuprinsul textelor de lege se desprind două condiții care definesc natura abuzivă a unei clauze contractuale și anume: a) aceasta să nu fi fost negociată direct cu consumatorul și b) aceasta să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerinței executării contractelor cu bună-credință.
Cu privire la prima condiție, art. 4 alin.2 din Legea nr. 193/2000 prevede faptul că o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, ca în cazul contractelor standard preformulate ori a condițiilor generale anexă la contract.Contractul preformulat a fost definit de Ordinul nr.92/2007 emis de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, ca fiind acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu.
Din acest punct de vedere, convențiile încheiate cu pârâta . fost preformulate, în sensul că toate clauzele contractuale au fost redactate și impuse de pârâtă în mod unilateral fără a exista negociere.
Cea de-a doua condiție necesară pentru calificarea unei clauze contractuale ca fiind abuzivă, se referă la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului care impune, contrar principiului bunei-credințe care trebuie să guverneze și momentul încheierii contractului, clauze care îi creează un avantaj superior în detrimentul consumatorului.
Principiul bunei-credințe se regăsește și în art. 3 alin. 1 din Directiva nr.93/13/CEE și desemnează respectul reciproc al părților contractante, adoptarea unui comportament onest și rezonabil care să aibă în vedere interesul legitim al consumatorului. Dezechilibrul contractual este rezultatul dezechilibrului în puterea de negociere a părților începând cu data încheierii contractului. Tot potrivit acestei Directive, "se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactatei în prealabil, iar din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenta conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune."
Clauze contractuale menționate în petit îndeplinesc condițiile arătate anterior pentru a fi calificate drept abuzive. Fiind astfel lovite de nulitate absolută (în acest sens, Decizia 686 din 21 februarie 2013, Secția a Il-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție;, se impune înlăturarea lor și obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani achitate de noi, reclamanții, în baza acestora.
Cu privire la primul capăt de cerere, respectiv constatarea clauzelor inserate la pct. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit nr._/7.07.2008, și la art. 5.1 lit. a din Actul adițional nr. 1 din data de 15.09.2010 (act adițional de conformare OUG 50/2010), art. 3.5, art. 3.6 din Condițiile generale sunt abuzive deoarece clauzele nu au fost negociate.
Noțiunea de comision de risc/comision de administrare, deși înserată în contract/acte adiționale, nu le-au fost explicate anterior semnării convenției de credit/actului adițional, în mod clar și neechivoc, sub aspectul motivelor și al condițiilor în care este perceput.
Fiind vorba de un contract preformulat. comisionul de risc/administrare a fost impus de către Bancă, nu au fost consultați și nu au fost întrebați dacă acceptă această clauză sau nu, nu li s-a spus că au posibilitatea să negociem cuantumul acestuia.
Arată reclamanții că în contractul inițial - Condiții Speciale și Condiții Generale (2008) nu există vreo clauză care să explice noțiunea de comision de risc. arătându-se doar că „ pentru punerea la dispoziție a creditului se percepe acest comision, indicându-se cuantumul, neexplicându-se ce reprezintă, care este contraprestația băncii pentru acest comision, explicațiile fiind date ulterior în urma notificării în anul 2014, fiind tardive în sensul că acesta a fost perceput pentru acoperirea riscurilor băncii. De asemenea, sub pretextul alinierii la OUG 50/2010, Banca ne impune din nou acest comision, prin actul adițional nr. 1 din 15.09.2010. în același cuantum însă redenumit în comision de administrare și cu același scop (neprecizat inițial)pentru acoperirea riscurilor băncii.
De asemenea având în vedere că primul comision de risc este abuziv(clauza fiind nulă) Banca era obligată la apariția OUG 50/2010 să nu mărească costurile băncii și să aplice același comision, de data aceasta numindu-1 comision de administrare(care de fapt nu se referă la administrare creditului ci tot la acoperirea riscurilor, fiind interzis de OUG 50/2010).
Atât prevederile OUG 50/2010(art. 35) dar si cele prevăzute de OG 21/1992, art. 9 ind.3 lit. e pct.2 arată că" se interzice majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri menționate în contract".
Este nejustificată perceperea acestora întrucât nu fac parte din obiectul principal al contractului, din preț, neavând o justificare obiectivă, un corespondent într-o contraprestație a băncii, Este nejustificată perceperea acestor comisioane întrucât pentru garantarea restituirii creditului contractat,, întrucât au instituit o ipotecă în favoarea pârâtei asupra imobilului proprietatea părinților și de asemenea imobilul ipotecat a fost asigurat, polița de asigurare fiind cesionată în favoarea băncii(a fost încheiată polița cu o societate aleasă și agreată de bancă). In aceste condiții, contractul a devenit mult prea oneros, plătind aproximativ 8000 CHF și în condițiile în care tot ei suportăm riscul valutar.
Nu există vreo clauză înserată în contract (și nici în actul adițional nr. 1 )
care să prevadă că în cazul în care se plătesc toate, suma percepută cu titlu de comision de risc/comision de administrare va fi restituită, aspect ce arată că de fapt este vorba de o dobândă mascată, un câștig ce excede prețului plătit(dobânzii) și care nu are o justificare obiectivă.
Deși prin Actul adițional nr. 2 din data de 20.02.2012, se arată la art.2 că se
elimină comisionul de administrare, pârâtă a continuat și după această
să perceapă comisionul de risc, însă nu separat ci incluzându-l în
marja băncii, încălcând dispozițiile legii.
Cu privire la cel de al doilea capăt de cerere, respectiv constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la Articolul 1 pct. 3 lit. a din Actul adițional nr. 2 din data de 20.02.2012 referitoare la stabilirea unei dobânzi compusă din LIBOR CHF la 3 luni+marja de 6,03% este abuziv din următoarele motive: inițial, în anul 2008 (la data semnării contractului ) dobânda a fost stabilită la 3,99 %, dobândă pe care nu au contestat-o.
Ulterior, în anul 2010 au fost chemați la Bancă și li s-a spus că a intrat în vigoare un act normativ al Guvernului României(OUG 50/2010) prin care banca este obligată să stabilească dobânda după marjă fixă și LIBOR și că trebuie să se conformeze legii. Au primit un exemplar de pe actul adițional în data de 15.09.2010, și li s-a spus că marja băncii este de 3,39% și că din acel moment dobânda va fi stabilită în acest mod, fiind compusă din marjă fixă 3,39% + indicele de referință LIBOR CHF 3 luni, chiar dacă nu își exprimă acordul în mod expres . După 2 ani în anul 2012, întrucât au rămas cu 3 rate restante (așa cum reiese din actul adițional nr. 2-fila 7 aveau o datorie de 242,89 CHF principal și 265.79 CHF dobândă, comisioane restante 179,47 CHF) s-au adresat băncii pentru a stabili o modalitate de plată, întru cât ratele erau mai mari în acel moment datorate și creșterii valorii CHF.
Banca pârâtă le-a propus să încheie un act adițional la contract, oferindu-le o perioada de grație(20.02._12), perioada în care să achite doar dobânda curentă fără achitarea sumei principale, dar banca a mărit propria marjă de la 3.39% la 6,03% fără a le oferi nicio explicație.
Astfel, dacă în anul 2010 (15 septembrie) le-a fost adusă la cunoștință că marja va fi de 3,39 % și că în acest mod se respectă OUG 50/2010, în anul 2012, profitând de situația deosebită in care se aflau banca le-a propus încheierea actului adițional, dar acest act s-a dovedit a fi foarte dezavantajos pentru ei.
Deci pârâta Bancă, pe parcursul derulării contractului, dacă inițial(anul 2008) stabilește o dobândă de 3,99%. apoi una formată din 3,39% + LIBOR CHF din 2010(dobândă care era una corectă raportată la cea stabilita inițial de 3,99%), în anul 2012, fără a le explica de ce trebuie majorata marja, stabilește marja la 6,03%.
Consideră reclamanții că majorarea marjei fixe este abuzivă, în dezacord cu legea întrucât marja de 6,03% le-a fost impusă de către bancă, nu a fost negociată și nu li s-a dat posibilitatea să-și exprime punctul de vedere cu privire la cuantumul ei.
De asemenea nu au fost respectate dispozițiile art. 35 alin. 1 lit. a din OUG 50/2010, care nu permit Băncii să majoreze costurile băncii în perioada contractuală, decât în cazuri excepționale și impuse de lege ( Art.35 (1) "(1) F. a aduce atingere prevederilor legale privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului de credit:
a) se interzice majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri aferente contractului, cu excepția costurilor impuse prin legislație; ")
Mai mult decât atât, la litera b a aceluiași articol din OUG 50/2010 se precizează expres faptul că în contractele cu dobândă variabilă, "marja dobânzii poate fi modificata doar ca urmare a modificărilor legislative care impun în mod expres acest lucru."
Întrucât clauzele la care au făcut referire sunt nule absolut, se impune restabilirea situației anterioare, restituirea părții de dobândă percepută abuziv prin stabilirea marjei de 6,03% și obligarea Băncii pârâte să respecte pe toată perioada contractuală o dobândă compusă din LIBOR CHF la 3 luni + marja inițială de 3,39 %.
Se solicită de asemenea constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute cu privire la clauzele prev. de art. 8 lit. c) și d) din Condițiile generale ale Convenției nr._/7.04.2008.
Art. 8.1 lit. c) și d) din Condițiile generale ale Convenției prevăd că "în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia Băncii pârâte, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate, respectiv în cazul unei situații neprevăzute, conform căreia în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantai corespunzător, Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului, Codebitorului și Garantului, să declare soldul creditului ca fund scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenției. "
Aceste clauze, ca și cele menționate anterior, pe lângă faptul că nu au fost negociate, sunt abuzive întrucât oferă Băncii pârâte dreptul discreționar de a declara soldul scadent anticipat, fără a fi cuprinse în Condițiile Generale și motivele întemeiate la care ne-am referit anterior și nefiind raportate la o situație clară, fără echivoc, care poate fi prevăzută ia încheierea contractului.
Formulările cuprinse în aceste clauze, și anume "situație neprevăzută". ..in opinia Băncii", ..să devină improbabil", ..garantat corespunzător" nu le oferă lor părților contractante, posibilitatea de a aprecia asupra temeiniciei unui astfel de motiv în cazul declarării soldului ca fiind scadent anticipat, dar nici unei instanțe de judecată în cazul unui litigiu cu privire la aceste aspecte.
Prin urmare, apreciază reclamanții că și aceste clauze sunt abuzive întrucât exclude, prin modul în care a fost formulată de către Banca pârâtă, posibilitatea verificării . de către o instanță de judecată, a condițiilor pe care le cuprinde.
Reclamanții își întemeiază acțiunea pe dispozițiile Legii 193/2000 republicată privind clauzele abuzive din contractele intre comercianți și consumatori.
Pârâta, ., și-a trimis reprezentant în instanță, a formulat întâmpinare, prin care pe cale de excepție, invocă excepția prescripției dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani de la data introducerii acțiunii.
Astfel, potrivit disp.art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începând sa curgă in momentul când ia naștere dreptul la acțiune, respectiv la data cunoașterii pagubei/făptuitorului. În speța de față pe perioada implementării Actului Adițional 1 la Convenția de Credit nr._/07.07.2008, care este luna august 2010, introducerea acțiunii a avut loc în anul 2015, după aproape 5 ani de la data la care reclamanții au cunoscut eventuala pagubă . Prin urmare solicită să constate prescripția a dreptului la acțiune privind restituirea sumelor plătite cu mai mult de 3 ani de la data introducerii acțiunii.
Contractul de credit nr._ este încheiat la data de 07 07.2008, iar introducerea acțiunii a avut loc în anul 2015 la peste 7 ani de la data la care a fost semnat contractul de credit . Prin urmare pârâta solicită instanței să constate prescripția a dreptului la acțiune privind restituirea sumelor plătite cu mai mult de 3 ani de la data introducerii acțiunii.
Pentru restituirea fiecărei sume curge o prescripție separată, de la data când sumele reprezentând comision de risc s-au plătit.
Pe fond, pârâta arată că pentru a fi incidente dispozițiile invocate din Legea 193/2000 trebuie să fie întrunite cumulativ condițiile care sunt strict prevăzute de legea sus-menționate., iar în cazul de față niciuna dintre acele condiții nu sunt întrunite.
Cauza actului juridic, este o componentă a voinței juridice care reflectă scopul pentru care s-a încheiat actul juridic, si anume - punerea la dispoziție a unor sume de bani in schimbul unei contraprestații - dobânda si comision. Existența cauzei obligației și caracterul ei real și licit sunt prezumate prin lege până la proba contrară iar prin argumentele aduse prin acțiune reclamanții nu răstoarnă aceasta prezumție.
Nu se poate afirma ca Banca a urmărit, la momentul încheierii convenției de credit, să fraudeze legea protecției consumatorilor, fiind suficient in acest sens sa comparam dobânda anuala efectiva din contractul reclamanților cu celelalte dobânzi efective de pe piață - dacă întregul cost al creditului ar fi fost mai mare decât ofertele celorlalte Bănci, atunci, eventual, s-ar fi putut încerca sa se răstoarne prezumția de cauza licita
Practica înaltei Curți a considerat că ne aflăm în prezența unui caz tipic de cauză ilicită și imorală, atunci când o parte contractantă urmărește să obțină contraprestația dintr-un contract sinalagmatic, cunoscând că nu poate executa obiectul contractului, astfel cum acesta a fost stipulat de către părți1. Or după momentul încheierii contractului, parata si-a onorat obligațiile contractuale, atât pe cea principala, de punere la dispoziție a creditului, cat si cele subsidiare, stipulate in convenite
Reclamanții se prevalează de dispozițiile Legii nr. 193/2000 si arată ca atât prevederea națională, cât și cea comunitară stabilesc trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul.
În explicitarea conceptului de „clauză care nu a fost negociată" menționat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevederile următorului alineat al aceluiași articol stabilesc că el presupune impunerea unei clauze de către agentul economic fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv"Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă în sensul că o clauză va fi considerată a nu fi fost negociată în moci individual dacă a fost pre-redactată, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia Această prezumție poate fi răsturnată prin proba contrară de către comerciant, căruia îi revine sarcina probei în consecință, faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivi.
În ce privește clauza să fie contrară bunei-credinte, pornind de la textul consacrat în art .970 Cod civil, buna credință a fost conturată ca fiind acea atitudine prezumată de lege, de corectitudine pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr .363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive. Art. 4-7 ale acestui act normativ conturează conduita consumatorului mediu și sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000.
Art 4 . din Legea nr. 193/2000 și art 4. al Directivei 93/13/CEE prevăd noțiunea de „dezechilibru semnificativ" Fiind inovatoare în blocul de legalitate național, doctrina a explicat și a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care ți-a pierdut utilitatea socială și personală". Rezultă că partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebui să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-1 privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului
Contractele de credit au fost asimilate în literatură noțiunii doctrinare de „contract de adeziune" sau „contract standard preformulat astfel cum menționează actele comunitare in materia protecției consumatorului și cum a fost preluată expresia și de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Arată pârâta că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca stipulațiile contractuale invocate de reclamanți să fie considerate abuzive.
Clauza reglementata la art .5 din Convenția de Credit a fost negociata Adeziunea vizează exclusiv condițiile generale ale contractului. Chiar dacă s-ar considera că Legea 193/2000 permite verificarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, instanța va observa că nu sunt îndeplinite condițiile anulării acesteia.
Legea nr. 193/2000 se aplică clauzelor contractuale care nu au fost direct negociate cu consumatorii, fiind stabilite "fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de consumator".
Dovada acestei afirmații este însăși dispoziția contractuală prevăzută la art. 3.5 conform căreia pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul poate datora Băncii un comision de fisc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului, modul de calcul .și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc in Condițiile speciale."
Prin urmare, nu poate fi susținută ideea conform căreia o clauză reglementată în cuprinsul Condițiilor speciale nu ar fi fost negociată Singurele clauze cu privire la care legiuitorul prezumă lipsa negocierii, răsturnând în acest sens sarcina probei sunt cele cuprinse în secțiunea contractului ce are natura unui contract standard pre formulat, respectiv Condițiile Generale ale Contractului
Având în vedere că toți clienții au semnat Convenția de Credit și au stabilit, împreună cu reprezentantul Băncii, Condițiile Speciale aferente fiecărui contract în parte, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părți. Arătăm instanței că textul art 1 alin. 1 din Legea 193/2000 obligă la utilizarea unui limbaj clar, ..pentru înțelegerea căruia nu este nevoie de cunoștințe de specialitate",
Precizăm că textul prezentului articol nu se interpretează în sensul absolvirii consumatorului de orice obligație de diligentă, ci din contra, îl obligă și pe acesta să aibă un grad de prudență în ceea ce privește contractarea diferitor servicii prestate de profesioniști, adagiul "non vigilantibus nan curat praetor" rămânând și în continuare pe deplin aplicabil.
Pârâta apreciază că și comisionul de risc nu este abuziv, motivat de următoarele:
Preciză că și comisionul este o noțiune inerentă activității de creditare care are la rândul său sorginte economică și se transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanție autonomă, cauțiune
Este de notorietate în doctrină faptul că debitorul băncii, suportând costul creditului este dator în realitate să suporte cele două componente ale acestuia, respectiv; dobânda și comisionul la care se poate adăuga penalizarea pentru întârzierea rambursării creditului și a plăților dobânzii.
Ca și alte comisioane, comisionul de risc este un element al prețului băncii. Astfel riscul bancar este un element de care banca este obligată să țină cont. Acesta se regăsește identificat în mod expres în graficul de rambursare, alături de celelalte elemente ale prețului creditului.
Costurile aferente gestionarii riscului vor fi suportate de beneficiarul final, respectiv de client. Prin acest mecanism, costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importantă a prețului contractului.
Tocmai de aceea, preluându-se . dispozițiile art. 4 par. 1 al Directivei nr. 93/13/CEE, legiuitorul român a reglementat la rândul său excluderea clauzelor privind prețului contractului de la controlul de excesivitate prin art 4 alin. (6), după cum urmează. „ evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și servicii/e oferite in schimb, pe de altă parte, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil"
Excluderea se explică prin faptul că, pe de o pane controlul prețului este o chestiune ce ține de dreptul concurenței și de aceea nu ar trebui să-și găsească locul într-o reglementare privind protecția consumatorului, iar pe de altă parte, prețul este elementul cel mai bine înțeles de către consumator.
Clauza contractuală privind dreptul Subscrisei de a percepe comisionul de risc reprezentând parte integrantă a prețului contractului de credit nu poate fi, prin urmare, anulată de către instanța de judecată ca fiind clauză abuzivă în lipsa unui temei legal care să-i confere instanței de judecată autoritatea de a interveni în această sferă
Totodată, prin intermediul creditului, băncile își realizează funcția esențială de creație monetară, ce presupune emiterea unei cantități de monedă de cont a băncii care acordă creditul.
Prin dispozițiile art 3 alin (1) lit. g) din Normele Băncii naționale Române ( BNR) nr. 17 din 18 decembrie 2003), riscul de credit ca principal risc bancar este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia Totodată menționăm ca exista si alte categorii de risc pe care o banca trebuie sa le ia in calcul (riscul de tara, riscul produsului, riscul persoanei contractante a creditului, riscul devalorizării garanțiilor sau a altor piețe cu implicare directa asupra costurilor de creditare)
Rațiunea economică a comisionului de risc nu este una care reflectă un dezechilibru între obligațiile părților, ci, mai degrabă, o modalitate de asigurare a echilibrului contractual la evoluția stării financiare a reclamanților. La fel, instituirea comisionului/dobânzii de penalizare, inaplicabil in cazul îndeplinirii obligațiilor de plata, are rolul de a înștiința reclamanții asupra consecințelor care decurg din neplata ratelor, neputând fi interpretat in sensul stabilirii unui anatocism din partea pârâtei.
Prevederea perceperii comisionului de risc este clara si fora echivoc si a fost însușită de consumator, ca urmare a semnării convenției, devenind astfel lege intre pârtile contractante potrivit art 969 Cod civil. si comisionul de risc a fost avut in vedere de Subscrisa la data acordării creditelor, constituind un element déterminant la formarea voinței de a contracta. Prin urmare, comisionul este unul vădit legal, perceput pentru servicii perfect legale și indispensabile atât nouă, cât și pârâților.
De altfel, nici comisionul de administrare nu este abuziv, pârâta invocând disp.art.36 din OUG 50/2010 potrivit căruia " pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiza dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensare in cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalitatea, precum si un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor ".
Din moment ce actul normativ permite comisionul de administrare, rezultă că se poate considera neîntemeiată pretenția reclamanților.
Cu privire la solicitarea de restituire a sumelor, pârâta arată că de regulă contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani se întinde pe toată durata contractuală
Pe lângă folosința efectivă a sumelor de bani puse la dispoziție de către noi, reclamanții au beneficiat și de serviciile aferente ale acestora, echitabil fiind ca și aceștia să restituie contravaloarea serviciilor primite de la noi.
Acest lucru este imposibil în legătură cu serviciile menționate în paragraful anterior din cauza faptului că prestațiile acelea, oferite reclamanților din partea noastră au un caracter abstract - adică necorporal și prin urmare este imposibil să fie restituite în natură De aceea, obligarea băncii să restituie unilateral contravaloarea acestor servicii este o inechitate gravă care tinde să adopte caracterul unei îmbogățiri fără justă cauză.
Opiniază pârâta în sensul respingerii capătului de cerere privind plata dobânzilor aferente sumelor de bani care ne-au fost solicitate, pe motiv că această solicitare contravine principiului efectului întreruptiv al cererii de chemare în judecată
În principiu, dobânzile legale trebuie să fie calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată și nicidecum de la data plății, cu atât mai mult că în esență am fi obligați să achităm „prețul" pasivității reclamantei care a decis să fie pasivă o perioadă îndelungată de timp din momentul cunoașterii pretinsei lezări.
În mod unitar, doctrina de specialitate și jurisprudența apreciază că pe lângă celelalte efecte ale sale, cererea de chemare în judecată produce și efectul punerii în întârziere a pârâtului . Astfel încât - în cazul acțiunilor reale imobiliare și mixte, pârâtul va fi considerat posesor de rea-credință, și în caz de administrare a acțiunii va datora fructe din momentul introducerii cererii, - dacă cererea are ca obiect obligația de a da un bun individual determinat, va suporta riscul pricinii fortuite a bunului, - dacă reclamanta pretinde o sumă de bani care anterior nu era purtătoare de dobânzi, din momentul introducerii cererii de chemare în judecată vor curge dobânzile.
Apreciază pârâta că din momentul în care cererea de chemare în judecată, are și efectul unei veritabile puneri în întârziere, iar după cum acest act juridic a fost îndeplinit după . Noului Cod Civil, prevederile acestei legi organice din urmă îi sunt aplicabile în temeiul principiului activității legii civile consfințit de art. 6 alin. 1 NCC, care prevede că „legea civilă este aplicabilă cai timp este în vigoare Aceasta nu are putere retroactivă"" și consolidat prin interpretarea per a contrario a textului de lege de la alin. 2 al aceluiași articol „actele și faptele juridice încheiate, ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii lor" - de unde deducem că efectele produse de cererea de chemare în judecată, ca act de punere în întârziere sunt cele prevăzute de NCC, după cum rezultă prevede art. 1522 alin. 1 NCC: Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligației, fie prin cererea de chemare în judecată."
Pe cale de consecință, rezultă că este neîntemeiată solicitarea reclamanților de a se calcula dobânzile legale aferente sumelor de bani percepute în temeiul clauzelor contractuale ale convenției dezbătute, deoarece aceasta este în contradicție cu ordinea de drept căreia ar fi obligați să se conformeze indiferent dacă le este favorabilă sau nu intereselor personale.
Pârâta apreciază că și capetele de cerere II, III și IV din cererea de chemare în judecată sunt neîntemeiate.
În primul rând, clauzele prevăzute la art. 1 pct. 3 lit. a din Actul Adițional nr. 2 din data de 20.02.2012, referitoare la stabilizarea unei dobânzi compusă din LD30R CHF la 3 luni + marja de 6.03% nu au un caracter abuziv deoarece au fost stabilite prin manifestarea bilaterală de voință a părților. Actul Adițional nr 2, spre deosebire de Actul Adițional nr. 1 (Implementat tacit în temeiul dispozițiilor OUG 50/2010), cuprinde manifestarea expresă de voință a părților contractante de a agrea o nouă structură a costurilor.
Prin Actul Adițional nr. 2 s-a eliminat conform dispozițiilor OUG 50/2010 comisionul de administrare credit, iar dobânda s-a calculat după formula LIBOR CHF la 3 luni + 6,03% pe an, față de dobânda calculată după formula LIBOR CHF la 3 luni + 3,39 % anual, stabilit prin Actul Adițional nr. 1.
Astfel, potrivit art. 40 alin. 3 teza 2 din OUG 50/2010, introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislație sunt considerate nule de drept, însă dobânda este parte din prețul pe care consumatorul îl plătește și care nu reprezintă „un cost nou" în accepțiunea art. 40 alin. 3 teza II din OUG 50/2010.
Art. 35 alin. 1 lit b din OUG 50/2010 stipulează că „se interzice introducerea și perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri aferente contractului, cu excepția costurilor specifice unor servicii suplimentare solicitate expres de consumator, neprevăzute în contract și care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia... sunt exceptate costurile impuse prin legislație."
Față de aceste dispoziții legislative, consideră pârâta că se impune respingerea ca neîntemeiată a capetelor de cerere amintite.
În legătură cu clauzele de la secțiunea 8. pct. 8.1 lit c si d din condițiile generale ale convenției, considerăm că pârâta că solicitarea reclamanților este eronată. Astfel, termenii "modificare imprevizibilă a circumstanțelor" care să afecteze solvabilitatea reclamanților pot duce la rezultate nefaste atât pentru interesele economice ale reclamanților cât și ale noastre, situație care. urmează să fie supusă negocierii și notificării prealabile din partea noastră, astfel încât reclamanții să aibă posibilitatea de a ne contesta decizia prin căi amiabile de soluționare a divergentelor ivite sau chiar printr-o acțiune în contestație la executare, in condițiile codului de procedură civilă.
Astfel, reclamanții încearcă să obțină în mod fraudulos privarea Băncii de posibilitatea restituirii banilor împrumutați în caz de neplată a creditului de către aceștia din urmă .Prin această operațiune juridică, reclamanții urmăresc de fapt deteriorarea culpabilă a echilibrului contractual. Pentru a evita asemenea finalitate vizată cu rea credință de către reclamanți, consideră că se impune ca să fie respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
Subliniază pârâta că sunt tendențioase învinuirile aduse precum că s-au prevalat de clauze abuzive pentru a-și consolida un ascendent injust când de fapt încercă să-și protejăm interesele legitime care ar putea fi afectate de o enumerare limitativă a condițiilor în care să poată cere declararea scadenței anticipate.
Pârâta își întemeiază întâmpinarea potrivit .prevederile art.l coroborat cu art 4 și următoarele din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, art. 95 din OUG 50/2010, art. 969, 970 și următoarele din vechiul Cod civil, art. 4 al Directivei 93/13/CEE
Acțiunea este scutită de taxă de timbru raportat la prevederile art. 29 alin. 1 lit. f din OUG 80/2013 privind taxele judiciare de timbru."Sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare și extraordinare, referitoare la: protecția drepturilor consumatorilor, arunci când persoanele fizice și asociațiile pentru protecția consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva operatorilor economici care au prejudiciat drepturile și interesele legitime ale consumatorilor; ")
Asupra excepției de necompetență a Judecătoriei B. în soluționarea prezentei cauze, instanța reține următoarele:
Articolul 248 alin. (1) din codul de procedură civilă instituie regula conform căreia instanța va soluționa mai întâi excepțiile de procedură cât și cele de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Referitor la excepția de necompetență invocată, instanța relevă că aceasta este o excepție de procedură, de ordine publică, dilatorie, ce poate fi invocată, conform prevederilor art. 130 alin.(2) C.pr. civilă, de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.
Având în vedere că, raportat la capătul principal de cerere se determină competența instanțelor de judecată, instanța reține că în materia privind constatarea nulității clauzelor abuzive, cuprinse în contractele încheiate între profesioniști și consumatori, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000.
Potrivit art. 12 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, „În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, organele de control (…) vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului”. De asemenea, potrivit alin. 3 al aceluiași articol „Asociațiile pentru protecția consumatorului care îndeplinesc condițiile (…) îl pot chema în judecată pe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, la instanța prevăzută la alin. (1)”. Același art. 12, prin intermediul alin. 4, stabilește că „Dispozițiile alin. (1) - (3) nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conține clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acțiune ori pe cale de excepție, în condițiile legii”.
Practic, prin art. 12 din Legea nr. 193/2000, legiuitorul a stabilit că în pricinile privind constatarea nulității clauzelor abuzive, cuprinse în contractele încheiate între profesioniști și consumatori, pot avea calitate procesuală activă organele de control, asociațiile pentru protecția consumatorului și consumatorii iar competența de soluționare a acestor cauze aparține tribunalului de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului.
Sintagma „în condițiile legii”, din finalul alineatului 4 al art. 12, într-o interpretare riguroasă logico sistematică, subliniază că dispozițiile Legii nr. 193/2000 (inclusiv cu privire la competență) se aplică și în situația în care consumatorul este cel care sesizează instanța. Această concluzie este susținută și de dispozițiile art. 14, din aceeași lege, care face referire directă la soluționarea pe cale principală a cererii privind despăgubirile în cazul constatării anterioare a caracterului abuziv al anumitor clauze contractuale. Astfel, legiuitorul arată în mod clar și fără echivoc „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă”. Practic, în situația în care nulitatea unei clauze contractuale a fost anterior constatată în condițiile Legii nr. 193/2000, printr-o hotărâre definitivă, iar persoana prejudiciată (consumatorul) dorește să fie despăgubit, are la dispoziție acțiunea directă, competența stabilindu-se raportat la valoarea obiectului cererii, în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă. De asemenea chiar și în actualul Cod de procedură civilă se reține nuanța de „drept născut la despăgubire” ( art. 126 al.2 dispune că „în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă.”).
Sub acest aspect, mai trebuie reținut că, în condițiile Legii nr. 193/2000, raportul juridic dedus judecății este unul pur comercial, prin esență fiind vizat un contract întocmit de un profesionist, neexistând niciun motiv pentru care aceeași instanță să nu judece aceeași acțiune atunci când legea prevede, cu titlu accesoriu, posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat sau când calitatea procesual activă aparține unor persoane diferite.
Norma de competență dintr-o lege specială trebuie să fie unică și să asigure repartizarea cauzelor între mai multe instanțe, indiferent de calitatea titularului acțiunii și de capătul accesoriu. Ori, nu se poate accepta ca acțiunile formulate de consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor aceleiași legi să sesizeze o instanță diferită (fie atât din perspectiva specializării cât și din punct de vedere ierarhic) de instanța sesizată de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, ori de specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice, după caz.
Se mai observă și că, atunci când se referă la cereri de modificare a contractelor bancare, prin eliminarea clauzelor abuzive, legea specială face trimitere la „tribunal” și folosește o terminologie specifică dreptului comercial, făcând referire la criteriul competenței teritoriale după sediul „profesionistului”. Prin urmare, competența de analiză a raportului juridic concret dedus judecății care se referă la examinarea unui contract de credit bancar încheiat cu un „profesionist” al domeniului bancar, aparține unei instanțe specializate în materia litigiilor cu profesioniști.
Mai mult decât atât, din interpretarea dispozițiilor sale reiese că scopul Legii nr. 193/2000 este asigurarea intrării în legalitate în cadrul unor raporturi juridice de drept privat, prin măsuri coercitive, apte de a fi puse în executare conform dreptului comun. Astfel, în principal, instanța, în caz de admitere a acțiunii, va obliga profesionistul să modifice contractele de adeziune în curs de executare, precum și să elimine clauzele abuzive din toate contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale.
Un alt argument, în susținerea tezei că modificarea art. 12 din Legea 193/2000 (prin intermediul art. 38 Legea 76/2012) înlătură criteriul valoric avut în vedere în reglementarea anterioară și stabilește competența de soluționare în favoarea tribunalului de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, poate fi adus și contextul istorico social în care s-a produs modificarea. Astfel, prin intermediul legii de punere în aplicare a Codului de procedură civilă s-a urmărit creșterea eficienței justiției ori, iminența practicii neunitare este previzibilă în condițiile în care același tip de acțiuni sunt judecate de secții diferite ale aceleiași instanțe sau de instanțe diferite din punct de vedere ierarhic, ceea ce contrazice chiar scopul legii.
Pe de altă parte, din perspectiva aplicării criteriilor procedurale de stabilire a competenței, instanța reține următoarele aspecte:
Dispozițiile art. 113 NCPC, stabilesc situațiile în care competența teritorială este alternativă, legiuitorul prevăzând la punctul 8 al reglementării evocate, că „în afară de instanțele prevăzute la art. 107 - 112, mai sunt competente: instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor”
Potrivit art. 121 din Codul de procedură civilă, „cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului. Dispozițiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile.” ( art. 126 al.2 dispune că „în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă.”) Acest ultim caz de competență teritorială exclusivă prevede o situație diametral opusă celei statuate în art. 113 al.1 pct.8 NCPC, în sensul că stabilește expressis verbis faptul că, în această ipoteză, competența evocată de text poate fi atrasă numai în cazul în care calitatea procesuală activă aparține profesionistului. Prin urmare textul comentat vizează numai situația în care acțiunile sunt îndreptate împotriva unui consumator, formula folosită de legiuitor sugerând incontestabil că ne aflăm în prezența unei norme imperative per a contrario, atunci când consumatorul are calitate procesuală activă, nu sunt incidente dispozițiile art. 121 din Codul de procedură civilă, competența fiind stabilită de legea specială, (art. 12 din Legea 193/2000).
Deși exprimarea folosită de legiuitor în textul articolului 121 NCPC nu lasă loc de interpretare, chiar dacă s-ar admite că părțile au „permisiunea” dată de art. 113 al.1 pct.8 de a alege competența altei instanțe, această alternativă ar fi posibilă „numai după nașterea dreptului la despăgubire” Soluția decurge din trimiterea făcută expres la aplicarea art. 126 al.2 NCPC. Or, în speță, dreptul la despăgubire s-ar naște doar în cazul constatării caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit, și numai după ce hotărârea ar rămâne definitivă.
Așadar, referitor la competența teritorială a instanței, prevederile art. 107, și art. 126 al.2 din Codul de procedură civilă, completează în mod firesc prevederile art. 12 din Legea nr. 193/2000 chiar și în lipsa unei stipulări exprese (art. 14 din Legea 193/2000).
Referitor la competența materială a instanței este de notat că potrivit art. 95 pct. 1 NCPC, „tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe” Prin această formulare, care nu permite decât restricții exprese, punctuale, se afirmă cât se poate de clar ideea că tribunalele sunt instanțe de drept comun. Noul text, consolidează așadar plenitudinea de jurisdicție a tribunalelor, ca instanțe de fond și în materie civilă (stricto sensu), normele de competență care derogă de la principiile plenitudinii de jurisdicție fiind de strictă interpretare. Finalmente, prin art. 95 pct..4 legiuitorul a recunoscut tribunalului și o competență diversă, respectiv în privința oricăror „alte cereri date prin lege în competența lor”.
Acest text, completează în mod evident dispozițiile art. 12 din Legea nr. 193/2000, care atribuie tribunalului o competență expresă și restrictivă, stabilind în termeni expliciți că aceasta (tribunalul) este instanța competentă să soluționeze cererea consumatorului de constatare a caracterului abuziv a clauzelor contractuale. De altfel, nicio normă legală care protejează drepturile consumatorului (Legea 193/2000, O.G. 21/1992, Legea 296/2004) nu indică judecătoria ca instanță competentă a soluționa astfel de litigii.
Mai mult, în speță, acțiunea reclamanților are ca principal capăt de cerere constatarea caracterului abuziv al unor clauze din cuprinsul convențiilor încheiate de reclamanți cu pârâta, din acesta derivând o . capete accesorii, cum ar fi obligarea pârâtei la modificarea convențiilor de credit și actelor adiționale, în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive, restituirea sumelor încasate în temeiul unor astfel de clauze, etc.
Printre clauzele al căror caracter abuziv se solicită a se constata se regăsesc cele prevăzute la pct.5 lit.a, art.1 pct.3 lit.a din Actul adițional nr.2 și și pct.8 lit. c), d) din Condițiile Generale.
Din examinarea clauzelor susmenționate se observă că acestea nu au un caracter evaluabil în bani, referindu-se la condițiile în care poate fi revizuită rata dobânzii, consecințele acestei revizuiri, împrejurările în care banca poate declara scadența anticipată a creditului, obligația împrumutatului de a plăti băncii o . costuri suplimentare care ar putea interveni pe parcursul derulării convenției.
Conform art. 94 pct.1 lit. h) C. pr. Civilă sunt de competența judecătoriei: cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe, rezultând din interpretarea per a contrario cătoate celelalte cereri neevaluabile în bani, respectiv având alt obiect decât obligația de a face sau de a nu face, sunt de competența Tribunalului, raportat la dispozițiile art. 95 alin.(1) C.pr. civilă.
De asemenea, potrivit art. 99 alin.(2) C.pr. civilă: În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt.
Așadar, chiar în ipoteza în care s-ar aprecia că, în cauză, sunt aplicabile regulile de competență generală, instituite de Codul de procedură civilă, față de pretențiile concrete deduse judecății și dispozițiile legale evocate, rezultă că, în speța dedusă judecății, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului, ca instanță de drept comun.
Dincolo de toate aceste aspecte, ar fi nefiresc ca acțiunea formulată de consumator să fie judecată de instanțe stabilite în funcție de criteriile generale stabilite de C.pr.civilă, iar acțiunea formulată de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor sau Asociațiile pentru protecția consumatorului privind constatarea clauzelor abuzive într-un contract care îl privește pe același consumator, să fie judecată de tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului. Practic, dacă s-ar admite această soluție, s-ar admite implicit și faptul că ceea ce determină instanța competentă este calitatea subiectului activ.
Având în vedere considerentele expuse în precedent, în consonanță cu dispozițiile legale evocate, în temeiul art. 130 alin. (2) și art. 132 alin. (3) din Noul Cod de procedură civilă, instanța urmează a admite excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei și a declina competența în favoarea Tribunalului București.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția de necompetență materială a Judecătoriei B..
Declină competența de soluționare a cauzei de restabilire echilibru contractualformulată de reclamanții B. I. și B. M., cu domiciliul în B., . nr. 7,.,. în contradictoriu cu pârâta . București, cu sediul în București, Șoseaua P. 42, etajele 3-8,10, sector 2, în favoarea Tribunalului București.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16 septembrie 2015.
PREȘEDINTEGREFIER
Redactat H.F./Tehnoredactat O.B.
Ex. 5/ 30.09.2015
| ← Actiune in regres. Sentința nr. 7977/2015. Judecătoria BOTOŞANI | Pretenţii. Sentința nr. 7971/2015. Judecătoria BOTOŞANI → |
|---|
