Pretenţii. Sentința nr. 7971/2015. Judecătoria BOTOŞANI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 7971/2015 pronunțată de Judecătoria BOTOŞANI la data de 16-09-2015 în dosarul nr. 3716/193/2015
Dosar nr._ - Restabilire echilibru contractual -
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA B.
SECȚIA CIVILĂ
Ședința publică din data de 16 septembrie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE – H. F.
GREFIER – O. B.
SENTINȚA CIVILĂ NR. 7971
Pe rol judecarea cauzei de restabilire echilibru contractualformulată de reclamantul C. L. în contradictoriu cu pârâta P. B. România SA.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă av. H. D. pentru reclamantul lipsă, lipsă fiind și reprezentantul pârâtei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Instanța pune în discuție din oficiu excepția necompetenței materiale a Judecătoriei B. în soluționarea prezentei cauze și eventuala declinare a cauzei în favoarea Tribunalului București, având în vedere dispozițiile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, „În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, organele de control (…) vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului”.
Av. H. D. pentru reclamant este de acord cu excepția invocată de instanță.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța reține cauza spre pronunțare asupra excepției necompetenței materiale a Judecătoriei B.
INSTANȚA:
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată în data de 20.03.2015 sub nr._, reclamantul C. L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta P. B. România SA, să se constate caracterul abuziv al clauzelor abuzive din contractul de credit nr._ din data de 25.09.2008 înserate la art. 3.2 - privitor la dobânda creditului care se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și/sau a marjei, aceasta din urmă variind, conform deciziei băncii; la art. 3.3- clauză prin care banca este exonerată de orice obligație privind informarea împrumutatului asupra variației dobânzii. Dacă totuși banca va comunica împrumutatului printr-o scrisoare noua rată a dobânzii, aceasta se va interpreta ca fiind acceptată automat de către împrumutat; la art. 4- privitor la comisionul de acordare a creditului într-un procent de 5% din totalul creditului, mai exact a sumei de 762,82 CHF; la art. 8.4- clauză prin care banca se consideră în mod expres, irevocabil și necondiționat împuternicită să debiteze, la libera sa apreciere orice cont curent; art. 8.6- clauză prin care banca își rezervă dreptul de a percepe și încasa dobânzi penalizatoare de 8% anual, peste dobânda curentă, dobânzi ce vor fi calculate conform deciziei băncii. Prin același articol, banca arogă dreptul de a percepe comisioane de recuperare pe cale extrajudiciară a debitelor restante în procent de maxim 10 % din valoarea acestora, indiferent dacă aceste proceduri au loc înainte sau după rezilierea contractului de credit; la art. 12.1 în întregul său, întrucât prin această clauză banca poate considera la libera sa apreciere ca fiind caz de neîndeplinire a contractului, nerespectarea de către împrumutat a oricăror dintre obligațiile asumate prin contract, chiar și a clauzelor abuzive sau a oricăror dintre drepturile băncii conferite de contract, apte de a fi puse în executare; la art. 12.2 - clauză prin care banca își rezervă dreptul de a rezilia în mod unilateral contractul de credit, fără implicarea instanțelor de judecată și fără îndeplinirea altor formalități ; la art. 13.10- clauză prin care împrumutatul este obligat să accepte graficul de rambursare modificat unilateral de către bancă ; la art. 13.11- clauză prin care orice modificare a clauzelor contractuale se fac prin act adițional în baza acordului părților, cu excepția celor privitoare la valoarea dobânzii, penalităților și anuităților; la art. 13.10 - clauză prin care banca a hotărât că împrumutatul renunță în mod expres la beneficiul de discuțiune și diviziune ; la art. 13.18- în cazul în care una din clauzele contractului devine inaplicabilă, părțile se obligă în cel mai scurt timp să încheie actele necesare care ar conduce la același rezultat legal sau economic ce s-a avut în vedere la data încheierii contractului. De asemenea a mai solicitat stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb al CHF-RON la data semnării contractului, curs care să fie valabil pentru toată perioada contractului, de la data semnării și până la plata ultimei rate contractuale; restituirea sumelor care în mod abuziv mi-au fost încasate de către bancă, atât cele cu titlu de dobândă variabilă, cât și sumele încasate cu titlu de comisioane abuzive introduse în contract, de la data încheierii contractului și până la data la care va fi pronunțată o hotărâre judecătorească, sumă ce urmează a fi indexată cu indicele de inflație; obligarea la plată a pârâtei a dobânzii legale aferente debitului până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.
Arată reclamantul că la data de 25.09.2008, împreună cu pârâta am semnat contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr._89151, cu o valoare de 15.256,50 franci elvețieni(CHF), credit ce urmează să îl achite în 120 de rate lunare, având o rată a dobânzii de 11,48% . În primele luni după ce a contractat creditul, nu au fost probleme cu plata ratelor lunare, dar după o perioadă a observat cum ușor au început să crească ratele lunare, motiv pentru care a citit contractul de credit ocazie cu care am descoperit mai multe clauze abuzive care i-au îngreunat în mod evident situația contractuală, fiind în mod clar în fața unui abuz al băncii.
Apreciază reclamantul prin introducerea prevederilor art. 3.2 din contract, potrivit căruia dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință a marjei, conform deciziei băncii ca fiind o clauză abuzivă. Practic această clauză dă băncii dreptul băncii să modifice dobânda unilateral, fără un motiv întemeiat, motiv care să fie specificat în contract, fără a circumstanția criterii sau elemente obiective în funcție de care să se facă modificarea .
In opinia sa au fost încălcate atât prevederile Legii nr. 193/2000 care prevede faptul că sunt clauze abuzive acele clauze care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat, dar ți prevederile art. 9 lit. g din OG nr. 21/1992 privitoare la regulile aplicabile contractelor de credit cu dobândă variabilă.
Toate clauzele au fost stabilite în mod arbitrar de către bancă, neavând posibilitatea de a înlătura vreo clauză, oricare ar fi fost ea din acest contract, fiind practic, într-o poziție inegală cu banca.
Susține reclamantul că fiind vorba despre un credit în monedă străină, banca era obligată să-i comunice cum se calculează, dobânda, care sunt implicațiile economico-financiare pe care le presupune un credit luat în monedă străină pe o perioadă îndelungată de timp. tocmai pentru a avea un echilibru contractual între părți.
Toată documentația aferentă creditului a fost furnizată și utilizată de către bancă, documentație ce a fost utilizată standardizat și în alte credite, nu a existat în mod real posibilitatea discutării și negocierii contractului.
Așa s-a întâmplat în cazul tuturor dobânzilor și comisioanelor a căror anulare a solicitat-o fie că se numeau rată a dobânzii variabile, dobânzi penalizatoare, comision de acordare a creditului, comision de rambursare anticipată.
Arată reclamantul că toate aceste dobânzi și comisioane nu au fost niciodată negociate, fiind într-un clar dezechilibru contractual în raport cu banca creditoare. Mai multe din aceste clauze sunt considerate a fi abuzive inclusiv de prevederile art. OUG nr. 50/2010 la art. 6, care impune excluderea lor din contractul de credit.
Banca a profitat de faptul că, nefiind de specialitate bancheri, a ascuns informații esențiale în ceea ce privește riscul de depreciere a monedei naționale sau de supraapreciere a francului elvețian, fapt ce provoacă din nou un dezechilibru semnificativ si este, în mod evident, o prevedere-clauză abuzivă.
Intre data cumpărării creditului și data de astăzi există o diferență de curs de aproape 70%. diferențe defavorabile, în mod evident.
În acest sens s-a exprimat și Curtea Europeană de Justiție (CJUE) care, pe lângă cele mai sus arătate mai spune și faptul că nu e suficient ca termenii în care se exprimă clauzele contractuale, inclusiv cele relative la preț să fie inteligibile din punct de vedere gramatical ci să fie inteligibile din punct de vedere juridic, astfel încât orice consumator, cât de cât diligent să poată să-și cunoască obligațiile și să poată aprecia consecințele economice negative pe care le riscă din faptul încheierii contractului cu banca - punctul 73 din Decizie.
Contractul trebuie să expună in mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din faptul semnării contractului - punctul 75 din Decizie.
Aceste interpretări sunt în perfect acord cu sensul și scopul prevederilor art. 7 din Directiva Europeană nr. 93/13.
Este clar abuzivă utilizarea a două cursuri diferite, unul mai mic la acordarea creditului și unul mai mare, la plata ratelor creditului. Dacă atunci de când a luat creditul, francul elvețian era la un curs de 2,2 lei, acum acesta are un curs de 4,5 lei, lucru care ne este, în mod clar, defavorabil.
Susține reclamantul că se află în pragul imposibilității de a mai plăti ratele în continuare, în timp ce banca mai dorește să-și preia doar profitul, nu și riscul unui credit.
Având în vedere și faptul că nulitatea pe care o presupune caracterul abuziv al clauzei este una de nulitate absolută, dat fiind interesul general al consumatorilor ca și categorie socială, fiind protejați printr-o normă specială atât de legislația europeană - Directiva nr. 93/13, dar și de legislația națională - Legea 193/2000 republicată ș modificată, consideră că este pe deplin justificată cererea de restituire a tuturor sumelor de bani solicitate, ca fiind o plată nedatorată acum către bancă.
Potrivit Decretului nr. 167/1958, la art. 2, acțiunea în constatarea nulității absolute este una imprescriptibilă, condiție în care, ori de câte ori o persoană solicită constatarea nulității absolute a unei clauze și în subsidiar restituirea prestației efectuate pe baza acestora, nu se poate pune problema prescripției în ceea ce privește repunerea părților în situația anterioară.
Reclamantul și-a întemeiat acțiunea potrivit prevederilor art. 4.5,6,14 din Legea nr. 193/2000 modificată și republicată privind clauzele abuzive; art. 35 din OUG nr. 50/2010 privitoare la contractele de credit pentru consumatori; Directiva UE nr. 93/13; OG nr. 13/2011 privitoare la dobânda legală; Legea nr. 296/2004 privind codul consumatorului.
Pârâta, P. B. România SA, nu și-a trimis reprezentant în instanță, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată acțiunii, pentru următoarele considerente.
Arată pârâta că prin acțiunea formulată, reclamantul solicita instanței sa constate caracterul abuziv al unor clauze inserate in Contractul de credit nr._89151/25.09.2008. precum si restituirea tuturor sumelor de bani ce decurg din aceste clauze abuzive.
Apreciază pârâta că în cauză contractuale reclamate nu sunt clauze abuzive întrucât dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 exclud de la controlul caracterului abuziv clauzele privind prețul, cu condiția ca acestea să fi fost exprimate clar și inteligibil, condiție ce este îndeplinită în speță atâta timp cât banca poate modifica în mod unilateral dobânda în cazul unor „schimbări semnificative".
In speța de fata, a fost încheiat in baza Anexei 1 referitoare la informarea clienților privind alinierea contractelor de credit aflate in derulare la prevederile OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Actul adițional de aliniere la OUG 50/2010 la contractul de credit, act in baza căruia au fost modificate in sensul legii, întocmai clauzele a căror nulitate se solicita in prezenta cauza.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă trebuie să îndeplinească cumulativ unele condiții: a) să nu fi fost negociată; b) să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei credințe; c) să nu se refere la obiectul principal al contractului. Astfel, potrivit art. 4 alin l din Legea 193/2000 statuează „ (1) O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credinte un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților ; (2) O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fără a da posibilitate consumatorului sa influențeze natura ei cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv: (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate . inteligibil”.
Prin textul de lege mai sus citat, legiuitorul a implementat dispozițiile Directivei 93/13/CEE, articolul 4 fiind o copie fidela a dispozițiilor art. 3 din Directiva, indicandu-se cu claritate condițiile cumulative pe care o clauza trebuie sa le indeplineasca pentru a putea fi calificata in concret de către instanța de judecata, pentru fiecare caz in parte, ca fiind abuziva.
Prin urmare, pentru ca instanța sa poată sancționa o clauza ca fiind abuziva, aceasta trebuie pe de o parte sa fie parte integranta dintr-un contract de adeziune, iar pe de alta parte sa fie excesiva (tinand cont ca acestea sunt circumscrise noțiunii de clauza abuziva, descrise mai sus).
Or, in prezenta cauza, este lesne de observat faptul ca prevederile inserate in contractul de credit asa cum a fost modificat prin actul adițional, nu indeplinesc condițiile de clauze abuzive.
O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei.
Contractul de credit incheiat de parti nu are caracter aleatoriu pentru nici una dintre parti, iar asumarea riscului doar de către banca, contravine chiar esenței unui astfel de contract de imprumut, care potrivit legii, este unul comutativ, părțile asumandu-si riscul pe care il implica derularea contractului de credit, astfel incat, o eventual situație financiara precara a reclamantului, intervenita ulterior contractării creditului, nu poate constitui o justificare legala pentru neexecutarea de către aceasta a obligațiilor contractuale negociate, reglementate, consimțite si asumate contractual, prin semnarea contractului.
Nu in ultimul rand, menționam faptul ca prin prevederile contractului de credit si a actului adițional de aliniere la prevederile OUG 50/2010, acestora li s-a dat posibilitatea sa inteleaga, sa negocieze sau sa refuze derularea contractului.
Reclamantul nu pot invoca faptul ca aceste clauze sunt abuzive, fiind străine de cunoștința sa, cand in realitate tocmai acestea sunt cele care au recomandat subscrisa si au determinat alegerea sa drept furnizor de servicii financiare, tocmai datorita respectării condițiilor legale de acordare a imprumuturilor.
In ceea ce privește comisionul de acordare, pârâta arată că in contract s-a stipulat in art. 1.3 lit a, ca pentru creditul acordat, banca percepe un comision de acordare de 726,50 CHF, care se retine la data tragerii creditului, fiind reținut in limita creditului acordat.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 15 din Legea 190/1999 modificată privind creditul ipotecar. "în sarcina imprumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit, constituirii ipotecii si garanțiilor aferente". Totodată, in art. 2 alin 24 din OG 21/1992 se arata ca costul total al creditului pentru consumator, reprezintă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, in special primele de asigurare, sunt incluse de asemenea, in cazul in care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor si condițiilor prezentate este condiționata de incheierea unui contract de servicii. In art. 25 din același act normativ, se instituie in sarcina profesioniștilor de a indica Preturile si tarifele in mod vizibil si ., ușor de citit.
Reclamantul susține in mod neintemeiat ca acest comision de acordare este abuziv, conferind doar comerciantului posibilitatea de a o interpreta Este cat se poate de evident ca acest comision a fost perceput pentru acordarea creditului, aceasta operațiune presupunând costuri in sarcina subscrisei, respectiv analiza documentației referitoare la contractul de credit, fara sa creeze disproporții vădite intre drepturile si obligațiile pârtilor, iar reclamantul nu are cum sa interpreteze aceasta clauza doar in favoarea subscrisei, din moment ce in contract s-a prevăzut cat se poate de clar, ca pentru acest serviciu se percepe o anumita suma
Dobânda bancara impreuna cu comisionul de acordare credit reprezintă prețul contractului de credit. Clauzele contractuale cuprinse in art. 1.2, art. 1.3 lit b), art. 5.1 si art. 5 4 din contractul de credit, exprimate . si . inteligibil, se refera la prețul datorat de către imprumutati pentru imprumutul contractat de la banca.
Totodată, denumirea acestui serviciu "comision de acordare", arata si scopul pentru care a fost perceput. Afirmația reclamantului ca acest comision este perceput pentru faptul punerii la dispoziție a creditului, cum se deduce din interpretarea comisionului de acordare dupa sensul comun al termenului "a acorda", este evident neintemeiata, expresia "acordarea creditului", tot in sens comun, cuprinde tot ceea ce presupune acordarea unui credit si nu doar virarea banilor in contul celeilalte persoane, sens avut in vedere de parti la momentul acordării creditului.
Pe de alta parte, potrivit art. 1268 Cod civil, clauzele indoielnice se interpretează tinand seama de natura contractului, de imprejurarile in care a fost incheiat, de interpretarea data de parti, de sensul atribuit in general clauzelor si expresiilor in domeniu si de uzanțe, iar nu de virarea banilor in contul imprumutatului.
Mai mult, asa cum s-a precizat mai sus, acest comision constituie obiect al convenției pârtilor, obligația asumata de reclamanți fiind previzibila, clara si nu este in măsura sa creeze confuzii, nefiind indeplinite condițiile din art. 4 din Legea 193/2000, pentru a fi catalogata drept abuziva. Faptul ca ulterior incheierii contractului de credit, reclamantul se pretinde lezat din punct de vedere financiar prin perceperea comisionului de acordare, nu este de natura a conferi intelegerii pârtilor privind plata creditului, natura unei clauze abuzive, acest comision reprezintă prețul contractului si astfel nu poate fi considerat abuziv, acest lucru fiind contrar legii .
Astfel, nu orice clauza a unui contract incheiat cu un consumator este abuziva, fiind necesar sa I se recunoască creditorului dreptul de a primi inapoi intreaga suma imprumutata si un pret pentru suma pusa la dispoziția imprumutatului pe o anumita perioada.
Susține pârâta că în cazul în care s-ar da curs solicitării reclamaților si s-ar interpreta dispozițiile Legii 193/2000 ca ducând la inlaturarea clauzelor referitoare la comisioanele percepute, efectele care le-ar produce aceasta interpretare, ar nesocoti dreptul de proprietate privata al subscrisei, dar si dreptul la exercitarea activității economice.
In susținerea acestei teze, invocam faptul ca, in practica, contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesiva întrucat obligația imprumutatului se exercita in timp, prin plata ratelor succesive, iar obligația imprumutatorului de a lasa la dispoziția celui dintâi (imprumutatului) suma de bani, se tinde pe toata durata contractuala.
Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesiva nu poate produce efecte retroactive .Acest fapt se explica prin imposibilitatea uneia dintre parti de a returna folosința asigurata de cealaltă parte.
Aceasta excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabila si in cazul contractelor de credit incheiate de banca. Astfel cum un chiriaș nu poate restitui folosința bunului imobil de care s-a bucurat, tot asa, nici imprumutatul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție de către banca in schimbul dobânzii In situația in care numai banca ar fi obligata la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabila, caracterizata juridic de imbogatirea fara justa cauza a împrumutaților Patrimoniul acestora s-ar îmbogăți cu sumele de bani echivalente clauzelor eliminate, in timp ce patrimoniul Băncii nu s-ar reintregi cu echivalentul folosinței sumelor acordate prin Contactul de credit.
Creditul bancar este definit in doctrina ca fund orice angajament de punere la dispoziție sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadentei unei datorii, in schimbul obligației debitorului la rambursarea sumei respective, precum si la plata unor dobânzi sau a altor cheltuieli legate de aceasta suma precum comisioanele de angajament, de urmărire sau de gestionare a respectării dispozițiilor contractuale sau orice angajament de achiziționare a unui titlu care incorporează o creanța.
Clauzele contestate reflecta regula generala aplicabila in materia împrumutului de consumație inscrisa in art. 1584 C.civ. 1864 (drept comun aplicabil contractelor de credit, pe langa legislația speciala) Conform acestei prevederi legale, principala obligație a imprumutatului este de a restitui lucrurile imprumutate in aceeași calitate si cantitate. Potrivit art. 1578 C.civ. obligația ce rezulta dintr-un imprumut este intotdeauna pentru aceeași suma numerica inscrisa in contract. In materia contractului de credit, aceasta suma este cea inscrisa in graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenționale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi si a unor comisioane.
Riscul bancar este o noțiune inerenta activității de creditare, care are la rândul sau sorginte economica si se transpune in variate tehnici juridice, precum imprumutul descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garantie autonoma, cauțiune. Prin intermediul creditului, băncile isi realizează funcția esențiala de creație monetara, ce presupune emiterea unei cantități de moneda de cont a băncii care acorda creditul.
Astfel, noțiunii de risc bancar i s-au rezervat varii semnificații, in funcție de diferite criterii de clasificare si pornind de la noțiunea de risc care, in contextul comercial, imbraca forma unui pericol potențial asupra unei operații comerciale ce se intinde in timp, susceptibil sa genereze anumite inconveniente imprevizibile pentru debitorul unei obligații comerciale.
Prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Norma BNR nr. 17/18.12.2003, riscul de credit, ca principal risc bancar, este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizarii profiturilor preconizate, ca urmare a neindeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând in rambursarea creditului si a costurilor aferente acestuia. De asemenea, exista si alte categorii de risc pe care o banca trebuie sa le ia in calcul, astfel cum acestea sunt definite in Norma BNR nr. 17/2003.
Unul dintre aceste riscuri este riscul valutar, definit in art. 3 alin. (1) lit. I) din Norma BNR nr. 17/2003 ca fiind acea componenta a riscului de piața, care apare din fluctuațiile pe piața ale cursului valutar, gestionat de BNR pe baza unei politici de curs valutar flotant.
Riscul de piața este definit in art. 3 alin. (1) lit. j) din Norma BNR nr. 17/2003 ca „riscul inregistrarii de pierderi sau al nerealizarii profiturilor estimate, care apare din fluctuațiile pe piața ale preturilor, ratei dobânzii si cursului valutar". Factorii care influențează acest risc sunt in afara controlului Băncii, care poate doar sa se asigure ca acesta este gestionat prin intermediul contractelor semnate si ca acesta nu este suportat in integralitate de Banca. D. fiind principiul nominalismului monetaraplicabil potrivit art 1578 din Codul civil de la 1864, suma acordata cu titlu de împrumut trebuie restituita intocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Desigur ca la aceasta suma, potrivit convenției pârtilor, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului - dobânda si comisioane prevăzute in contract. Același principiu se aplica in cazul concret al contractelor de credit, atâta vreme cat acordarea creditului in moneda străina este permisa conform reglementarilor legale si cata vreme imprumutatul are obligația de a restitui lucruri de aceeași cantitate si calitate.
., este firesc ca imprumutatul sa isi asume riscul valutar generat de deprecierea monedei in care isi realizează veniturile fata de moneda in care a contractat creditul si in care trebuie sa il restituie De asemenea, ambele parti isi asuma riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituita de imprumutat sa valoreze mai puțin la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o alta moneda considerata etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur.
In jurisprudenta înaltei Curți de Casație si Justiție s-a reținut ca „potrivit principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 alin. 1 C. civ. (C.civ. 1864 - n.ns), obligația din imprumutul in bani este pentru suma numerica arătata in contract, parata neputand fi obligata la restituirea altei sume decât aceea din contractul de imprumut. In plus, pentru întârzierea la plata, părțile au prevăzut clauze penalein contractele de finanțare, iar prin alegerea monedei dolar USD s-a evitat devalorizarea prin inflație - Decizia nr. 4193 din 27 noiembrie 2013,pronuntata de înalta Curte de Casație si Justiție Secția a ll-a civila. In ceea ce privește suportarea riscului valutar . imprumut, înalta Curte de Casație si Justiție a decis următoarele:
"F. a asigura depozitele in lei pentru obținerea valutei necesare ramburarii ratelor si dobânzilor, debitoarea a incalcat dispozițiilor art. 4 din Convenție. Este adevărat ca lipsa disponibilităților valutare a determinat banca garanta sa plătească ratele scadente din resurse proprii, urmând a fi desdaunata de clientul sau, potrivit acordului de voința al pârtilor. De altfel, riscul contractual, privind diferența de curs valutar, nu putea aparține băncii garante, care trebuia sa primească contravaloarea ratelor achitate in calitate de garant .În privința schimbării esențiale a împrejurărilor avute in vedere de parti, la momentul incheierii convențiilor, se impun unele precizări. Teoria impreviziunii trebuie recunoscuta in măsura in care obligația contractuala nu mai este susceptibila de executare, cand imprejurarile in care trebuia executata o fac radical diferita de cea asumata prin contract. In acest sens se apreciază, daca obligația si-a pierdut identitatea, verificandu-se daca modificarea circumstanțelor nu a fost integrata in riscul contractual. Variația circumstanțelor si. prin urmare, noile sarcini ce afectează executarea, fac parte din riscul contractual pe care-l suporta debitorul obligației de executat, in lipsa unei dispoziții contrare. Chiar daca relația intre risc si impreviziune este imprecisa, considerându-se modificarea circumstanțelor ca exclusa din sfera riscului, reparația este determinata, prin interpretarea convenției, in funcție de natura contractului"
Banca nu putea prevedea modificările de curs de schimb ce au făcut plata ratelor mai oneroasa pentru împrumutat.
Mai mult decât atat, contractul de credit a fost semnat anul 2008. astfel ca legea aplicabila acestuia este Cod Civ.de la 1864. Or, potrivit art. 969 C.Civ. 1864 „(1) Convențiile legal făcute au putere de lege intre părțile contractante. (2) Ele se pot revoca numai prin consimțământul mutual sau din cause autorizate de lege". Aceste prevederi legale transpun la nivel normativ principiul fundamental pacta sunt servanda, aplicat cu rigoare in dreptul roman.
Ca urmare, odată convenția încheiata, aceasta trebuie respectata întrutotul de partea contractanta. In virtutea acestui principiu nu este permisa intervenția unor terți in convenția dintre parti si nici intervenția instanței, deoarece acest lucru ar fi echivalent cu incalcarea principiului libertății contractuale si autonomiei de voința a pârtilor. Este adevărat ca o parte a literaturii de specialitate a încercat sa justifice o flexibilizare a disciplinei contractuale si ingerința instanței in voința pârtilor, insa aceasta parte a doctrinei este minoritara.
Contraargumentul principal se regăsește in insusi textul Codului civil, care prevede ca modificarea contractului poate fi efectuata altfel decât prin consimțământul pârtilor numai atunci cand exista o dispoziție legala expresa care sa permita o astfel de intervenție. Or, in sistemul Codului civil de la 1864, aplicabil contractului de credit, o astfel de dispoziție expresa nu exista.
Data fiind formularea imperativa a art. 969 cod civil nici jurisprudenta nu a putut efectua interpretan extensive ale acestei prevederi legale Astfel, practica instanțelor a fost cvasiunitara in sensul respectam forței obligatorii a contractului, care nu decurge numai din voințele individuale ale pârtilor contractante, ci constituie un adevărat imperativ social, necesar pentru garantarea climatului de ordine si securitate juridica.
Prin urmare, contractul nu poate fi modificat unilateral de catre una dintre partí sau de catre instanța, chiar daca executarea devine mai oneroasa decât se anticipase pentru una dintre ele. Practica din ultimii ani a instanțelor naționale, întemeiata pe Codul civil 1864, nu a admis aplicarea teoriei impreviziunii pentru a admite modificarea unor contracte in lipsa voinței ambelor parti. Noul Cod Civil, intrat in vigoare in 2011, a adus pe de o parte consolidarea unor prevederi legale si interpretări jurisprudentiale anterioare, si pe de alta parte dispoziții inovatoare.
Esențial este insa faptul ca prevederile art. 1271 C.Civ. 2011 sunt aplicabile „numai contractelor încheiate dupa . Codului civil", conform art. 107 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Ca urmare, in cazul contractelor de credit, instanța nu poate interveni in convenția pârtilor pentru a dispune modificarea contractelor prin convertirea contractelor de credit in alta moneda si prin efectuarea acestei conversii la cursul de schimb de la data semnam acestora. Instanța nu are aceasta prerogativa nici atunci cand analiza obligațiilor pârtilor se face pe tărâmul dreptului consumației.
In consecința, chiar si in situația in care prin absurd instanța ar constata nulitatea absoluta a Clauzelor contestate, tot nu ar avea posibilitatea legala de a dispune modificarea contractului de credit in sensul avut in vedere de reclamanți. Din contra, . situație contractul de credit nu ar putea continua in lipsa clauzelor apreciate abuzive, astfel ca ar deveni incidente dispozițiile contractuale privind declararea scadenta anticipat a creditului.
Pârâta și-a întemeiat întâmpinarea potrivit art art 193 alin 1, art. 200 alin 2, art. 205, art. 248 alin 1 si art. 453 din Noul Cod Proc.Civ, art. 1, art. 2, art. 29, art. 33 si art. 34 din OUG 80/2013, art. 1, art 2 alin 1, art. 4, art. 8-13 din Legea 193/2000, pe cele ale alin 1 lit a din Anexa Lg 193/2000, pe prevederile Directivei 93/13/CEE, pe disp art. 2 pct 24 din OG 21/1992, pe prevederile art 117 alin 2 din OUG 99/2006, pe prevederile art. 3 alin 1 Decretul 167/1958, art. 37 si 95 din OUG 50/2010.
Acțiunea este scutită de taxă de timbru raportat la prevederile art. 29 alin. 1 lit. f din OUG 80/2013 privind taxele judiciare de timbru."Sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare și extraordinare, referitoare la: protecția drepturilor consumatorilor, arunci când persoanele fizice și asociațiile pentru protecția consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva operatorilor economici care au prejudiciat drepturile și interesele legitime ale consumatorilor; ").
Asupra excepției de necompetență a Judecătoriei B. în soluționarea prezentei cauze, instanța reține următoarele:
Articolul 248 alin. (1) din codul de procedură civilă instituie regula conform căreia instanța va soluționa mai întâi excepțiile de procedură cât și cele de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Referitor la excepția de necompetență invocată, instanța relevă că aceasta este o excepție de procedură, de ordine publică, dilatorie, ce poate fi invocată, conform prevederilor art. 130 alin.(2) C.pr. civilă, de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.
Având în vedere că, raportat la capătul principal de cerere se determină competența instanțelor de judecată, instanța reține că în materia privind constatarea nulității clauzelor abuzive, cuprinse în contractele încheiate între profesioniști și consumatori, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000.
Potrivit art. 12 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, „În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, organele de control (…) vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului”. De asemenea, potrivit alin. 3 al aceluiași articol „Asociațiile pentru protecția consumatorului care îndeplinesc condițiile (…) îl pot chema în judecată pe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, la instanța prevăzută la alin. (1)”. Același art. 12, prin intermediul alin. 4, stabilește că „Dispozițiile alin. (1) - (3) nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conține clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acțiune ori pe cale de excepție, în condițiile legii”.
Practic, prin art. 12 din Legea nr. 193/2000, legiuitorul a stabilit că în pricinile privind constatarea nulității clauzelor abuzive, cuprinse în contractele încheiate între profesioniști și consumatori, pot avea calitate procesuală activă organele de control, asociațiile pentru protecția consumatorului și consumatorii iar competența de soluționare a acestor cauze aparține tribunalului de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului.
Sintagma „în condițiile legii”, din finalul alineatului 4 al art. 12, într-o interpretare riguroasă logico sistematică, subliniază că dispozițiile Legii nr. 193/2000 (inclusiv cu privire la competență) se aplică și în situația în care consumatorul este cel care sesizează instanța. Această concluzie este susținută și de dispozițiile art. 14, din aceeași lege, care face referire directă la soluționarea pe cale principală a cererii privind despăgubirile în cazul constatării anterioare a caracterului abuziv al anumitor clauze contractuale. Astfel, legiuitorul arată în mod clar și fără echivoc „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă”. Practic, în situația în care nulitatea unei clauze contractuale a fost anterior constatată în condițiile Legii nr. 193/2000, printr-o hotărâre definitivă, iar persoana prejudiciată (consumatorul) dorește să fie despăgubit, are la dispoziție acțiunea directă, competența stabilindu-se raportat la valoarea obiectului cererii, în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă. De asemenea chiar și în actualul Cod de procedură civilă se reține nuanța de „drept născut la despăgubire” ( art. 126 al.2 dispune că „în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă.”).
Sub acest aspect, mai trebuie reținut că, în condițiile Legii nr. 193/2000, raportul juridic dedus judecății este unul pur comercial, prin esență fiind vizat un contract întocmit de un profesionist, neexistând niciun motiv pentru care aceeași instanță să nu judece aceeași acțiune atunci când legea prevede, cu titlu accesoriu, posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat sau când calitatea procesual activă aparține unor persoane diferite.
Norma de competență dintr-o lege specială trebuie să fie unică și să asigure repartizarea cauzelor între mai multe instanțe, indiferent de calitatea titularului acțiunii și de capătul accesoriu. Ori, nu se poate accepta ca acțiunile formulate de consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor aceleiași legi să sesizeze o instanță diferită (fie atât din perspectiva specializării cât și din punct de vedere ierarhic) de instanța sesizată de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, ori de specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice, după caz.
Se mai observă și că, atunci când se referă la cereri de modificare a contractelor bancare, prin eliminarea clauzelor abuzive, legea specială face trimitere la „tribunal” și folosește o terminologie specifică dreptului comercial, făcând referire la criteriul competenței teritoriale după sediul „profesionistului”. Prin urmare, competența de analiză a raportului juridic concret dedus judecății care se referă la examinarea unui contract de credit bancar încheiat cu un „profesionist” al domeniului bancar, aparține unei instanțe specializate în materia litigiilor cu profesioniști.
Mai mult decât atât, din interpretarea dispozițiilor sale reiese că scopul Legii nr. 193/2000 este asigurarea intrării în legalitate în cadrul unor raporturi juridice de drept privat, prin măsuri coercitive, apte de a fi puse în executare conform dreptului comun. Astfel, în principal, instanța, în caz de admitere a acțiunii, va obliga profesionistul să modifice contractele de adeziune în curs de executare, precum și să elimine clauzele abuzive din toate contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale.
Un alt argument, în susținerea tezei că modificarea art. 12 din Legea 193/2000 (prin intermediul art. 38 Legea 76/2012) înlătură criteriul valoric avut în vedere în reglementarea anterioară și stabilește competența de soluționare în favoarea tribunalului de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, poate fi adus și contextul istorico social în care s-a produs modificarea. Astfel, prin intermediul legii de punere în aplicare a Codului de procedură civilă s-a urmărit creșterea eficienței justiției ori, iminența practicii neunitare este previzibilă în condițiile în care același tip de acțiuni sunt judecate de secții diferite ale aceleiași instanțe sau de instanțe diferite din punct de vedere ierarhic, ceea ce contrazice chiar scopul legii.
Pe de altă parte, din perspectiva aplicării criteriilor procedurale de stabilire a competenței, instanța reține următoarele aspecte:
Dispozițiile art. 113 NCPC, stabilesc situațiile în care competența teritorială este alternativă, legiuitorul prevăzând la punctul 8 al reglementării evocate, că „în afară de instanțele prevăzute la art. 107 - 112, mai sunt competente: instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor”
Potrivit art. 121 din Codul de procedură civilă, „cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului. Dispozițiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile.” ( art. 126 al.2 dispune că „în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă.”) Acest ultim caz de competență teritorială exclusivă prevede o situație diametral opusă celei statuate în art. 113 al.1 pct.8 NCPC, în sensul că stabilește expressis verbis faptul că, în această ipoteză, competența evocată de text poate fi atrasă numai în cazul în care calitatea procesuală activă aparține profesionistului. Prin urmare textul comentat vizează numai situația în care acțiunile sunt îndreptate împotriva unui consumator, formula folosită de legiuitor sugerând incontestabil că ne aflăm în prezența unei norme imperative per a contrario, atunci când consumatorul are calitate procesuală activă, nu sunt incidente dispozițiile art. 121 din Codul de procedură civilă, competența fiind stabilită de legea specială, (art. 12 din Legea 193/2000).
Deși exprimarea folosită de legiuitor în textul articolului 121 NCPC nu lasă loc de interpretare, chiar dacă s-ar admite că părțile au „permisiunea” dată de art. 113 al.1 pct.8 de a alege competența altei instanțe, această alternativă ar fi posibilă „numai după nașterea dreptului la despăgubire” Soluția decurge din trimiterea făcută expres la aplicarea art. 126 al.2 NCPC. Or, în speță, dreptul la despăgubire s-ar naște doar în cazul constatării caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit, și numai după ce hotărârea ar rămâne definitivă.
Așadar, referitor la competența teritorială a instanței, prevederile art. 107, și art. 126 al.2 din Codul de procedură civilă, completează în mod firesc prevederile art. 12 din Legea nr. 193/2000 chiar și în lipsa unei stipulări exprese (art. 14 din Legea 193/2000).
Referitor la competența materială a instanței este de notat că potrivit art. 95 pct. 1 NCPC, „tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe” Prin această formulare, care nu permite decât restricții exprese, punctuale, se afirmă cât se poate de clar ideea că tribunalele sunt instanțe de drept comun. Noul text, consolidează așadar plenitudinea de jurisdicție a tribunalelor, ca instanțe de fond și în materie civilă (stricto sensu), normele de competență care derogă de la principiile plenitudinii de jurisdicție fiind de strictă interpretare. Finalmente, prin art. 95 pct..4 legiuitorul a recunoscut tribunalului și o competență diversă, respectiv în privința oricăror „alte cereri date prin lege în competența lor”.
Acest text, completează în mod evident dispozițiile art. 12 din Legea nr. 193/2000, care atribuie tribunalului o competență expresă și restrictivă, stabilind în termeni expliciți că aceasta (tribunalul) este instanța competentă să soluționeze cererea consumatorului de constatare a caracterului abuziv a clauzelor contractuale. De altfel, nicio normă legală care protejează drepturile consumatorului (Legea 193/2000, O.G. 21/1992, Legea 296/2004) nu indică judecătoria ca instanță competentă a soluționa astfel de litigii.
Mai mult, în speță, acțiunea reclamantului are ca principal capăt de cerere constatarea caracterului abuziv al unor clauze din cuprinsul convențiilor încheiate de reclamanți cu pârâta, din acesta derivând o . capete accesorii, cum ar fi obligarea pârâtei la modificarea convențiilor de credit și actelor adiționale, în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive, restituirea sumelor încasate în temeiul unor astfel de clauze, etc.
Printre clauzele al căror caracter abuziv se solicită a se constata se regăsesc cele prevăzute la art.3.2, art. 3.3, art. 4, art.8.4,art.8.6, art.12.1, art.12.2, art.13.10, art. 13.11, art.13.13, art.13.18 din contractul de credit.
Din examinarea clauzelor susmenționate se observă că acestea nu au un caracter evaluabil în bani, referindu-se la condițiile în care poate fi revizuită rata dobânzii, consecințele acestei revizuiri, împrejurările în care banca poate declara scadența anticipată a creditului, obligația împrumutatului de a plăti băncii o . costuri suplimentare care ar putea interveni pe parcursul derulării convenției.
Conform art. 94 pct.1 lit. h) C. pr. Civilă sunt de competența judecătoriei: cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe, rezultând din interpretarea per a contrario cătoate celelalte cereri neevaluabile în bani, respectiv având alt obiect decât obligația de a face sau de a nu face, sunt de competența Tribunalului, raportat la dispozițiile art. 95 alin.(1) C.pr. civilă.
De asemenea, potrivit art. 99 alin.(2) C.pr. civilă: În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt.
Așadar, chiar în ipoteza în care s-ar aprecia că, în cauză, sunt aplicabile regulile de competență generală, instituite de Codul de procedură civilă, față de pretențiile concrete deduse judecății și dispozițiile legale evocate, rezultă că, în speța dedusă judecății, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului, ca instanță de drept comun.
Dincolo de toate aceste aspecte, ar fi nefiresc ca acțiunea formulată de consumator să fie judecată de instanțe stabilite în funcție de criteriile generale stabilite de C.pr.civilă, iar acțiunea formulată de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor sau Asociațiile pentru protecția consumatorului privind constatarea clauzelor abuzive într-un contract care îl privește pe același consumator, să fie judecată de tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului. Practic, dacă s-ar admite această soluție, s-ar admite implicit și faptul că ceea ce determină instanța competentă este calitatea subiectului activ.
Având în vedere considerentele expuse în precedent, în consonanță cu dispozițiile legale evocate, în temeiul art. 130 alin. (2) și art. 132 alin. (3) din Noul Cod de procedură civilă, instanța urmează a admite excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei și a declina competența în favoarea Tribunalului București.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția de necompetență materială a Judecătoriei B..
Declină competența de soluționare a cauzei de restabilire echilibru contractualformulată de reclamantul C. L., cu domiciliul în B.,., .,. în contradictoriu cu pârâta P. B. România SA, cu sediul în București, Șoseaua N. T. nr. 29-31, sector 1, în favoarea Tribunalului București.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16 septembrie 2015.
PREȘEDINTEGREFIER
Redactat H.F./Tehnoredactat O.B.
Ex. 4/ 01.10.2015
| ← Obligaţie de a face. Sentința nr. 7972/2015. Judecătoria BOTOŞANI | Partaj judiciar. Sentința nr. 8702/2015. Judecătoria BOTOŞANI → |
|---|
