Acţiune în constatare. Sentința nr. 643/2016. Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN
| Comentarii |
|
Sentința nr. 643/2016 pronunțată de Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN la data de 08-02-2016 în dosarul nr. 643/2016
Cod ECLI ECLI:RO:JDDTS:2016:001._
Dosar nr._ acțiune în constatare
ROMÂNIA
JUDETUL MEHEDINTI
JUDECĂTORIA DROBETA-T. S.
SENTINȚA CIVILĂ NR.643
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 08.02.2016
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: D. G.
GREFIER: A. S.
Pe rol se află soluționarea acțiunii civile formulate de reclamanții A. D. N. și A. D. Speranța M., în contradictoriu cu pârâtele B. GROUPE SOCIETE GENERALE SA și B. GROUPE SOCIETE GENERALE SA-S. DROBETA T. S., având ca obiect acțiune în constatare.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 1 februarie 2016, care face parte integrantă prin prezenta hotărâre.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
La data de 21.07.2015, reclamanții A. D. N. și A. D. Speranța D. au chemat în judecată pe pârâtele B. GROUPE SOCIETE GENERALE SA și B. GROUPE SOCIETE GENERALE SA-S. DROBETA T. S., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate existența clauzelor abuzive din contractul de credit nr.715 încheiat cu pârâtele la data de 20.03.2008, respectiv clauzele cuprinse la art.8 și art.4.1 b) din contract, privind comisionul de gestionare, să se dispună sistarea de la plată a comisionului de gestionare și restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de gestionare, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanții au susținut că au încheiat în data de 20.03.2008, contractul de credit nr. 715, pentru o perioada de 300 luni, prin care li s-a acordat un împrumut in valoare de 70.500 lei.
Pentru punerea la dispoziție a creditului, reclamantul a încheiat un contract de asigurare extinsa, pentru toate riscurile privind imobilul ipotecat, precum si o poliță de asigurare cu un asigurător agreat de bancă, iar pentru întocmirea dosarului s-a perceput un comision în valoare de 1.410 lei.
Pe lângă acest comision, s-a perceput si un comision de gestionare a creditului de 0,1% din valoarea creditului, acesta fiind în valoare totală de 21.220,50 lei, conform graficului de rambursare.
In cuprinsul contractului de credit încheiat cu banca nu s-au regăsit elementele componente si scopul pentru care a fost perceput acest comision si consideră că destinația acestuia trebuia sa se regăsească în cuprinsul contractului de credit la momentul încheierii acestuia, astfel încât să ofere consumatorului toate informațiile necesare în raport de care să încheie sau nu contractul.
Comisionul este unul abuziv si reprezintă de fapt o dobânda mascată, fiind plătite pentru aceeași prestație pentru care se plătește deja dobânda. Comisioanele sunt înregistrate ca atare in contabilitatea băncii, ca „venituri din dobânzi". Comisioanele sunt menite sa asigure banca în contra riscului dat de portofoliul sau de credite neperformante, ceea ce înseamnă că riscul băncii din aceste credite neperformante nu este suportat nici de banca, nici de debitorii neperformanți, ci de debitorii bun-platnici.
Conform art. 57 „In cazul serviciilor financiare, operatorii economici sui obligați sa ofere consumatorilor informații complete, corecte si precise asupra drepturilor si obligațiilor ce le revin".
Având in vedere pozițiile de inegalitate de pe care acționează părțile si în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoștință de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic - banca, care are poziție dominanta in raport cu consumatorul, obligația informării in mod complet, corect si precis a celui din urma cu privire la aspectele esențiale al produsului/serviciului oferit (art. 18 din OG 21/1992) si implicit cu privire la implicațiile îndatorării si la riscurile reprezentate de volatilitatatea cursului valutar astfel cum reiese din OG 50/2010.
Aceste obligații legale instituite in sarcina operatorilor economici, cu precădere a operatorilor economici din domeniul financiar-bancar sunt menite să protejeze interesele consumatorilor care sunt expuși riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor și intereselor legitime prin contractarea unor servicii/ produse în lipsa unei informări reale cu privire la acestea, si, pe cale de consecință, evitarea unor astfel de situații.
Consumatorul se obliga sa se supună unor condiții contractuale despre care nu avut posibilitatea reala să ia cunoștința la data semnării contractului.
Conform art. 4 alin. 1) din Legea 193/2000 „ O clauză contractuală care nu fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea insăsi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creează, in detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile și obligațiile pârtilor.
A.. 2) O clauza contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. „
La încheierea convenției de credit nu a avut loc o negociere efectivă, clauzele fiind prestabilite de către bancă, fără să aibă posibilitatea să modifice sau să înlăture vreuna din clauze.
Toate clauzele au fost impuse de către bancă, situându-se astfel într-o poziție inegală față de aceasta.
Legea nr. 193/2000 impune prin art. 1, pct. 1, 2 și 3 claritatea și neechivocitatea clauzelor ceea ce implică înțelegerea acestora de către orice persoană, fără cunostințe de specialitate si în caz de dubiu, acestea sun interpretate în favoarea consumatorului.
Potrivit lit. g din anexa la lege, este considerată abuzivă, clauza care dă dreptul
exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale.
Conform art. 4 alin.l din Legea nr. 193/2000, sunt clauze abuzive acele clauze care nu au fost negociate cu consumatorul si care creează intre părți un dezechilibru semnificativ al prestațiilor, contrar cerințelor bunei-credinte.
Contractul in sine este importat din sistemul informatic al băncii, unde este integrat un model de contract pe baza căruia se completează orice contract; sistemul informatic al băncii lasă în mod voit spații goale în zona numelui și a altor date de identificare ale clientului, in zona dobânzii si in zona garanțiilor suplimentare; in rest, toate celelalte clauze sunt importate din contractul tip, fixat in sistemul informatic al băncii; cel care vinde creditul nu poate modifica acest contract-tip si, în consecință, nu poate negocia contractul cu clientul.
Voința clientului se rezumă la a semna sau nu contractul; singura opțiune este de a alege intre diferite tipuri standard de contracte (ca la supermarket), opțiune care este si ea controlata de bancă, întrucât banca este cea care stabilește ratingul clientului, elemente in funcție de care, dupa analiza dosarului (pentru care banca incaseaza un comision consistent), banca indica clientului tipul de credit in care se incadreaza conform ratingului.
Toate riscurile contractului sunt in sarcina persoanei împrumutate. Toate pierderile, inclusiv cele care nu sunt din vina clientului (criza, impreviziune) sunt suportate de client.
Prezumția de clauză abuzivă poate fi ridicată doar prin dovada scrisa, făcuta de banca, a caracterului negociat al contractului, si nu doar a unuia sau altuia dintre detaliile contractului (art. 4 alin.3, teza a doua: daca un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens; așadar, proba nu se poate face nici cu martori, nici cu interogatoriul si, cu atât mai puțin, cu expertiza, caci acestea nu sunt probe prezentate de banca, ci provocate de banca; o proba nu poate fi prezentata daca nu pre-exista prezentării).
Pentru toate aceste considerente solicită admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată. În situația în care instanța constată faptul că clauza privitoare la comisionul de gestionare a creditului este una abuzivă, solicită ca parata sa le restituie suma achitata in acest scop, care urmează sa fie calculate până la data pronunțării unei hotărâri definitive si irevocabile si sistarea de la plata acestui comision in viitor.
In drept, și-au întemeiat acțiunea pe disp. Codului Civil, Legii 193/2000.
In dovedirea acțiunii reclamanții înteleg sa se folosească de proba cu înscrisuri.
Pârâtele B. GROUPE SOCIETE GENERALE SA și B. GROUPE SOCIETE GENERALE SA-S. DROBETA T. S., în termenul legal prevăzut de codul de procedură civilă au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
A invocat excepția lipsa caracterului determinat al obiectului cererii de chemare în judecată. Necesitatea precizării capătului de cerere prin care se solicită obligarea băncii la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de gestionare credit.
Capătul de cerere prin care se solicită obligarea băncii la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de gestionare credit este afectat de nulitate ca urmare a neîndeplinirii acelei condiții a acțiunii civile care constă în caracterul determinat al obiectului acesteia, conform art. 194 lit. c NCPC, care stabilește că acțiunea va cuprinde obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani, precum și modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea valorii, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare.
Obiectul cererii de chemare în judecată este valabil atunci când este determinat de o manieră care să permită pronunțarea unei hotărâri judecătorești eficace, adică susceptibilă să producă efecte.
Solicită, prin urmare, și din acest motiv, obligarea reclamanților la a-și preciza capătul de cerere cu privire la suma de bani care se solicită a fi restituită cu titlu de comision de gestionare a creditului și modul de calcul al acestei sume. În subsidiar, în măsura în care reclamanții nu înțeleg să își precizeze cererea în sensul indicat mai sus, pârâta solicită anularea acestui capăt de cerere în temeiul art. 196 alin. (1) Cod proc.civ.
A mai invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată raportat la prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.
A subliniat faptul că mecanismul articolului 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 trebuie analizat cu prioritate de către instanța de judecată, prin raportare la clauzele aferente comisioanelor și dobânzii: ,,Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. "
Legiuitorul național a preluat soluția din art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii care are o redactare aproape identică:,, (2)Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. "
Sub acest aspect, subliniază faptul că rațiunea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 cu privire la clauzele care stabilesc prețul contractului de credit are în vedere mecanismul acordului de voințe, și, în fine, libertatea de voință a subiectelor de drept de a intra în raporturi contractuale pe baza unui consimțământ valabil exprimat. De asemenea, prin aceste dispoziții s-a urmărit impunerea cel puțin a unui nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorului, care nu poate profita pur si simplu de calitatea de consumator pentru a obține diminuarea prețului la achitarea căruia s-a obligat, în cunoștință de cauză, ca urmare a încheierii contractului, atenuarea principiului forței obligatorii a contractului fiind prevăzută numai pentru clauzele care nu se asociază cu obiectul principal al contractului de credit.
Directiva 93/13/CEE impune statelor membre un control jurisdicțional minimal al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, statele membre fiind libere să adopte prin reglementările naționale un nivel de control superior, inclusiv cu privire la nereglementarea exceptării prevăzute de art. 4 alin. (2) din directivă. Legea nr. 193/2000 transpune, însă, în legislația națională nivelul de jurisdicție impus de directiva europeană, respectiv acela în care clauzele ce se asociază cu definirea obiectului principal al contractului de credit, ori cu caracterul adecvat al prețului împrumutului să fie exceptate de la controlul caracterului abuziv prevăzut de lege.
Prin Legea nr. 193/2000 statul român a transpus art. 4 alin. 2 si a ales sa prevadă pentru consumator nivelul minim de protecție instituit de directiva, neintervenind cu dispoziții mai stricte. Așadar, în transpunerea directivei, legislația națională păstrează în afara controlului caracterului abuziv clauzele din categoria celor contestate, cu îndeplinirea celor două condiții anterior menționate.
Or, clauzele contractuale contestate de către reclamanți, referitoare la comisionul de gestionare credit, exprimă, în mod clar și neechivoc, componentele de cost/preț, individualizate distinct unele de altele, după cum vom arăta în continuare.
Astfel, atât legislația națională, cât și cea comunitară prevăd în mod expres cele două condiții a căror îndeplinire conduce la exceptarea clauzelor de la controlul caracterului abuziv, respectiv (i) clauzele trebuie să privească prețul contractului și (ii) să fie clare și fără echivoc.
În ceea ce privește prima condiție impusă de textul de lege, arată că dispozițiile contractuale privind perceperea unui comision de gestionare/administrare credit, ca procent de 0,1% din valoarea creditului, ulterior din soldul creditului, fac parte integrantă din componenta esențială a creditelor, reprezentată de costul acestora.
De altfel, legea însăși califică acest comision ca fiind preț al contractului. Astfel, prin art. 7 pct. 4 din OUG nr. 50/2010, costul total al creditului este definit ca incluzând „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale."" în același sens, indicăm și art. 3 din Directiva 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori, litera g) și i), care stabilește că dobânda anuală efectivă (D.) reprezintă costul total al creditului care este format din "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor".
Prin urmare, clauzele referitoare la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului.
Această interpretare este confirmată inclusiv de cuprinsul proiectului de contract înmânat reclamantului înainte de încheierea contractului, dar și al Graficului de rambursare - toate aceste înscrisuri menționate cuprinzând, în mod clar comisionul contestat.
Din această perspectivă, nu există, deci, vreun dubiu, asupra includerii comisionului în obiectul contractului analizat (cum cere Directiva 93/13/CEE), respectiv că acest comision nu s-ar „asocia" obiectului contractului (cum cere legea națională).
Imposibilitatea de a aplica dispozițiile Legii nr. 193/2000 cu privire la clauzele contractuale ce reglementează prețul contractului, mai exact la cele vizând comisionul de gestionare/administrare, precum cel supus analizei, este susținută și de practica Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 4685/27.11.2012 pronunțată de Secția a Il-a civilă în dosarul,, nr._ *) prin care s-a subliniat faptul că:„ clauzele referitoare la dobânzi și comisioane sunt elemente care determină costul creditului si împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate. (...) Prin urmare, atât comisionul de risc, cât și dobânda, ca și componentă a prețului creditului sunt exceptate, în speță, de la controlul caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în așa fel să conducă la concluzia că la momentul acordului de voință, consumatorilor nu le-a fost ascunsă inserarea lor în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lor au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice ".
În ceea ce privește cea de-a doua condiție impusă de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 mai sus citat, învederează faptul că pretinsele clauze abuzive privind comisionul de gestionare/administrare sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, pentru reglementarea acestora fiind utilizați termeni uzuali și neechivoci care au permis reclamantului să cunoască, încă de la momentul semnării contractului, existența și întinderea obligațiilor asumate.
Astfel, potrivit art. 8, împrumutatul va plăti băncii un comision de gestionare a creditului de 0,1% din valoarea creditului. Conform art. 1.3.1 din Actul adițional încheiat la data de 17.10.2010, împrumutatul va plăti Băncii pentru creditul contractat un comision lunar de administrare a creditului, în valoare de: 0,1% din soldul creditului.
Obligația de plată a comisioanelor contestate a fost în mod clar și transparent exprimată în contractul de credit (prin prevederea pe prima pagină a contractului, precum și în graficul de rambursare), astfel încât reclamanții au avut posibilitatea efectivă și reală de a face judecăți de valoare cu privire la obligațiile contractuale asumate. Nu au fost utilizate formulări generale și nici nu a fost prevăzută posibilitatea băncii de a modifica discreționar comisionul contestat, contrar susținerilor nefondate ale reclamanților, valoarea acestuia fiind una fixă și bine stabilită, plătibilă lunar.
Apreciază că dispozițiile privind comisionul de gestionare/administrare au ca obiect stabilirea unui element component al prețului contractului și sunt formulate într-un limbaj clar și inteligibil, ceea ce atrage incidența art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, nefiind posibilă cercetarea pretinsului lor caracter abuziv.
O interpretare contrară ar conduce la deturnarea scopului legislației privind protecția consumatorilor ce urmărește să asigure acestora o cale prin care să se poată elimina clauze prin care profesioniștii urmăresc un avantaj contractual unilateral, în detrimentul consumatorilor, iar nu o cale de a diminua, în mod retroactiv, costurile agreate pentru punerea la dispoziție a sumei împrumutate.
În concluzie, prin raportare la argumentele expuse anterior, textele normative incidente, precum și jurisprudența constantă a instanțelor judecătorești, rezultă că, pe calea acțiunii în constatarea clauzelor abuzive, nu se pot critica clauzele privind cuantumul dobânzii și a comisioanelor, acestea fiind parte a prețului contractului de credit și fiind excluse, în mod expres (art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori), de la controlul caracterului abuziv.
În subsidiar, chiar în măsura în care s-ar trece peste apărările invocate în cuprinsul paragrafelor anterioare, învederează instanței că oricum nu sunt îndeplinite condițiile impuse de legislația în vigoare pentru ca aceste clauze să fie considerate abuzive.
Pentru aprecierea legalității clauzelor contractuale, instanța va trebui să distingă între dispozițiile de drept comun din Codul civil 1864 și ale OG nr. 21/1992, aplicabile contractului de credit începând cu momentul semnării acestuia (20.03.2008) și până la data întocmirii Actului adițional din 17.09.2010, și OUG nr. 50/2010, aplicabilă ulterior datei de 17.09.2010.
Din această perspectivă, învederează instanței de judecată că banca a respectat dispozițiile legale în vigoare la data semnării contractului de credit atunci când a convenit cu reclamantul perceperea comisionului de gestionare (acesta fiind redenumit ulterior drept comision de administrare a creditului, ca efect al dispozițiilor OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori). Totodată, învederează instanței de judecată că, pentru respectarea exigenței impuse de OUG nr. 50/2010 privind terminologia comisioanelor percepute, B., prin Actul adițional nr. 1 din 17.09.2010, a adaptat denumirea comisionului de gestionare a creditului, devenind „comision lunar de administrare a creditului" fiind raportat la soldul creditului, conform procentului agreat de reclamant la încheierea contractului, de 0,1%.
Prin urmare, începând cu data de 17.09.2010 modificarea a constat în aceea că sintagma comision de gestionare a creditului din pct. 8 din Condițiile Particulare a fost înlocuită cu sintagma comision de administrare, procentul de 0,1%, agreat de reclamanți, rămânând neschimbat, fiind raportat la soldul creditului. Modificarea a reprezentat doar adaptarea contractului la terminologiile impuse de dispozițiile OUG nr. 50/2010, acest comision având însă prin natura lui același scop - cel de a administra/gestiona contractul de credit.
Pe cale de consecință, acest comision de administrare este un cost prevăzut și reglementat de lege, care prin art. 36 din OUG nr. 50/2010 a stabilit că pentru operațiunile de monitorizare, înregistrare și efectuare de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului, comisionul va purta denumirea de comision de administrare, indiferent care este creditorul care acordă consumatorului împrumutul. în mod evident legiuitorul, în momentul în care a prevăzut că este legală perceperea unui comision de administrare credit, determinând totodată în ce scop se percepe acest comision, a impus și legalitatea tuturor comisioanelor achitate, în caz contrar, s-ar ajunge la golirea de conținut a normei legale, precum și la aplicarea pur formală și neprevizibilă a acesteia.
Or, în condițiile în care legea reglementează un astfel de comision, a susține că respectivul comision este nelegal, abuziv, echivalează cu a susține că însăși legea este nelegală sau abuzivă, ceea ce reprezintă o absurditate juridică.
Pentru a conchide, comisionul de gestionare/administrare credit este apreciat de către legiuitor și jurisprudență ca fiind justificat, aspect ce rezultă din cuprinsul art. 36 din OUG 50/2010, iar reclamanții nu au făcut dovada nelegalității unui asemenea comision, motiv pentru care se impune respingerea cererii de anulare a acestei clauze și restituirea sumelor achitate cu acest titlu ca neîntemeiată.
Reclamantul susține că acest comision de gestionare/administrare nu ar fi fost negociat, ar fi fost impus de bancă, iar B. nu ar efectua nicio contraprestație, valoarea sa fiind nejustificată și disproporționată, fiind în realitate o dobândă mascată.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.""
Astfel, Legea nr. 193/2000 reglementează 3 condiții cumulative pentru ca o clauză contractuală inserată într-o convenție încheiată între un profesionist și un consumator să fie considerată abuzivă: clauza să nu fi fost negociată, clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și să fi fost inserată în contract cu rea-credință.
A arătat că reclamanții nu au formulat nicio cerere de modificare sau clarificare a clauzelor contestate nici în perioada precontractuală și nici pe parcursul derulării contractului. Aceștia au fost informați în detaliu cu privire la produsele de creditare solicitate, precum si în legătură cu termenii și condițiile de acordare a creditului, prin informațiile furnizate de consilierul de clientelă al băncii care s-a ocupat de acordarea acestui credit, precum si prin intermediul proiectul contractului de credit pus la dispoziție.
Reclamanții au asimilat oferta B. și au avut, astfel, posibilitatea de a iniția discuții cu privire la condițiile propuse de către Bancă - prerogativă pe care, însă, nu au folosit-o.
Reclamanții nu au solicitat niciun fel de explicații suplimentare cu privire la termenii sau condițiile contractului, nici anterior semnării contractului de credit, nici pe parcursul derulării acestuia, executându-și chiar o perioadă semnificativă de timp (7 ani) obligațiile rezultate din contractul de credit, motiv pentru care este nerezonabil a se susține că nu au înțeles și că nu au acceptat clauzele contractului.
Din modul în care au acționat, este de netăgăduit că reclamanții au avut un comportament contractual activ și conștient la încheierea și pe parcursul derulării contractului de credit, fiind evidentă atât natura transparentă și inteligibilă a clauzelor, precum și acceptarea, în deplină cunoștință de cauză a condițiilor contractuale - contestate de către reclamanți abia după 7 ani de la încheierea lui.
În ceea ce privește utilizarea de contracte standard, arată că mecanismul de încheiere a contractelor de credit, prin folosirea unor modele preformulate, nu poate fi prezumat a fi încheiat fără negociere. Ceea ce este susținut de reclamanți ca fiind contract de adeziune, importat din sistemul informatic al băncii și care nu ar putea fi modificat, nu reprezintă altceva decât o ofertă de contract, ofertă precedată de o cerere de credit, acceptată de către cealaltă parte fără formularea unei contraoferte. Acest mod de a încheia un contract este legal și specific raporturilor comerciale, în care comerciantul nu poate răspunde în timp util la cerințele pieței, dacă nu-și formulează în mod clar oferta.
Subliniază sub acest aspect că însuși legiuitorul, prin art. 5 din Legea nr. 193/2000, nu interzice folosirea unui contract al cărui conținut a fost redactat anterior, ci stabilește doar obligația profesionistului de a remite un exemplar consumatorului, ceea ce în speță s-a întâmplat.
Mai mult decât atât, B. are obligația legală, stabilită prin art. 3 din Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, de a supune validării BNR toate instrumentele de creditare, fiind firesc deci să existe un model de contract de credit pentru un anumit produs, care se particularizează pentru fiecare împrumut în parte.
Legalitatea procesului de negociere prin punerea la dispoziție a unei oferte standardizate a băncii pe baza cărora părțile discută este confirmată și prin Avizul privind accesul la credite pentru consumatori și familii emis de Comitetul Economic și Social European, din care reiese faptul că modelele de ofertă standardizate folosite de bănci permit publicului un acces ușor la informații, conducând astfel Ia o transparență sporită, iar nu la o inexistență a caracterului negociat al clauzelor.
Chiar Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut prin considerentele Deciziei nr. 4821/05.12.2012 că „prețul creditului nu se poate forma niciodată prin negocierea individuală a băncii cu fiecare client al său. Acest lucru nu este posibil, în condițiile în care banca are milioane de clienți. Este motivul pentru care banca oferă clienților produse/sortimente bancare diferite, astfel încât aceștia să poată alege produsul pe care îl doresc. De altfel, niciun producător de . negociază cu clientul prețul produsului său expus la raft". Se subliniază, astfel, faptul că prețul creditului nu se poate forma niciodată prin negocierea clasică, individuală, a băncii cu fiecare client al său, acest demers fiind unul imposibil de pus în practică, având în vedere specificul pieței.
Din coroborarea argumentelor expuse mai sus, rezultă că această primă condiție pentru a putea califica o clauză ca fiind abuzivă - caracterul ei nenegociat - nu este întrunită.
Învederează faptul că reclamanții nu demonstrează în niciun fel existența vreunui dezechilibru semnificativ între obligațiile asumate de cele două părți contractante, deși, potrivit dispozițiilor art. 249 NCPC, sarcina probei incumbă părții care formulează o pretenție în cursul judecății.
Contrar susținerilor, comisionul contestat corespunde unor servicii prestate de bancă, accesorii și inseparabile de creditul acordat, respectiv administrarea lunară a împrumutului care implică unele activități din partea băncii. Perceperea unui astfel de comision nu era interzisă la momentul încheierii contractului de credit, cuantumul și scopul perceperii fiind indicate în mod explicit în cuprinsul contractului.
Rațiunea perceperii comisionului de gestionare a creditului rezultă însăși din denumirea sa și înțelesul semantic al acestuia, serviciul prestat de Bancă în favoarea împrumutatei constând în monitorizarea/urmărirea/înregistrarea de operațiuni în scopul utilizării/rambursării creditului acordat. Sub acest aspect, menționăm, în cele ce urmează, câteva dintre activitățile prestate de B. în legătura cu care este perceput comisionul de gestionare/administrare a creditului, respectiv: întreținerea contului de credit în sistemul informatic al băncii, actualizarea lunară a informațiilor (generare grafic de plăți etc), gestiunea relației cu societățile de asigurare partenere (schimb de fișiere etc), efectuarea de operațiuni aferente activității de creditare, obligatorii sau realizate periodic (raportări către organisme de tip BNR, Biroul de Credit etc), serviciile de prelevare automată din contul curent (clauza 6.3 din Condițiile Generale de creditare), pentru plata, către asigurător, a primelor lunare de asigurare aferente creditului precum și alte activități legate de administrarea creditului acordat.
În cadrul contractului de credit și al graficului de rambursare B. a indicat, în mod distinct față de celelalte costuri ale contractului, cuantumul comisionului de gestionare/administrare. Prin urmare, reclamanții au cunoscut valoarea comisionului înainte de semnarea contractului, neputând susține că se creează o confuzie cu privire la costuri ori că, în fapt, comisionul contestat ar reprezenta o dobândă suplimentară, mascată care ar fi înregistrată în contabilitatea băncii ca venituri din dobânzi.
Cele două costuri, dobânda și comisionul de gestionare/administrare, nu trebuie confundate, cel din urmă fiind un cost prevăzut și reglementat de lege, tocmai pentru că reprezintă contravaloarea unor servicii prestate de creditor în favoarea împrumutaților, servicii care sunt accesorii și inseparabile de creditul acordat, respectiv rambursarea acestuia. Cu atât mai mult, reclamanții nu sunt îndreptățiți să recalifice în mod subiectiv costurile aferente comisionului de gestionare/administrare drept costuri legate de dobândă, aceștia neputând evalua în mod corect și complet, pe de o parte, nici costurile pe care B. le suportă pentru prestarea serviciilor privind rambursarea creditului, iar pe de altă parte, nici dobânda ce reprezintă venitul său brut, la care este îndreptățită orice instituție de creditare.
Mai mult decât atât, arată că acest comision a fost plătit de către reclamanți pe parcursul, a 7 ani de zile, demonstrând astfel, dincolo de orice dubiu, că au înțeles întinderea obligațiilor pe care și le-au asumat la semnarea contractului de credit.
Valabilitatea clauzelor contractuale care prevăd perceperea, de către bancă, a unui comision de gestionare/administrare credit și caracterul justificat al acestui comision au fost constatate în jurisprudență și cu privire la contractele încheiate anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în Decizia civilă nr. 288/2012, pronunțată de către Secția a Il-a civilă în dosarul nr._/221/2009: „comisionul de administrare și de acordare a creditului nu încalcă nicio normă de ordine publică".
Totodată, arată că instanța trebuie să aibă în vedere clauza contestată nu doar prin prisma conținutului lor propriu-zis, ci și prin raportare la ansamblul drepturilor și obligațiilor la care contractul a dat naștere, după cum este expres prevăzut și prin art. art. 4 alin. 5 din Legea nr. 193/2000. Astfel, reclamanții au beneficiat de un credit de nevoi personale, în valoare de 70.500 lei, pe o perioadă de 300 luni, dobânda percepută fiind una fixă în primul an de 8,9% pe an, după care se aplică o dobândă indexabilă pe baza indicelui monetar ROBOR la 3 luni + 1,5% marja fixă. Reclamanții s-au obligat să plătească un comision de gestionare/administrare a creditului a cărui valoarea nu este în măsură să afecteze echilibrul contractual așa cum greșit se susține, costurile respective reprezentând prețul unor servicii prestate de către subscrisa în favoarea și la solicitarea împrumutaților.
Un alt criteriu de apreciere a criteriului dezechilibrului contractual transpare și din conținutul Anexei Legii nr. 193/2000, anexă ce cuprinde o enumerare exemplificativă a unor tipuri de clauze inserate în contractele dintre comercianți și consumatori considerate ca fiind abuzive. Toate aceste exemple de clauze din Anexa la Legea nr. 193/2000 privesc, în esență, situațiile în care comerciantul îsi rezervă dreptul de a modifica în mod unilateral si arbitrar clauzele contractului încheiat cu consumatorul, determinând astfel o situație de dezechilibru care nu ar putea fi prevăzută de consumator și la care acesta nu s-ar putea opune.
Or, în contractul de credit supus analizei în speța de față nu este prevăzută o clauză care să permită băncii modificarea arbítrala a clauzelor sau cuantumului comisioanelor și dobânzilor acceptate de reclamanți, nefiind dovedit că aceste clauze referitoare la comisionul de gestionare/administrare credit ar fi fost modificate unilateral.
Solicită să se aibă în vedere faptul că împrumutul bancar este definit ca fiind orice angajament de punere la dispoziție sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadenței unei datorii, în schimbul obligației debitorului la rambursarea sumei respective, precum și la plata unor dobânzi sau altor cheltuieli legate de această sumă; debitorul băncii, suportând prețul creditului este dator, în realitate, să suporte cele două componente ale acestuia, respectiv dobânda și comisioanele. Astfel, o decizie de eliminare a clauzelor privind comisionul în discuție, legal stabilit si de comun acord cu părțile semnatare, nu determină o echilibrare a intereselor împrumutatului, care astfel ar modifica, în afara principiului pacta sunt servando, contractul. Dimpotrivă, ar determina un dezechilibru semnificativ în defavoarea băncii din moment, care ar fi obligată, în condițiile impuse de împrumutat să acorde, în realitate, un credit în cadrul căruia anumite servicii prestate de Bancă pană la rambursare ar fi cu efectuate cu titlu gratuit.
În acest sens, subliniază faptul că, așa cum în mod corect s-a reținut într-o decizie de speță, dobânda și comisioanele pentru acordarea împrumuturilor, reprezintă chiar cauza încheierii convențiilor de credit, deoarece ele reprezintă o parte a veniturilor Băncii, sursă generatoare de profit (care nu poate fi altceva decât scopul existenței pentru o persoană juridică).
Totodată, în susținerea inexistenței unui dezechilibru semnificativ la nivelul clauzelor contestate, arată că nivelul comisionului contestat, perceput în baza contractului, era la un nivel comparabil cu nivelul comisioanelor practicate, la momentul semnării, de alți prestatori de servicii financiare, fiind evident că acesta este unul rezonabil și justificat de serviciile prestate si de costul resurselor de creditare.
Pe cale de consecință, aceste costuri reprezintă prețul unor servicii prestate de către banca în favoarea reclamanților, motiv pentru care nu se poate susține că perceperea dobânzii și a comisioanelor a creat o situație defavorabilă acestora, între obligațiile asumate de părți în temeiul contractului de credit nefiind creat un dezechilibru semnificativ ca urmare a clauzelor contestate de către reclamanți.
Legiuitorul alătură criteriului dezechilibrului semnificativ, pe cel al bunei credințe. Față de acest aspect, arată că buna credință este prezumată potrivit Codului civil în vigoare. Astfel, art. 14 NCC prevede că orice persoană fizică sau juridică trebuie să îsi exercite drepturile si să îsi execute obligațiile civile cu bună credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri.
Principiul pacta sunt servanda consacrat de dispozițiile art. 969 C.civ. își găsește justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului. Libertatea contractuală, alături de forța obligatorie a contractului și de efectul relativ al contractelor, reprezintă corolarea autonomiei de voință a părților.
CJUE a decis, în cauza C-415/11, Mohamed Aziz c. Caixa d"Estalvis de Catalunya din 14 martie 2013, că pentru a ști dacă dezechilibrul este creat în contradicție cu cerința bunei-credințe este important ca instanța să verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuție în urma unei negocieri individuale.
Or, valoarea dobânzii și a comisioanelor sunt esențiale pentru un contract de credit, nefiind rezonabil să presupunem că la momentul încheierii contractului, costurile generate de acestea nu au fost analizate de reclamant și comparate cu produsele oferite de ale bănci din România. Prin urmare, nu se poate conchide că acțiunile B. au fost contrare bunei-credințe.
În prezenta cauză, arată că B. a procedat la inserarea clauzelor privind comisionul de gestionare/administrare credit cu respectarea întocmai a cerințelor legale în vigoare, perceperea acestuia fiind permisă de legislația în vigoare la data semnării contractului de credit și ulterior. Pe cale de consecință, este exclusă orice rea-credință a băncii la inserarea clauzelor pretins abuzive în contract.
In drept, și-a întemeiat întâmpinarea pe prevederile art. 205 și următoarele din NCPC, Legea nr. 193/2000 si OUG nr. 50/2010.
În probatiune, a solicitat încuviințarea probei cu interogatoriul reclamanților, proba cu înscrisuri și orice alte probe a căror necesitate de administrare ar rezulta din dezbateri. A depus în copii certificate: contract de credit nr.715 din 20.03.2008, act adițional nr.1 la contractul de credit, cerere de credit, proces verbal de constatare nr.30/654 din 03.02.2011 întocmit de ANPC, practică judiciară.
La data de 07.10.2015 reclamanții au depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a susținut că solicitarea reclamantului este una concretă, determinată și clar argumentată, motiv pentru care solicită respingerea excepției lipsei caracterului determinat al cererii de chemare în judecată. Au arătat că de la data achitării primei rate, 20.04.2008, până la data introducerii acțiunii, 21.07.2015, a achitat un comision de gestionare în valoare de 613,35 lei. Au susținut că se impune a fi restituită suma încasată cu titlu de comision de gestionare până la pronunțarea hotărârii.
Referitor la excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată. Raportat la prevederile art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000 au susținut că este neîntemeiată, instanței fiindu-i permis să analizeze caracterul abuziv al clauzelor, deoarece fac parte din obiectul principal al contractului.
Clauzele abuzive sunt nule, administrația sau sistemul judiciar având atribuția de a constata, chiar si din oficiu, aceasta nulitate (intervenția judecătorului in contracte: judecătorul este competent nu numai sa constatate nulitatea clauzelor, ci si sa le înlocuiască cu alte clauze contractuale, care sa corespunda cerinței echilibrului contractual si utilității pentru părți a contractului; revizuire/reconstruirea contractului)
O soluție favorabila din partea instanței, de a constata ca fiind abuzive comisioanele de gestionare/administrare, nu afectează obiectul principal al contractului, ci restabilește echilibrul prestațiilor reciproce, in urma constatării dezechilibrului contractual decurgând din clauzele abuzive. Clauza contractuala care creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor, reprezintă si una din condițiile esențiale pentru stabilirea caracterului abuziv al acesteia.
Întreaga legislație a protecției consumatorului este menita a sprijini consumatorul, efectele nefaste pentru partea slaba in contract ale principiului libertății de voința sunt corectate/atenuate de dispoziții legale de ordine publica menite a sprijini consumatorul . inegalitară, construita pe temeiul unei forte economice a comerciantului disproporționat de mare in raport cu consumatorul care, la data încheierii contractului are o libertate redusa de a contracta sau, in orice caz, o voința alterata de imperativul psihologic sau economic al încheierii contractului; comerciantul își impune voința printr-un contract de adeziune, ne-negociabil;
Prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comercianților cu consumatorii, lege care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C - 240/98) că protecția conferita consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.
Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată.
Pârâta afirmă faptul că clauzele contestate, sunt exprimate ., ușor si inteligibil. Ori, nu este prevăzut in contractul încheiat cu pârâta ce anume reprezintă acest comision. Art. 18, din OUG50/2010 la alin. 2, lit. b, prevede: ,,caracteristicile esențiale ale produselor propuse si efectele specifice pe care le pot avea asupra consumatorului”. Motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliata nici in contractul de credit, nici in condițiile generale, din clauzele stipulate deducându-se că acestea se percep, indiferent daca clientul este bun sau rău platnic si nu se prevede dacă la încetarea convenției acestea se vor restitui.
Sintagma “...exprimate într-un limbaj ușor inteligibil” folosită de legiuitorul național în cuprinsul legii nr. 193/2000, cât și cea folosită în norma comunitară „ ...exprimate în mod clar și inteligibil”, nu pot fi reduse la o exprimare clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care clauza să fie clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.
Pe acest aspect, deși comisionul de gestionare/administrare face parte din costul total al contractului de credit, clauza ce reglementează perceperea acestuia poate fi analizată în condițiile în care ea nu este exprimată în mod clar și inteligibil, lăsând loc la echivoc.
Nicio altă prevedere contractuală, fie ea din contractul de credit sau din condițiile generale, nu oferă alte informații cu privire la destinația comisionului și nici nu justifică - în vreo manieră - fundamentul perceperii acestuia de către bancă.
Susținerea pârâtei asupra faptului ca aceste comisioane sunt exprimate clar si inteligibil, nu poate fi reținută, întrucât din dispozițiile contractuale rezultă că aceste comisioane vor fi calculate ca procent din valoarea creditului si nu este explicitat asa cum se susține, respectiv pentru ce anume se percepe .
Mai mult decât atât, pârâta a depus împreuna cu întâmpinarea un act adițional încheiat la data de 17.09.2010, in care reclamanții sunt parte si despre care nu au avut la cunoștința pana la acest moment, act prin care s-a modificat clauza privitoare la comision, in sensul ca acestuia i se schimba atât denumirea cat si costul. Astfel i s-a modificat denumirea din comision de gestionare in comision de administrare si costul, din „0,1 din valoarea creditului" in „0,1 din soldul creditului".
Față de acest act adițional, solicită să se constate ca acesta nu poate fi considerat valabil atât timp cât nu a fost semnat sau acceptat de catre reclamanți.
Aceasta modalitate a băncii de a încheia acte in care persoanele împrumutate sunt parte, prin care se modifica clauzele contractuale, o consideră a fi una abuziva.
Conform Art. 4 din, alin 3 din Legea 193/2000, coroborat cu art. 1169 Cod Civil, paratei i-ar fi revenit obligația de a dovedi ca a negociat in mod direct clauza pe care reclamantul a solicitat instanței sa dispuna anularea ei, lucru care nu s-a întâmplat. (Art. 4, alin.3 din Legea 193/2000 - Daca un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulată a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens.)
Precizează ca in momentul in care a fost încheiat contractual, reclamantul a acționat de pe o poziție inegala, in raport cu banca, contractul fiind de adeziune, clauzele fiind prestabilite de catre împrumutător, fără a da posibilitatea împrumutatului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Astfel, reclamantul nu a avut posibilitatea sa negocieze nicio clauza din contracte, actele juridice fiindu-i impuse in forma respectiva de către banca, ceea ce creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților.
Se poate înțelege ca o clauza standardizata se caracterizează prin câteva trăsături specifice si anume: este redactata unilateral de către partea care il propune; nu permite negocierea prevederilor sale, chiar daca permite înțelegerea acestora de către aderent; de regula confera o poziție dominanta comerciantului care 1-a propus în raporturile sale cu consumatorul, sau dacă nu, măcar una mai comodă; in esență, consumatorul nu are posibilitatea influențării conținutului unui asemenea contract, ci doar aceea de a adera sau nu la oferta preexistentă a comerciantului.
Dezechilibrul contractual si lipsa bunei credințe a băncii, trebuie analizat si in funcție de justețea acestui comision impus de la data semnării contractului, banca plecând de la ideea ca împrumutatul este rău-platnic, acesta fiind perceput pentru acoperirea riscurilor băncii. Acest comision se percepe oricum, indiferent daca clientul este bun-platnic sau rău-platnic, astfel ca nu exista o justificare pentru perceperea acestui comision, ținând cont si de faptul ca banca si-a luat oricum măsura acoperirii riscurilor, impunându-se a se constata caracterul abuziv al acestuia, calculat la valoarea inițiala a creditului.
Voința clientului se rezuma la a semna sa nu contractul. Singura opțiune este de a alege între diferite tipuri standard de contracte (ca la supermarket), opțiune care este si ea controlată de bancă, întrucât banca este cea care stabilește ratingul clientului, elemente în funcție de care, după analiza dosarului (pentru care banca încasează un comision consistent), banca indica clientului tipul de credit in care se încadrează conform ratingului.
Unul dintre efectele constatării caracterului abuziv al unei clauze înscrise . intre un comerciant si un consumator, este aceea ca aceasta clauza nu va produce efecte asupra consumatorului (art.6 din Legea 193/2000), astfel încat sumele platite in temeiul acestor clauze rămân fără suport contractual. Acest efect se produce retroactiv, respectiv de la momentul încheierii contractului, deoarece clauza a fost abuziva încă de la momentul perfectării acestuia. Rămânând fără suport contractual, este evident ca plata efectuala devine o plata nedatorata care este in consecința supusa restituirii.
Contrar celor afirmate prin întâmpinare, banca nu a acționat cu bună credință, aceasta având obligația de a explica riscurile clienților, de a le pune la dispoziție informațiile necesare, astfel încât aceștia să aibă posibilitatea de a evalua consecințele economice ale contractării creditelor. Având în vedere pozițiile de inegalitate de pe care acționează părțile și în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoștință de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic - banca, care are o poziție dominantă în raport cu consumatorul, obligația informării în mod complet, corect și precis a celui din urmă cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din OG 21/1992)
Având în vedere obligația de transparență contractuală instituită în sarcina operatorilor economici, care se circumscrie exigențelor de informare și protecție inerente dreptului consumatorului, în scopul garantării dreptului acestuia de a înțelege prevederile si efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit trebuie să cunoască riscurile pe care și le asumă prin contractarea unui asemenea produs.
Dezechilibrul major care rezultă dintr-un astfel de contract de adeziune constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaște și anticipa mărimea obligațiilor sale. Așa cum se prevede la art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
B. majorează costul creditului in funcție de resursele sale (conform art.3 din condițiile generale), insa clientului in cazul in care i se diminuează veniturile sau rămâne fără venituri, este obligat sa achite la timp ratele lunare, neavând nici o protecție. Ba mai mult, va plăti si o dobânda majorata peste dobânda curenta, fiind pus prin aceasta încă o data cu atât mai mult in imposibilitatea de plata. In consecința, daca veniturile i se diminuează sau rămâne fără venituri o perioada, este obligat sa plătească mai mult.
Sub aspect probator, instanța a administrat proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul reclamanților.
Răspunzând la interogatoriu, reclamantul A. D. N. a susținut că s-au derulat 2 etape prealabile încheierii contractului de credit, a avut o singură discuție cu consilierul și a recunoscut în parte condițiile de acordare a creditului sub aspectul ratei efective. Referitor la existența comisioanelor stabilite în contract a susținut că și-a asumat obligația plății lor prin plata lunară a ratei.
Reclamanta A. D. Speranța D., la interogatoriu, a susținut că a fost prezentă doar la semnarea contractului de credit, nu s-a ocupat ea de operațiune, nu a avut cunoștință de existența unor comisioane și că acestea ar fi negociabile, a achitat respectivele comisioanele circa 7 ani, fără să știe despre existența lor. A negat faptul că a primit invitație prin SMS pentru semnarea actului adițional la contract.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin cererea introductivă reclamanta a solicitat să se constate ca fiind abuzivă clauza cuprinsă în contractul de credit nr. 715 încheiat cu pârâtele la data de 20.03.2008, respectiv clauzele cuprinse la art.8 – Condiții particulare și art.4.1 b) Condiții generale din contract, privind comisionul de gestionare, să se dispună sistarea de la plată a comisionului de gestionare și restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de gestionare.
Conform dispozițiilor art.1 din Legea nr.193/2000 orice contract încheiat între comercianți și consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale, clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, iar în caz de dubiu asupra înțelesului unor clauze, acestea să fie interpretare în favoarea consumatorului, interzicându-le comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele ce le încheie cu consumatorii.
În accepțiunea art.4 din Legea nr.193/2000 și a art.78 din legea nr.296/2004, clauza abuzivă este aceea care, fiind inserată într-un contract fără a fi negociată direct cu consumatorul, creează prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Potrivit acelorași prevederi, o clauză se consideră că nu a fost negociată cu consumatorul dacă a fost stabilită fără să i se dea posibilitatea acestuia să influențeze natura ei, cum ar fi în cazul contractelor standard (de adeziune sau obligatorii) sau în condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului respectiv.
În lista anexă la Legea nr.193/2000 au fost redate ca fiind clauze abuzive prevederile contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral unele clauze ale contractului fără a avea un argument întemeiat prevăzut în contract, cel care obligă împrumutatul să respecte unele condiții de care nu a avut cunoștință în momentul încheierii contractului, precum și cele care obligă consumatorul la plata unor sume disproporțional de mari în cazul neîndeplinirii unor obligații asumate prin contract, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.
Potrivit art.8 din contractul de credit încheiat împrumutatul va plăti un comision de gestionare a creditului de 0,1% din valoarea creditului.
Acest comision este evidențiat și în graficul de rambursare, în coloană distinctă, alături de sumele reprezentând rata lunară a creditului și dobânda, clauză ce se bucură de claritate și neechivocitate.
Potrivit actului adițional nr.1 la contractul de credit încheiat la 17.09.2010, comisionul de gestionare a fost redenumit comision de administrare, păstrându-se cuantumul acestuia.
Reclamanții și-au însușit în totalitate obligațiile contractuale, inclusiv în privința achitării lunare a comisionului de gestionare, luând la cunoștință de cuantumul sumelor lunare ce urmează a fi achitate prin semnarea contractului.
În raport de data emiterii actului adițional nr.1, 17.09.2010, instanța apreciază că acesta și-a produs efecte între părți, fiind considerat acceptat tacit până la data intrării în vigoare a Legii nr.288/2010 publicată în MO din 30.12.2010, cu excepția cazului în care consumatorul notifică cealaltă parte, în sens contrar în termen de 60 zile de la data intrării în vigoare a respectivei legi.
Cum în cauza de față nu s-a făcut dovada notificării din partea reclamantului, se apreciază că își produce efecte și în prezent prin voința legiuitorului.
Potrivit art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000 care transpune în legislația națională dispozițiile art.4 alin.2 din Directiva CEE nr.93/1993, evaluarea caracterului inechitabil al condițiilor contractuale nu privește nici justețea prețului sau remunerației și nici definirea obiectului contractului, câtă vreme aceste condiții sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Cum clauza ce se cere a fi constată abuziv este exprimată în termeni cu înțeles comun unanim acceptat, iar cuvintele folosite nu lasă loc la ambiguități nici în ceea ce privește modul de calcul și nici referitor la denumiri, instanța potrivit textelor invocate apreciază că nu poate păși la analiza caracterului abuziv al respectivelor clauze din perspectiva criticilor formulate în acțiune.
Prin urmare, pe de o parte, contraprestația prevăzută în contract nu poate forma obiectul evaluării caracterului abuziv în înțelesul Legii nr.193/2000, iar pe de altă parte conținutul concret al clauzei nu modifică în nici un fel echilibrul contractual între drepturile și obligațiile părților, nefiind astfel clauză abuzivă în înțelesul art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000.
Referitor la petitele privind obligarea pârâtelor la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de gestionare, precum cel privind sistarea plății acestui comision din contractul de credit, acestea având caracter accesoriu, pot fi primite doar în măsura în care petitul principal este admisibil.
Față de cele reținute, instanța apreciază acțiunea ca fiind nefondată și urmează a o respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea formulată de reclamanții A. D. N., având CNP_ și A. D. Speranța M., având CNP_, ambii cu domiciliul în Drobeta Turnu Severin, ., ., ., județul M. și domiciliul procesual ales în Drobeta Turnu Severin,, județul M. la Cabinet Avocat D. D., în contradictoriu cu pârâtele B. GROUPE SOCIETE GENERALE SA cu sediul în București, Sector 1, ..1-7, înregistrată în Registrul Comerțului sub nr.J_, CUI RO_ și B. GROUPE SOCIETE GENERALE SA-S. DROBETA T. S. cu sediul în municipiul Drobeta Turnu Severin, ..55, județul M., înregistrată în Registrul Comerțului sub nr.J_, CUI RO_.
Cu apel în 30 de zile de la comunicare ce se va depune la Judecătoria Drobeta Turnu Severin.
Pronunțată în ședința publică azi 08.02.2016.
PREȘEDINTE GREFIER
Red.GD/Tehnored.S.A
6 ex./26.02.2016
Operator de date cu caracter personal
înregistrat sub numărul 6497
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 803/2016.... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 469/2016.... → |
|---|
