Exercitarea autorităţii părinteşti. Sentința nr. 32/2016. Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN
| Comentarii |
|
Sentința nr. 32/2016 pronunțată de Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN la data de 14-01-2016 în dosarul nr. 32/2016
Dosar nr._ - exercitarea autorității părintești -
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA DROBETA T.-S.
- JUDEȚUL M. -
SENTINȚA MINORI SI FAMILIE NR. 32
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 14.01.2016
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN
PREȘEDINTE: B. L.
GREFIER: P. L.
Pe rol judecarea cauzei de minori și familie privind pe reclamanta S. A. și pe pârâtul M. O. D., având ca obiect exercitarea autorității părintești.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns avocat F. S. A. pentru reclamantă și pârâtul, lipsă fiind reclamanta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, pârâtul depune la dosar copie carte identitate, iar apărătorul reclamantei depune înscrisuri în limba germană, pentru a dovedi că minora locuiește în Austria încă din anul 2013.
Instanța procedează la identificarea pârâtului în baza cărții de identitate și la luarea unui interogatoriu acestuia, răspunsurile fiind consemnate în scris și anexate la dosar.
Având cuvântul, apărătorul reclamantei învederează instanței că minora este in Austria la mama sa de circa 2 ani și frecventează cursurile instituției de învățământ de acolo, iar reclamanta are loc de muncă stabil în Austria.
Pârâtul arată că reclamanta locuiește de aproximativ 14 ani în Austria, iar de 2 ani minora locuiește împreună cu reclamanta, în Austria, reclamanta are un apartament acolo și o formă pe care o administrează, iar minora urmează cursurile unei instituții de învățământ de acolo, declarația pârâtului fiind consemnată în scris și atașată la dosar..
Întrucât reședința obișnuită atât a reclamantei, cât și a minorei este în Austria, instanța din oficiu, în temeiul art.130 C pr civ și a art.8 din Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, invocă excepția necompetenței generale a instanțelor române și acordă cuvântul asupra excepției invocate.
Apărătorul reclamantei lasă la aprecierea instanței soluționarea excepției invocate.
Pârâtul solicită respingerea excepției.
INSTANȚA
Deliberând constată că:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta Turnu Severin la data de 16.07.2015, sub nr._, reclamanta S. A., a chemat în judecată pe pârâtul M. O. D., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună exercitarea exclusivă a autorității părintești in ceea ce-o privește pe minora S. G.-D., având in vedere următoarele considerente:
A arătat că, a avut o relație de concubinaj cu numitul M. D. O., fără a fi însă niciodată căsătoriți. In urma acestei relații a rezultat in data de 11.03.2001 minora S. G.-D., pe care tatăl sau a recunoscut-o, deși așa cum a arătat mai sus nu erau căsătoriți.
Având in vedere ca relațiile dintre ei s-au deteriorat iremediabil s-au separat in fapt, fetița rămânând cu reclamanta si păstrând un climat amiabil cu tatăl acesteia, spre binele minorei.
Intre timp reclamanta s-a mutat cu minora in Austria, cu acordul tatălui sau, întrucât acolo are un loc de munca stabil, iar minora participa la cursurile școlilor de acolo.
Însa, in aceste condiții in care reclamanta se ocupă in principal de creșterea si educarea minorei, aflându-se pe teritoriul unui alt stat, aveau nevoie de înnoirea periodica a procurii notariale din partea tatălui sau, iar având in vedere ca in ultima perioada acesta a fost privat de libertate, procedurile sunt serios îngreunate.
Arată faptul ca a discutat anterior introducerii prezentei acțiuni si cu paratul M. D. O. care i-a declarat ca este de acord ca reclamanta sa exercit in exclusivitate autoritatea părinteasca cu privire la fata lor, astfel ca nu consideră ca se mai impune administrarea altor probe, in afara de înscrisuri si, eventual luarea unei declarații paratului.
Cererea nu a fost motivată în drept.
În probațiune a depus la dosar următoarele înscrisuri: carte identitate reclamantă, pașaport minoră, certificat de naștere minoră
Cererea a fost legal timbrata cu taxa judiciara de timbru .
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care arată faptul ca este de acord cu acțiunea formulata de S. A.. Mai mult decât atât, învederează faptul ca a ținut legătura cu aceasta si a convenit asupra celor solicitate prin cererea adresata instanței, respectiv ca fiica lor, S. G. D., sa locuiască in continuare cu mama sa in Viena, Austria si ca autoritatea părinteasca sa fie exercitata exclusiv de către mama sa.
La termenul de judecată din data de 14.01.2016, instanța a invocat, în temeiul art.130 C pr civ și art.8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, excepția necompetenței generale a instanțelor române.
Analizând materialul probator administrat în cauză, sub aspectul excepției necompetentei generale a instanțelor române, invocată din oficiu de către instanță, excepție care, potrivit art. 248 alin.1 din C.proc.civ, are prioritate sub aspectul soluționării față de fondul cauzei, instanța reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta Turnu Severin la data de 16.07.2015, reclamanta S. A. a chemat în judecată pe pârâtul M. O. D., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună exercitarea exclusivă a autorității părintești asupra minorei S. G.-D..
Potrivit art.248 C.proc.civ. instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei, iar conform disp. art. 131 C.proc.civ. la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
Potrivit art. 130 alin 1 Cod Procedură Civilă, necompetența generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii.
Potrivit art. 132 alin. 1 Cod Procedură civilă, când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, din oficiu sau la cererea părților, ea este obligată să stabilească instanța judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent.
Prevederile art. 130 și art. 132 Cod Procedură civilă reglementează așadar obligația instanței de a stabili instanței judecătorești competente, sau după caz organul cu activitate jurisdicțională competent.
În ceea ce privește incidența în cauză a dispozițiilor art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, instanța reține că prevederea în cauză reglementează competența de fond a instanțelor în materia răspunderii părintești.
În sensul Regulamentului, răspunderea părintească cuprinde în special încredințarea și dreptul de vizită. Încredințarea se referă, în înțelesul aceluiași Regulament, la drepturile și obligațiile privind îngrijirea persoanei unui copil.
În contextul Regulamentului, cererea reclamantei vizează exercitarea autorității părintești asupra copilului, așadar un element al răspunderii părintești.
Potrivit art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, (1) Instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată. (2) Alineatul (1) se aplică sub rezerva dispozițiilor articolelor 9, 10 și 12.
Raportat la prevederile art. 8 din Regulament, instanța va examina problema reședinței obișnuite a copilului la data înregistrării acțiunii, precum și incidența prevederilor art. 9, art. 10 și art. 12 din Regulament, care ar putea atrage o altă competență decât cea a instanței de la reședința obișnuită a copilului.
Referitor la reședința obișnuită a copilului:
Noțiunea "reședință obișnuită", astfel cum aceasta reiese din articolele 8 și 10 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 trebuie interpretată în sensul că respectiva reședință corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într-un mediu social și familial.
Din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene se desprinde principiul conform căruia determinarea sensului și sferei de aplicare a noțiunii de “reședință obișnuită” trebuie să fie efectuată potrivit contextului în care se înscriu dispozițiile regulamentului și potrivit obiectivului urmărit de acesta din urmă, în special cel care reiese din considerentul (12) al regulamentului, potrivit căruia temeiurile de competență pe care le stabilește sunt concepute în funcție de interesul superior al copilului și în special de criteriul proximității.
Pentru ca interesul superior al copilului să fie respectat în cea mai mare măsură, Curtea a statuat că “noțiunea „reședință obișnuită”, în sensul articolului 8 alineatul (1) din regulament, corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într‑un mediu social și familial. Acest loc trebuie stabilit de instanța de trimitere ținând cont de ansamblul împrejurărilor de fapt specifice fiecărui caz în parte.(a se vedea Hotărârea A, punctul 44)”.
În cauza C-497/10 (Barbara Mercredi/Richard Chaffe) având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division) – Regatul Unit, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, arată că “dintre criteriile în lumina cărora revine instanței naționale obligația de a stabili locul reședinței obișnuite a unui copil, trebuie arătate în special condițiile și motivele sejurului copilului pe teritoriul unui stat membru, precum și naționalitatea acestuia.
Pe de altă parte, astfel cum Curtea a precizat la punctul 38 din Hotărârea A, pentru a stabili reședința obișnuită a unui copil, în afară de prezența fizică a acestuia din urmă într‑un stat membru, trebuie să fie reținuți și alți factori suplimentari de natură să demonstreze că această prezență nu are deloc un caracter temporar sau ocazional.
În acest context, Curtea a subliniat că intenția titularului răspunderii părintești de a se stabili împreună cu copilul în alt stat membru, exprimată prin anumite măsuri tangibile, cum ar fi achiziționarea sau închirierea unei locuințe în statul membru gazdă, poate constitui un indiciu al transferului reședinței obișnuite.
În această privință, pentru a distinge reședința obișnuită de o simplă prezență temporară, este necesar să se sublinieze că în principiu aceasta trebuie să fie de o anumită durată pentru a exprima o stabilitate suficientă. Cu toate acestea, regulamentul nu prevede o durată minimă. Prin urmare, pentru transferul reședinței obișnuite în statul gazdă, prezintă importanță în special voința persoanei respective de a stabili acolo centrul permanent sau obișnuit al intereselor sale, cu intenția de a‑i conferi un caracter stabil. Astfel, durata unei șederi nu poate constitui decât un indiciu în cadrul evaluării stabilității reședinței, această evaluare trebuind să fie efectuată în lumina ansamblului împrejurărilor de fapt specifice fiecărui caz în parte.
În plus, în cauza principală, vârsta copilului poate să prezinte o importanță deosebită.
Prin urmare, mediul social și familial al copilului, esențial în determinarea locului în care se află reședința sa obișnuită, este compus din diferiți factori care variază în funcție de vârsta copilului. Astfel, factorii care trebuie luați în considerare în cazul unui copil de vârstă școlară diferă de cei care trebuie avuți în vedere în cazul unui minor care nu continuă studiile sau de cei care prezintă relevanță în ceea ce privește un copil de vârstă mică.
În general, mediul unui copil de vârstă mică este în mod esențial un mediu familial, determinat de persoana sau de persoanele de referință cu care copilul trăiește, care îl au în fapt în îngrijire și se ocupă de el.
Acest aspect se verifică a fortiori atunci când copilul în cauză este un copil de vârstă mică. El trăiește în mod necesar în mediul social și familial al anturajului de care depinde. În consecință, în cazul în care, precum în cauza principală, copilul respectiv se află în fapt în îngrijirea mamei sale, este necesar să se evalueze integrarea acesteia în mediul său social și familial. În această privință, pot fi luate în calcul criteriile prevăzute de jurisprudența Curții, precum motivele mutării mamei copilului într‑un alt stat membru, cunoștințele lingvistice ale acesteia din urmă sau originile sale geografice și familiale.
Din considerațiile de mai sus rezultă că trebuie să se răspundă la prima întrebare că noțiunea „reședință obișnuită”, astfel cum aceasta reiese din articolele 8 și 10 din regulament, trebuie interpretată în sensul că respectiva reședință corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într‑un mediu social și familial. În acest scop, atunci când în litigiu se află situația unui copil de vârstă mică ce locuiește de numai câteva zile cu mama sa într‑un stat membru, altul decât cel în care are reședința obișnuită, în care a fost deplasat, trebuie să fie luate în considerare mai ales, pe de o parte, durata, regularitatea, condițiile și motivele șederii pe teritoriul acestui stat membru și ale mutării mamei în statul respectiv și, pe de altă parte, dată fiind în special vârsta copilului, originile geografice și familiale ale mamei, precum și raporturile familiale și sociale pe care aceasta și copilul le au în același stat membru. Este de competența instanței naționale să determine reședința obișnuită a copilului, ținând seama de ansamblul împrejurărilor de fapt specifice fiecărui caz în parte.
În ipoteza în care aplicarea criteriilor sus‑menționate ar conduce, în cauza principală, la concluzia că reședința obișnuită a copilului nu poate fi stabilită, determinarea instanței competente ar trebui efectuată pe baza criteriului „prezenței copilului”, în sensul articolului 13 din regulament.”
În fapt, instanța reține că reclamanta locuiește în Austria de aproximativ 14 ani, are reședința obișnuită în acest stat, loc de muncă stabil, locuință proprie si o firmă pe care o administrează în Austria. Minora locuiește în Austria, împreună cu mama sa, de aproximativ 2 ani, aceasta fiind reședința obișnuită a minorei, aspect necontestat atât de reclamantă, cât și de către pârât, prin declarația dată în fața instanței (f.52). Minora este înscrisă la școală, în Austria și frecventează cursurile unei instituții de învățământ de acolo.
Instanța apreciază că șederea unui copil de vârstă mică pentru o perioadă de aprox. 2 ani în Austria, împreună cu mama sa, care are un loc de muncă stabil și reședința în Austria, frecventarea de către minor a instituțiilor de învățământ din Austria, integrarea acestuia în mediul social al comunității respective, conduce la concluzia că, la data înregistrării acțiunii pe rolul acestei instanțe, reședința obișnuită a copilului era în Austria.
Referitor la incidența art. 9 din Regulament, se constată că prevederea nu este aplicabilă cauzei întrucât face referire la menținerea competenței fostei reședințe obișnuite a copilului, pentru o perioadă limitată de timp, în privința cererilor având ca obiect modificarea unei hotărâri privind dreptul de vizită pronunțată în acest stat membru înainte de mutarea copilului, iar speța dedusă judecății nu are acest obiect.
Referitor la incidența art. 10 din Regulament, instanța reține că prevederea reglementează competența judecătorească în cazuri de răpire a copilului.
Potrivit art. 10 din Regulament, în caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, instanțele judecătorești din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau a reținerii sale ilicite rămân competente până în momentul în care copilul dobândește o reședință obișnuită într-un alt stat membru și dacă(a) orice persoană, instituție sau alt organism căreia/căruia i-a fost încredințat copilul consimte la deplasarea sau reținerea acestuiasau(b) copilul a locuit în acest alt stat membru o perioadă de cel puțin un an după ce persoana, instituția sau orice alt organism căreia/căruia i s-a încredințat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de locul în care se afla copilul, dacă copilul s-a integrat în noul său mediu și dacă a fost îndeplinită cel puțin una dintre următoarele condiții:(i) în termen de un an de când cel căruia i s-a încredințat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de locul în care se afla copilul, nu s-a depus nicio cerere de înapoiere la autoritățile competente ale statului membru în care copilul a fost deplasat sau reținut;(ii) a fost retrasă o cerere de înapoiere înaintată de cel căruia i s-a încredințat copilul și nu s-a depus nicio nouă cerere în termenul stabilit la punctul (i);(iii) o cauză soluționată de o instanță judecătorească din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau reținerii sale ilicite a fost închisă în conformitate cu articolul 11 alineatul (7);(iv) o hotărâre de încredințare care nu implică înapoierea copilului a fost pronunțată de instanța judecătorească din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau reținerii sale ilicite.
Potrivit art. 2 din Regulament, „deplasare sau reținere ilicită a unui copil” înseamnă deplasarea sau reținerea unui copil în cazul în care: (a) a avut loc o încălcare adusă încredințării dobândită printr-o hotărâre judecătorească, în temeiul legii sau printr-un acord în vigoare în temeiul legislației statului membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau reținerii sale și (b) sub rezerva ca încredințarea să fi fost exercitată efectiv, singur sau împreună, în momentul deplasării sau reținerii, sau ar fi fost exercitată dacă nu ar fi survenit aceste evenimente. Încredințarea se consideră ca fiind exercitată împreună atunci când unul dintre titularii răspunderii părintești nu poate, în temeiul unei hotărâri judecătorești sau ca efect al legii, să decidă asupra locului de reședință a copilului fără consimțământul celuilalt titular al răspunderii părintești.
În situațiile de deplasare sau reținere ilicită a copiilor, art. 10 din Regulament acordă, în general, competența instanțelor judecătorești din statul membru în care copilul avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale. Această competență este în principiu păstrată și nu este transferată decât dacă copilul a dobândit o reședință obișnuită într-un alt stat membru și dacă, în plus, una din condițiile alternative prevăzute la art. 10 este de asemenea îndeplinită. (Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-211/10 PPU Povse/Alpago, para. 41)
Or, în cauza de față, minorul are reședința obișnuită în Austria și a rămas în grija reclamantei cu acordul pârâtului, reclamanta însăși arătând, în cererea de chemare în judecată, că locuiește în Austria, împreună cu minorul, cu acordul pârâtului.
Potrivit art. 12 alin. 1 din Regulament, instanțele judecătorești din statul membru care exercită competența în temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divorț, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere atunci când (a) cel puțin unul dintre soți exercită răspunderea părintească față de copil și (b) competența instanțelor a fost acceptată expres sau în orice alt mod neechivoc de către soți și de către titularii răspunderii părintești, la data sesizării instanței judecătorești, iar aceasta este în interesul superior al copilului.
Prevederea vizează cererile accesorii divorțului ce au ca obiect răspunderea părintească, formulate în cadrul acțiunilor având ca obiect desfacerea căsătoriei.
Cauza de față are însă un obiect distinct, respectiv exercitarea autorității părintești asupra copilului, astfel încât nici această prevedere nu este aplicabilă cauzei de față.
Pe considerentele mai sus expuse, întrucât instanțele române nu sunt competente potrivit art. 9, art. 10 și art. 12 din Regulament, iar reședința obișnuită a copilului este în Austria, în temeiul art. 8 din Regulament se va reține că acțiunea nu este de competența instanțelor române, cererea urmând a fi respinsă pe acest motiv.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția necompetenței generale a instanțelor române, invocată din oficiu.
Respinge acțiunea formulată de reclamanta S. A., CNP_, cu domiciliul procesual ales în Dr.Tr.S., ., județul M., în contradictoriu cu pârâtul M. O. D., cu domiciliul în Dr.Tr.S., .. 57, județul M., ca nefiind de competența instanțelor române.
Cu recurs în 30 de zile de la comunicare, ce se va depune la Judecătoria Drobeta Turnu Severin.
Pronunțata in ședința publica azi, 14.01.2016.
PREȘEDINTE GREFIER
Red. .>
4 ex.- 22.01.2016
Operator de date cu caracter personal
înregistrat sub numărul 6497
| ← Pensie întreţinere. Sentința nr. 40/2016. Judecătoria... | Divorţ prin acord. Sentința nr. 89/2016. Judecătoria... → |
|---|
