Acţiune în constatare. Sentința nr. 633/2015. Judecătoria FĂLTICENI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 633/2015 pronunțată de Judecătoria FĂLTICENI la data de 03-03-2015 în dosarul nr. 4237/227/2014
Dosar nr._
- acțiune în constatare -
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA FĂLTICENI
Sentința civilă nr. 633
Ședința publică din 3 martie 2015
Instanța constituită din:
Președinte: P. M.
Grefier: B. I.
Pe rol se află pronunțarea hotărârii în cauza civilă având ca obiect “acțiune în constatare”, privind reclamanții: Z. E. și B. G. R., în contradictoriu cu pârâtele V. R. S.A. București și V. R. S.A. – Sucursala Fălticeni.
Dezbaterile în fond ale cauzei au avut loc în ședința publică din data de 18 februarie 2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta și, când pentru depunerea de concluzii scrise, pronunțarea a fost amânată pentru data de astăzi, 3 martie 2015.
După deliberare,
INSTANȚA
Asupra cauzei de față, constată:
Prin cererea adresată Judecătoriei Fălticeni si înregistrată la data de 09.10.2014 sub nr._, reclamanții Z. (fostă B.) E. si B. G. R. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele V. R. SA Bucuresti si V. R. SA – Sucursala Fălticeni, ca prin hotărârea ce se va pronunța, în urma probelor pe care le va face, să se constatate existența clauzelor abuzive cuprinse în: art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr._/21.04.2008; art. 2 din Actul adițional nr. 2/29.12.2010 la Convenția de credit nr._/21.04.2008; art. 8.1 lit. a) b) c) și d) din Condițiile Generale ale Convenției de credit nr._/21.04.2008.
De asemenea solicită să fie obligată pârâta să modifice convențiile de credit și actele adiționale în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive.
Să se constatate că declararea scadenței anticipate din data de 18.09.2014 a Convenției de credit nr._/21.04.2008 este abuzivă și să fie repuși în situația anterioară, în sensul derulării în continuare a Convenției de credit;
Solicită să fie obligate pârâtele să le restituie:
- sumele încasate cu titlu de comision de risc/administrare, începând cu data de 08.05.2008 până la data de 30.04.2012, în cuantum de 8295,98 CHF, în echivalent în lei la cursul BNR la data plății, sume ce vor fi actualizate în raport cu indicele de inflație.
- dobânda legală la sumele menționate în precedent de la data plății acestor sume și până la data achitării efective.
- cu cheltuieli de judecată.
In motivarea acțiunii reclamanții au arătat că între reclamanții B. G. R. și B. (Z.) E., și secund pârâta . - Sucursala Fălticeni s-a încheiat Convenția de credit nr._/21.04.2008, în valoare de 98.000 CHF, pe o perioadă de 300 luni, în cuprinsul căreia s-au înserat, printre altele, următoarele clauze:
- art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale - Comisionul de risc: 0,22%, aplicat la soldulcreditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit.
- art. 8 din Condițiile Generale Secțiunea „Scadență Anticipată" - In cazul în carese ivește vreuna dintre situațiile următoare, atunci, în orice moment, Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului și codebitorului/garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenției de credit.
a) împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a Sumei Principale, a dobânzilor sau a oricăror alte costuri datorate:
- conform prezentei Convenții;
- conform altor Convenții încheiate de împrumutat cu Banca;
- conform altor Convenții încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare de credit;
b) împrumutatul nu își îndeplinește orice altă obligație asumată conform prezentei Convenții;
c) în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile conform Convenției;
d) în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, creditul
acordat nu mai este garantat corespunzător;
e) împrumutatul sau terțe persoane au inițiat acțiuni sau proceduri prin care veniturile
acestuia să fie distribuite între debitorii săi.
La data de 29.12.2010, la propunerea pârâtelor, au încheiat Actul adițional nr. 2 la Convenția de credit nr._/21.04.2008, prin care, printre altele, prin Articolul 2 s-a modificat art. 5 lit. a) din Convenția de credit, în sensul că, comisionul de risc a fost redenumit comision de administrare credit fiind redus cuantumul acestuia de la 0,22% pe lună la 0,12% pe lună, aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil de către împrumutat Băncii, lunar etc.
La data de 30.04.2012, la propunerea pârâtelor, au încheiat Actul adiționai nr. 3 la Convenția de credit nr._/21.04.2008, prin care li s-a acordat o perioadă de grație de 12 luni mărindu-li-se dobânda de la Libor CHF la 3 luni +3,49 p.a. la Libor CHF la 3 luni +4,93 p.a. până la data de 27.12.2017, iar ulterior, până la maturitatea creditului la Libor CHF la 3 luni +4,83 p.a.
De asemenea, prin Articolul 2 s-a modificat art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit după cum urmează: comisionul de administrare credit din cuprinsul punctului 5. 1 din Condițiile Speciale se evidențiază în graficul de rambursare, în fapt, acesta fiind eliminat.
La data de 24.09.2014 au fost notificati de către prim-pârâtă prin B. C., T. și I. cu privire Ia faptul că la data de 18.09.2014 în temeiul prevederilor contractuale s-a declarat scadent anticipat creditul rezultând că începând cu această dată datorează băncii suma de 93.183,81 CHF sumă la care se vor adăuga dobânzile și orice alte costuri contractuale calculate până la data achitării efective a obligațiilor, precum și eventualele cheltuieli de executare silită.
Solicită a se constata caracterul abuziv al clauzelor menționate în petitul acțiunii la pct. 1, motivat de următoarele argumente:
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Din interpretarea acestui text de lege se poate constata că o clauză este abuzivă atunci când:
a) nu a fost negociată direct cu consumatorul și
b) creează în detrimentul acestuia și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
In ceea ce privește prima cerință, aceea de a fi fost negociate, solicită instantei să constate că atât convenția de credit nr._/21.04.2008 cât și Actul Adiționai nr. 2 nu au fost negociate, întrucât sunt contracte standard preformulate, de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de împrumutător, reclamanții neavând posibilitatea de a modifica sau de a înlătura una din aceste clauze, cum ar presupune o negociere propriu zisă, fiind puși în situația, să contracteze convenția așa cum a fost redactată sau să apeleze la un alt furnizor de produse financiare.
Or, potrivit art. 4 alin 2 din Legea 193/2000, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv, iar potrivit art. 4 alin. 3 teza a II - a, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Astfel, reclamanții consumatori neavând posibilitatea să negocieze nicio clauză din contracte, actele juridice fiindu-le impuse în întregime, în forma respectivă, de către pârâte, rolul reclamanților împrumutați fiind unul limitat, mai mult, de aderare la aceste contracte, decât de participare efectivă și directă ia negocierea clauzelor, caracterul abuziv, din această perspectivă, este de necontestat.
De asemenea, clauzele menționate în precedent au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamanților consumatori și contrar bunei-credințe, având în vedere următoarele argumente:3
1.1. Astfel, clauza prevăzută de art. art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit, referitoare la comisionul de risc, a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ce rezultă în primul rând prin faptul că aceasta nu este clar definită în contract, dându-se pârâtei posibilitatea de a o interpreta în mod unilateral.
Astfel, potrivit art. 5 lit. a) din condițiile speciale a convenției de credit încheiate cu pârâta, comisionul de risc reprezintă 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, iar potrivit art. 3.5 din condițiile generale, pentru punerea la dispoziție a creditului împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadentele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale.
Din cuprinsul clauzelor menționate nu rezultă că acest comision ar fi perceput pentru acoperirea vreo unor riscuri, nefăcându-se nicio referire concretă la riscurile pe care le-ar putea suporta pârâtele, motivația încasării acestui comision nefiind detaliată nici în cuprinsul condițiilor generale nici în cel al condițiilor speciale ale convenției amintite.
Pe de altă parte, în convenția de credit menționată nu se indică modul în care au fost cuantificate aceste riscuri în privința creditului acordat.
Or, potrivit art. 1 din Legea 193/2000, clauzele contractuale trebuie să fie clare, fară univoc or, în speță, clauza referitoare la comisionul de risc nu îndeplinește aceste cerințe din moment ce motivația perceperii comisionului de risc în cuprinsul convenției de credit este una generică și ambiguă, pârâtele având posibilitatea de a o interpreta și justifica după liberul său arbitru.
De asemenea, dezechilibru creat în privința drepturilor și obligațiile părților prin perceperea comisionului de risc rezultă și din faptul că acest comision nu are o justificare obiectivă, el neavând corespondent într-o contraprestație a împrumutătorului.
Pentru a garanta restituirea creditului contractat, reclamanții au instituit o ipotecă asupra a unor imobile (apartament situat în mun. Suceava, ., ., apt. 2, jud. Suceava - art.7 din Condițiile speciale), polița de asigurare fiind cesionată în favoarea băncii.
Dacă Împrumutații își îndeplinesc în totalitate obligațiile contractuale, achitând în integralitate ratele și dobânzile datorate, pârâtele nu suportă niciun risc, iar în această situație reținerea sumelor cu titlu de comision de risc nu are nicio justificare, pârâtele beneficiind de o sumă importantă de bani care nu are corespondent într-o prestație contractuală din partea sa.
Echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecărei din părți să aibă corespondent într-o contraprestație a celeilalte părți, ori un asemenea echilibru nu există în măsura în care clauzele contractuale dau dreptul unei părți, pârâtei, să beneficieze de avantaje care nu au corespondent în contraprestația sa.
În acest sens, prin anexa la Legea nr. 193/2000 lit. r), sunt calificate ca fiind abuzive acele clauze care permit comerciantului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenta compensațiilor în suma echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant.
Ca urmare, dacă în accepțiunea pârâtei încasarea comisionului de risc este justificată ca o compensație pentru posibilele riscuri generate de neexecutarea convenției ce le revin consumatorilor-reclamanți, clauza referitoare la acest comision este abuzivă, potrivit art. 1 lit r) din anexa la Legea 193/2000, din moment ce nu cuprinde și obligațiile corelative a pârâtei de restituire a comisionului astfel perceput în măsura în care neexecutarea nu se produce.
1.2.Dezechilibrul creat între drepturile și obligațiile părților subzistă chiar dacă prin Articolul 2 din actul adițional nr. 2 la Convenția de credit pârâta a modificat art. 5 lit. a) din Convenția de credit, în sensul că, comisionul de risc a fost redenumit comision de administrare credit fiind redus cuantumul acestuia de la 0,22% pe lună la 0,12% pe lună.
Consideră că scopul încheierii Actului adițional nr. 2 la Convenția de credit a fost acela al aplicării dispozițiilor OUG 50/2010 însă în realitate pârâta s-a folosit de acest pretext pentru a transforma dobânda din fixă în variabilă și de a redenumi comisionul de risc în comision de administrare, dorind astfel să creeze o aparență de legalitate a perceperii în continuare a acestui comision. Or, prin OUG 50/2010, legiuitorul a venit în sprijinul consumatorului în sensul că a limitat comisioanele pe care băncile aveau dreptul să le perceapă, printre care și comisionul de risc, pe care pârâta 1-a inserat în convenția de credit la art. 5 lit. a).
Astfel, chiar dacă pârâta a redenumit comisionul de risc în comision de administrare, dorind să creeze o aparență de legalitate a perceperii acestuia în continuare, întrucât OG 50/2010 a limitat categoria comisioanelor pe care băncile le pot percepe, comisionul de risc neregăsindu-se printre acestea, acesta este în continuare o clauză abuzivă în sensul celor menționate în precedent, întrucât motivația acestuia subzistă și după încheierea Actului adițional nr. 2, potrivit căruia comisionul de administrare este perceput pentru riscurile asumate de bancă, riscuri, care, așa cum am mai menționat, au fost asigurate prin ipoteca instituită asupra imobilului reclamanților.
1.3. In ceea ce privește clauzele prevăzute în Art. 8 .1 lit. a) - d) din Condițiile Generale Secțiunea „Scadență Anticipată" acestea creează un dezechilibru contractual între drepturile și obligațiile părților, în primul rând prin aceea că, nu stabilesc condițiile în care banca poate să declare creditul scadent anticipat, oferindu-i astfel dreptul de a declara în mod unilateral scadența anticipată fără măcar a pune în întârziere reclamanții.
In realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanța să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea unei astfel de măsuri.
Astfel, aceste clauze creează un avantaj în favoarea pârâtei, fără a exista un remediu în sprijinul reclamanților care se pot găsi în situația de a li se activa clauza în discuție, fapt ce s-a și realizat la data de 18.09.2014, fără ca în prealabil sa cunoască în concret situațiile care determină scadența anticipată și să-și poată adapta conduita în raport de natura acestor situații.
In al doilea rând, clauzele prevăzute de art. 8 lit. c și d din Condițiile generale ale convenției de credit, referitoare la posibilitatea pârâtei de a declara creditul scadent anticipat în cazul apariției unor situații neprevăzute care ar face improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform Convenției sau situații în care creditul acordat nu mai este garantat corespunzător, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât pentru a garanta restituirea creditelor contractate, reclamanții au instituit o ipotecă asupra unui imobil, polița de asigurare fiind cesionată în favoarea băncii iar potrivit clauzelor stipulate în condițiile speciale, valoarea bunului ipotecat este superioară valoni creditului acordat, deci creditele sunt garantate în cazul apariției unei „situații neprevăzute", ceea ce nu poate justifica dreptul băncii de a declara creditul ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii, astfel cum prevede art. 8.1 din Condițiile generale.
O asemenea situație, în care pârâta în baza unei notificări transmise împrumutaților are posibilitate de a declara creditul ca fiind scadent anticipat, relevă caracterul lipsei de previzibilitate a acestor clauze ce aduc astfel atingere echilibrului contractual și egalității părților.
Pentru a nu fi abuzive aceste clauze ar trebui să descrie procedura pe care banca o urmează în cazul declarării creditului anticipat cu menționarea obligației în sarcina acesteia de a pune împrumutații în întârziere precum și situațiile neprevăzute la care se referă, or formulările cuprinse în clauzele contractului nu oferă posibilitatea reală a unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze, cu atât mai mult cu cât aceste clauze oferă băncii dreptul discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fară ca instanța să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea legalității unei astfel de măsuri.
Apreciind că puterea judecătorească poate interveni ori de câte ori clauzele contractuale contravin legii. Legea 193/2000 consacrând legal intervenția instanței în relațiile dintre comercianți și consumatori pentru a atenua caracterul clauzelor de adeziune, reclamanții solicită, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor analizate la punctul 1, să obligați pârâta să modifice convenția și actele adiționale, în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive.
Reclamanții solicită a se constata că declararea scadenței anticipate din data de 18.09.2014 este abuzivă și să fie repuși în situația anterioară, în sensul derulării în continuare Convenției de credit nr._/21.04.2008, având în vedere următoarele:
La data de 24.09.2014 au fost notificati de către prim-pârâtă prin B. C., T. și I. cu privire la faptul că la data de 18.09.2014 în temeiul prevederilor contractuale s-a declarat scadent anticipat creditul, rezultând ca începând cu această dată datorează băncii suma de 93.183,81 CHF sumă la care se vor adăuga dobânzile și orice alte costuri contractuale calculate până la data achitării efective a obligațiilor, precum și eventualele cheltuieli de executare silită.
Este real că începând cu anul 2014 au avut dificultăți în plata ratelor motivat de faptul că valoarea acestora a crescut foarte mult ca urmare a creșterii cursului de schimb a francului elvețian, însă, consideră că declararea scadenței anticipate a creditului în mod unilateral de către bancă este abuzivă, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât, pe de o parte, aceasta nu i-a pus în întârziere cu privire la obligația de a achita debitul datorat, ci ne-a notificat direct cu privire la faptul că a declarat în mod unilateral creditul scadent, punându-i astfel în fața unei executări silite iminente a imobilului casă ce aparține părinților/socrilor lor cu care au garantant creditul.
Pe de altă parte, dezechilibrul creat între drepturile și obligațiile părților este evident câtă vreme banca, profitând de întârzierea plății câtorva rate, a declarat creditul scadent anticipat fără a pune reclamanții în întârziere, în ciuda faptului că a perceput nelegal reclamanților suma de 8.295,98 CHF în baza art. 5 lit a) din Convenția de credit care este o clauză abuzivă în sensul art. 4 din Legea 193/2000, sumă ce o datorează reclamanților, ce depășește cu mult datoriile pe care reclamanții le-au acumulat la plata ratelor.
Curtea de Justiție a Comunității Europene în cauza C-415/11 din 8.11.2012 având ca obiect interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, fiind solicitată să răspundă la întrebarea preliminară constând în faptul dacă posibilitatea exigibilității anticipate în contractele de credit cu lungă durată ca urmare a încălcării unor obligații într-o perioadă foarte redusă și concretă, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în sensul art. 3 din Directiva 93/13, a precizat că, „instanța națională trebuie să aibă în vedere modul în care sunt concepute dispozițiile legale cu privire la rezilierea unui contract de împrumut, și în special care sunt condițiile în care împrumutătorul este îndreptățit să rezilieze contractul și să solicite rambursarea anticipată a întregului împrumut, în cazul în care împrumutatul achită ratele cu întârziere", acesta fiind unul din criteriile în funcție de care trebuie apreciată natura abuzivă a clauzei menționată în precedent.
Astfel, în ceea ce privește comparația între clauza prevăzută în art. 8 din Condițiile generale ale convenției de credit și dispozițiile legale în materie cu privire la rezilierea unui contract de împrumut, se poate observa că art. 8 din Condițiile generale ale convenției de credit are natura unei condiții rezolutorii în sensul art. 1020-1021 din Codul civil de la 1865 aplicabil convenției de credit ce face obiectul prezentului litigiu.
Potrivit art. 1020 din Codul civil, „condiția rezolutorie este subînțeleasă întotdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părți nu îndeplinește angajamentul său", iar potrivit art. 1021 „într-acest caz, contractul nu este desființat de drept. Partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenția, când este posibil, sau să-i ceară desființarea, cu daune interese. Desființarea trebuie să se ceară înaintea justiției, care, după circumstanțe, poate acorda un termen părții acționate".
Față de aceste aspecte de drept material, natura abuzivă a clauzei prevăzută în art. 8 din Condițiile generale ale convenției de credit în litigiu este evidentă, întrucât dispozițiile legale în materie citate în precedent prevăd că o condiție rezolutorie nu desființează de drept contractul, ci creditorul are alegerea între a „sili pe cealaltă parte a executa convenția" sau a cere în justiție desființarea acesteia.
Mai mult, potrivit doctrinei în materia împrumutului cu dobândă, „Dacă restituirea împrumutului se face potrivit contractului, în rate eșalonate în timp, consideră că rezilierea contractului se poate cere în caz de neplată la termenele stipulate a ratelor: cu dobânzile aferente și după punerea în întârziere a debitorului" F. D. - Tratat de drept civil Contracte speciale. Editura Universul Juridic, București 2007, pag. 56.
De asemenea, potrivit Legii 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, rezilierea de drept a contractului este posibilă după 30 de zile de la data punerii în întârziere a debitorului (art. 19-20).
Potrivit art. 970 din Codul civil, convențiile trebuiesc executate cu bună credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres întrînsele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa, iar potrivit art. 5, nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare, la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri.
Față de aceste considerente, reclamanții apreciază că prin declararea creditului scadent anticipat în mod unilateral, fără a pune reclamanții în întârziere, pârâta a încălcat prevederile art. 970 din Codul civil, acționând cu rea credință și nesocotind prevederile legale în materie, creând astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, reclamanții consumatori fiind lipsiți de protecție în raport de obiectul clauzei prevăzută în art. 8 din Condițiile generale ale Convenției de credit de care s-a prevalat pârâta pentru a declara creditul scadent anticipat.
Nu în ultimul rând, în aprecierea naturii abuzive a declarării scadenței anticipate a creditului, banca a perceput în mod abuziv reclamanților cu titlu de comision de risc suma de 8.295,98 CHF în baza art. 5 lit. a) din Convenția de credit, a cărui caracter abuziv este evident, sumă ce depășește cu mult datoriile pe care reclamanții le-au acumulat în plata ratelor.
Reaua credință a pârâtei și inegalitatea dintre părțile din convenția de credit reiese și din faptul că pârâta a perceput reclamanților suma de 8295,98 CHF cu titlu de comision de risc, comision care s-a dovedit a nu opera niciun risc, nici măcar riscul întârzierii la plată a câteva rate.
Sistemul de protecție pus în aplicare de Directiva CE 93/13, ce este transpusă în legislația națională prin Legea 193/2000, se bazează pe ideea că un consumator se află într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește puterea de negociere și de decizie cât și nivelul de informare, situație de inegalitate ce poate fi acoperită doar printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract, a instanțelor naționale care sunt obligate să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unor clauze contractuale și să suplinească dezechilibrul existent (cauza C-415/11 din 8.11.2012).
Ca urmare, analizând caracterul abuziv al declarării scadente anticipate a convenției de credit din 18.09.2014, reclamanții solicită a fi suplinit dezechilibrul produs între reclamanții consumatori și pârâtă și să se constate că pârâta în mod nelegal a declarat creditul scadent anticipat și să ne repuneți în situația anterioară în sensul derulării convenției de credit în continuare.
Ca o consecință a caracterului abuziv al clauzelor menționate în precedent, reclamanții solicită a fi obligate pârâta să le restituie:
- sumele încasate cu titlu de comision de risc/administrare, începând cu data de 08.05.2008 până la data de 30.04.2012, în cuantum de 8.295,98 CHF, în echivalent în lei la cursul BNR la data plății, sume ce vor fi actualizate în raport cu indicele de inflație;
- dobânda legală la sumele menționate în precedent de la data plății acestor sume și până la data achitării efective, având în vedere următoarele:
Consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit, în baza Legii 193/2000, este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora. Intervenirea sancțiunii nulității absolute în această situație se datorează faptului că, prevederile Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între consumatori și profesioniști, ce nu sunt decât o transpunere în legislația națională a Directivei nr. 13/1993 a CE, sunt de ordine publică, întrucât interesul protejat de aceste acte normative este unul general, fapt decis atât Curtea de Justiție a Uniunii Europene în jurisprudența sa, cât și instanțele naționale, jurisprudența în acest sens fîind unanimă.
Ca urmare, fiind în prezența unei nulități absolute a clauzelor prevăzute în art. 3 lit. d), art. 5 lit. a) din Convenția de credit nr._/21.04.2008 precum și art. 2 din Actul adițional nr. 2 la Convenția de credit nr._/21.04.2008 se impune, a se face aplicare principiilor efectelor nulității absolute, urmarea fiind repunerea părților în situația anterioară încheierii actului lovit de nulitate și restituirea prestațiilor efectuate în temeiul clauzelor nule.
Curtea Constituționala prin Decizia nr. 1535/2009 a statuat ca răspunderea comercianților pentru inserarea unor clauze abuzive in contractele încheiate cu consumatorii are natura juridica a unei răspunderi civile delictuale.
In materia răspunderii delictuale, obligația de despăgubire are natura unei restitutio în integrum, obligația vizând întregul prejudiciu cauzat a cărei valoare este egală cu ceea a sumelor percepute în mod abuziv. In acest context, pretenția referitoare la plata, cu titlu de daune, a echivalentul sumelor percepute cu titlu de comision de risc/comision de administrare are ca finalitate repararea prejudiciului cauzat prin includerea clauzelor abuzive referitoare la comisionul de risc/comisionul de administrare in convenția de credit.
Potrivit art. 1073 c. civil de la 1864, creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la dezdăunare, iar potrivit art. 1084 Cod civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit.
Daunele interese reprezentând dobânda legală (beneficiul de care reclamanții au fost lipsiți) se cuvin creditorului fără ca acesta să fie ținut a justifica vreo pagubă (art. 1088 cod civil).
Astfel, având în vedere că pârâtele au încasat sumele de bani menționate în precedent în baza unor clauze care sunt abuzive, pentru repararea integrală a prejudiciului cauzat de acestea, se impune ca să ne plătească și dobânda legală la aceste sume de la data plății acestor sume până la restituirea efectivă
Fiind dată culpa procesuală a pârâtelor reclamanții solicită obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
In drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii 193/2000, art.5, 966, 968, 970, art. 1073, 1084, 1088 cod civil de la 1864, OG 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, OG 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, art. 453 din codul de procedură civilă.
In dovedirea acțiunii solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv: convenția de credit nr._/21.04.2008, actul adițional nr. 2/29.12.2010 la convenția de credit nr._/21.04.2008, actul adițional nr. 3/30.04.2012 la Convenția de credit nr._/21.04.2008, grafice de rambursare, notificare din 24.09.2014, cauza CJUE C-415/11 din 8.11.2012, practica judiciară, împuternicire avocațială (f.11-73).
Cererea de chemare în judecată a fost comunicată pârâtelor pentru ca în termen de 25 zile de la primirea acesteia să depună întâmpinare si să formuleze apărări, să invoce excepții, să propună probe cu privire la solicitările reclamantilor, așa cum prevăd disp. art. 201 al.1 Cod pr. civilă.
Pârâta . a formulat si depus la dosar întâmpinare (f.78-88 dosar) prin care pe cale de exceptie a invocat excepția indmisibilitătii cererii de anulare a declarării scadentei anticipate a convenției de credit nr._/21.04.2008.
Consideră că acest capăt de cerere excede cadrul procesual al unui litigiu cu profesioniștii, fiind de părerea că o cerere având un asemenea obiect face apanajul exclusiv al căii procesuale a contestației la executare sau a unei acțiuni de drept comun prin care să se supună controlului judecătoresc rezilierea contractului ca urmare a neîndeplinirii repetate a obligațiilor contractuale asumate de către clienții-reclamanți.
Pe cale de consecință, după cum prezenta cerere nu se întemeiază pe prevederile legii 193/2000 privind clauzele abuzive, consideră că aceasta este inadmisibilă în raport cu modul de formulare a acesteia prin urmare.
Apoi a invocat excepția netimbrării corespunzătoare a cererii de anulare a declarării scadentei anticipate a convenției de credit nr._/21.04.2008.
Având în vedere că cererea amintită nu se regăsește printre cererile scutite de obligația de a achita taxa de timbru, coroborând acest fapt cu aplicarea principiului logico-juridic de interpretare a legii: „excepția est strictissimaeinterpretationis” pârâta consideră că ne aflăm sub incidența prevederilor art. 3 din OUG 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, care impune timbrarea cererii în modul următor: „a) până la valoarea de 500 lei - 8%, dar nu mai puțin de 20 lei; b) între 501 lei și 5.000 lei - 40 lei + 7% pentru ce depășește 500 lei; c) între 5.001 lei și 25.000 lei - 355 lei + 5% pentru ce depășește 5.000 lei; d) între 25.001 lei și 50.000 lei - 1.355 lei + 3% pentru ce depășește 25.000 lei; e) între 50.001 lei și 250.000 lei - 2.105 lei +2% pentru ce depășește 50.000 lei; f) peste 250.000 lei - 6.105 lei + 1% pentru ce depășește 250.000 lei”.
La dosarul cauzei trebuie să fie anexată și o dovadă de achitare a taxei de timbru, proporțională cu obiectul pretenției, adică debitul restant declarat scadent anticipat, în mărime de 98.183,81 CHF.
Pârâta a înțeles să invoce excepția prescripției dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani de la data introducerii acțiunii.
In sprijinul excepției a invocat art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începând sa curgă în momentul când ia naștere dreptul la acțiune, respectiv la data cunoașterii pagubei/făptuitorului.
În speța de față data încheierii convenției de credit nr._/21.04.2008 este 21.04.2008, iar introducerea acțiunii a avut loc în anul 2014, după aproape 6 ani de la data la care reclamanții au cunoscut eventuala pagubă.
Pentru restituirea fiecărei sume curge o prescripție separată, de la data când sumele reprezentând comision de risc s-au plătit. Pe calc de consecință, consideră că dreptul la actiune privind restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc este prescris în totalitate, iar dreptul la acțiune privind restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare este prescris parțial.
Cum instanța nu si-a însușit, în alte dosare similare, punctul de vedere potrivit căruia ar opera o prescripție generală, în temeiul calificării acțiunii ca fiind în nulitate relativa, arată că opinia Curții Constituționale, exprimată într-o decizie (Decizia nr. 1535/2009 a Curții Constituționale, obiectul excepției de neconstituționalitate constituindu-l prevederile art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 195/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, republicată), este aceea ca răspunderea întemeiată pe Legea nr. 193/2000 este o răspundere civila delictuală, cu o sancțiune specifică, a înlăturării clauzei constatate a fi abuzivă.
Pe fond, în ceea ce privește convenția de credit nr._/21.04.2008, legiuitorul a prevăzut posibilitatea consumatorului de a supune eventualei cenzuri a instanței clauzele contractelor încheiate, în condițiile strict prevăzute în actul normativ indicat de către reclamanți în cererea de chemare în judecată.
În analiza clauzelor contractuale, trebuie plecat de la costurile convenției, care au fost următoarele; D. - 6,96% (la data încheierii convenției), dobânda - 3,99% pe an, comision de risc - 0,22% lunar la sold, iar ulterior costurile de creditare au suferit modificări, fiind agreată o alta structura a costurilor, pe care instanța trebuie să o analizeze în mod temeinic.
Astfel, după implementarea Actului Adiționai 2/29.12.2010: D. - 5.06%, dobânda - LIBOR + 3,39 % pe an, comision de administrare credit - 0.12 % lunar la sold.
După implementarea Actului Adițional nr. 3, costurile și condițiile s-au modificat considerabil: D. - 5,11%, dobândă curentă: 4,93% pe an până pe 27.12.2007, iar perioada ulterioară până la închiderea creditului - LIBOR + 4,83%, comision de administrare credit -0,12%, clienți obținând la solicitarea lor și o perioadă de grație până pe 13.02.2014.
Costurile noi sunt mai favorabile reclamanților, ceea ce denotă flexibilitatea sporită în negocierea purtată cu clienții, în vederea identificării soluțiilor optime pentru nevoile acestora. Această împrejurare atestată prin date reale, face ca celelalte obiecții aduse de reclamanți în privința naturii abuzive a clauzelor identificate în contract de ei să fie neîntemeiate.
Însă, pentru a fi incidente dispozițiile invocate din Legea 193/2000 trebuie să fie întrunite cumulativ condițiile care sunt strict prevăzute de legea sus-menționate. In cazul de față niciuna dintre acele condiții nu sunt întrunite.
Cauza actului juridic, este o componentă a voinței juridice care reflectă scopul pentru care s-a încheiat actul juridic, si anume - punerea la dispoziție a unor sume de bani în schimbul unei contraprestații - dobânda si comision. Existența cauzei obligației și caracterul ei real și licit sunt prezumate prin lege până la proba contrară iar prin argumentele aduse prin acțiune reclamanții nu răstoarnă aceasta prezumție.
Nu se poate afirma ca Banca a urmărit, la momentul încheierii convenției de credit, să fraudeze legea protecției consumatorilor, fiind suficient în acest sens sa comparam dobânda anuala efectiva din contractul reclamanților cu celelalte dobânzi efective de pe piață - dacă întregul cost al creditului ar fi fost mai mare decât ofertele celorlalte Bănci, atunci, eventual, s-ar fi putut încerca sa se răstoarne prezumția de cauză licită.
Practica înaltei Curți a considerat că ne aflăm în prezența unui caz tipic de cauză ilicită și imorală, atunci când o parte contractantă urmărește să obțină contraprestația dintr-un contract sinalagmatic, cunoscând că nu poate executa obiectul contractului, astfel cum acesta a fost stipulat de către părți. Or după momentul încheierii contractului, parata si-a onorat obligațiile contractuale, atât pe cea principala, de punere la dispoziție a creditului, cat si cele subsidiare, stipulate în convenție.
Pârâta susține că reclamanții se prevalează de dispozițiile Legii nr. 193/2000 si arată ca atât prevederea națională, cât și cea comunitară stabilesc trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul;
In explicitatea conceptului de „clauză care nu a fost negociată”- menționat de art 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevederile următorului alineat al aceluiași articol stabilesc că el presupune impunerea unei clauze de către agentul economic „fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiva”.
Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă în sensul că o clauză va considerată a nu fi fost negociată în mod individual dacă a fost pre-redactată, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia. Această prezumție poate fi răsturnată prin proba contrară de către comerciant, căruia îi revine sarcina probei. In consecință, faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă.
Clauza să fie contrară bunei-credințe:
Pornind de Ia textul consacrat în art. 970 Cod civil, buna credință a fost conturată ca fiind acea atitudine prezumată de lege, de corectitudine pe care im contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive. Art. 4-7 ale acestui act normativ conturează conduita consumatorului mediu și sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000. Instanța urmează a analiza conduita sa prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea ni. 363/2007.
Prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibra semnificativ între drepturile si obligațiile pârtilor. în detrimentul consumatorului.
Art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei 93/13/CEE prevăd noțiunea de „dezechilibru semnificativ". Fiind inovatoare în blocul de legalitate național, doctrina a explicat și a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală". Rezultă că partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebui să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-i privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.
Contractele de credit au fost asimilate în literatură noțiunii doctrinare de „contract de adeziune” sau „contract standard preformulat” astfel cum menționează actele comunitare în materia protecției consumatorului și cum a fost preluată expresia și de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Susține pârâta că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca stipulațiile contractuale invocate de reclamanți să fie considerate abuzive.
În legătură cu natura comisionului de risc, pârâta precizează că este o noțiune inerentă activității de creditare care are la rândul său sorginte economică și se transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanție autonomă, cauțiune.
Este de notorietate în doctrină faptul că debitorul băncii, suportând costul creditului este dator în realitate să suporte cele două componente ale acestuia, respectiv: dobânda și comisionul la care se poate adăuga penalizarea pentru întârzierea rambursării creditului și a plăților dobânzii.
Ca și alte comisioane, comisionul de risc este un element al prețului băncii. Astfel, riscul bancar este un element de care banca este obligată să țină cont. Acesta se regăsește identificat în mod expres în graficul de rambursare, alături de celelalte elemente ale prețului creditului.
Costurile aferente gestionarii riscului vor fi suportate de beneficiarul final, respectiv de client. Prin acest mecanism, costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importantă a prețului contractului.
Tocmai de aceea, preluându-se într-un mod ciuntit dispozițiile art. 4 par. 1 al Directivei nr. 93/13/CEE, legiuitorul român a reglementat la rândul său excluderea clauzelor privind prețului contractului de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin. (6), după cum urmează: „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate . inteligibil”.
Prin intermediul creditului, băncile își realizează funcția esențială de creație monetară, ce presupune emiterea unei cantități de monedă de cont a băncii care acordă creditul.
Prin dispozițiile art. 3 alin. (1)lit. g) din Normele Băncii naționale Române (BNR) nr. 17 din 18 decembrie 2003), riscul de credit ca principal risc bancar este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia. Totodată menționează că există si alte categorii de risc pe care o bancă trebuie sa le ia în calcul (riscul de țară, riscul produsului, riscul persoanei contractante a creditului, riscul devalorizării garanțiilor sau a altor piețe cu implicare directa asupra costurilor de creditare).
Rațiunea economică a comisionului de risc nu este una care reflectă un dezechilibru între obligațiile părților, ci, mai degrabă, o modalitate de asigurare a echilibrului contractual la evoluția stării financiare a reclamanților. La fel, instituirea comisionului/dobânzii de penalizare, inaplicabil în cazul îndeplinirii obligațiilor de plată, are rolul de a înștiința reclamantii asupra consecințelor care decurg din neplata ratelor, neputând fi interpretat în sensul stabilirii unui anatocism din partea pârâtei.
Pârâta precizează că a achitat o sumă pe care speră să o recupereze într-un interval îndelungat de timp. Din partea reclamanților nu mai există vreun risc de a nu obține plata sumelor împrumutate, din partea sa însă subzistă riscul de a nu mai primi sumele acordate și costurile sau profitul preconizat de această prestație.
Prevederea perceperii comisionului de risc este dara si fora echivoc si a fost însușită de consumator, ca urmare a semnării convenției, devenind astfel lege intre pârtile contractante potrivit art. 969 C. civ. si comisionul de risc a fost avut în vedere de pârâtă la data acordării creditelor, constituind un element determinant la formarea voinței de a contracta.
Concluzionând, perceperea acestui comision de risc a fost reglementata si consimțită contractual de către ambele părți, fără existenta vreunei constrângeri, și se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 Cod Civil conform căruia "convențiile legal făcute au putere de lege intre părțile contractante". De asemenea. Banca a acordat creditul în baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât să poată fi asigurat atât profitul acesteia (acționând în baza principiilor aplicabile, potrivit Decretului-lege nr. 31/1954, persoanelor juridice) cat si solvabilitatea acesteia. Comisionul de risc a fost inclus încă de la momentul acordării creditului în calculul dobânzii anuale efective („D.”).
Evidențiază faptul că acest comision de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare-ipoteca si nici al asigurării imobilului. Aceste doua noțiuni nu se pot confunda, sunt distincte, astfel comisionul de risc fiind perceput pentru gestionarea si a altor riscuri decât riscul de neplata, si anume: riscul de neexecutare al garanției, riscul de urmărire al garanției, riscul de depreciere/pieire al garanției, de neîncasare a valorii asigurării si orice alte riscuri care exista în legătură cu un credit acordat.
În privința comisionului de administrare, pârâta susține că din moment ce comisionul de administrare era și este permis în continuare de către art. 36 din OUG 50/2010 "pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiza dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalitatea, precum si un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor"", rezultă că putem să considerăm vădit neîntemeiată pretenția reclamanților, dat fiind și faptul că este profund injust să se considere că profesionistul are și obligația de "tutelă" în raport cu reclamanții, fapt inadmisibil în ordinea juridică a convențiilor de la apariția lor, exprimat și prin adagiul latin „Non vigilantibus non curat praetor”.
Însăși intenția acesteia a fost de a regulariza cu bună-credință convenția de credit pe calea negocierilor, iar de asemenea tot ei au procedat la calculul acestuia într-un mod justificat, raportându-se la posibilitatea altor precedente nefericite în activitatea legislatorului român, probă elocventă a căreia este însăși succesiunea inconsecventă a O.U.G. 50/2010 și a Legii 288/2011, ocazie cu care arată că în contextul activității bancare administrarea impreviziunilor este vitală, astfel că acest efort suplimentar depus de pârâte prin departamentele sale a făcut ca el să se regăsească într-un cost transparent și asumat de către reclamanți sub forma unui comision de administrare prin actul adițional.
Mai trebuie reținut că atât V. R. cât și clienții-reclamanți și-au asumat în mod expres noile condiții de creditare prin încheierea Actului Adițional nr. 1/23.09.2010, cu scopul de a modifica raportul juridic izvorât din convenția inițială de credit și prin urmare este incident art. 969 C. civ. care instituire principiul forței obligatorii a contractelor încheiate în mod valabil.
Privind clauzele referitoare la declararea creditului scadent anticipat (art. 8.1 lit. a, b, c si d si art. 8.3 din condițiile generale) nu sunt abuzive:
Rațiunea introducerii acestei clauze în contractele de credit este pe deplin justificată, contrar susținerilor reclamantilor.
Secțiunea 8) din Condițiile Generale ale Convenției se refera la posibilitatea pârâtei de a declara soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată si toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenției, în situația în care împrumutatul nu-si îndeplinește obligațiile de plată.
Pârâta susține că prezenta clauză nu este o clauză abuzivă, aceasta fiind negociata si acceptata de reclamanti încă de la semnarea Convenției de credit nr._/21.04.2008, aceasta clauza fiind o sancțiune a neîndeplinirii obligațiilor contractuale din partea reclamantei si nu o posibilitate de modificare unilateral a costurilor creditului cum greșit susțin reclamantei.
Astfel, neîndeplinirea obligațiilor de plată ale împrumutatului față de o altă instituție de credit atrage scadența anticipată în contractele de credit încheiate de împrumutat cu instituția respectivă, determinând executarea silită a bunurilor și veniturilor împrumutatului și implicit o diminuare a bonității și garanțiilor oferite de acesta.
Prin acest fapt, debitorul încalcă practic obligații stipulate în Convenția de credit, cum ar fi acelea de a constitui o garanție și de a conserva bunurile aduse în garanție, obligații expres menționate în art. 7.1 lit c și lit. k din Convenția de credit. Aceste obligații sunt esențiale în economia unui contract de credit, iar încălcarea acestora justifică declararea scadenței anticipate a creditului.
Clauza 7.1 din Contractele de credit consacră obligațiile împrumutaților. Prin cererea de chemare în judecată reclamanții susțin că acestea ar trebui clasificate în obligași esențiale și obligații neesențiale, numai obligațiile esențiale putând să justifice declararea creditului scadent anticipat (așa numita reziliere culpabilă).
Este unanim admis în doctrină faptul că rezilierea nu poate interveni decât în cazul în care obligația neexecutată trebuie să fi fost considerată esențială în momentul încheierii contractului. De cele mai multe ori revine instanței judecătorești dreptul de apreciere asupra caracterului esențial al neexecutării.
Cu toate acestea, în temeiul libertății de voința, părțile pot să amenajeze chiar prin contract această împrejurare, stipulând la momentul încheierii acestuia care obligații sunt considerate esențiale de către fiecare dintre părți.
Aceasta este rațiunea pentru care părțile au prevăzut în Contractele de credit articolul 8.1 lit. b din Condicile Generale. Tocmai prin modul de formulare extrem de clar al acestuia, părțile au acceptat și au înțeles să considere că obligațiile asumate prin contractul de Credit de către debitori sunt obligații esențiale, care justifică declararea creditului scadent anticipat. Rolul acestei clauze este tocmai acela de a pune în vedere cocontractantului obligațiile pe care o parte le consideră esențiale, prevenindu-l asupra importanței executării acestora și pentru a înlesni interpretarea contractului tocmai în momentul în care s-ar pune problema caracterului esențial al neexecutării.
Astfel, declararea creditului scadent anticipat nu se face „doarr pentru că i se pare că există riscul ca în viitor, cocontractantul să nu-și mai îndeplinească obligațiile", așa cum susțin reclamanții, ci pentru neîndeplinirea efectivă a obligațiilor asumate, așa cum este expres prevăzut în art. 8.1 lit b. Neexecutarea nu este doar prefigurată, ci este actuală și justifică „desființarea" contractului aflat în derulare.
Cu privire la această clauză trebuie în primul rând menționat că aceasta nu se încadrează în ipoteza descrisă în Anexa 1 lit. g din Legea nr. 193/2000, potrivit căreia „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale", astfel cum susțin reclamantii.
Astfel, clauzele cuprinse în art. 8.1 lit.c și lit. d din Condițiile Generale nu dau dreptul comerciantului să interpreteze clauzele contractuale, ci se referă la apariția unor situații de fapt, neprevăzute care fac improbabilă executarea obligațiilor contractuale, inclusiv cele cu privire la garantarea creditului.
Rațiunea introducerii unei astfel de clauze a avut în vedere situațiile în care debitorul, datorită unor situații de fapt evidente se află într-o situație în care rambursarea creditului devine imposibilă, de exemplu în situația în care un debitor, având un grad de îndatorare de peste 100% înregistrează restanțe în plata sumelor datorate conform contractului. într-o asemenea situație este justificat interesul băncii de a declara creditul scadent anticipat pentru a putea să recupereze sumele din garanțiile acordate.
Mai mult, declararea scadenței anticipate a creditului, urmată de executarea silită, intervine în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către debitor, fiind pe deplin justificată exonerarea de răspundere a Băncii în aceste cazuri, partea în culpă fiind debitorul care trebuie să suporte riscul propriei sale neexecutări. Rezultă că art. 8,3 din Condițiile Generale reglementează situația exact opusă celei consacrate prin Anexei 1 lit. h din Legea nr. 193/2000: împrumutatul este cel care încalcă culpabil prevederile contractuale, Banca fiind exonerată de răspundere pentru consecințele acestei neexecutări.
In legătura cu solicitarea reclamanților de restituire a sumelor plătite cu titlu de comision de risc și de administrare credit,pârâta obiectează deoarece, pe lângă prescrierea dreptului la acțiune, acest demers mai întâlnește un impediment legat de inadmisibilitatea restituirii prestațiilor succesive.
Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani se întinde pe toată durata contractuală.
Pe lângă folosința efectivă a sumelor de bani puse la dispoziție de către pârâtă, reclamanții au beneficiat și de serviciile accesorii ale acestora, echitabil fiind ca și aceștia să restituie contravaloarea serviciilor primite de la pârâtă.
Acest lucru este imposibil în legătură cu serviciile menționate în paragraful anterior din cauza faptului că prestațiile acelea, oferite reclamanților din partea pârâtei au un caracter abstract - adică necorporal și prin urmare este imposibil să fie restituite în natură. De aceea, obligarea de a restitui unilateral contravaloarea acestor servicii este o inechitate gravă care tinde să adopte caracterul unei îmbogățiri fără justă cauză.
Din aceste motive, solicită instanței să admită prezenta excepție așa cum a fost formulată și prin urmare să respingă al treilea petit formulat de reclamanți ca fiind inadmisibil, în lumina acestor raporturi invocate anterior.
În legătură cu petitul prin care se cere obligarea pârâtei la actualizarea sumelor solicitate în raport cu indicele de inflație, pârâta învederează instanței că art. 1088 alin. (1) vechiul Cod civil, care este incident în speță, dispune că: "La obligațiile care au de obiect o suma oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate" care urmează să fie aplicabile în baza art. 6 alin. (2) din NCC, care prevede că "actele și faptele juridice încheiate sau după caz săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor".
Prin urmare, rezultă că nefiind prevederi de drept special care să fie aplicabile în caz, este fundamental ilegală indexarea la rata inflației a sumelor la care pârâta a fost obligată, lucru explicabil având în vedere viziunea nominalistă a vechiului cod civil asupra executării obligațiilor civile.
Repercusiunile nefaste previzibile ale unei asemenea aplicări greșite a textului de lege duc într-un final la o ingerință neautorizata, ilegală, a instanței în raporturile contractuale stabilite între părti, în detrimentul forței obligatorii a contractului dar și a intereselor acestora legitime în mod nepermis de imperativul salvgardării securității circuitului civil, fapt care impune respingerea ca neîntemeiat al acestui petit.
Pârâta obiectează în privința cererii de a fi obligată la plata dobânzilor aferente sumelor de bani care i-au fost plătite cu titlu de comision de risc și a diferențelor de dobândă, pe motiv că această solicitare contravine principiului efectului întreruptiv al cererii de chemare în judecată, urmând ca în principiu, dobânzile legale să fie calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată și nicidecum de la data plății, cu atât mai mult că în esență ar fi obligată să achite „prețul" pasivității reclamanților care au decis să fie pasivi o perioadă îndelungată de timp din momentul cunoașterii pretinsei lezări.
Susține că, în mod unitar, doctrina de specialitate și jurisprudența apreciază că pe lângă celelalte efecte ale sale, cererea de chemare în judecată produce și efectul punerii în întârziere a pârâtului. Astfel încât, în cazul acțiunilor reale imobiliare și mixte, pârâtul va fi considerat posesor de rea-credință, și în caz de administrare a acțiunii va datora fructe din momentul introducerii cererii; dacă cererea are ca obiect obligația de a da un bun individual determinat, va suporta riscul pricinii fortuite a bunului; dacă reclamantul pretinde o sumă de bani care anterior nu era purtătoare de dobânzi, din momentul introducerii cererii de chemare în judecată vor curge dobânzile.
Apreciază că din momentul în care cererea de chemare în judecată, are și efectul unei veritabile puneri în întârziere, iar după cum acest act juridic a fost îndeplinit după . Noului Cod Civil, prevederile acestei legi organice din urmă îi sunt aplicabile în temeiul principiului activității legii civile consfințit de art. 6 alin. 1 noul Cod civil, care prevede că „legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă" și consolidat prin interpretarea per a contraria a textului de lege de la alin. 2 al aceluiași articol: „actele și faptele juridice încheiate, ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii lor” - de unde se deduce că efectele produse de cererea de chemare în judecată, ca act de punere în întârziere sunt cele prevăzute de noul Cod civil, după cum rezultă prevede art. 1522 alin. 1 noul Cod civiul „Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligației, fie prin cererea de chemare în judecată."
Pe cale de consecință, rezultă că este inadmisibilă solicitarea reclamanților de a se calcula dobânzile legale aferente sumelor de bani care li s-au adjudecat prin hotărârile anterioare, în legătură cu clauzele contractuale ale convenției dezbătute, deoarece aceasta este în contradicție cu ordinea de drept căreia suntem obligați să ne conformăm indiferent dacă ne este favorabilă sau nu intereselor personale.
In drept a invocat disp. art. 205 Și următoarele din C. proc. civ., art.l coroborat cu art. 4 și următoarele din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, art. 95 din OUG 50/2010, respectiv art. II din Legea 188/2010 de aprobare a OUG 50/2010, art. 969 și următoarele din vechiul COD civil.
In dovedire pârâta a solicitat încuviințarea probelor cu înscrisuri si interogatoriul reclamanților.
Având în vedere cele expuse, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
Reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare (f.93-96 dosar) prin care au solicitat respingerea excepției inadmisibilității cererii de anulare a declarării scadentei anticipate a convenției de credit nr._/21.04.2008 ca nefondată, pentru următoarele argumente:
Prin cererea de chemare în judecată au solicitat, printre altele, în temeiul prevederilor Legii nr. 193/2000, să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 8.1. lit. a), b), și d) din Condițiile generale a Convenției de credit nr._/21.04.2008 ce prevăd posibilitatea declarării unilaterale a scadenței anticipate de către pârâtă a convenției de credit.
Ca urmare a constatării caracterului abuziv a acestor clauze, au solicitat instanței,pentru restabilirea efectivă a echilibrului contractual, să constate că declararea scadenței anticipate din data de 18.09.2014 a Convenției de credit nr._/21.04.2008 este abuzivă, și cum, constatarea caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu nulitatea absolută a acestora, au solicitat instanței, ca făcând aplicare a principiilor nulității absolute, să repună în situația anterioară declarării scadenței anticipate, în sensul derulării în continuare convenției de credit.
Consideră că este nefondată apărarea pârâtei potrivit căreia acest capăt de cerere excede cadrului procesual unui litigiu cu profesioniști și că nu se întemeiază pe prevederile Legii 193/2000, întrucât, sistemul de protecție pus în aplicare de Directiva CE 93/13, ce este transpusă în legislația națională prin Legea 193/2000, se bazează pe ideea că un consumator se află într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește puterea de negociere și de decizie cât și nivelul de informare, situație de inegalitate ce poate fi acoperită doar printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract, a instanțelor naționale care sunt obligate să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unor clauze contractuale și să suplinească dezechilibrul existent (cauza C-415/11 din 8.11.2012).
Reclamanții solicită respingerea excepției netimbrării corespunzătoare a cererii de anulare a declarării scadenței anticipate a convenției de credit nr._/21.04.2008 ca fondată, având în vedere următoarele:
Susțin că prin acțiunea introductivă au solicitat, în temeiul Legii nr. 193/2000, constatarea caracterului abuziv al clauzei ce a permis pârâtei declararea laterală a scadenței anticipate a convenției de credit și, ca urmare, să constate că declararea scadenței anticipate din data de 18.09.2014 a Convenției de credit nr._/21.04.2008 este abuzivă, iar pentru restabilirea echilibrului contractual au solicitat repunerea părților în situația anterioară, în sensul derulării în continuare a convenției de credit.
Consideră că este nefondată susținerea pârâtei potrivit căreia reclamanții ar trebui supuși obligației de plată a taxei de timbru potrivit art. 3 din OUG 193/2000, întrucât, petitele enunțate mai sus fiind întemeiate pe prevederile Legii 193/2000 sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, potrivit art. 29 lit. f) din OUG 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, conform căruia, sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile referitoare la protecția drepturilor consumatorilor, atunci când persoanele fizice și asociațiile pentru protecția consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva operatorilor economici care au prejudiciat drepturile și interesele legitime ale consumatorilor.
De asemenea reclamanții au solicitat respingerea excepției prescripției parțiale a dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc/administrare, pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată au solicitat instanței, printre altele, în temeiul Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între consumatori și profesioniști, să constate caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul risc/adminitrare (art. 5 lit. a) din Convenția de credit nr. credit nr._/21.04.2008 și art. 2 din Actul adițional nr. 2).
Ca urmare a constatării caracterului abuziv al acestor clauze, au solicitat obligarea pârâtelor la plata sumelor încasate în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive.
Consideră că nu este dată excepția prescrierii dreptului de a cere restituirea acestor sume întrucât consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit, în baza Legii 193/2000, este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, încât termenul în care reclamanții pot solicita restituirea sumelor de bani achitați în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive, curge de la data la care instanța constată caracterul abuziv al acestora.
Intervenirea sancțiunii nulității absolute în această situație se datorează faptului că, prevederile Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între consumatori și profesioniști, ce nu sunt decât o transpunere în legislația națională a Directivei nr. 13/1993 a Comunității Europene, sunt de ordine publică. întrucât interesul protejat de aceste acte normative este unul general
Pe fond, reclamanții au solicitat respingerea apărărilor formulate ca neîntemeiate, având în vedere următoarele:
În primul rând, nu poate fi reținuta apărarea pârâtei referitoare la cauza actului juridic, în sensul că convenția de credit în litigiu ar fi caracterizată de o cauză licită și morală în sensul dat acesteia de codul civil, prin aceea că banca a pus la dispoziția reclamanților o suma de bani în schimbul unei contraprestații a împrumutaților compusă din dobândă și comision, deoarece apărarea pârâtei vizează o raportare, strict, la dispozițiile dreptului comun, ce vizează raporturile sau dintre simplii particulari, sau dintre profesioniști, or, în cauza de față trebuie să ne raportăm la legislația ce vizează protecția consumatorilor, care are în vedere faptul că unconsumator se găsește într-o situație de inferioritate față de profesionist, atât în ceea ce privește puterea de negociere cât și nivelul de informare, situație ce-1 conduce la o adeziune la condițiile redactate în prealabil de către profesionist, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora, prin urmare acest lucru trebuie verificat de către instanță, respectiv dacă aceste clauze, invocate de reclamanți, erau exprimate într-un limbaj clar și inteligibil și, prin urmare, dacă pot fi considerate negociate, dacă nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și dacă nu s-au încălcat exigențele bunei credințe prin introducerea lor.
Nefondate sunt și apărările potrivit cărora clauzele a căror caracter abuziv au solicitat să fie constatat că ar fi fost negociate.
Atât convenția de credit, cât și actele adiționale nu au fost negociate, conținutul acestora fiind preformulat și impus de către bancă.
Mai mult, în cuprinsul actelor adiționale s-a înserat pe fiecare pagină formula „confirm că am analizat și agreat în cunoștință de cauză prevederile de mai sus", sintagmă ce denotă faptul că banca a prevăzut ca conținutul actelor adiționale să fie unul prefomulat însă a dorit să se pună la adăpost de prevederile legii 193/2000.
Caracterul preformulat și de adeziune atât al convenției de credit cât si a actelor adiționale este întărit de practica pârâtei care a încheiat cu consumatorii contracte de creditare identice în ceea ce privește conținutul acestora.
Potrivit jurisprudenței înaltei Curți de Casație și Justiție contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă și completă asupra tuturor condițiilor de creditare.
In ceea ce privește natura abuzivă a clauze referitoare la comisionul de risc/administrare, atâta timp cât riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite condiții stabilite prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea băncii, este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligații corelative, s-a creat un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei-credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit.
Prin urmare, este abuzivă clauza prin care se reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc, atâta timp cât funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract, reclamanții consumatori fiind într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision.
Nu pot fî primite apărările pârâtei potrivit cărora comisionul de risc este un element al prețului băncii, aspect ce l-ar face să fie legal perceput, întrucât, prin OG 50/2010, legiuitorul a exclus acest comision din lista comisioanelor ce pot fi percepute de bancă.
Susțin că scopul încheierii Actului adițional nr. 2 la Convenția de credit a fost acela al aplicării dispozițiilor OUG 50/2010 însă în realitate pârâta s-a folosit de acest pretext pentru a transforma dobânda din fixă în variabilă și de a redenumi comisionul de risc în comision de administrare, dorind astfel să creeze o aparență de legalitate a perceperii în continuare a acestui comision. Or, prin OUG 50/2010, legiuitorul a venit în sprijinul consumatorului în sensul că a limitat comisioanele pe care băncile aveau dreptul să le perceapă, printre care și comisionul de risc, pe care pârâta l-a inserat în convenția de credit la art. 5 lit. a).
Astfel, chiar dacă pârâta a redenumit comisionul de risc în comision de administrare, dorind să creeze o aparență de legalitate a perceperii acestuia în continuare, întrucât OG 50/2010 a limitat categoria comisioanelor pe care băncile le pot percepe, comisionul de risc neregăsindu-se printre acestea, acesta este în continuare o clauză abuzivă în sensul celor menționate în precedent, întrucât motivația acestuia subzistă si după încheierea Actului adițional nr. 2, potrivit căruia comisionul de administrare este perceput pentru riscurile asumate de bancă, riscuri, care, așa cum am mai menționat, au fost asigurate prin ipoteca instituită asupra imobilului reclamanților.
Precizează că nefondate sunt și apărările pârâtei referitoare la lipsa caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 8.1. lit. a), b), c) și d) din Condițiile generale a Convenției de credit nr._/21.04.2008 ce prevăd posibilitatea declarării unilaterale a scadenței anticipate de către pârâtă a convenției de credit.
Este real că reclamanții și-au asumat obligația de plată a sumei principale și a dobânzilor, mai exact a ratelor, însă, ceea ce trebuie să analizeze instanța, în vederea verificării existenței/inexistenței echilibrului contractual, este modalitatea în care pârâta poate declara scadența anticipată în cazul întârzierii la plată a ratelor.
Mai exact, dacă prerogativa instituită în favoarea băncii prin art. 8.1. care prevede că in cazul în care se ivește una din situațiile expuse în acest articol, „atunci, în orice moment. Banca are dreptul pe baza unei notificări transmise împrumutatului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat", este una predictibila și oferă suficiente elemente ca, în cazul declarării scadenței anticipate, pentru verificarea unei asemenea masuri de câtre instanța de judecată.
Pentru a nu fi abuzive aceste clauze ar trebui să descrie procedura pe care banca o urmează în cazul declarării creditului anticipat cu menționarea obligației în sarcina acesteia de a pune împrumutații în întârziere precum și situațiile neprevăzute la care se referă, or formulările cuprinse în clauzele contractului nu oferă posibilitatea reală a unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze, cu atât mai mult cu cât aceste clauze oferă băncii dreptul discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanța să aibă la îndemână im criteriu pentru verificarea legalității unei astfel de măsuri.
Banca s-a folosit de prerogativa instituită doar în favoarea sa, declarând creditul scadent anticipat, ca urmare a întârzierii reclamanților la plată a câtorva rate.
Dezechilibrul creat între drepturile și obligațiile părților prin acest demers este evident câtă vreme banca, profitând de întârzierea plății câtorva rate, a declarat creditul scadent anticipat fără a pune reclamanții în întârziere, în ciuda faptului ca a perceput nelegal reclamanților suma de 8295.98 CHF în baza art. 5 lit. a) din Convenția de credit care este o clauză abuzivă în sensul art. 4 din Legea 193/2000, sumă ce o datorează reclamanților, ce depășește cu mult datoriile pe care reclamanții le-au acumulat la plata ratelor.
In ceea ce privește apărarea potrivit căruia restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc/administrare este inadmisibilă, reclamanții solicită respingerea ca nefondată, neputând fi primite apărările pârâtei potrivit cărora contractele de credit fiind contracte cu executare succesivă, anularea unei clauze nu poate produce efecte retroactive, întrucât contractele de credit sunt contracte cu executare imediată, motivat de următoarele aspecte:
Calificarea juridică a unui act ca fiind cu executare dintr-o dată sau cu executare
succesivă este dată de modalitatea de executare a prestațiilor ce incubă părților.
In ipoteza în care contractul este sinalagmatic, pentru a putea fi calificat cu executare succesivă este necesar ca ambele prestații să aibă acest caracter, executarea lor durând în timp, nefiind suficient ca numai una dintre prestații să aibă caracterul vizat.
Pentru a califica contractele de credit drept contracte cu executare succesivă ar fi fost necesar ca ambele prestații să implice o executare succesivă, însă în cazul contractului de credit, obligația asumată de pârâte este cu executarea dintr-o dată astfel încât nu poate fi calificat ca fiind un contract cu executare succesivă, din moment ce obligația băncii de a remite suma de bani este cu executare dintr-o dată, iar nu succesivă.
Astfel, contractul de credit nefiind cu executare succesivă pentru a constitui o excepție de la aplicarea principiului restitutio in integrum, regulă de drept ce guvernează efectele nulității actelor juridice, acest principiu este pe deplin aplicabil în speță, și ca urmare, capătul de cerere nr. 3 vizând restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unor clauze considerate nule este admisibil.
În ceea ce privește apărarea potrivit căreia reclamanții nu ar fi îndreptățiți la dobânda legală la sumele achitate cu titlu de comision de risc/administrare de la data plății acestor sume ci de la data introducerii acțiunii, solicită respingerea ca nefondată, având în vedere următoarele:
Întrucât consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze în temeiul Legii 193/2000 este echivalenta cu constatarea nulității absolute a acestor, astfel încât, dreptul reclamanților de a solicita restituirea acestor sume se naște de la data la care instanța a constatat caracterul abuziv al acestor clauze si nu de la data plătii acestor sume, cum în mod greșit susține pârâta.
Consideră că,în speță nu suntem în prezența efectului întreruptiv al cererii de chemare în judecată întrucât nu suntem în prezența unor obligații de plată a unor sume de bani ce nu au fost executate, la care se referă art. 1084 cod civil, ci suntem în prezenta unor sume de bani percepute abuziv, cu încălcarea legii de ordine publică, împrejurare față de care, consumatorii au dreptul să li se restituie efectiv sumele de bani dar și să le plătească beneficiul nerealizat, adică dobânda legală.
Mai mult, această obligație a băncii de a plăti beneficiul nerealizat de reclamanți prin plata sumelor percepute cu titlu de comision de risc este în concordantă cu principiul bunei credințe, al protecției consumatorului și cel al reparării integrale a prejudiciului și se impune pentru restabilirea efectivă a echilibrului contractual ce a fost deteriorat prin perceperea cu rea credință a acestor sume de bani.
Mai menționează cauza C-565/11 a CJUE care statuează că în cazul perceperii de către un stat membru a unei taxe incompatibile cu dreptul Uniunii, acest stat este obligat să restituie atât cuantumul acestei taxei (de poluare) cât și să plătească dobânzile aferente cuantumului acesteia începând de la data plătii sale către contribuabil.
Cum în speță, sumele plătite cu titlu de comision de risc au un caracter similar sumelor plătite cu titlu de taxă de poluare, ambele fiind percepute cu încălcarea legislației comunitare, reclamanții apreciază că se impune cu atât mai mult, obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale la aceste sume, de la data plătii acestor sume.
Analizând cu prioritate excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare, în conformitate cu prevederile art. 248 Cod pr. civilă potrivit cărora instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe, după ce în prealabil le-a pus în discuția părților, prin încheierea de ședință din 21.01.2015 s-a dispus respingerea excepției inadmisibilității si cea a netimbrării cererii de anulare a declarării scadenței anticipate a convenției de credit nr._ din 21 aprilie 2008 pe motivele dezvoltate în încheierea sus-menționată.
Cu privire la excepția prescripției parțiale a dreptului de a cere restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de comision de risc/administrare, instanta o va respinge ca neîntemeiată, pe următoarele considerente:
Prin prezenta cerere reclamanții au solicitat ca instanța să constate caracterul abuziv al unor clauze din contractul preformulat cu pârâta. În măsura în care se va constata această împrejurare, sancțiunea ce intervine este cea a nulității absolute, aspect ce rezultă din disp. art. 6 din Legea nr. 193/2000.
D. consecință a nulității clauzele contractuale vizate sunt lipsite de efecte juridice retroactive de la data încheierii lor, urmarea fiind repunerea părților în situația anterioară încheierii actului lovit de nulitate si restituirea prestațiilor efectuate în temeiul clauzei nule.
Or, în măsura în care instanța nu s-a pronunțat încă asupra acestei chestiuni, termenul de prescripție nu a început să curgă si implicit nu putea să se împlinească anterior formulării prezentei cereri.
In acest sens, instanța reține și decizia de speță a I.C.C.J. nr. 686/21.02.2013 pronunțată de Secția a II-a Civilă având ca obiect constatarea nulității absolute a unor clauze dintr-un contract de credit bancar.
In motivarea acestei decizii s-a reținut că deși legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști si consumatori nu prevăd ca sancțiune anularea clauzelor cu caracter abuziv ci imposibilitatea ( sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este identic cu cel al nulității absolute.
Astfel, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze echivalează cu constatarea nulității absolute a acestora. Inalta Curte a mai precizat că, în ceea ce priveste interesul protejat, norma respectivă ocroteste un interes general, si nu unul individual, fiind evident că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor si nu o persoană particulară. In acest sens Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât o transpunere în legislatia națională a Directivei nr. 93/13/CE ale cărei dispoziții, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție sunt de ordine publică.
In consecință, neputând fi vorba de o nulitate relativă, ci de o nulitate absolută iar aceasta poate fi invocată oricând, așa cum prevăd disp. art. 2 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță conform prevederilor art. 6 al. 4 Cod civil, instanta constată că dreptul la acțiune al reclamanților, nu poate fi apreciat ca prescris, fapt ce impune respingerea excepției invocată de pârâtă.
Examinând fondul cauzei, urmare a probelor administrate, instanța reține următoarea situație de fapt:
La data de 21.04.2008 între părți s-a încheiat convenția de credit nr._ prin care banca, în calitate de împrumutător a acordat reclamanților în calitate de împrumutați, suma de 98.000 CHF pe o perioadă de 300 luni, de la data încheierii convenției.
La art. 5 lit. „a” din Condițiile speciale ale convenției se prevede instituirea unui comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.
Apoi, la art. 8 din Condițiile Generale ale Convenției, Secțiunea „Scadența anticipată” se prevede că „In cazul în care se ivește vreuna din situațiile următoare, atunci, în orice moment, Banca va avea dreptul pe baza unei notificări transmise împrumutatului si codebitorului/garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată si toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenției:
a) împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a sumei principale, a dobânzilor sau a oricăror alte costuri datorate:
- conform prezentei Convenții;
- conform altor Convenții încheiate de Imprumutat cu Banca; sau
- conform altor Convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare/de credit;
b) împrumutatul nu își îndeplinește orice altă obligație asumată conform prezentei Convenții;
c) în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia Băncii, face să devină improbabil ca Imprumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform Convenției;
d) în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător;
e)împrumutatul sau terțe persoane au inițiat acțiuni sau proceduri prin care veniturile acestuia să fie distribuite între creditorii săi”.
La data de 29.12.2010 părtile au încheiat actul adițional nr. 2 la convenția de credit nr._/21.04.2008 prin care, la art.2 se modifică pct. 5 lit.a si b din Condițiile speciale, stabilind un comision de administrare de 0,12% pe lună, aplicat la soldul creditului, datorat si plătibil de către împrumutat băncii lunar, pe toată durata creditului, la data de scadență, pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva înscrisurilor asumate de către aceasta si punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului, în termenii si condițiile prevăzute în convenție.
La data de 30.04.2012 părțile au încheiat actul adițional nr. 3 la aceeași convenție de credit nr._/21.04.2008, unde la art. 2 prevede că acel comision de administrare credit din cuprinsul pct. 5.1 din condițiile speciale se evidențiază în graficul de rambursare, fiind în fapt eliminat.
Cu adresa nr. 6695/19 sept.2014 banca a notificat pe împrumutați că urmare a întârzierilor repetate înregistrate la plata ratelor, începând cu data de 18 sept. 2014 s-a declarat scadent anticipat creditul acordat, rezultând că aceștia datorează băncii suma de 93.183,81 CHF, la care se adaugă dobânzile si orice alte costuri contractuale, calculate până la data achitării efective a obligațiilor.
Toate aceste clauze mai sus prezentate, sunt apreciate de instanță ca fiind abuzive din următoarele motive:
Conform art. 1 din Legea nr. 193/2000, republicată, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate .
Apoi, art. 4 al. 1 din aceeași lege stabilește că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților .
Potrivit prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive din contractele comercianților cu consumatorii sunt fără efect pentru consumatori, iar art. 4 al. 13- 14 din aceeași lege permit judecătorului să intervină în contract, pentru a-l revizui sau reconstitui, după ce în prealabil a constatat caracterul abuziv al unor clauze, sancțiunea aplicabilă fiind așa cum s-a stabilit și în cele de mai sus, nulitatea absolută a acestor clauze.
Din analiza dispozițiilor legale prezentate se desprind următoarele condiții ce trebuie a fi împlinite pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă:
- clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul
- clauza să fie contrară bunei - credințe;
- aceasta să creeze un dezechilibru semnificativ între obligațiile și drepturile părților, contrar cerințelor bunei credințe.
La art. 4 al.2 din Legea 193/2000 se prevede că o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Ordinul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor nr. 92/2007 definește la art. 3 contractul preformulat ca fiind acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorul neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu.
În speță, clauzele stipulate la art.5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit, privitoare la comisionul de risc, apoi cele prevăzute la art. 2 din actul adițional nr. 2/2008 si prevăzute la art. 8.1 lit.a,b,c,d din Condițiile generale ale convenției, nu au fost negociate cu reclamanții, fiindu-le impuse acestora, contractul de credit încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de pârâtă, fără a se acorda clientului posibilitatea de a modifica sau înlătura clauza sus-arătată, concluzie ce rezultă atât din conținutul standardizat al convenției cât și din faptul că pârâta nu au dovedit caracterul negociat al clauzelor respective.
Cât privește cealaltă condiție referitoare la impunerea unor clauze contrare bunei credințe, instanța apreciază că și aceasta este îndeplinită câtă vreme introducerea acestora în contract are la bază dorința comerciantului de a-și crea un avantaj ca urmare a poziției sale de supremație din momentul încheierii contractului, drepturile și obligațiile părților nefiind reciproce.
Potrivit jurisprudenței C.J.C.E., sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/2013 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește puterea de negociere, situație ce îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.
Dată fiind această situație de inferioritate, art. 6 al.1 din Directiva_ stabilește că clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator.
Rezultă așadar din jurisprudență că se urmărește a fi substituit echilibrul formal pe care-l instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților cu un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea între părți.
În ce privește cea de-a treia condiție pentru calificare unei clauze ca fiind abuzivă, respectiv crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților instanța constată că și aceasta este îndeplinită în cauza de față.
Astfel, dezechilibrul creat prin introducerea acestor clauze în convenție rezultă din faptul că acestea nu au fost clar definite în contract, pârâta având posibilitatea de a o interpreta în mod unilateral.
Din cuprinsul convenției nu rezultă că acel comision de risc ar fi perceput pentru acoperirea vreunor riscuri, care ar fi acelea, motivele concrete ce au determinat perceperea acestuia și modul în care au fost cuantificate aceste riscuri, pârâtele limitându-se a indica la secțiunea 3 din condițiile generale ale convenției doar faptul că acesta este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului.
Acest comision nu face parte din categoria comisioanelor ce pot fi percepute pentru creditele acordate, așa cum sunt stabilite la art. 36 din OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Dezechilibrul creat în privința drepturilor și obligațiilor părților prin perceperea acestui comision rezultă și din faptul că acesta nu are o justificare obiectivă, neavând corespondent printr-o contraprestație a împrumutătorului.
După cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, coroborate cu susținerile părților, pentru a garanta restituirea acestui credit părțile au încheiat contracte de garanție astfel că prin acestea au fost acoperite integral riscurile.
Pentru toate acestea instanța constată caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 5.1 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._.04.2008 cu privire la instituirea comisionului de risc, cu consecința înlăturării acesteia din convenție așa cum apare înserată până la data încheierii actului adițional nr. 2/29.12.2010, act în care aceasta nu mai apare.
Având în vedere că acest comision de risc a fost încasat de bancă fără drept, în temeiul art. 14 din Legea 193/2000 coroborat cu prev. art. 998 Cod civil aplicabile, în cauză conform art. 6 alin 2 din Noul Cod Civil, aceasta va fi obligată la restituirea fie în moneda contractată fie în echivalentul în lei a acesteia din data plății, sume actualizate în raport de indicele de inflație începând cu data încheierii contractului, la care se va adăuga dobânda legală calculată conform OG.9/2000, în vigoare la data nașterii raportului judiciar dintre părți, începând cu data plății și până la data achitării efective a debitului.
La data de 29.12.2010 părtile încheie actul adițional nr. 2 la convenția de credit nr._/21.04.2008 care la art. 2 modifică art.5 din condițiile speciale ale convenției ce reglementa „Comisioane/Alte costuri aferente contului curent”, stabilind astfel la lit. „b” un comision de administrare credit de 0,12% pe lună aplicat la soldul creditului datorat si plătibil lunar băncii de către împrumutat, pe toată durata creditului.
Si această clauză stipulată în actul adițional este considerată de instanță a fi abuzivă, întrucât, procedând astfel, pârâta nu a făcut decât să redenumească „comisionul de risc” în „comision de administrare credit”, nefiind vorba de costuri impuse de OG nr. 50/2010 care să atragă aplicabilitatea art. 40 al. 3 din acest act normativ.
Art. 36 al. 1 din OG nr. 50/2010 restrânge sfera comisioanelor ce pot fi percepute, comisionul de risc nefiind prevăzut, pârâta trebuind să-l elimine și nu să-l redenumească. De altfel, definiția dată comisionului de administrare credit prev. de art. 36 al. 3 din OG nr. 50/2010 nu corespunde cu definiția dată de pârâtă în actul adițional, si în lipsa acestei definiții, comisionul de administrare apare evident ca un cost nou, ce nu putea fi introdus pe parcursul derulării convenției părților.
Pentru că pârâta nu a făcut altceva decât să procedeze la redenumirea „comisionului de risc” înserat abuziv în convenția părților în „comision de administrare”, deși OG nr. 50/2010 nu permite acest lucru, instanța constată că și această clauză este abuzivă, urmând a fi înlăturată din cuprinsul actului adițional.
Încasarea fără drept de către pârâtă a sumelor cu acest titlu „comision de administrare” constituie motiv de obligare a băncii la restituirea acestor sume către reclamanți, în conformitate cu prev. art. 16 din legea nr. 193/2000 coroborate cu prevederile art. 998 Cod civil aplicabil în speță conform art. 6 al. 2 din Noul Cod civil, încasate până la data de 30.04.2012, actualizate în raport de indicele de inflație, sume la care se va adăuga dobânda legală calculată conform prevederilor OG 13/2011.
Cu adresa nr. 6695/19 sept.2014 reclamanții au fost notificați de bancă cu privire la declararea scadenței anticipate a creditului, începând cu data de 18 sept. 2014, în temeiul prevederilor contractuale, reclamanții datorând băncii suma de 93.183,81 CHF la care se adaugă dobânzile si orice alte costuri.
Prevederile contractuale în temeiul cărora s-a declarat scadența anticipată a creditului sunt cele prev. la art. 8.1 lit. a,b,c si d din Condițiile Generale ale convenției de credit, prevederi pe care instanța le consideră, de asemenea, a fi abuzive.
Aceste clauze prezentate mai sus, sub aspectul conținutului si al efectelor, servesc doar intereselor băncii, încălcând principiul previzibilității, a bunei credințe si corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.
In acest sens s-a pronunțat și I.C.C.J – Secția a II-a civilă prin Decizia nr. 950/07.03.2013 apreciind că nu există o enumerare a situațiilor în care banca ar putea să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat și nicio raportare a stabilirii acestora prin prisma unor elemente obiective la momentul încheierii convenției, nefiind oferită reclamanților explicația acestor clauze.
Necunoscând în concret situațiile ce determină scadența anticipată pentru ca funcție de acestea reclamanții să-și poată adapta conduita în raport de natura acestor situații, permițând băncii să declare anticipat scadența în baza unei conduite presupus culpabile a reclamanților, această clauză ce nu a fost negociată direct cu consumatorii, este aptă să creeze în detrimentul acestora si contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților si cum sub aspectul conținutului efectului servește doar intereselor băncii, ea este o clauză abuzivă ce va fi înlăturată din contract, părțile urmând a fi repuse în situația anterioară în sensul derulării în continuare a convenției de credit.
Conform prevederilor art. 453 Cod pr. civilă, pârâta va fi obligată să plătească reclamanților cheltuieli de judecată efectuate cu onorariu avocat, conform chitanței depusă la fila 129 dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTARASTE
Respinge excepția prescripției parțiale a dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 (trei) ani de la data introducerii acțiunii, ca nefondată.
Admite acțiunea formulată de reclamanții: Z. E. și B. G. R. – ambii cu domiciliul în mun. Fălticeni, .. 31, jud. Suceava, cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat P. A. din mun. Suceava, .. 16, ... în contradictoriu cu pârâtele V. R. S.A. București – cu sediul în mun. Bucuresti, ., etaj 3-8 si 10, Sector 2 și V. R. S.A. – Sucursala Fălticeni – cu sediul în mun. Fălticeni, ., parter, jud. Suceava.
Constată caracterul abuziv al următoarelor clauze prevăzute de:
- art. 5 lit. „a” din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr._/21.04.2008;
- art. 2 din Actul adițional nr. 2/29.12.2010 la convenția de credit nr._/21.04.2008 ce privește comisionul de administrare credit;
- art. 8 lit. a,b,c,d din Condițiile generale ale Convenției de credit nr._/21.04.2008, cu consecința înlăturării acestora din cuprinsul convenției și actului adițional.
Obligă pârâtele să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de risc/administrare, începând cu data de 08.05.2008 si până la 30.04.2012, sume actualizate în raport de indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data efectuării plății acestora și până la achitarea efectivă.
Constată că declararea scadenței anticipate a creditului din data de 18.09.2014 este abuzivă si dispune repunerea părților în situația anterioară, în sensul derulării în continuare a convenției de credit.
Obligă pârâtele să plătească reclamanților suma de 1.500 lei, cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la Judecătoria Fălticeni.
Pronunțată în ședința publică din data de 03.03.2015.
P., Grefier,
Red.PM/ Tehnored.PM/Ex.6/Data: 27.03.2015
| ← Cereri. Sentința nr. 782/2015. Judecătoria FĂLTICENI | Rectificare carte funciară. Sentința nr. 686/2015.... → |
|---|
